De ce oamenii de geniu mor de tineri
 

Intrebarea mea nu se leaga de partea spirituala ci mai mult de cea psihologica a omului...
De multe ori am auzit ca geniile nu traiesc foarte mult... Stiind de Iulia Hajdeu sau de Mihai Eminescu (un caz mai deosebit), dar in acelasi timp stiind si de alti multi oameni de geniu care au trait o viata mai indelungata, va intreb : e un paradox sau e realitate faptul ca geniile mor tinere si daca da care este motivul ?

Va multumesc !

Si oamenii obisnuiti nu mor unii tineri si unii la varste inaintate? Nu e nici un paradox. E adevara ca, cel putin pe la inceputurile "cunoasterii lumii" pentru mine geniul cel mai pregnant era Eminescu si de aceea o perioada si eu am avut aceeasi parere, dar cand lucrurile s-au mai asezat parerea s-a schimbat. Deci moartea prematura a unor genii nu este determinata de acesta caracteristica. Parerea mea.

Cred ca viata ar fi bine sa fie valorizata in functie de calitatea ei,nu neaparat numarul anilor petrecuti pe pamant.
Adica,poti trai in 30-40 de ani,mai intens si roditor decat au facut-o altii in o suta.
Ca o parere proprie,insa,cred ca conteaza si daca omul,daruit de Dumnezeu in mod deosebit,mentine legatura cu Creatorul sau,pentru ca in caz contrar,se arde,se consuma pur si simplu pe el insusi.
Se spune ca daca mult ni s-a dat,mult ni se va cere,insa in acelasi timp,poate ca pentru unii oameni,o viata de doar cativa zeci de ani este suficient pentru a implini lucrarea pentru care au venit aici.Sunt taine,pe care numai Dumnezeu le stie in parte cu fiecare suflet al sau,noi neputand decat sa ne dam cu parerea intr-un mod mai mult sau mai putin subiectiv.

Aceste 2 cazuri nu fac regula!

Grecii spuneau: "Pe cei pe care îi iubesc, zeii îi cheamă devreme". Dar nu a fost mereu aşa. Pe Praxitele zeii l-au chemat devreme, la patruzeci şi ceva de ani. Pe Arhimede l-au lăsat să trăiască mai mult: 75 de ani. Pe Platon, încă şi mai mult: marele înţelept a murit în jurul vârstei de 80 de ani.

In general geniile traiesc putin. Uitati-va si la Pruteanu...

Raspuns la titlu.

Unii, poate de asta: http://filmedocumentare.com/mihai-em...sinat-politic/, l-am regasit aici; http://www.youtube.com/watch?v=Lf2z296cYXE, si partea a treia ; http://www.trilulilu.ro/video-divert...nescu-partea-3
si un film realizat in 1914: http://filmedocumentare.com/primul-d...escu-din-1914/

Geniul
 

Cuvântul geniu, după cum ştim, înseamnă la origine duh, spirit (personificat). În vechime, cel care avea acces la înţelesuri ieşite din comun era socotit inspirat de către un duh, în ultimă instanţă de Dumnezeu.

Într-un film biografic, Ramanujan este un matematician genial. De fapt, este impropriu spus matematician, întrucât el a ajuns la Cambridge fără a beneficia anterior de instruirea într-o şcoală. Avea, însă, un dar cu totul deosebit, acela de a intui răspunsuri la probleme extrem de complicate. El percepea aceste informaţii pe care le primea în minte ca fiind gânduri ale lui Dumnezeu, motiv pentru care a ţinut foarte mult ca ele să fie cunoscute public.

Profesorul care îl primeşte la Cambridge, un matematician de renume, este ateu declarat, însă constată că el însuşi (matematicienii în general) se ocupă cu observarea, cu gândirea, cu deducerea unor formule care nu sunt inventate, ci existente în realitatea infinită pe care matematica pură o explorează. Diferenţa este că ei fac asta prin multă muncă de cercetare, prin calcule complicate şi dificile, deductiv aşadar, în timp ce Ramanujan avea acces prin inspiraţie, intuitiv.

Este un argument în plus pentru Logosul care a întemeiat lumea, Raţiunea dumnezeiască, raţionalitatea de care ştiinţa (matematica, în cazul de faţă) omenească nu face decât să ia cunoştinţă, fie printr-o muncă asiduă, punând crămidă pe cărămidă, fie prin inspiraţie de la Dumnezeu.

P.S. Deşi cuvântul geniu a fost cel pentru care am ales acest topic, iar nu moartea, ca o confirmare a nedumeririi din titlu, și Ramanujan a murit de tânăr.

E interesant de observat ca intre diferitele "tipuri de genii" exista diferente cu privire la durata medie a vietii.
Filosofii traiesc, ca regula generala, cel mai mult. Muzicienii mor la varste foarte diferite, aici dispersia valorilor sperantei de viata este, poate, cea mai mare. Poetii mor tineri, prozatorii mai incolo. Pictorii de geniu rezista destul de mult timp la boli, chiar si incurabile (Andreescu, Luchian), insa sculptorii, ca regula generala, traiesc mai mult. Michelangelo a murit la o varsta matusalemica.
Aceste diferente ar putea fi influentate si de varsta consacrarii. Filosof de geniu nu poti fi inainte de 40 de ani. Nici sculptor de geniu. Dar romancier poti fi la 30 si poet poti fi la 20. Muzician si pictor poti fi la orice varsta.

Este de observat ca durata de viata mai pare corelata cu orientarea artistica sau filosofica. O pleiada de poeti romantici (incluzand curentele din trena romantismului) au murit la varste neobisnuit de tinere. Nu e numai Eminescu, mai sunt Byron, Puskin, Petöfi Sandor, Leopardi, Baudelaire, Poe. Prea multi ca sa nu vorbim, deja, de o regula. Aproape sistematic au trait mai putin decat clasicii dinaintea lor. Aceasta diferenta s-ar putea datora unor trasaturi specifice romantismului: primatul afectelor asupra intelectului sau obsesia mortii. Pana ce nu aduce vorba despre pasiune ca patima, disperare, mormant si tintirim, romanticul nu se lasa. Dimpotriva, clasicismul (si curentele din trena lui) cultiva armonia, primatul intelectului, al datoriei si vointei asupra afectelor.

Sau, poate ca totul depinde de alte circumstante. Cand ai situatia si banii lui Goethe, iti permiti sa traiesti mai mult decat Eminescu fiindca in primul caz esti ingrijit de cei mai buni Medici ai Imperiului, pe cand in al doilea incapi pe mana rebuturilor medicinii occidentale instalate la Bucuresti, cu clinici de doi bani, si aia platiti de Maiorescu si junimisti. Pe de alta parte, razboiul da mortii cu aceeasi eficienta si pe romanticul Petofi Sandor, si pe clasicul Apollinaire. La razboi, ca la razboi.

Un alt gând, în continuarea celor de mai sus: Ramanujan nu primea pur și simplu iluminări, fără propria lui participare. El era preocupat intens de acele probleme.

Interesant este că atunci când ne gândim, accentul cade pe noi înșine, pe când atunci când suntem preocupați folosim diateza pasivă, acțiunea exercitându-se asupra noastră de către Cineva.

Există o conlucrare permanentă cu Dumnezeu, care este inițiată de El, chiar și atunci când nu ne dăm seama: ne gândim la ceva, dar și „suntem gândiți” atunci când mintea se ridică mai sus decât ceea ce poate descoperi prin puteri proprii; ne rugăm, dar de la un punct încolo, Dumnezeu Se roagă în noi, și abia atunci putem spune că ne rugăm cu adevărat.