„Nu uitaţi niciodată prima săptămână a căsătoriei voastre”
 

pildă de adevărată mângâiere şi sprijin pe care ne-au dat-o bătrânii noştri sfătuitori, pentru ambele părţi, în momentele dificile este: „Nu uitaţi niciodată prima săptămână a căsătoriei voastre”. Sunteţi amândoi aceiaşi ca şi atunci. Nimic nu vă desparte. Le reamintim bărbaţilor spusa: „Trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe” (I Petru 3, 7). Aceasta înseamnă că abaterea soţiei de la cale se vindecă cu dragoste şi tandreţe, mai curând decât prin ceartă şi mânie. Să nu-i faci observaţie soţiei tale în cazul în care a greşit, mai cu seamă în momentele ispitei şi ale presiunii maxime. Să pui în lucrare cuvintele lui David: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa” (Psalmul 37, 13). Într-un alt moment, când sunteţi numai voi, departe de copii, dacă ei există, ia-o cu tandreţe pe soţia ta în braţe şi spune-i: „Iubita mea, nu ştii cât de mult te iubesc? Eu voiesc ca tu să fii o doamnă cu demnitate. Ceea ce ai făcut nu-ţi face cinste”. Numai atunci va accepta că a greşit şi-şi va cere în mod conştient iertare. Acestea sunt roadele experienţei. Dacă o vei mustra în momentul greşelii sau al pagubei, se va încăpăţâna, va răspunde împotrivă, se va posomori, va invoca pretexte şi va spune minciuni! Înţelepciunea prinde doar dacă este folosit medicamentul iubirii. Din puţina noastră cercetare, din cele pe care le-am auzit şi le-am văzut, tragem concluzia că cea mai mare responsabilitate pentru orice fel de rău care se întâmplă în căsătorii o au bărbaţii, pentru că nu le arată dragoste soţiilor lor. Ei iubesc femeile, dar din păcate nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răului. Atunci începe să încolţească gelozia şi suspiciunea – împreună cu consecinţele binecunoscute –, mai cu seamă când şi cei din jur pretind că ceva pare să se întâmple!
Spusele scripturistice „Iertaţi şi vi se va ierta vouă” şi „Unii altora daţi-vă întâietate întru milostivirea lui Iisus Hristos” trebuie să stăpânească în chip necesar, ca să existe normalitate în familie. Multe greşeli şi cruzime au bărbaţii. În mod obişnuit au foarte multă neatenţie şi cedează în problemele morale, care în vremurile noastre au întrecut măsura. Dacă ceva asemănător i se întâmplă femeii, atunci securea certării şi a răzbunării va cădea cu greutate asupra ei.
Iubirea faţă de soţie este în ceea ce-l priveşte pe bărbat şi dreptate, deoarece singura persoană care practic şi nedespărţit va rămâne alături de el este soţia sa, de vreme ce toate persoanele din mediul său vor dispărea, în timp ce căsătoria soţilor evlavioşi continuă şi în veşnicie.
Gheronda Iosif Vatopedinul

Harul lui Dumnezeu, într-adevăr, lucrează. Pe toţi, chiar şi pe cei mai bolnavi, Dumnezeu poate să-i lecuiască de orice boală, într-o singură clipită. Pe cei şchiopi poate să-i îndrepte. Celor orbi poate să le redea vederea. Pe cei nebuni, să-i facă normali, fără doar şi poate. Însă de ce Dumnezeu nu vrea să facă una ca aceasta? Iată, eşti şchiop şi vei şchiopăta toată viaţa. Pentru ce? Pentru că Domnul te smereşte astfel; această cruce ți-a fost aşezată de către El. Dar poate că şi singur ţi-ai ales această cruce cândva. Este pe deplin posibil. Trebuie să ne smerim. Iată pentru ce ţie nu ţi-a fost dat să vezi cu amândoi ochii, ci doar cu unul singur.
Tu poate eşti surd..., dar toţi suntem într-un fel: surzi, saşii, orbi, schilozi, şi fiecare dintre noi trebuie să-şi poarte crucea sa. În acelaşi mod, şi bolnavul psihic trebuie să-şi poarte crucea lui.
Eu am tensiunea arterială ridicată; trebuie să iau pastile. Domnul poate să mă tămăduiască, să am o tensiune normală. Însă El socoteşte că trebuie să iau pastile, şi nu să primesc vindecare în chip minunat. Nu sunt vrednic pentru o asemenea minune.Este de neapărată trebuinţă să ne smerim şi să ne recunoaştem în fiecare zi neputinţa şi limitele, să purtăm acest jug şi să fim răbdători în suferinţa noastră.
Aşa se întâmplă cu orice altă boală, aşa e şi cu boala psihică. Domnul poate să te tămăduiască, numai că, pentru o vreme ori poate chiar pentru întreaga ta viaţă, El doreşte ca tu să iei pastile. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că medicamentele vor înlocui împărtăşania. Eu însumi mă împărtăşesc, trăiesc cu harul lui Dumnezeu, însă una ca aceasta nu înseamnă că nu trebuie să iau medicamente pentru tensiunea arterială ridicată. Sunt necesare. Domnul poate să mă vindece, însă nu mă vindecă.
Protoiereu Vladimir Vorobie

Să nu uităm de îndatorirea pe care o avem să ne amintim de mama noastră și după ce moare, adică să nu uităm să-i împlinim ultimele dorințe bineplăcute lui Dumnezeu. Să ne amintim de virtuțile și de luptele ei, dar și de durerile pe care le-a suferit pentru noi. Dumnezeu ne poruncește: „Nu uita niciodată durerile mamei tale!” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 7, 28). Să ne rugăm pentru odihna sufletului mamei, să dăm o liturghie, să facem un parastas, o ectenie și o rugăciune la mormântul ei, căci așteaptă să-i ardem la mormânt tămâie și să-i aprindem lumânări, ca să primim binecuvântarea ei. Prin acestea ne vom aminti ca niște fii recunoscători de ea și buzele noastre vor șopti din adâncul sufletelor noastre: „Mamă neuitată, mamă pururi pomenită!”.
Atanasie I. Skarmoghiani

Răspunzând dorinței unor fii duhovnicești, și anul acesta am urcat la munte ca să particip la sfințirea unei stâne. Nu știu dacă ați trăit vreodată o astfel de experiență. Vă asigur că este una cu totul aparte. Dincolo de măreția peisajului, descoperi taina muntelui, cu ape învolburate, sărind din stâncă în stâncă, grăbite să ajungă în locuri line, cu soarele blând înmuindu-şi razele în luciul lor feeric. În urcușul către ţinta noastră, undele pârâiașelor zglobii ne însoțeau, devenindu-ne fideli camarazi. Cu cât urcam, aerul părea mai „subțire”, pătrunzător, tăindu-ți adeseori respirația. Odată ajunși sus, pe creste zvelte, am întâlnit păstori cu mândre turme, amintind de cei din tulburătoarea creație populară românească Miorița ori de eroii celebrului roman sadovenian Baltagul. M-a impresionat de-a dreptul să cunosc oameni ce locuiesc în asemenea sihăstrii. Ei poartă pe chipuri asprimile cerului și pământului. Unii, deși în vârstă, prin mișcările iuți, precise, îți lasă impresia că au învățat multe din sprinteneala sălbăticiunilor ce împânzesc codrii întunecoși de la poalele țiclăurilor. Înainte de a ajunge la stână, am străbătut cu piciorul o poiană luminoasă, așezată pe un versant al obcinii, care în mijlocul ei avea o troiță. Da, acolo în vârf de munte, vrednicii baci au construit un semn al Sfintei Cruci, cu necurmata nădejde că altarul de jertfă al Fiului Omului îi va ocroti de cumpenele ce-i pândesc la tot pasul. Îmi amintesc de ce spunea Nicolae Iorga referitor la troițe: uneori omul își face troiță departe de casă și pentru a-i ostoi dorul de Biserică, de Liturghie. Din aceeași pricină, se pare, s-a durat acolo troița. La poalele Crucii veghea o frumoasă icoană a Împărătesei mai înalte decât Cerurile. Ne-am închinat la „altarul” ridicat acolo, aproape de Cer, cântând și imn de proslăvire Preacuratei Fecioare Maria, apoi am purces către stână. Intrasem, parcă, într-o altă lume unde nici timpul nu mai ținea pasul cu lumea de jos. Sunete înăbușite de tălănci picurau în sufletele o pace adâncă, iar animalele, binecuvântate de Domnul cu nutreț din belșug, se hrăneau cu mișcări domoale, integrându-se într-un peisaj plin de farmec moldovenesc. Piscurile semeţe și falnicii brazi ne apăreau aidoma umor lumânări, ridicându-se către înălțimile celeste, ducând rugăciunea de mulțumire a creaturii către preabunul Meșter, Care pe toate le-a făcut „bune foarte”. Acolo, sus, poiana liniștită se transformase într-un veritabil pridvor al veşniciei.
Deși drumul l-am simţit cam anevoios, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc în vârf de munte numeroşi credincioși veniți să participe la sfeștanie. După slujba rânduită, ne-am ospătat din bunătățile specifice locului, luând cunoștință de unele tradiții și obiceiuri osebite oieritului, dar și cu o parte din „instrumentarul” stânei: sarică, chimir, trâmbiță, jujeu, linguroaie, budăcuță și altele.
Printre cei prezenți, mi-a atras atenția o bătrână, Maria cu numele, având chipul senin și duios. Urcase de dimineață, ca să nu piardă slujba, căci trei feciori de-ai dumisale țineau stâna. Deși nu-i arăta, bătrâna împlinise 81 de ani de viață. Înfățișarea, căutătura ageră, trupul sprinten nu dădeau de bănuit că ar fi octogenară. Când și-a rostit patriarhala-i vârstă, am privit-o cu o nespusă admirație, intrând în vorbă cu dânsa. Vă mărturisesc că am aflat lucruri deosebite, din care voiesc a vă împărtăși: bunica a avut 15 nașteri, cinci prunci au murit de mici, iar zece îi trăiesc. De la ei, bătrâna se mândrește cu 23 de nepoți și 13 strănepoți. M-a impresionat faptul că, în pofida anilor adunaţi pe răboj, părul nu i se prea brumase pe la tâmple, nici nu am surprins-o văitându-se că ar fi durut-o ceva. Ce mai, un personaj de poveste! Zâmbetul ei delicat, așezarea-i sufletească m-au provocat s-o întreb: „Bunică, dar cum v-ați petrecut viața?”. Răspunsul simplu m-a făcut s-o îndrăgesc și mai mult: „Părinte, fără ajutorul Celui de Sus și ocrotirea Maicii Domnului, nu aș fi fost astăzi aici. Viața nu mi-o fost ușoară, da’ am răbdat și m-am rugat”. A început apoi să depene amintiri de pe timpul războiului, al foametei din anii 1947 și nenumărate alte încercări din tumultoasa-i existență. Ascultându-i vorba domoală, mi-am amintit de spusele lui Petre Țuțea: bătrânele evlavioase, rugându-se, țintesc absolutul, iar filozofii trăncănesc silogisme. Probabil o astfel de bătrână, purtând pe chipu-i bucuria unei maternități jertfelnice, știind să-și facă din rugăciune și răbdare două puncte de reper în viață, l-a determinat pe Blaga să exclame: „veșnicia s-a născut la sat”.
Câte lucruri uimitoare ne pot spune bătrânii noștri și ce puțin timp avem ca să-i ascultăm! Veacurile crâncene, lipsurile, arșița soarelui ori viscolele nemilostive nu i-au doborât; chiar dacă și-au plecat frunțile până la pământ, au știut că, prin necurmată credință, vor cunoaște și Învierea.
Ce bine ar fi dacă tinerele căsătorite ar dori să întâlnească astfel de mame, precum bunica Maria. Să învețe de la ele că maternitatea este cel mai mare dar primit de femeie de la Dumnezeu, prin care lesne își pot câștiga veșnicia fericită în lumina și iubirea Preasfintei Treimi.
Arh. M. Daniliuc

Din viaţa Apostolului Pavel se ştie câte greutăţi a avut acesta de înfruntat. „În fiecare zi mor”, spunea el despre sine (I Corinteni 15, 31). Bătăi, naufragii, atacuri ale tâlharilor, clevetiri, invidie, frig, foame, sete – iată o listă departe de a fi completă a necazurilor Apostolului (II Corinteni 11, 23-32). Şi totuşi, Dumnezeu îl mângâia tot mai mult pe alesul său, pe măsură ce creşteau şi suferinţele lui (II Corinteni 1, 4-5). Asupra Apostolului Pavel s-au împlinit cuvintele Psalmistului: „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 93, 19). „Pace să aveţi între voi... fiţi îndelung răbdători către toţi... să nu răsplătească cineva rău pentru rău, ci pururea cele bune să urmaţi unul faţă de altul şi faţă de toţi. Pururea bucuraţi-vă. Neîncetat rugaţi-vă. Pentru toate mulţumiţi... de tot felul de lucru rău să vă feriţi” (I Tesaloniceni 5, 13-22). Această povaţă mântuitoare de suflet este un medicament minunat împotriva stresului.
Iar dacă vom reacţiona la amărăciunile vieţii pe dos de cum povăţuieşte Apostolul, fără smerenie şi rugăciune, singuri vom crea terenul propice pentru stresuri. Bineînţeles, smerenia nu înseamnă pasivitate, capitulare. Dimpotrivă, ea presupune activitate lăuntrică: pocăinţă, înţelegere a situaţiei, apreciere a valorilor şi întoarcere către Dumnezeu, cerând ajutor. Fără aceasta va fi mult mai greu să rezistăm stresului şi mult mai uşor să ne pierdem echilibrul sufletesc.
K. V. Zorin

Eu cred că fiecare dintre noi a văzut măcar o dată în viaţă o familie în care soţii se înţeleg unul pe celălalt din priviri, din „jumătate de vorbă”. Aceştia au trăit împreună mulţi ani, se cunosc bine unul pe celălalt, au ajuns la unirea de cuget. Uneori, exprimându-şi părerea cu privire la o anumită temă, folosesc aceleaşi cuvinte (adeseori, soţii care au trăit mult timp în dragoste şi înţelegere încep să semene şi fizic). Ei n-au de ce să se certe, n-au nimic de împărţit, nu simt nevoia să-si dovedească unul altuia ceva, fiindcă știu şi aşa ce crede jumătatea lor cu privire la o problemă sau alta - şi asta nu din cauză că s-au „topit” cu totul unul în celălalt şi au încetat să mai existe ca personalităţi distincte, ci deoarece, pur şi simplu, au ajuns în căsnicie la armonia dorită şi ştiu că în problemele principale au aceeaşi perspectivă, pe când în cele secundare, sub călăuzirea dragostei, se pot face concesii.
Pr. Pavel Gumerov

Pe cat de frumos este continutul pe atat de mincinos este titlul melodiei, pentru ca prin excelenta dragostea are plural si inca cum, tocmai in acest plural consta esenta iubirii, inceputul si fara sfarsitul sau. Pentru cine vrea sa afle despre acest plural (Taina Sfintei Treimi) ii invit sa se apropie (experiand cu inima folosindu-se de - ratiune, minte, intelect - ca instrument primit in dar, aceasta fiind de altfel si menirea ei - sa fim insa cu mare bagare de seama, pentru ca daca ramanem la acest stadiu al cunoasterii fara practica –rugaciune si tainele bisericii-, exista riscul, unul mare chiar, sa ajungem fie intemeietori de noi religii, fie genii pustii, intr-un cuvant eretici, ori mai corect: unelte inconstiente al celui nevazut si viclean) de Sfanta Ortodoxie (chemarea lui Dumnezeu Tatal pentru om dupa Fiul sau Iisus Hristos intrupat, prin Duhul Sfant in vederea indumnezeirii omului) .
Oare copiii, fratii, parintii, rudele, prietenii, nu sunt cauza si efectul pluralului iubirii?
Nu intamplator atunci cand iubim, despatimit, altruist, luminos, adevarat- intr-un cuvant, totul imprejur este invaluit de aceasta stare sufleteasca izvor si consecinta dumnezeiasca, oamenii, natura, animalele, cerul si .....
„La baza existentei este o existenta care nu are cauza.”
„Iubirea este relatie reciproca constienta.”
"numai ce iese din inima merge in inima" (in acest sens va invit sa urmariti postarile mele ce fac referire la : CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE INIMA OMULUI - Preot Dr. Ioan Mircea)
„Ca să iubeşti, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te smereşti” (fiti atenti la ordine ca nu-I intamplatoare si nici aleatorie)
Parintele Staniloae

Rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată. Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată rugăciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simţitor la suferinţă şi durere. De nu e rugăciune ori de-i puţină, n-ajungi la inima celui de lângă tine şi nu i-o ştii. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viaţa sa cu rugăciune primea înştiinţare de la ei.
Iubeşte-i încă şi te roagă şi pentru cei plecaţi de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-aşteaptă răsplată.
Cât priveşte pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El şi pentru El, iar nu prin noi şi pentru noi.
Jean-Claude Larchet

Cristian, te rog frumos un link dacă se poate.
Despre inima omului aş avea mare nevoie să citesc o lucrare gen monografie. Aşa, şcolăreşte, deocamdată...:)
Mulţumesc frumos, Doamne ajută!
P.S. Dincolo de variate lecturi în care, fireşte, discursul e centrat (nu neapărat explicit) asupra inimii omului - orice carte despre rugăciune, asceză, pocăinţă, a rămas în memoria mea o întâmplare hotărâtoare în privinţa începutului meu de convertire. Aş vrea să o prezint pe scurt ca să fac un pic mai desluşită nevoia mea şi rugămintea de mai sus către tine.
Cu ani buni în urmă s-a întâmplat să mă întâlnesc cu un prieten preot. Prieten din copilărie şi adolescenţă, unul dintre cei mai buni.
Pentru că nu ne văzusem de multişor, părintele a ţinut să stăm la taifas în jurul (fireşte pentru prieteni vechi) întrebării "ce mai faci?"...:)
Aflînd starea mea, părintele s-a hotărât să îmi transmită insistent un mesaj. Aveam să pricep mai târziu, cu vremea, acest lucru...
Îmi spunea mereu: "Cezar, rugăciune! Trebuie rugăciune! Fă (cutare lucru) cu rugăciune!" - a insistat teribil de mult asupra acestui lucru.
Apoi, mă întrerupea punctînd: "Nu,.nu aşa, ci asta se judecă cu inima..." sau "Citeşte Scriptura cu inima!..." etc.
La un moment dat mi-a spus ceva de genul: "Uite, o să îţi dau o lucrare scrisă de Părinţi numai despre inimă. Un tratat, cum spuneţi voi, despre inimă." S-o fi referit la Filocalia? La "Pelerinul rus"? La monografia/culegerea/crestomaţia părintelui Cleopa despre rugăciune?....
Nu ştiu, atunci abia mijea atenţia mea spre lucruri de acest fel, ca să zic aşa...:) Iar părintele a plecat de mult în altă ţară, nu l-am mai întâlnit de ani buni...
De aici un interes constant dar încă neonorat cum s-ar cuveni de a mă apropia de orice lucrare care are ca subiect explicit (desigur şi implicit) inima omului. Caut, deci, acea carte în care Părinţii au scris despre inimă. Şi orice material centrat pe această temă.

Pentru Ioan :
 

Cu drag , pentru inceput un prim link :

//babylenuta.blogspot.ro/2013/06/cuvant-catre-crestinii-ortodocsi-despre_19.html