Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 05.10.2013 20:59:01

Împărăția Cerurilor, comprimată într-o sămânță mică, a luat-o un Om, și-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, și s-a făcut (creștinul) copac mare și păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui.
Împărăția Cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ și firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu”, decât în grija vieții.
Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi „stârv”.



(Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 105)

cristiboss56 06.10.2013 17:07:24

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004

Arhimandrit Emilianos Sionopetritul - Relatiile cu aproapele

Să spunem acum un cuvânt și despre vizitele pe care le facem pe la case sau între noi monahii? Luați aminte la trei lucruri. Sunt foarte simple. Cuviosul Nil, care era mare ascet și teolog, zice că atunci când te întâlnești cu cineva sau când te duci într-o casă „nu așteptați să fiți voi salutați primii”, nu aștepta să-ți spună celălalt „bună ziua”. Tu să spui cel dintâi, tu să te smerești, nu aștepta să se smerească celălalt. „Noi cei dintâi trebuie să salutăm, fie pe prieten, fie pe dușman”. Chiar dacă este dușman, chiar dacă este prieten, noi ne vom comporta în același fel.
Un alt ascet, avva Isaia, zice: „Dacă te duci ca musafir în casa cuiva”, dacă te duci acasă la un cunoscut sau la o cunoscută și iese afară și te lasă singur și gazda este nevoită să te lase singur, să nu-ți ridici fața și ochii și să începi să cercetezi cu curiozitate toate. Nici să nu deschizi sertarul să vezi ce are în el, nici „vreo ușiță”, nici vreo fereastră, ca să vezi dacă nu cumva se deschide altfel, „nici vreun sipet, nici vreo carte”, pentru că se poate ca în acea carte să aibă vreo scrisoare personală. Poate să aibă în sipet ceva pe care nu vrea ca tu să-l vezi. Spune celui ce iese. Și pentru ca gazda să fie și mai lipsită de bănuieli, când să plece, spune-i: „Te rog, ai ceva să-mi dai să fac până te întorci?” Ca să simtă ea că nu rămâi singur, ci că o consideri prezentă.
Sfântul Nil ascetul, zice că, atunci când te afli cu cineva, să fii atât de serios, atât de plin de har, să te comporți atât de frumos, încât să fii cuvios, vrednic de tot respectul. Umbletul să aibă cuviință bărbătească, chiar dacă ești femeie. În împărtășirea de hrană, fii cu înfrânare. Când te întâlnești cu cineva și îți pune să mănânci, oricum îți va pune înainte din toată inima cele mai bune mâncăruri. Să nu începi să mănânci cu lăcomie, fiindcă vei crea o impresie proastă. Nu te defăima singur. Chiar dacă ți-e foame, mănâncă puțin. Mănâncă puțin din toate și e de ajuns. Fiindcă trebuie să fii învățat să mănânci puțin, ca să poți să te înfrânezi. Dacă ești învățat să mănânci mult, nu vei putea mânca puțin. La somn, cu măsură. Dacă e nevoie să te găzduiască peste noapte, să nu fii tu primul care merge la culcare și ceilalți să nu știe ce să facă prin casă. Să dormi mai puțin decât dormi acasă la tine, pentru că trebuie să ții companie oamenilor care te găzduiesc, să discuți cu ei, să le arăți dragostea ta, să le dai darurile pe care li le-ai adus și, pe lângă acestea, să-ți arăți „buna voire și acordul în toate”. Adică să-i faci să simtă că a intrat în casa lor un adevărat înger.
Și un ultim lucru pe care îl menționează Avva Isaia. Cu toate că era un ascet, un pustnic, cuvintele lui erau foarte sociabile și în același timp duhovnicești și teologice. Zice, așadar, că, dacă cineva, fratele tău sau mama ta sau soția ta ți-a gătit o mâncare și nu a reușit-o, nu-i spune că ai gătit prost, nu-i spune că nu este cum te așteptai. Moarte este pentru sufletul tău. Este mare păcat să spui că mâncarea nu este bună, fiindcă femeia este și ea un om neputincios. Poate că a avut o problemă , vreo dificultate. Poate că fratele, monahul, să fi fost bolnav, obosit, poate să se fi gândit la ceva și să fi ars puțin mâncarea. Nu a pierit lumea. Așa binecuvintează Dumnezeu mănăstirea, așa binecuvintează și casele noastre, fiindcă și casa noastră este tot o mănăstire. Se rănește celălalt. De aceea zice: cercetează-te pe tine cum te-ai întrista pentru ceea ce auzi de la altul și așa odihnește-l pe celălalt. Nu știi că dacă ți-ar fi spus ție cineva același lucru, te-ai fi supărat? Pentru ce atunci tu o mâhnești pe soția ta sau pe fratele tău?
Și continuă avva Isaia: „Dacă veți cânta împreună, și unul greșește la un cuvânt, nu-i spune îndată și nu-l tulbura pe el, nu-i spune „taci, ai greșit”, fiindcă acest lucru îl va tulbura și când va vrea să cânte iar, va face neîncetat greșeli. Așa se creează problemele în sufletele oamenilor. Desigur, acestea sunt valabile pentru monahi, este totuși un exemplu și pentru familie.

cristiboss56 07.10.2013 22:11:25

Staruinta in credinta pentru implinirea dorintelor - Sf.Teofan Zavoratul
 
Trebuie să învățăm să cerem, să simțim cu adevărat că Dumnezeu proniază toate întâmplările vieții noastre și că tot El poate împlini cerința noastră dacă este folositoare. Trebuie să ne aflăm în adevărul lucrurilor și al credinței ca să primim răspuns! Adesea il confundăm pe Dumnezeu cu dumnezeul zămislit de mintea noastră și de aceea nu ne adresăm cui trebuie. Statornicia cererii trebuie să se bizuie pe credință nestrămutată asemenea femeii din Canaan. Sfântul Teofan Zăvorâtul o fericește pe acestă femeie și-i propovăduiește credința ca model demn de urmat fiecărui creștin dornic de împlinire:

Ce a făcut-o pe cananeanca ca să vină la Domnul și să stăruie atât în cererea ei? Convingerile care se închegau în ea: era încredințată că Mântuitorul are putere să o tămăduiască pe fiica ei și a venit la El; era încredințată că El nu va lăsa neîmplinită cererea ei și nu a încetat să ceară.

Convingerile sunt rezultatul întregii vieți: al educației, al gândurilor ce umplu mintea de obicei, al impresiilor lăsate de lucrurile din jur, al învățăturilor cercetate și al feluritelor întâmplări și îndeletniciri din viață.

Sub înrăurirea tuturor acestora, gândirea lucrează și ajunge la anumite convingeri.Aici trebuie să avem în vedere că pretutindeni este și din toate părțile pătrunde în sufletul omului adevărul lui Dumnezeu. Adevărul poate fi aflat în inima omului; adevărul lui Dumnezeu este întipărit în toate făpturile; adevărul lui Dumnezeu poate fi aflat în obiceiurile și datinile oamenilor; ba chiar și în învățăturile lor poate fi găsit într-o măsură mai mică sau mai mare. Pretutindeni stă la pândă și minciuna. Cine este din adevăr, acela adună adevăr și este plin de covingeri adevărate, mântuitoare; iar cine nu este din adevăr adună minciună și este plin de covingeri mincinoase, de rătăciri pierzătoare.

Dacă a fi sau nu a fi din adevăr depinde de om, să judece fiecare; însă judecata lui Dumnezeu îi așteaptă pe toți...

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși) (Efes. 1, 1-9; Mc. 7, 24-30)

cristiboss56 08.10.2013 23:16:51

Orice lucru bun găsește omul să spună despre Maica Domnului nu va putea să exprime măreția Ei. Prin ascultarea ei, Maica Domnului ne-a deschis nouă iarăși Raiul, pe care îl închisese neascultarea Evei. Eva a rupt veriga care ne unea cu Dumnezeu și a adus în lume întristare și durere. Maica Domnului a unit iarăși veriga și a adus în lume bucuria Raiului. Ne-a unit cu Dumnezeu, de vreme ce Hristos este Dumnezeul-Om.
Arhanghelul Gavriil a adus în lume vestea cea plină de bucurie, că oamenii datorită Maicii Domnului au aflat „har înaintea lui Dumnezeu”. Maica Domnului se bucură, fiindcă S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu și ne-a izbăvit de păcat. Ne bucurăm și noi, pentru că Maica Domnului ne-a scos cu „obrazul curat”. De aceea cântăm la Nașterea Domnului:Pustia aduce lui Hristos ieslea, iar noi, oamenii, aducem pe Maica Lui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”.

Cuviosul Paisie Aghioritul

cristiboss56 09.10.2013 22:52:15

Curajul crestin: biruinta duhovniceasca
 
http://www.youtube.com/watch?v=pqH57DonxC4

cristiboss56 10.10.2013 19:17:00

Scrii că te chinuie o tristețe apăsătoare de neînvins și inexplicabilă. Trupește ești sănătoasă, casa ți-e plină dar inima îți e pustie. De fapt, inima ți-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligație, la distracțiii și spectacole, dar asta îți mărește și mai mult întristarea. Păzește-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul.


http://i1.wp.com/ortodox.md/wp-conte...?fit=240%2C160

Nefericirea pe care Dumnezeu o îngăduie să vină asupra noastră este mai bună decât fericirea pe care ne-o zidim singuri. Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină totdeauna la vreme asupra credincioșilor săi. Ea este ca glasul prietenului ce strigă la miezul nopții celor ce dorm: Arde! Înțeleptul părăsește casa cuprinsă de flăcări și, lăsând-o să ardă, își scapă viața. Iar nebunul se vaită în mijlocul focului și așteaptă să ardă în flăcări o dată cu casa.

Traista fericirii noastre pământești este totdeauna ruptă. Cu cât bagi și bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea. Cei mai neiscusiți în înțelepciunea dumnezeiască poartă traistele cele mai mari, iar înțelepții umblă fără nici o traistă. Dacă te bucuri că nu este cazul tău, că traista ta nu pare a fi ruptă, atunci ascultă porunca morții: „unu, doi, trei,” și atunci și tu te vei simți pe marginea mormântului în care va apăsa asupra ta nu numai pământul, ci și traista fericirii, prea-plină, care va îndoi întunericul și greutatea mormântului.

Nicolae Velimirovici, „Gânduri despre bine și rău”

cristiboss56 11.10.2013 22:06:27

Un ucenic al părintelui ne-a povestit:
„În vara anului 1997 a vizitat mănăstirea un grup de ofițeri de la Armată, care au dorit să-l vadă și pe părintele Cleopa.
Părintele i-a primit și le-a vorbit în fața chiliei, dar mulți dintre ei râdeau, glumeau, vorbeau ironic. Stând lângă părintele și văzându-i cum se comportau, m-am tulburat și i-am șoptit:
- Prea Cuvioase, veniți în chilie că sunteți obosit și vedeți că nu-i interesează ce vorbiți.
- Ei, lasă, mai stau. Poate se va folosi vreunul.
Așa că a rămas până când s-au hotărât ofițerii să plece de bună voie, deși nu au încetat cu glumele și vorbele ironice.
Rămas singur cu părintele, l-am întrebat:
- Părinte Cleopa, de ce ați stat așa mult de vorbă cu ei? Nu i-ați văzut cum se comportau?
- Poate unul dintre ei va rămâne cu ceva, mi-a răspuns părintele, dar atunci nu am înțeles ce vrea să spună.
Într-o Duminică dimineața vine la chilia părintelui un domn și-mi spune că el este din orașul B. și în urmă cu vreo două săptămîni a fost aici împreună cu un grup de ofițeri de la Armată, iar acum ar dori să vorbească personal cu părintele Cleopa, care l-a și primit în chilia sa.
Abia atunci mi-am dat seama că părintele știa pentru cine vorbește atunci și nu-l deranja faptul că ceilalți ofițeri glumeau și erau ironici, căci și un singur suflet e mai scump decît toată lumea“.
(Părintele Cleopa, Mânca-v-ar Raiul, Tipografia Multiprint, Iași, 2002, pp. 155-156)

cristiboss56 12.10.2013 21:30:43

Dacă omul începe, încet-încet, să conștientizeze starea lui și se hotărăște, se smerește în fața lui Dumnezeu, se străduiește să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe și să-l facă adevărat creștin, om adevărat.
Abia atunci, îi va vedea pe ceilalți oameni ca pe niște oameni adevărați și va avea un contact real și o comuniune reală cu ei și, firește, va apuca pe calea sa și va spori, din har în har, până ce se va desăvârși întru Iisus Hristos.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunosti pe tine însuti? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, p. 125)

cristiboss56 14.10.2013 20:51:46

Confesiunea colonelului care l-a arestat pe Părintele Arsenie Boca
 
Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme responsabil cu cazarea la mănăstire. Și, la un moment dat vine un domn îmbrăcat civil. Și-mi povestește următoarele: Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe părintele Arsenie. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut niște fiori… Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum. Și zice: Nu, Părinte, stai liniștit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am dat demisia, văzând minunile Părintelui! Și eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult. Și zice: Părinte, hai să-ți spui. Nu știu ce general de pe la Brașov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume - că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Și știți, pe timpul lui Ceaușescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se pună de vreo revoluție sau ceva. Deși la biserică nu se duce lumea pentru Revoluție, că se duce pentru rugăciune și pentru necazurile lor... Și, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei - eu, un căpitan și încă unul - ce știu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele și să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Trebuia să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat... Și-mi zice: Părinte, să vedeți când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, știam... ”. Părintele știa dinainte! Și zice: „Dați-mi voie să zic și eu un Tatăl nostru”. Și asta era pe la amiază. Până o zis Părintele Tatăl nostru s-o făcut sară. Am bătut în ușă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus... ”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo... Și zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua și m-am uitat. Părintele era în genunchi în fața Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uși erau! Un rând de gratii, un rând de uși de fier și un rând de uși normale. O cheie era la mine, una la altul și a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalți doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.
Și zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem ușa... și nu era nimeni în cameră. Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate și ne venea nouă să ne facem cruce! Generalul ne întreabă: „No, cum l-ați luat? Unde l-ați dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceți-vă și aduceți-l!” Noi eram disperați: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva! Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă și tocmai spunea „Pace tuturor.!” Noi intram pe ușă și numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, și apoi l-am dus.
Și continuă colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să știți că eu îmi dau demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă așa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei - o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieșit omul ăsta? Un om simplu nu face așa ceva! Nu face așa ceva!”
(Pr. Ghelasie Țepeș, Părintele Arsenie Boca – Fiti îngăduitori cu neputintele oamenilor, Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 48-50)

cristiboss56 16.10.2013 09:46:39

În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie
 
Când Îi spun lui Dumnezeu „Miluiește-mă!" port în conștiința și în inima mea atât pe oameni, cât și lumea întreagă. A fi singur cu Dumnezeu înseamnă acum a fi plin de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toți oamenii; singur cu Dumnezeu și unit cu toți. Lumina lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare; în El îi văd pe ceilalți; privindu-L îi privesc pe ceilalți. Nu mai sunt doar un om neutru care nu face rău celorlalți. Ci, în măsura în care înaintez în iubire, trec la o etapă pozitivă, văzând taina celorlalți, devenind tot mai conștient de responsabilitățile mele față de ei. Mă simt obligat să fac ceva pentru ei, să-i ajut să-și rezolve greutățile vieții, problemele lor spirituale, să-i fac să guste bucuria în Dumnezeu. Oamenii sunt atât de împovărați, atât de chinuiți de probleme interioare și exterioare. Sunt extraordinar de complecși; sensibili la fiecare situație. Oamenii sunt foarte chinuiți astăzi; trebuie să-i ajutăm. Dar pentru aceasta e nevoie de o mare iubire.
În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie. În fața iubirii mele, el se deschide, se liniștește, devine calm. Acum există cineva care-l iubește, care e plin de atenție față de el: se liniștește, se dezvăluie așa cum este; își descoperă temeiul său adevărat. Atunci cunosc omul prin iubire.
Limitându-ne pretențiilor personale prin asceză ajungem mai întâi să nu facem rău, să nu-i vătămăm pe ceilalți, să fim acceptabili pentru ceilalți. După care dorim din toată ființa noastră să ne dăruim, să iubim, să-i arătăm celuilalt iubirea; iar el se descoperă atunci tot mai mult. Astfel, plin de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, voi cunoaște taina lor, voi cunoaște adâncimea persoanelor.
(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard,Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica,Editura Deisis, 2000, pp. 217-218)


Ora este GMT +3. Ora este acum 22:59:49.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.