Un indian creștin, care a fost întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu, a spus:
– L-am văzut.
– Cum L-ai văzut? Spune-ne! au insistat ei, iar el a răspuns cu o întrebare.
– V-aţi văzut vreodată proprii ochi?
– Da, într-o oglindă, a venit răspunsul.
– Nu într-o oglindă, ci cu ochii voştri.
– Ei bine, nu. Cum am putea, deoarece ne folosim de ochi pentru a vedea cu ei?
– Tot aşa e şi cu Dumnezeu, a spus el. Cum L-am putea vedea, din moment ce trăim în El?

Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!". Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou. "Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi Îl preamăreşti pe Dumnezeu?". "Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume". Servitorul plecă şi, din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!". Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse: "Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.
___
Limba ta, omule, este un dar de la Dumnezeu. Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor și faptelor celor bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică folosită la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, la a da sfaturi rele ș.a.m.d., limba ta, omule, pe cât de mică este, pe atât de mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă! Folosește-o spre aducerea luminii în viața ta prețioasă, ca în Lumină să rămâi în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Așa să te ajute Sfânta Treime, omule! Amin.

Un sfânt de pe Muntele Athos a fost întrebat de ucenicii săi: "De-atâta timp stai aici pe malul râului şi te uiţi în apă. Ce vezi tu aici?". Sfântul nu dădu niciun răspuns şi nu-şi întoarse privirea de la curentul apei pe care-l urmărea. În cele din urmă spuse: "Dumnezeu ne învaţă cum trebuie să trăim, dându-ne exemplul apei. Apa, unde curge, duce viaţă cu sine şi o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună şi generoasă. Ştie să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă. Fără să ezite, cade de pe acoperişuri în adâncuri. Este curajoasă. Suprafaţa ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este înţeleaptă. Rocile şi stâncile care îi stau în cale le ocoleşte. Ştie să suporte. Dar puterea sa blândă este la treabă ziua şi noaptea pentru a da la o parte obstacolele. Este perseverentă. Oricâte serpentine ar trebui să ia asupra ei, nu-şi pierde din vedere direcţia spre ţelul ei veşnic, spre mare. Este conştientă de scopul ei. Şi oricât de murdară devine, se străduieşte fără încetare să devină curată. Are putere să se reînnoiască. De aceea, spuse Sfântul, privesc în apă. Dumnezeu mă învaţă prin exempul ei viaţa corectă"

Nicușor a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe lângă o mare Biserică Ortodoxă. Nicușor o privi şi spuse: "Mămică, ia uite, ferestrele sunt chiar murdare". Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă de mână şi-l conduse în Biserică. De aici ferestrele arătau frumos colorate şi luminoase. Atunci, Nicușor se miră şi privi cu atenţie la vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu figuri de sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte luminoasă. Nicușor întrebă: "Mămică, cine este acesta?". "Acesta în faţă, răspunse ea, este sfântul Ioan Botezătorul". Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie. Profesorul i-a întrebat pe elevi: "Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?". Atunci se făcu mare linişte în clasă. Doar Nicușor ridică mâna şi spuse: "Un sfânt este un om prin care străluceşte Soarele dreptății - Dumnezeu".

"Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?". "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine". "Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg". "Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine". "Nu m-am gândit niciodată la asta, tată". "Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult". "Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar". "Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil "Vai, ce urât e coşarul ăsta!", aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: "Vai, ce frumoşi sunt ei!". Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi".

Doi prieteni vorbeau:
- "Eu - zicea unul - zadarnic cerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greşit.”
- "Dacă nu-ţi capeţi pacea iertând, - răspunse celălalt - înseamnă că nu ai iertat.”
- "Ba da - eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea...”
- „Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.”
- "Ce-i lipseşte?"
- „Să-ţi spun eu, prietene dragă, ce-i lipseşte. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipseşte căldura. Stai sub strălucirea lui şi îngheţi. Tot asemenea, iubite prietene, este şi cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o doreşti, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci-i o vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat…”
Prietenul dădu din cap şi zise:
- "Iertare şi uitare, - de-acum n-am să vă mai despart!”

Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!”
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”

Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac.
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul. Peste puţin, află că vecinul căzuse la pat.
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Zidul urii trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viaţa.

Doi oameni, tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni cari se găsea a fi un om fără credinţă, zise:
- "Iată, aşa e şi cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe buşteanul acesta, şi nimic nu s-alege de noi.
Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse:
- "Nu-i aşa, prietene. Abia după ce-am doborât acest buştean, vom putea să vedem dacă e bun de clădit sau e scorburos şi bun numai de aruncat la foc. Aşa e şi cu noi. Abia după ce murim, vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a dreapta lui, întru viaţa cea veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarăşul său căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi el Ia credinţă.

Copilul care a vrut să zidească punte pân’ la cer
 

Încă puţin şi voi fi mai aproape de Cer!
Sufletul curat şi fraged al copilului cu ochi senini, tresaltă de bucurie, aşteptând nerăbdător întâlnirea cu Dumnezeu. Nu ştia că cineva îl urmăreşte din pragul casei… şi nici nu-i prea păsa.
– Ce faci, neastâmpăratule?
Copilaşul se opreşte din munca sa asiduă, privind nedumerit la persoana care îndraznise să-i tulbure visarea. La scurt timp, un zâmbet molipsitor îi luminează chipul.
– Punte spre Cer! Răspunde încrezător.
Zâmbind naivităţii copilaşului ei, frumoasa mamă se apropie.
– Punte spre Cer? Dar nu prea seamănă a punte şi… pare cam nesigură.
– Încă nu este gata, de aceea pare nesigură.
Surăzând uşor, mama îl întreabă ce vrea să facă cu acea punte.
Cu două steluţe strălucitoare în priviri, copilul, apropiindu-se de femeie, spune în şoaptă:
– Vreau să urc în Cer şi să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Iar seara, când voi dormi, Dumnezeu va coborî pe această punte, însoţit de un alai de îngeri, şi mă va veghea întreaga noapte.
O, dragul meu copil… nu e nevoie să ajungi în Cer pentru a te întâlni cu Dumnezeu şi nici ca Dumnezeu să coboare pe această punte…
În ochii limpezi, steluţele pălesc, scufudându-se în oceanul de lacrimi ameninţătoare.
– Nu, nu e adevărat! Vreau să fac ceva pentru ca Dumnezeu să coboare mai uşor pe pământ şi voi face!
– Dar…
Simţind că nu are sorţi de izbândă, mama cedează în faţa unei insistenţe şi intenţii atât de nevinovate.
– Să nu rămâi mult.
Sărutându-l pe frunte, se îndreaptă spre casă; în suflet i se citea o uşoară îngrijorare…ştia că dorinţa copilaşului ei nu se va îndeplini. Cu sufletul întristat, ştergându-şi cu mânecuţa lacrimile de pe obraji, copilaşul încearcă să creeze puntea sa mult-dorită. Orele trec cu repeziciunea, dar dorinţa nu i se concretizează.
Se lasă seara, aducând cu ea răcoarea şi întunericul. Cu lacrimi în priviri şi cu sufletul îngreunat, copilul abătut merge în cameră şi, ascunzându-şi faţa în pernă, începe să plângă sfâşietor până când, istovit fiind, adoarme. Trec zece minute, trece o oră, trec trei ore. Deodată, un vânticel cald începe să adie, aducând cu el duioase cântări angelice. Crengile copacilor se apleacă în jos, într-o inchinăciune mişcătoare, iar Regina-nopţii dă de veste şi celorlalte flori somnoroase să se pregătească de sosirea neaşteptată ce va avea loc. Un fascicul de lumină, la început timid iar apoi tot mai îndrăzneţ, apare de nicăieri, îmbrăcând puntea într-un veşmânt luminos şi preafrumos. Puntea se mişcă uşor, Cineva păşea pe ea.
Paşii erau singura mărturie a prezenţei Cuiva atât de minunat, încât întreaga natură se închină Lui; stelele străluceau cu atâta putere, încât întunericul nopţii, înspăimântându-se, a fugit din calea luminii lor.
Dar… numai florile, cerul şi copacii erau martorii tăcuţi ai acestei neaşteptate veniri. Oamenii dormeau nestingheriţi în paturile lor mari şi comode, sau se îndeletniceau cu alte activităţi, rămănând nepăsători la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Însoţit de cântările duioase ale îngerilor, El păşeşte încet şi smerit spre camera copilului.
În camera micuţului, domnea o lumină nelumească şi o pace de nedescris. Copilul, suspinând încet, varsă o lacrimă pe mânuţa sa, suferind şi în vis din cauza dorinţei pe care o credea neîndeplinită. Inima sa tresare şi începe să bată ca o nebună, şotind la urechea sufletului:
– Trezeşte-te, suflete al meu! Domnul e de faţă.
Copilaşul, auzind parcă glasul tainic al inimii, deschide încet ochişorii şi… încremeneşte. Deşi nu Îl mai văzuse niciodată, ştia că este El, simţea aceasta. Dumnezeu stătea în prag şi, privindu-l cu o iubire nemărginită, îl binecuvânta. Atât de curată era privirea sfântă încât, copilaşul, îşi astupa chipul cu plapuma. O teamă sfântă îl cuprinse.
– Dumnezeu….Dumnezeu este în camera mea.
Îşi lasă plapuma până la guriţă, privindu-L pe Dumnezeu. Era atât de minunat, încât nu se mai sătura să Îl privească. Zâmbeşte duios şi, cuprinzându-l un sentiment de cutezanţă, întreabă:
– Doamne, dar ….puntea…..Tu….
Nu îşi mai găsea cuvintele, însă Dumnezeu, citindu-i în inimă, Îi răspunde:
– Am coborât pe puntea pe care Mi-ai facut-o.
– Dar e atât de nesigură….
Apropiindu-Se de copilaş, Dumnezeu îi zâmbeşte suav şi îl mângâie pe creştet.
– Credinţa, iubirea şi bunătatea sufletului tău au transformat-o în cea mai sigură punte. Drag copil, tu ai atins Cerul.
– Eu? Dar cum, dacă nici măcar nu am terminat puntea?
Ai terminat-o şi această punte nu ţi-o va putea distruge nimeni, în afară de tine. Această punte se află în sufletul tău şi pe ea cobor nu doar noaptea, pentru a te veghea, ci tot timpul… cobor şi rămân în sufletul tău, atâta timp cât îmi permiţi.
Un zâmbet larg se conturează pe chipul micuţ.
– Doamne, acum sunt în Cer şi m-am întâlnit cu Tine. Camera mea a devenit Cer…
– Nu… îl întrerupe Dumnezeu
– … sufletul tău a devenit Cer.