Cutia cu piersici
 

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.

Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele??

Judecata cea Mare
 

Câţiva oameni, ca să râdă de un creştin care tocmai ieşea de la biserică, i-au spus:

- Măi Vasile, dar bun stomac trebuie să ai, de poţi să înghiţi atâtea slujbe şi atâtea rugăciuni…

Însă el, fără să se supere, le-a spus:

- Dragii mei, eu am un proces foarte greu şi mă tem tare mult de judecată… De aceea merg în fiecare Duminică şi sărbătoare la Acela care mă va judeca pe mine, ca să-L rog să fie îngăduitor cu mine.

Atunci, unul dintre aceia îl întrebă:

- Ce proces şi ce judecată zici că vei avea?!

- Iată, e vorba de procesul şi Judecata pe care le vom avea fiecare dintre noi pentru păcatele noastre. Iar Judecătorul Se află în Biserică. El este Însuşi Hristos Mântuitorul, Căruia mă rog zilnic să-mi ierte păcatele mele şi să mă învrednicească şi pe mine de fericirea cea veşnică.

Oamenii, devenind dintr-odată serioşi au început fiecare dinte ei să cugete la păcatele sale, în timp ce Vasile adăuga:

- Mergeţi cât încă mai e vreme, căci la urmă va fi cu neputinţă, iar osânda va fi mare şi Judecata nepărtinitoare!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1891.htm

"De data aceasta vreau să vă spun o mică poveste. Și ea începe în felul următor:

O tânără soție însărcinată a fost dusă la spital pentru o simplă criză de apendicită. Medicii au fost nevoiți să-i pună ghiață pe stomac, iar la finalul acestor tratamente medicii i-au recomandat să avorteze copilul. I-au spus că aceasta e cea mai bună soluție pentru că pruncul se va naște sigur cu o anumită dizabilitate / infirmitate.

Dar tânara și curajoasa soție a decis să nu facă avortul și copilul s-a născut.

Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu.

Poate sunt subiectiv dar cred că ea a făcut alegerea potrivită. Și sper că această poveste să fie un îndemn pentru acele mame care se află uneori în momente dificile, în momente de viață complicate, dar vor să-și salveze viața copilului.

Ca rămas bun vă voi cânta o melodie foarte îndrăgită de copii mei și sper că vă place și vouă și am inclus-o pe ultimul album. Cântare e frumoasă pentru că e veselă, o cântare care exprimă fericirea." (Andreea Bocelli)


http://www.youtube.com/watch?v=6QfKCGTfn3o

Preluat de pe http://www.ortodoxiatinerilor.ro/avo...ments#comments

Nota mea: Andrea Bocelli s-a nascut, intr-adevar, cu niste probleme oftalmologice si a orbit de tot la 12 ani. Cu toate acestea, a ajuns Andrea Bocelli.

Cel mai rău om...
 

Într-o istorioară se spune că Dumnezeu i-a cerut lui Moise să aleagă din poporul lui 1000 de oameni cei mai buni la suflet. Moise a făcut ascultare şi i-a ales pe cei 1000.
Dumnezeu i-a cerut apoi ca din aceştia să aleagă doar 10 cei mai buni dintre cei buni. Moise a făcut întocmai.
Dumnezeu i-a mai cerut însă ceva: ca din cei 10 să-l aleagă pe cel mai bun, dintre cei buni. Moise l-a ales, dar
Domnul a vrut să vadă dacă a făcut alegerea corectă. Şi i-a zis lui Moise: „Trimite-l pe omul pe care l-ai ales în lume să-l găsească pe cel mai rău dintre oameni”.
Şi a umblat bietul om în lung şi-n lat. Şi când găsea un om hain, se îndoia că acesta ar putea fi cel mai rău. „De unde ştiu eu, îşi spunea el, că răutatea acestuia nu e decât o aparenţă? Poate că în sinea lui e un om drept.”
Şi a căutat până i-a venit vremea să se întoarcă la Moise cu rezultatul. Omul ajunsese să se îndoiască şi de sine că este cel mai bun, devreme ce nu reuşise să împlinească cererea lui Dumnezeu.
S-a întors la Moise şi i-a spus: „L-am găsit pe cel mai rău om. Eu sunt”. Dumnezeu i-a vorbit atunci lui Moise: „Ai ales bine. Cu adevărat acesta este cel mai bun om, pentru că nu a putut să-i judece pe alţii.”

https://lh3.googleusercontent.com/-Y...y-in-plant.jpg

Traditia crestina ne spune ca aceasta floare, supranumita “apostolul sperantei invesmintat in alb”, a rasarit in gradina Ghetsemani, din picaturile de sudoare cazute de pe fruntea lui Hristos in ceasurile de agonie ce au precedat arestarea sa. Biserica a continuat aceasta traditie. Astfel, in zilele de Paste, altarele si icoanele sunt impodobite cu buchete de crini albi, simbol al invierii lui Hristos si al sperantei de viata dupa viata.
O alta istorioara ne povesteste ca, pe cand Domnul nostru Iisus Hristos era dus spre locul rastignirii, il duceau pe un drum pe marginea caruia era si un crin alb. Mergand Iisus cu crucea in spate, cum era obosit si schingiuit, un strop de sange de pe fruntea insangerata de coroana de spini pica pe crinul cel alb care s-a facut rosu, rosu ca sangele lui Iisus. Daca crinul alb este semnul Bunei-Vestiri, crinul rosu aminteste neincetat de cutremuratoarea zi a rastignirii. Rastignirea a deschis drumul omului spre mantuire, schimband totul in lume si devenind piatra de hotar in viata oamenilor.

https://lh5.googleusercontent.com/-p...0b0edd9692.jpg

Tot in traditia crestina, crinul alb este floarea Fecioarei Maria. In iconografie, Arhanghelul Gavriil este prezentat aducandu-i un crin alb Fecioarei atunci cand o anunta ca Ea il va naste pe Hristos. Din acest motiv, in fata icoanelor ortodoxe sau a statuilor catolice reprezentand-o pe Sfanta Maria, credinciosii aduc, drept ofranda, crini albi. Florile albe de crin sunt astfel un simbol al puritatii, inocentei si starii virginale, dar si al iubirii divine, triumfatoare datorita abandonarii fiintei in harul si splendoarea iubirii Divine.

Buna-Vestire e ziua in care s-a zamislit Domnul Iisus Hristos, ziua binecuvantata cand Sfantul Arhanghel Gavriil a adus Sfintei Fecioare vestea ca Duhul lui Dumnezeu o va umbri si din ea se va naste Mesia, Mantuitorul lumii.
Intr-o manastire traia un calugar tanar care avea o vorba cu care intampina pe oricine: „Bucura-te Nascatoare!” El trai nesmintit in canoanele smereniei manastiresti intreaga lui viata. Era un exemplu pentru toti. Si, cu vremea, nevoindu-se el pe trudnicul drum al smereniei, ajunse sa raspunda la orice i s-ar fi spus: „Bucura-te Nascatoare!” Erau singurele lui cuvinte, caci de rugat se ruga in gand...
Nebanuite sunt caile Domnului... Dupa o viata inchinata lui Dumnezeu, calugarul muri. La scurta vreme, pe mormantul lui crescu o floare care, prin voia Domnului, era aidoma celei cu care Sfantul Gavriil venise la Fecioara. De atunci este pe lume crinul alb.
Oamenii l-au dus in cele patru zari impreuna cu povestea smeritului calugar si a minunii facute de Dumnezeu pentru pomenirea smereniei lui.

https://encrypted-tbn1.gstatic.com/i...lrRLpzKkXMMkmu

O legenda afirma ca la inceput crinii au fost galbeni dar s-au transformat in crini albi cand au fost culesi de Fecioara Maria.

O alta poveste ne spune ca, Iosif si Maria fugeau cu pruncul lisus in brate pentru a-l proteja de calaii lui Irod. Era o arsita mare, iar lui Iisus i s-a facut foame. Maica Domnului a coborat de pe asin, in desert, pentru a-l hrani. In timp ce pruncul sugea, ochii Mariei erau plini de lacrimi si se gandea de ce oare acei oameni doreau sa-i ucida fiul. A luat scufita copilului si si-a sters cu ea lacrimile. Scufita s-a umezit si, pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat. Dupa ce a hranit copilul, s-a pregatit de plecare dar, cand sa ia scufita, ce vazu? Minune! Tulpina uscata a spinului se prefacuse intr-o planta verde, iar in locul scufitei aparuse o floare alba ca neaua, deschisa ca un potir de cristal. Asa s-a nascut crinul, floare care aduna in cupa imaculata primele lacrimi de roua ale diminetii.

Bunul Dumnezeu si Maicuta Domnului sa va binecuvanteze.
Doamne ajuta!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...n-b1-p1895.htm

Importanța duhovnicului
 

http://www.crestinortodox.ro/comunit...2845/32629.jpg În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovnicul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.


Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preo*tul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincioşilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul
spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după binecuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Sa aveti un post binecuvantat !
 

Un creştin călătorind odată printr-o ţară îndepărtată şi întâlnind acolo un băştinaş, acela l-a întrebat pe creştinul nostru:

- Eşti un om credincios?

Şi creştinul i-a spus că da, este, iar acela a continuat:

- Eşti credincios fiindcă eşti slab… Cauţi la Dumnezeu mângâiere… Vrei să te ţină cineva de mână?

- Mă tem că greşeşti, i-a răspuns creştinul. Nu caut la Dumnezeu mângâiere, ci putere. Nu vreau ca Dumnezeu să mă ţină de mână, ci vreau să-mi întărească braţul, să pot da o mână de ajutor celorlalţi. Nu vreau ca El să-mi şteargă lacrimile, ci vreau să-mi dea o batistă, cu care eu să pot şterge lacrimile altora… Când Sfântul Apostol Pavel se sprijinea pe Hristos în slăbiciunea sa, nu o făcea pentru a dobândi mângâiere, ci pentru a fi în stare să meargă la ceilalţi cu vestea cea bună a puterii lui Dumnezeu oferită ajutor în slăbiciunea noastră.

Sfanta simplitate...
 

Un preot de la tara, mergand cu treburi spre satul vecin, a vazut o femeie din parohia sa spalandu-si rufele in rau si, apropiindu-se, a intrebat-o:
- Duminica, la slujba, am vazut ca nu m-au ascultat toti cu atentie. Poate am vorbit lucruri prea savante si ma gandesc, duminica asta, sa vorbesc mai pe intelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai inteles din ce-am spus eu la predica ?
- Parinte, i-a raspuns cu smerenie femeia, eu n-am multa carte, dar as vrea sa va intreb si eu ceva: vedeti panzele ce le spal eu acuma ? Apa trece prin ele si le curata. Credeti ca au ele habar de cum le-a curatat apa ? Si cu toate astea, devin albe si frumoase. Nu inteleg eu, in biserica, tot cuvantul sfintiei tale, dar simt in suflet caldura Duhului Sfant, Care ma curateste de pacat, asa cum apa aceasta curata panzele mele.
Tare multumit a plecat preotul vazand un om care nu e doar cu gandul la cele sfinte, ci si cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un anume fel de a gandi."

"În anul 2000, naşii de cununie, mi-au dăruit mie şi soţiei mele o candelă identică cu acea, care ardea neîncetat în casa lor, spunându-ne:
- Dragii noştri să nu uitaţi că Părintele Cleopa a zis: "Fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!". De aceea vă îndemnăm să ţineţi mereu candela aprinsă!

Am aşezat în inimă acest cuvânt şi am încercat sa-l împlinim cu toate că nu a fost deloc simplu. La început nu ştiam cum să aşezăm fitilul, cât de mare să-l lăsăm, cât şi ce fel de ulei să punem ... dar mai ales ne lupta gândul:
"Cum să lăsăm candela aprinsă pe timpul nopţii, dacă se întâmplă ceva şi ia casa foc!"

Cu toate acestea, în scurtă vreme ne-am obişnuit cu ea şi ne-a devenit foarte dragă.
Lumina ei ne făcea somnul mai odihnitor.
Cât de frumos este chipul lui Hristos luminat de o candelă, cât de dulce e rugăciunea vegheată de lumina ei smerită, cât de fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!

A trecut un an de atunci şi noi aşteptam venirea pe lume a primului copil. Treceam printr-o perioadă grea dar cu un farmec aparte. Era toamnă târzie cu ploaie şi frig. O zi de miercuri ... aproape de-nserat. Şi atunci ne hotărâm:
- Să mergem la biserică la vecernie!

În acel an eram încă studenţi în Arad şi eu şi soţia, în acelaţi an dar secţii diferite. Stăteam în gazdă la doi bătrânei, soţ şi soţie foarte credincioşi ce aveau în curtea lor două case, într-una stăteam noi şi în cealaltă stăteau ei.
Când plecam undeva, aveam obiceiul să le spunem şi lor.
Aşa am făcut şi de data această ... şi am plecat!

În acest timp, ţeava ce alimenta soba cu gaz metan, s-a fisurat, iar camera a început să se umple cu gazul otrăvitor.

Gazda noastră ştia că noi ţinem mereu candela aprinsă, aşa că ori de câte ori noi plecam, ea mai venea să mai verifice din când în când dacă totul e în regulă, că de ... "Doamne fereşte!".
Intrand ea, de afară în casă a simţit mirosul greu perceptibil de gaz şi a înţeles ce s-a întamplat.

Noi veneam de la biserică, fără nici o grijă ... când ajungem acasă, ce vedem ... cu geamurile şi uşile deschise, echipa de la intervenţii muncea de zor să schimbe ţeava fisurată!

Şi am stat noi şi ne-am gândit:
Dacă noi nu am fi plecat la biserică, nu am fi simţiti mirosul de gaz ... şi adormind nu ne-am mai fi trezit ... dacă nu era candela, gazda nu ar mai fi intrat la noi după ce am plecat ca să sesizeze la timp scurgerea de gaz iar noi venind, nebăgănd de seama poate aprindeam becul şi sărea casa în aer!

Au trecut aproape 13 ani de atunci şi dacă veţi trece pe lângă căsuţa noastră noaptea, veţi vedea licărind o luminiţă plăpândă, ce arde liniştit în faţa icoanei lui Hristos.
E candela ce mi-a salvat candva viaţa!"

Cu dragoste Părintele Ciprian!