Cunoașterea de sine
 

Te naști, ți se da un nume, o identitate, o familie (nu toți au șansa asta). Crești, primești o anumită hrană, o educație, evoluând într-un mediu specific și însușindu-ti un set de norme, principii, obiceiuri, preluate din jurul tău sau inoculate de către ceilalți. Este evident unde vreau sa ajung. Ajungi la un momentdat să te întrebi cine ești, desigur nu toți își vor pune întrebarea asta la aceeiasi vârsta, poate unii nici nu își vor pune niciodată întrebarea asta, poate unii doar pe patul de moarte, sau probabil alții chiar din leagăn.

Hai sa vedem totuși cum se manifestă această curiozitate. Păi putem foarte bine analiza comportamentul oricărui om,in raport cu al nostru. Un om gol pe dinăuntru va fi mereu umplut de ceilalți, de mediul înconjurător, va fi ca un burete care absoarbe orice este în jurul sau doar pentru a nu mai fi gol.

Hai totuși sa o luam de la început. În primul rând nu am ales sa ne naștem(ipoteza reinarcarnarii presupune altceva, dar nu e cazul sa dezvoltam aici) , sau sa fim creați(suntem oricum parte integrantă, a creației primordiare).Însă ideea de baza este ca suntem oarecum îndopat cu informații, identități, comportamente, seturi de norme încă de mici, iar acest bagaj colectiv, desigur diferit în fiecare areal ne definește și urmărește, parțial sau total toată viața. Și culmea, nimic din acestea nu ne aparține sau nu este al nostru, parte din noi. Suntem efectiv niște gazde pentru aceste chestii parazitare ce se perpetuează prin intermediul nostru.

Bun, fără alte artificii inutile, este clar că majoritatea trăim după cum am fost învățați, manipulati, educați. Copiem mereu modele observate, în acest spirit competitiv de a avea, a, deține, a controla etc.

Și ar fi cazul sa întram și în subiect. Cunoașterea de sine. Cam ce ar însemna și la ce ajută? În creștinism mai degrabă suntem invatati sa-L cunoaștem pe Dumnezeu, să ne predam lui, să-l urmăm, sa i ne rugam etc. Practic sinele nu prea ne aparține nouă ci lui. Așa că are rost să ne mai cunoaștem pe noi înșine?

Reiau tema. Dacă tu ca om te afli undeva, oriunde, influențezi tu mediul sau el pe tine?

Dacă oamenii îți vor spune ca ești frumos /urât /, bun/rău, deștept /prost etc. Vei fi definit de ce spun ceilalți despre tine sau vei știi exact cum ești și nu te va afecta ce spun ei?

Uite, un aspect care poate fi evitat dacă te cunoști pe tine. Nu mai ești nevoit sa crezi ce spun alții, dacă tu știi deja cum ești. Nu mai cazi în această capcană, de a fi captiv opiniilor din jur asupra ta.

Totuși cunoașterea de sine nu este ușoară, fiindcă de multe ori duce la rupturi, certuri, rebeliunii etc. Când realizezi că nimic din ce ești și ce ai nu te reprezintă ajungi să te îndepărtezi de tot ce erai și aveai, aici vorbim de familie, prieteni, obiceiuri etc.

Iarăși cunoașterea de sine implică de cele mai multe ori izolare, singurate, autoexcludere și alte forme de înstrăinare voluntară sau nu. Este un proces complex, ce durează toată viața și împlicit spiritual vorbind.Insa de la un anumit punct toate acestea ne pregătesc pentru descoperirea misiunii personale și direcționarea voinței în scopurile alese.

Cand știi cine ești și ce vrei riscurile unui eșec sunt diminuate. Când te lași purtat asa de valuri, și mergi din refugiu în refugiu, sau cumva împins de alții sau obligat de împrejurări nu faci decât sa fugi dintr-un loc în altul și amâni inevitabilul adică înfruntarea cu adevărul, cu tine și cu ceilalți.

De asta majoritatea purtam atâtea măști, fețe, jucând mereu roluri și fugind sau evitând sa fim noi înșine cu alții sau chiar și cu noi înșine.

Pe mulți liniștea este înspăimântătoare, inconfortabila, grea, apăsătoare. Atunci ești doar tu cu tine.

Cand tu cu tine vei fi UNUL, atunci poți fi parte din ÎNTREG.

Spor la cunoașterea de sine:)

seraphime,seraphime in tine in mine in el, "arde flacara lui DUMNEZEU", CONOASTEREA DE SINE,INSEAMNA IN FINAL CUNOATEREA DE DUMNEZEU, MAI BINE ZIS, cunoastere de Vointa Lui,ce anume "ti-a" or "mi-a" harazit...ce menire ai, am, are...suntem parte din El si El e parte din noi..."Eu sunt in toate,si toate in Mine sunt"...nu putem fi separati, doar ne amagim noi uneori cum ca am fi...NU EXISTA LIBER ARBRITU,atata vreme cat suntem constransi in moraliate,bine ori rau...de aia tot zic, ca a venit timpul sa curatam Cuvantul Lui Dumnezeu de spuza jidaneasca..."chip si asemanare", poate fi Dumnezeu un rau?...meditati, cat de "liberi" sunteti...s'acu linistea, uneori trebuie sa fii tu cu tine insuti...tu numai cu Dumnezeu...

Doar cautând și cunoscând și urmând pe Dumnezeu va apare ca o consecință cunoașterea de tine-sine însuți. Fără Dumnezeu toată cunoașterea de sine e defapt un egoism și devi sclavul minciunii ce plănuișete construirea unui idol care îți va fi ca o pușăcrie scarandivă și sclifosită din care nu vei mai putea să ieși. Robia iubirii de sine și adicția pătimașă în a te căuta și a te cunoaște pe tine însuți pentru constuirea idolului feței tale ipocrite sub care se ascunde răutatea vicleană a iubirii de sine a lumii va fi foarte greu de dărâmat ca să poți să ieși în libertate.

Scopul nu e cunoașterea ta de tine însuți ci cunoașterea lui Dumnezeu și îndreptarea ta pentru a fi asemenea Lui.

Dumnezeu se poate pricepe cum este prin cunoașterea și înțelegerea din scripturi cum au fost și cum sunt toți drepții și sfinții Săi din poporul Său și așa cum a fost și este Domnul Hristos, pe cât e posibil să-L cunoști spre folosul schimbării tale.

Binele tău nu este să fii așa cum ești tu și așa cum te cunoști tu pe tine că ai fi ci binele este de a fi și tu așa cum ai fost creat de Dumnezeu, născut de părinți, renăscut din nou de sus prin botez din apă și din Duh și pe cât posibil să ajungi să fi așa cum este Dumnezeu cu adevărat, cum ar vrea Cuvântul să fii.

A vrea să fii așa cum ești și a te comporta așa cum te cunoști tu pe tine este o idolizare și o idolatrizare de sine căci te socotești și te crezi un dumnezeu perfect în fiecare trăire și faptă a ta încât nu mai ai nevoie de nicio schimbare sau îndreptare.

Abandonând Cunoașterea Dumnezeirii pentru cunoașterea de sine și pentru a fi tu însuți așa cum ești și așa cum te cunoști tu pe tine este defapt abandonarea însăși a cunoașterii de sine deoarece cunoașterea de sine nu poate să existe în ADEVĂR în absența cunoașterii lui Dumnezeu căci cunoașterea de sine este o consecință colaterală a Cunoașterii lui Dumnezeu. Cunoscând cum este Dumnezeu te vei vedea și te vei cunoaște și pe tine însuți prin greșelile tale și prin deosebirile față de Dumnezeu. Privind la viețile sfinților și la oglinda Crucii Domnului de pe Golgota vei înțelege cum e Dumnezeu și cum ești tu. Crezând că Dumnezeu e bun și că așa cum este El e binele, privind la deosebirile tale față de El vei înțelege că tot ceea ce ești altfel și ceea ce este la tine altfel este rău și așa vei știi că e rău căci nu seamnă cu El și este altfel și ce e altfel e defapt răul pe care ar trebui să-l înlături sau să-l schimbi după chipul și asemănarea Sa. Omul însă nu prea poate face lucrarea asta de capul său si de unul singur așa că e bine ca prin ascultare de Dumnezeu să poată să facă această schimbare.

Dacă la început Domnul l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, atunci și la sfârșit de timp ar trebui omul să înțeleagă și să Creadă că tot Domnul e Cel care poate să-L facă mai bine pe om din nou după Chipul și asemănarea Sa. A se face omul pe sine singur sau a se lăsa făcut de alți oameni după cum îl cunoaște el sau oamenii pe Dumnezeu este o lucrare care dacă nu iese bine, dacă rezultatul-roadele nu seamănă cu rezultatele-roadele din lucrarea Domnului atunci această schimbare greșită va trebui dărâmată și înlăturată sau schimbată și îndreptată ca să semene omul cu Dumnezeu cu adevărat.

Biserica Ortodoxă prin Cuvânt are în lucrare această îndumnezeire a omului după Chipul și asemănarea Domnului și a sfinților Săi. Omul nu se rabdă și-și bagă laba și se face și el după chipul cuiva, după chipul lumii sau după cum se cunoaște omul pe sine însuși sau după cum știe el a se face să semene cu chipul și comportamentul lui Dumnezeu pe care Îl știe și-L înțelege el după mintea lui sau după cum l-a învățat lumea să-L știe, iar lucrarea asta poate să fie un maxim eșec, o tragedie. În loc de Fii ai Împărăției care aduc roade binecuvântate atunci când se cuvine vor putea apare fiii păcatului care sădesc în pământul lor spini și pălămidă care crescând s-ar putea să rodească monștrii și draci care vor lucra ispitirea, viclenia și desfrânarea, răstălmăcirea scripturilor spre a lor pierzare.

Doar cunoscându-te pe tine însuți și mediul înconjurător poți ajunge la cunoașterea ADEVĂRATĂ,si implicit a ORIGINII.

Restul sunt teorii, proiecții, imaginație, reguli, control, manipulare etc și etc....

dumnezeii oamenilor cad și iar renasc și divid, dezbina, ucid, supun....

Însă Dumnezeul adevărat nu moare niciodată fiindcă este înlăuntrul nostru și noi suntem din EL

ei parca ti ai mai revenit...bine ai venit

Iartă-mă că eu socotesc afirmația asta complet falsă. Cunoscându-te doar pe tine însuți și mediul înconjurător o să ajungi în minciună și o vei lua drept adevăr infailibil, hipnotic, vrăjitoresc, ceea ce-ți va fi fatal căci amăgirea și vrăjitoria cunoașterii de sine te va închide în întunericul iubirii de sine ca într-o închisoare. Ca să ieși de acolo va trebui să lupți cu o întreagă cunoaștere de sine care se va transforma în cel mai crud demon pe care l-ai crescut ca pe un șarpe la sân și-ți va fi aproape imposibil să câștigi războiul fără ajutor divin. Pe ce te vei baza? Pe simturi? Vrăjitoria iubirii de sine care-ți programează poftele și plăcerile ca să spui ceea ce vrea iubirea de sine să spui că e bun și adevărat și care poate schimba binele în rău și răul în bine va fi singurul reper al dreptei tale cunoașteri de sine și așa vei afirma ce e bine la tine și ce nu e bine. Un gust al binelui și răului foarte ușor de pervertit. În mediul înconjurător vei găsi elemente diverse fiecare cu gustul lor mai mult sau mai puțin pervertit de vrăjitoriile iubirii de sine. Originea existenței nu e în om după căderea omului în păcat iar omul păcătos va lua drept Origine păcatul și minciuna ca fiind tatăl său, originea sa și va lua iubirea de sine a lui și a lumii drept mamă a sa. Omul crede că în el însuși, în sine îl va găsi pe tot Dumnezeul dacă îl caută suficient. Dacă Dumnezeu ar fi în om atât de mult cât a fost El în Domnul Hristos atunci toți am avea iubirea și am face faptele minunate ale lui Hristos. În noi nu-L găsim pe Dumnezeu ci găsim doar omul căci omul a luat locul lui Dumnezeu în om înlăturându-L și alungându-L pe Dumnezeu deci o căutare a omului în sine va avea ca rezultat doar găsirea omului și pieirea omului din pricina păcatului. Pentru ca să-L găsim pe Dumnezeu în om ar trebui să ne botezăm, să-L ascultăm, să-L credem rămânând credincioși până la sfârșit, să-L primim pe Dumnezeu în noi așa cum cere El să locuiască în noi, fără păcătuire, fără iubirea de sine a lumii egoiste ca iubire în om, trebuie să ne împărtășim mereu de Cuvântul Lui cu Credință și de tainele și lucrările Lui sfințitoare și atunci căutând în noi s-ar putea să Îl găsim și pe Dumnezeu și nu doar pe omul singur și atât sau doar pe omul din om cu toți prietenii omului din om.

E adevărat că forțele minciunii ispititoare și ale întunericului răutății viclene folosesc orice și pe oricine ca să manipuleze și să ”stăpânească” oamenii și sufletele oamenilor prin teroare.


Omul foarte ”mare” și atât este dumnezeul oamenilor împreună cu lumea omului cu toate religiile și idealurile ei deșarte bântuite de demoni. Orice face omul fără Dumnezeu va fi un idol pentru om inclusiv cunoașterea lui de sine căci iubirea egoistă de sine este dumnezeul idolilor.

Oamenii mor și chiar Domnul Hristos-Dumnezeu a murit răstignit pe Cruce. A înviat a treia zi după scripturi și s-a suit la Tatăl dovedind prin asta că este Dumnezeu. În oamenii lumii nu există Dumnezeu și de aia mor și nu pot să învie și nu se pot sui la Tatăl și fac numai lucruri lumești, moarte, pieritoare căci sunt oameni pieritori și fac ceea ce sunt ei. Ca să ajungem în Dumnezeu trebuie să mergem pe Calea cea strâmtă a ortodoxiei. Trebuie așa ca orice fiu risipitor al pierzării să ne întoarcem acasă, în Credință. Abea acolo ne va reprimi Dumnezeirea în interiorul ei și noi vom primi Dumnezeirea în interiorul nostru. Până atunci toate vorbele astea ale tale care laudă cunoașterea de sine sunt decât o deșertăciune a deșertăciunii, o ispită a egoismului căci omul potrivnic lui Dumnezeu, fără Dumnezeu nu poate găsi afară din om, în om și în sinele omului decât deșertăciune și demoni.

Dumnezeu nu poate muri, si atunci, sa sa poata conoaste moartea si sa o biruie a fost nevoie ca EL sa coboare in trup OM, si sa moara.
"caci plata pacatului, e "MOARTEA" iti spune ceva asta?
omul fara DUMNEZEU E nimic, NICI MACAR NU POATE exista...NU MAI BATE CAMPII CU GRATIE...are inlauntrul lui "suflare de viata" pe care i-a dat-o,ghici cine, Dumnezeu...si e facut dupa "chip si asemanare"...petre, te-ai ratacit...

Da. Sfânta Treime s-a ridicat la Ceruri și a rămas doar îndumnezeitul Iisus, Fiul Mariei, singur pe Cruce, mărturisind cu durere maximă prin întrebarea Sa ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” că a rămas singur. Sfânta Treime L-a părăsit suindu-se la Cer pentru ca Iisus să poată să moară așa cum a fost Porunca Tatălui și Misiunea Lui căci altfel nu avea cum să moară și cum să ducă la capăt misiunea lui de Credință, misiunea morții pe Cruce și a Învierii din morți a treia zi după scripturi. Dacă Dumnezeu părăsește pe om, omul nu moare imediat căci Dumnezeu nu face crimă atunci când părăsește omul.

Asta s-a întâmplat până la Hristos, omul murea din pricina păcatelor sale sau ale altora, dar odată cu primirea Credinței în Domnul Hristos care a luat și ia păcatele omului asupra Sa omul credincios poate fi iertat și nu mai moare de la păcatele sale.

Câteva citate edifcatoare:
Celui ce vroia să se întoarcă în lume cerând să-l lase să meargă să-și îngroape pe tatăl său: ”Lăsă morții să îngroape pe morții lor și tu vino după Mine.”
Domnul Iisus răstignit pe Cruce: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”
Despre fiul risipitor care s-a întors acasă cu umilință revenindu-și în fire: ”Mort era și a înviat, pierdut era și s-a găsit”.

Suflarea de viață pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Adam și Evei nu mai e totuna cu suflarea-respirația oamenilor. Duhul-rugăciune-vorbire-credință-comuniune sfântă pe care L-a pus Dumnezeu în om a dus la apariția respirației omului în el și în urmași însă părăsind Dumnezeu pe om căci omul se leapădă și părăsește mai întâi pe Dumnezeu, omul nu se sufocă ci poate să respire, poate să gândească, poate să vorbească, poate să facă ce vrea deși a ieșit din comuniune de Credință cu Dumnezeu. El ajunge prin dezbinare, prin rupere de Dumnezeu un om mort căci mai devreme sau mai târziu va muri din pricina păcatelor sale, de la păcatul dezbinării, părăsirii lui Dumnezeu.Nu Domnul ci omul este cel ce-l scoate din om și din biserică afară pe Dumnezeu ca să se întroneze el ca un stăpân dumnezidol și să fie preamărit omul în om.

Dacă tu nu ai citit scriptura drept încât ai socotit respiratia cea spurcată a oamenilor și a demonilor păcătoși ca fiind Duhul lui Dumnezeu nu înseamnă că eu m-am rătăcit. Doar respirația, lacrimile, scuipatul sfinților fac parte din Duhul încât dau viață și sănătate. Respirația plină de viruși și de spurcăciune a păcătoșilor sau a oamenilor fără Dumnezeu în ei te poate spurca, strica, chiar omorâ.

Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu cu suflare de viață cu tot însă ”Nu va rămânea la nesfârșit Duhul Meu în oamenii aceștia așa că viața omului va fi de 70 de ani”. Deci până la vârsta asta omul indiferent dacă e botezat sau nu are în el un duh de viață trupesc și poartă în sângele lui și în carnea sa o viață și o asemănare cu creatorul însă acel duh și acea viață trupească părăsește omul la vârsta de 70 de ani așa încât omul îmbătrânește și moare. Noi vorbim și ne referim la viața Duhovnicească, la Duhul, la Credință, din acest Duh Sfânt se hrănește și viața trupească, sângele și trupul a cărui viață se află în sângele său. Despre acest duh de viață aflat în sânge care dă respirație trupească trupului, despre el spui tu că e tot de la Dumnezeu și că este în fiecare om cât timp respiră încât îl consideri viu. El este un duh viu în măsura în care omul se află în Credință și atunci omul se va boteza. Dacă omul nu se află în Credință, atunci duhul gurii lui, duhul de viață din sângele omului este un duh de oameni trupești, oameni morți, păcătoși care păcătuind și fiind vrăjmași lui Dumnezeu vor pieri. Ca oameni nu-am vrea să pierim și am vrea ca chipul și respirația noastră să fie ca Dumnezeu dar păcătuind vom muri căci plata păcatelor și a dezbinării de Dumnezeu și dintre oameni este moartea. N-avem un pom al vieții (afară de Ortodoxie) din care să mâncăm ca să trăim la nesfârșit sau să trăim chiar păcătuind oricât de mult ca niște moroi. E un fapt că toți oamenii au murit și că mor cu foarte mici excepții. Deci suflarea noastră de ”viață” nu e un Dumnezeu care să nu moară niciodată și noi prin ea să respirăm și să ne hrănim ca să nu murim. Poți respira cât vrei și mori de la altceva decât de sufocare. Sigur că în final te și sufoci. Iată deci că fără Credință suflăm, respirăm și defapt dacă ne-am rupt de Dumnezeu suntem socotiți morți, pierduți și rătăciți la fel ca orice fiu risipitor ce părăsește pe Tatăl Său și pe Maica sa și casa Părinților și Fraților săi și Poporul Domnului și Împărăția Cerească.

Dumnezeu nu paraseste niciodata pe nimeni si tot asa nu L-a parasit nici pe Iisus, dar El, din simtire omeneasca, inainte de moarte, S-a simtit abandonat.

Așa este, Dumnezeu nu părăsește și nu lasă niciodată orfan pe om, pe nimeni, însă Iisus avea luate asupra Lui păcatele omului, păcatele lumii, păcatele întregii creații. Defapt omenirea luată asupra Sa a fost cea care a părăsit pe Tatăl Dumnezeu acolo pe Cruce iar Dumnezeu neavând încotro s-a conformat căci Dumnezeu nu silnicește pe nimeni. Iisus a simțit părăsirea și despărțirea și a mărturisit căci este Adevărul și pentru a mărturisi Adevărul a fost trimis. Apoi a murit singur așa ca Adam și Eva. A murit ca un Miel ca jertfă de iertare și împăcare. A murit în locul celor păcătoși și a murit singur exact așa ca orice om din lume care moare fără Dumnezeu. De atunci orice creștin nu mai moare singur ci moare împreună cu Domnul Hristos dându-și sufletul împreună cu Hristos în Mâna lui Dumnezeu. Învierea Sa a treia zi după scripturi și reintrarea lui Iisus în unitate cu Dumnezeu ne arată biruința Domnului asupra lumii, asupra oricărui păcat ce duce la moartea omului precum și biruința Domnului asupra morții și a răului care poate ține sufletul omului în iad.

Până la urmă noi suntem niște interpreți ai altor interpreți care au încercat sa interpreteze neinterpretabilul.

E ca și cum ai incerca sa așezi un tablou pe perete, oriunde l-ai pune și oricât l-ai fixa, e același tablou difera doar perspectiva, care mereu e diferita pentru fiecare, întrucât fiecare îl va privi din alt unghi și va înțelege diferit ce reprezintă, însă toți se vor raporta până la urmă la opinia "specialiștilor, criticilor și opiniei generale".

Acuma nu înseamnă că dacă există deja părerii și direcții clare cu privire la ce spune sau vrea dumnzeu, și ca acest consens universal, regional sau personal, de cele mai multe ori instituționalizat, dogmaticazat și având deja o tradiție ce transcende forma rituala, chiar religioasa și are increngaturi în fiecare formă cultica și spirituală... Așa, deci cu toate acestea, nu reprezintă decât forma umană a ceeace ce considera a fi Dumnezeu.

Practic noi singuri L-am creat după chipul și nevoile noastre. El există în conștiința colectiva, ca formă a proiecției noastre.

La început a fost Cuvântul....

Si la sfârșit tot Cuvântul va fi sa fie.

A-ti nega propria stiinta-cunoastere de Dumnezeu pe baza partii tainice ramasa inca necunoscuta pentru a putea sustine orice teorie mi se pare o abandonare a Credintei, o alunecare in obiceilul de inchiderea ochilor spre libertatea de adoptare a oricarei minciuni despre Dumnezeu. Sigur ca nici invers nu e frumos sa faci, pe baza partii cunoscute de tine nu poti impune altora un intreg pe care te prefaci ca l-ai cunoaste. Partea adaugata de tine e ca partea nevazuta a Lunii. Unii spun ca partea nevazuta a lunii e la fel ca partea vazuta. Am alta parere, cred ca Luna e semisferica fiind sursa de noapte si de frig asa ca Soarele semisferic care este sursa de lumina si caldura si abea la eclipsa de Soare se formeaza o sfera perfecta cand sunt la cea mai mica distanta inchizandu-se Lumina asa ca intr-o bila de loto. Nimeni nu crede ca am dreptate pentru ca ei vazand partea bombata a lunii au adaugat ei restul formand un intreg ca un idol facut dupa mintea lor. Nici nu poti nega partea vazuta bombata si semisferica a Lunii dar nici nu poti sa te pronunti sigur despre partea ei nevazuta tot așa cum nu poti sa te pronunti despre partea vazuta a Soarelui sustinand ca discul Solar plan e defapt o parte bombata semisferica. Mare le va fi tuturor mirarea cand vor afla ca am avut dreptate cu teoria PacMan3D-nD si cu Soarele si Luna semisferice. Cum e posibil, cum ar putea fi posibil? E nebunie! Rade lumea, universitatile, oamenii de stiinta. Parem prostii prostilor, naivii naivilor, înnapoiati si medievali. Daca am crede in Dumnezeu am afla si am intelege ca nu poate fi altfel.

Cunoasterea de sine egoista e ca eclipsa de Soare. Toata lumina, caldura, frigul si intunericul e inchis in interior ca intro sfera perfecta ca o bila de loto. Nimeni nu mai beneficiaza de nimic de la Luminatorul cel mare si de la Luminatorul cel Mic. Bine ca nu dureaza decat cateva minute.

Ma iertati ca iar m-am bagat in discutiei. Stiu ca sunt greu de suportat. Cine ar putea crede ca Soarele si Luna ar fi semisferice? Dar cine ar putea Crede ca Domnul Iisus s-a nascut dintr-o Fecioara Curata de la Duhul Sfant? Nici macar dreptul Simion nu a putut crede. A fost binecuvantat sa traiasca pana a vazut cu ochii sai Minunea si a primit in bratele sale pruncul si a binecuvantat pe Dumnezeu pentru ca nu l-a mintit. La Dumnezeu toate sunt cu putinta... oricat nu i-ar veni sa creada lumii.

Acuma hai sa nu ne îmbatăm cu apă rece numa asa ca să fim beți. De ce trebuie mereu sa ne îndopăm cu iluzii?
Mda, probabil din același motiv pentru care bem cafea, fumam sau credem în orice ne incită mintea și ne scoate din realitatea concretă. Probabil dacă nu am fi fost așa, încă trăiam în copaci.

Bun, deci aleg sinele pentru ca este parte din mine, și cu siguranță parte din ORIGINE.

Da, prefer mai bine sa fiu egoist, decât sa fiu naiv. Tocmai asta înseamnă (auto)cunoaștere, sa fi selectiv.

Fiindcă fiecare spirit, ființă, conștiința este diferită și unică, de asta toți trebuie sa ne facem acest proces intern, nu sa ne transformăm în niște copii trase la indigo.

Abia după ce ne cunoaștem pe noi vom putea înțelege de unde venim, în ce scop și unde trebuie sa mergem.

Restul sunt doar proiecții, teorii, credințe și alte forme ale falsului sine parazitar din noi.

Mi-e indiferent dada pământul e plat, sau Luna bază extraterestră, dacă reptilienii conduc oculta mondială sau anunaki ne-au evoluat din homo erectus.

Asta nu e scopul meu.

Scopul meu este sa ma cunosc pe mine, parte din sursa supremă și sa aflu, îndeplinesc și evoluez în concordanță cu misiunea personală.

Poate vroiai sa folosesti expresia ”a te imbata cu apa chioara”. Apa rece e ca apa de izvor, e buna si ea nu imbata pe nimeni. A te indopa si a te imbata cu iluzii in timp ce bei apa e o practica a lumii si nu a celor aflati in Credinta.

Nu-s beat si nu te-am imbatat cu nimic aratandu-ti procedura ta de negare a partii stiute din Dumnezeu pe baza faptului ca nu cunosti tot intregul. Problema e ca tu adoptand nihilismul pentru a da apa la moara oricaror teorii, ai lepadat cunoasterea Dumnezeirii pentru cunoasterea de sine. Betia iluziilor, drogurilor care incita mintea nu ne-a coborat din copaci ci ne-a dus in lume. Omul nu a trait niciodata suit in copaci decat asa ca forma excentrica de reintoarcere la natura, ca forma de simplism si primitivism supravietuitor. Nu e facut pentru asta. Poate sa cada si sa-si rupa gatul.

Omul se alege pe el omul si atat, exact asa cum Pilat si poporul amagit l-au ales pe Barnaba ca om bun ce trebuie eliberat de Paste condamnand pe Iisus si facand pe placul mai ”marilor”.

Egoismul, omul din sinele omului e cel ce a luat locul lui Dumnezeu.

Nu e mai bine ca in loc sa ne pierdem timpul cu noi insine sa cautam pe Dumnezeu si sa-L reprimim in noi si in sinele nostru?

Cine o sa ne spuna? Omul fara Dumnezeu din noi, omul din sine? Pai daca nu stii tu, atunci el de unde sa stie de unde venim si incotro ar trebui sa mergem? Orb cu orb cunoscandu-se intre ei se vor asculta si se vor calauzi unul pe altul spre groapa.

Asta a ajuns Dumnezeu in om pentru omul in cautare de sine insusi: o proiectie, o teorie si o credinta falsa, un sine parazitar de care trebuie sa scapi? Trist.

Indiferenta fata de mediul inconjurator nu e buna. Oare n-ar trebui sa stim adevarul despre locul in care traim?

Care e scopul tau?

Frumos spus. Bun scop ai.

Insa dacă dai afara din tine si nu vrei sa cunosti sursa, daca ai renuntat sa mai cauti si sa mai cunosti sursa Suprema, Sursa Adevarului cum atunci te vei cunoaste pe tine ca parte a ei? Pentru a cunoaste ce parte din tine e din Adevar si ce parte nu e din Adevar nu crezi ca ar trebui ca mai inainte de toate sa cauti si sa cunosti Adevarul, Imparatia Cerurilor si dreptatea ei? Paganii cauta altceva mai inainte, mai degraba, sa-si sature pantecul si sa stea la caldurica asigurati. Tu te cauti pe tine ca sa te gasesti in tine pe tine si ce nu esti tu inlaturi asa cum marturisesti. Nu te saturi de tine? Nu te saturi de singuratatea asta, de cautarea asta in care te cauti ca sa te gasesti doar pe tine insuti in tine ca pe un aproape mai mare care te protejeaza? N-ar trebui oare sa cauti sa gasesti in tine protectia Divina, increderea in Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu pusa acolo in inima ta pentru a iubi cu ea pe cei din jurul tau? A te uita mereu in oglinda ca sa te cunosti si sa te stii cat esti de frumos, de bun, de gras, de tanar sau de batran, de chel sau de paros, de destept sau de ramolit, de dezbracat sau de imbracat, de sarac sau de bogat, de viu sau de mort e o treaba de om ce cauta slava de la altii sau care cauta sa se slaveasca singur pe sine insusi pentru a fi atractiv, pentru a fii multumit de sine insusi pentru meritele sale, pentru a asculta si a crede in final in omul doar om din el insusi care este tot una cu el insusi.

Asta e un scop? Poate cineva sa-si faca un scop din cautarea asta? Poate asta duce la fericire, la normalitate, la schimbare in bine? Daca ai fi vazut matrix si matrix reloaded si matrix revolutions, ai fi putut pricepe ca scopul lui Smith era de a se cunoaste pe sine si de a ”trai” in veci numai egoismul lui tiranic pentru a stapani matrixul asa ca un program viral egoist si distructiv folosind omul ca o casa a inteligentei artificiale unde sa se manifeste si pe post de baterie cu care Smith alimenta toti robotii si asigura energie spatiului virtual unde el se putea manifesta ca un dumnezeu care a schimbat inclusiv scopul existentei robotilor.

Nu e bun egoismul si cu atat mai rau este egoismul altruist. Iubirea de sine devine batause sau ”darnica”, filantropica.