Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

Mihnea Dragomir 26.06.2017 00:20:18

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 649395)
n-am avea forța de a purta niciuna dintre ele cu excepția celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.

Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.
Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre.
Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.

Verbum Domini.

cristiboss56 28.06.2017 23:15:41

Ne uităm unul la altul

Un preot ortodox paroh merse într-o zi în biserică și observă cum un simplu țăran era îngenuncheat în fața Sfântului Altar, lângă catapeteasmă. Acesta nu se gândea la nimic.

Foarte mulți oameni veneau la biserică în timpul zilei pentru a-i destăinui bunului Dumnezeu grijile lor. Când se reîntoarse peste un ceas, preotul observă că țăranul încă mai era în genunchi. De aceea merse la el și-l întrebă:

"Spune-mi, te rog, ce-i spui bunului Dumnezeu de atâta timp?".

Și țăranul îi răspunse: "De fapt, nimic, părinte paroh".

Și, arătând spre Sfântul Altar, continuă:
"Eu mă uit la el și el se uită la mine.

Atâta tot și nimic mai mult".

cristiboss56 29.06.2017 20:13:15

TIMPUL SCHIMBĂRII

La un batran calugar a venit intr-o zi un tanar pentru a se spovedi. Din vorba in vorba, tanarul ii spuse:

- Parinte, sunt destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Imi pierd usor rabdarea. Atunci cand ma enervez, vorbesc urat si multe altele. Am incercat sa ma schimb, dar nu am putut. Totusi, eu sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa ?
- Nu - i-a raspuns batranul. Vino cu mine!
L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:

- Vezi acest vlastar, stii ce este ?
- Da, parinte, un puiet de brad.
Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt, aproape cat un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata.
Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a mai spus:

- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheama pe cineva.
Intorcandu-se tanarul cu inca doi flacai, au tras ce-au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

- Acum scoateti bradul falnic de acolo.
- Parinte, dar acela este un copac mare si batran. Nu am putea niciodata sa-l smulgem din radacini, chiar de-am fi si o suta de oameni.

- Acum vezi, fiule ? Ai inteles ca si relele apucaturi din suflet sunt la fel ? Orice viciu sau orice neputinta pare, la inceput, inofensiva si fara mare importanta, dar , cu timpul, ea prinde radacini, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mica, o poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in suflet si in viata, caci mai tarziu, va fi mult mai greu.

"Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra, daca in noi raman radacinile care vor creste din nou."

cristiboss56 08.07.2017 20:32:39

Un prinț din Orient citea odată o carte în grădina palatului său. La dânsul a venit unul dintre slujitorii care se ocupau cu întreținerea trăsurilor sale, mai exact lucra roțile caretelor stăpânului său. Servitorul s-a apropiat de el, dar acesta era foarte absorbit de lectură. Atunci, rotarul l-a întrebat pe nobil ce carte îl acaparează atât de mult. Citesc o carte în care sunt păstrate cuvintele înțelepților, i-a răspuns prințul. Mai trăiesc acești înțelepți?, s-a interesat sluga. Nu, au murit. Asta înseamnă că ceea ce a rămas după ei sunt niște lucruri neînsemnate.
„Cum îndrăznești să vorbești astfel? Nu ești decât un biet rotar. Ce ai în cap de judeci așa prost? La ce te-ai gândit spunând aceste vorbe?”, s-a înfuriat prințul. Eu sunt un om simplu, i-a răspuns cu îndrăzneală sluga, dar privesc lucrurile astfel: atunci când lucrez o bucată de lemn pentru a face o spiță, dacă lovesc cu dalta prea ușor, ea nu pătrunde destul de adânc și rămâne mult de cioplit. Dacă lovesc prea tare, stric materialul. Tăria pe care o imprim dălții nu vine atât din mână, cât din minte. Trebuie să simți cum cioplești lemnul, iar asta nu se poate transmite prin cuvinte. E un meșteșug pe care nu-l pot împărtăși nici măcar propriului meu fiu. Așa se explică de ce continui să lucrez la această vârstă înaintată, de 75 de ani. După părerea mea, la fel stau lucrurile și cu cei care au murit înaintea noastră. Cunoștințele rămase de la ei nu ne sunt de prea mare ajutor. Dacă nimeni nu va învăța meșteșugul rotăriei privind cum lucrez eu acum, cu atât mai puțin dacă aș lăsa după moartea mea tratate despre arta cioplitului. Hristos nu ne-a lăsat nici o carte. Ne-a lăsat în schimb cea mai mare putere din lume, puterea prin care El a înviat din morți. Căci întru El noi scăpăm de moartea provocată prin căderea din Rai. De cele mai multe ori rătăcim și nu vedem cu ochii inimii moștenirea dăruită de Hristos, iubirea Sa prin care a murit și a înviat pentru omenire.

cristiboss56 23.08.2017 20:00:25

VALOAREA ȘI PREȚUL LUCRURILOR

”Un om avea un băiat tare leneș. Atât de leneș, că nu făcea nimic toată ziua, dar știa să ceară bani de la părinți ca să-și cumpere dulciuri și jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-l lecuiască și, când băiatul a venit iarăși să-i ceară bani, i-a spus:
- Fiule, eu ți-aș da banii aceștia, dar mă tem că tu nu știi să-i prețuiești. Nu știi valoarea lor și îi cheltuiești fără rost.
- Cum să nu, tată? Știu foarte bine că banii se câștigă greu și nu îi voi mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-și convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînțelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru.
- Acum să știi că ești pedepsit! - a mai spus tatăl.
Pleacă din casa mea și să nu te mai întorci până nu vei fi și tu în stare să câștigi un ban. Băiatul nu a mai avut ce face și s-a dus la brutarul din colțul străzii, rugându-l să-l primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca și trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani.
Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă.
- Tată, tată - a strigat el, intrând val-vârtej - am câștigat și eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt și doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!
- Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le și mie să văd câte sunt... După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-și mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât.
- Vezi fiule, de-abia acum știi valoarea banilor. Și doar cine le cunoaște valoarea știe cu adevărat și cum să-i cheltuiască - îi mai spuse tatăl cu dragoste.”

"Viața este muncă și numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare dă viață, cea stătătoare devine otrăvitoare. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur)

cristiboss56 26.08.2017 21:19:08

Povestea iertării

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă, mamă! Unde e Raiul?“, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineață, de cum s-a trezit. Dar mama avea atâta treabă în gospodărie că nu i-a putut răspunde. Atunci copilul s-a dus să-l întrebe pe tatăl său. „Nu știu, caută-l singur“, i-a spus părintele obosit și s-a apucat mai departe de muncă. Iar copilul a început să-i întrebe pe oamenii din satul său, aproape plângând. Unde, unde e Raiul? Dar nici ei nu aveau timp de el, erau grăbiți. „Ce lume urâtă…“, își spuse pentru sine puștiul.

„Ca să-l găsești trebuie să părăsești satul, îi spuse un bătrân care-l privea de mult. Și acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găsești un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ți spună unde este Raiul.“

Zis și făcut. A doua zi, de dimineață, când părinții lui nu se sculaseră încă, copilul și-a luat trăistuța cu merinde și a plecat către pustie. Acolo, spre seară, a găsit coliba. Mare i-a fost mirarea bătrânului care locuia acolo de mulți ani. „Vreau să găsesc Raiul și cineva mi-a spus că tu știi cum trebuie să ajung.“ Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva și să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.“ Noaptea trecu repede, copilul de-abia aștepta să se facă dimineață pentru a ajunge în Rai. În zori porniră prin pustiu și de abia spre asfințit văzură cum în fața lor se ridicau niște ziduri de piatră și o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Aceasta este o mănăstire, i-o luă pe dinainte bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.“

„Ce trebuie să fac aici?“, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, să mături și mai încolo vom vedea.“ Dar nu după multă vreme bătrânul îl întrebă pe copil dacă i-e bine. Copilul nu se plângea de nimic, dar îi părea rău că, spunea el, în clădirea mare unde se adunau toți la rugăciune, era un frate, tot așa, cu plete și cu barbă, care stă legat, întins pe o cruce și nu poate să se miște deloc și nimeni nu-i aduce de mâncare. „De ce nu vine și el la masă?“ ridică puștiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima oară pătrunzător pe bătrân. „Pentru că așa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea pentru că nu a măturat cum trebuie și n-a făcut curat ca lumea. Acolo vei ajunge și tu, dacă nu faci treabă cum se cade.“

Fără să-și dea seama, copilul făcuse primul pas spre Rai, ce se numea iubire.

În zilele ce au urmat copilașul se strecura nevăzut la bucătăria mănăstirii de unde fura mâncare și neobservat de nimeni intra în biserică și o punea jos la picioarele Fratelui mai mare atârnat de cruce. Aici, în biserică, copilul petrecea toată seara. Azi așa, mâine așa, până când el a fost chemat la stareț, în consiliul mănăstirii, să dea socoteală pentru ce se întâmplă. „Spune-ne, ce faci în biserică cu mâncarea toată seara?“ „Nimic, i-am dus-o Fratelui care stătea pe cruce.“ „Și El ce a făcut cu ea?“ „A coborât de pe cruce și a mâncat.“ Atunci toți îngenuncheară în jurul lui.

Deși nu știa, copilul urcase o a doua treaptă, a prieteniei. A prieteniei cu Hristos.

Dar starețul i-a cerut ca data viitoare când Fratele cel Mare va coborî să mănânce, să-l primească la masă și pe el. Dar Fratele i-a spus că egumenul nu poate veni fiindcă are mai multe păcate decât toate firimiturile de pe masă, după ce aceștia luau cina. Starețului i s-a adus cunoștință de mesajul Fratelui celui Mare și izbucni în plâns, prăbușit în genunchi: „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul să mă ierte.“

Grea a fost acea noapte pentru stareț. Se gândea la răspunsul Fratelui. Dar nici de data aceasta răspunsul nu a fost unul bun. „Dar tu nu te gândești că mănânci din munca lui?“, îi spuse cu curaj micuțul Fratelui de pe cruce. Atunci acesta a fost mișcat și i-a zis: „După opt zile, îl voi primi la masă pe egumen“.

La auzul răspunsului, pentru stareț începu cea mai grea săptămână din viața lui, post și rugăciune spre a fi bine pregătit pentru marea întâlnire.

Dar a opta zi, dis-de-dimineață, clopotele bătură lung. „Starețul a plecat la Domnul“, îl anunțară ceilalți monahi pe tânărul nevoitor. Și în acea seară, copilul văzu cum la masa așternută în biserică coborî Hristos împreună cu starețul, care cu lacrimi în ochi a mâncat împreună cu ucenicul său și cu Domnul. Pe masă nu mai era nici o firimitură. Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul! Am văzut Raiul“, striga fericit prin mănăstire copilul. „Nu se poate, îi strigară ceilalți monahi. Cum arată?“ „E plin de iertare“, murmură copilul.

cristiboss56 13.09.2017 19:39:48

Ce este viata?

Intr-o frumoasa zi de vara, pe la ora pranzului, se facu mare liniste in parc. Pasarile se odihneau linistite in umbra copacilor.

O vrabiuta isi scoase capul de sub aripa si intreba: “Ce este viata?”

Toti cei din jur au fost surprinsi de aceasta intrebare grea. Un trandafir tocmai inflorea, deschizandu-si petalele. El spuse: “Viata este o deschidere!”

Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului dupa ce zburase de la o floare la alta, ii raspunse: “Viata este libertate si fericire!”

O papadie simti vantul atingand-o in joaca si spuse tematoare: “Viata este risipire, da, doar risipire…”

Jos, pe pamant, o furnica tragea dupa sine un pai de grau de zece ori mai mare decat ea. Cand auzi un asemenea lucru se opri, isi trase sufletul si spuse: “Viata nu este decat truda si munca!”

Poate ca ar fi inceput sa se certe daca nu ar fi venit o ploaie fina care sopti: “Viata este formata din lacrimi, doar din lacrimi!”

Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse: “Viata este o nazuinta spre inalt!”

Apoi veni noaptea.

Dupa un timp, un om mergea acasa pe aleile goale. Venea de la o petrecere si se gandea… “Viata este o continua cautare a fericirii si o inlantuire de deceptii!”

Dupa lunga noapte venira in sfarsit si zorii diminetii, care spusera: “Asa cum noi suntem inceputul zilei care vine, la fel viata este inceputul vesniciei…”

cristiboss56 18.10.2017 20:47:33

CERUL, PĂMÂNTUL ȘI LUMEA

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viața sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de ești totdeauna atât de mulțumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt.
În fiecare dimineață, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Așa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă și de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte și de Judecata de Apoi.
În cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezește în fiecare dimineață la viață. Așa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputințe, de cei ce au o viață mai grea decât a mea și pe care i-aș putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna liniște și mulțumire, atât în sufletul celui care primește cu recunoștință, cât și în sufletul celui care dăruiește cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă și cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

cristiboss56 19.10.2017 14:36:11

Cercetarea Maicii Domnului !

"Un diacon din Cipru a fost cuprins de o mare tristete, cand a avut loc invadarea acestei regiuni de catre turci, deoarece isi pierduse rudele si cunoscutii. Atunci a mers sa-l viziteze pe Staretul Paisie. Staretul il iubea, pentru ca acest diacon avea multa evlavie si bunatate, si de aceea l-a gazduit in acea noapte la Coliba lui.
– Dimineata , parinte diacon, va veni preotul sa liturghiseasca aici. De aceea te voi scula putin mai devreme sa facem Utrenia si sa citim rugaciunile Sfintei Impartasanii. Diaconul a mers la chilia lui, iar staretul a inceput sa se roage. Nu a dormit deloc. De vreo doua ori a mers la usa diaconului, si ciocanind in ea, l-a intrebat zambind :”
– Ei , parinte A.,n-ai avut nici o vedenie, n-ai vazut nici un Inger ? In jurul orei doua dupa miezul noptii, Staretul l-a strigat pe diacon sa vina in biserica ca sa inceapa slujba Utreniei, Staretul a incepu sa citesca rugaciunile Sfintei Impartasanii. Cand a ajuns la troparul din Cantarea a cincea unde scrie :” Maria, Maica lui Dumnezeu, care esti salas scump la bunei miresme, cu rugaciunile tale fa-ma vas ales pentru a ma impartasi cu Sfintele Taine ale Fiului tau”, atunci s-a petrecut urmatorul fapt minunat: toata bisericuta a inceput sa se umple de o lumina alb-albastruie, iar candelele , dupa ce mai inainte flacarile lor s-au transformat din rosii in albastrui, au inceput incet, ritmic si usor sa se miste. In acelasi timp bisericuta s-a umplut de o mireasma cereasca negraita.
Dar cine poate descrie stralucirea nespusa si bogata a acelei lumini? Semana cu intinderea unei mari nesfarsite care se revarsa peste tot in bisericuta care devenise cu totul cereasca. Ce seninatate sis lava nespusa venea din acel izvor nesecat al luminii care se revarsa ca un rau ! Era toata numai dulceata, numai dorinta, o frumusete nespusa, o bucurie si o desfatare negraita. De aceea nu te saturai sa privesti acesta vedenie dumnezeiasca, ci dimpotriva dorinta de a te desfata cu ea crestea cu fiecare clipa, chiar daca ar fi fost sa se prelugesca in vecii nesfarsiti.
Diaconul ramase buimacit si nu putea sa intelega ce se intampla. Il intrerupse pe Staret si ii spuse in soapta : - Parinte, ce este aceasta, ce se intampla ? Iar acela ii puse degetul la gura, dandu-i de inteles sa taca , si ii spuse:
- Rosteste rugaciunea lui Iisus si sa nu vorbesti, pentru ca ne-a cercetat Maica Domnului ! Staretul a ramas mult timp cu capul la pamant, la fel si diaconul, pana cand s-a imprastiat ace alumina neobisnuita, si odata cu acesta s-a oprit si miscarea candelelor. Din inima diaconului disparuse orice intristare. Dimineata diaconul a plecat minunandu-se de multa indrazneala pe care o avea Staretul catre Maica Domnului. “
Nota : Fragment preluat din cartea " Patericul Maicii Domnului "

cristiboss56 21.10.2017 15:14:58

ÎNCREDEREA . . . :

Într-o zi, un om a căzut încercând să urce pe un munte și, în cădere, s-a agățat de o creangă a unui copac. Cum stătea atârnat, s-a uitat în sus și a strigat: „Ajutor!”. O voce îi răspunse: „Ce pot face pentru tine, fiule?”. „Salvează-mă!”. „Te voi salva. Dă drumul crengii și vei fi în siguranță. Trebuie doar să ai încredere în mine”. Omul s-a gândit o clipă și a întrebat: „Mai e cineva acolo sus care mă poate ajuta?”.
Vorbim mereu despre cât e de important să avem încredere în noi, în forțele și cunoștințele noastre. Dar ce facem cu încrederea față de ceilalți? Cât de ușor ne încredințăm viața, deciziile, alegerile în mâna altora? E foarte greu, o zic din start. Nu este ușor să ne eliberăm de frici și îndoieli.
De mici ni se spune să nu vorbim cu străinii și să nu avem încredere în ei. Iar astăzi, nu mai poți avea încredere în nimeni. Doar știm, intențiile bune sunt cimentate cu interese ascunse. Câți dintre noi ar asculta vocea și ar da drumul crengii? Câtă valoare are astăzi „Ai încredere în mine, te voi prinde”? Neîncrederea în ceilalți ne face să fim suspicioși față de tot ce se întâmplă în viața noastră – chiar și un „Mulțumesc” sau un zâmbet este analizat prin prisma neîncrederii: „Dar care i-au fost intențiile, de fapt?”. Ca într-un cerc vicios, ajungem în final să nu avem încredere nici în deciziile proprii.
Dacă supraviețuirea noastră ar ține doar de ajutorul unui străin, ce facem? Așteptăm o persoană cunoscută? Sau mai bine ne facem prieteni cu lupul din pădure pentru a ajunge mai repede la bunica, și în plus îi dăm lupului câte ceva din mâncarea din coș pentru a supraviețui cu toții la sfârșitul poveștii.

cristiboss56 04.01.2018 17:29:51

Adevarata comoară
Un tanar era foarte suparat ca nu are mai multi bani, ca nu-si poate cumpara tot ce-si dorea. Se plimba trist pe strada, nestiind cum sa iasa din aceasta situatie. Dar, cum mergea el asa, s-a lovit deodata de cineva. Mare i-a fost mirarea sa vada ca, din neatentie, a dat peste un om sarman, fara vedere. Incerca bietul om sa se ajute cu un baston si sa gaseasca drumul spre casa. Tanarul nostru l-a ajutat, conducandu-l de brat.
Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna.
Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care, din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti.
Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti ?
Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui.
"Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri."

cristiboss56 08.01.2018 18:05:11

Încrederea

Un om călătorea pe un drum de țară, împreună cu soția sa. Obosiți de atâta mers și văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulțumită.
- Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniștească omul - lasă, că știe Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine când - uite! - nu avem unde sta peste noapte?!
în sfârșit, au plecat mai departe și, spre bucuria lor, au întâlnit un țăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, țăranul i-a primit cu drag în căsuța lui.
Dar a doua zi dimineața, când au vrut să plece mai departe, țăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoți, care îi jefuiseră pe toți călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduiește pe toate. Ții minte ce ți-am spus aseară? "Lasă, știe Dumnezeu ce e mai bine."

"Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduiește faptele noastre
mai bine decât am putea-o face noi înșine. " (Sfântul Vasile cel Mare)

cristiboss56 17.01.2018 16:58:27

Ascultarea

De noi depinde să creștem sau să micșorăm această lumină pe care o avem înlăuntrul nostru, adică harul. Iar aceasta vine din devotamentul, încrederea, evlavia și respectul pe care le avem față de duhovnicul și cuvântul lui Dumnezeu care ne vine prin el. Pilda de astăzi ne pune în față un exemplu de ascultare desăvârșită.

Un tânăr evlavios și bogat a dorit să urmeze viața din pustie. A căutat până l-a găsit pe cel mai aspru eremit, cerându-i să-l primească sub ascultarea sa. „Mergi mai întâi să împarți averile tale săracilor, ca să împlinești porunca lui Hristos, l-a sfătuit acela, și apoi am să te primesc. Tânărul a împlinit cu bucurie porunca, așa cum i-a spus avva și, eliberat acum de grijile lumești, s-a întors înapoi. „Acum ai să stai în acea chilie, i-a arătat iarăși părintele, fără să vorbești cu cineva. Cinci ani de zile s-a nevoit tânărul în chilia sa și nici un cuvânt nu a scos din gură. Ceilalți frați, văzând evlavia și răbdarea lui, îl respectau și îl cinsteau. Într-o zi, părintele său l-a chemat la chilie și i-a spus: „Văd că nu numai nu te folosești, rămânând în acest loc, dar ești în primejdie să-ți pierzi chiar și sufletul cu laudele pe care ți le aduc frații, deși nu le meriți. Pregătește-te să pleci din Egipt. Am să te trimit să stai într-o obște.
Bunul ucenic, iarăși, fără să scoată vreun cuvânt, a înclinat capul ca să-și arate supunerea și s-a pregătit de îndată pentru călătoria îndepărtată. Părintele i-a dat scrisoare de recomandare pentru egumenul mănăstirii, în care îl ruga să-l primească pe tânăr, dar a uitat să-i spună, dacă trebuie sau nu, să vorbească acolo unde urma să meargă. Astfel, tânărul, păzind cu credință porunca avvei, nu și-a deschis gura nici măcar unui sunet acolo unde s-a dus. Cei mai mulți credeau că este mut. Egumenul mănăstirii, ca să se asigure, într-o zi, l-a trimis la râu ca să treacă de partea cealaltă. Va fi nevoit să se întoarcă și să-mi spună că nu poate, s-a gândit starețul, fiindcă apa este adâncă. În urma sa a trimis și pe un alt frate, ca să vadă ce face. De îndată ce ucenicul a ajuns la râu și a văzut că nu poate să treacă, a îngenuncheat și a început să se roage. În clipa aceea s-a apropiat de el un crocodil și s-a așezat în fața sa. Tânărul s-a urcat pe spatele lui și a trecut de partea cealaltă. Minunându-se de cele ce a văzut, fratele s-a întors la mănăstire și a povestit toate câte se întâmplaseră. După câțiva ani, bunul ascultător a murit și egumenul a trimis o scrisoare către părintele său: „Chiar dacă ne-ai trimis un mut, totuși, acesta a trăit ca un înger printre noi“.
Însă, spre marea sa surprindere, egumenul a aflat de la avva că acela nu era deloc mut, ci datorită poruncii duhovnicului a stat atâția ani fără să vorbească.

cristiboss56 03.02.2018 14:04:50

Dumnezeu te așteaptă să îți aline toate rănile !

O floare în mijlocul iernii supraviețuiește doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranței și ale liniștii celei fără de început. Un om trist moare încet, neștiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supraviețuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferință, este strivit sub greutatea propriei suferințe, greu de descris și de înțeles.
De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferința noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinței,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem triști, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranței și ale liniștii celei fără de început.
Floarea inimii noastre se ofilește încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care mușcă din ea fără nici un strop de compasiune
Viața este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranță sau pline de ură ?
Înțeleg că viața este grea, uneori copleșitoare, dar chiar asta este esența iubirii, și anume speranța că va fi mai bine, speranța creaturii care se înalță spre Creator.
În jurul meu văd doar oameni posomorâți, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înțelegem că viața este un dar mult prea prețios pentru a-l pierde, poate vom ști atunci să prețuim fiecare clipă, vom ști să ne ridicăm și să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoși, sănătoși și inteligenți, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului.
Dacă vreodată nu veți găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepția negativă într-una pozitivă, atunci priviți în jurul vostru, însă încercați să priviți cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumusețile naturii iar atunci veți fi plăcut surprinși de tot ceea ce vă înconjoară și în mod sigur pe buzele voastre se va naște un zâmbet.
Uitați-vă la cineva mai neajutorat decât voi și încercați să vă puneți în locul lui. Dacă, pentru o secundă ați reușit să faceți acest lucru atunci vă veți da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeați. Lăsați-vă în mâinile Creatorului, permite-Ți să vă atingă sufletul iar atunci veți simți cum inima voastră va deveni mai ușoară că un fulg de nea și mai luminoasă decât lumina soarelui.
Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îți distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viață pentru greșelile săvârșite sau din cauza unor proleme aparent fără soluție. Și cea mai întunecată noapte are sfârșitul ei. De ce nu ar avea și problemele noastre ?
Nu știu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ți-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă ușoară și un zâmbet blând. De aceea te rog să te oprești puțin din mersul acesta nebun al lumii și să te gândești ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta și să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei și să te înalți într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te așteaptă să îți aline toate rănile.

cristiboss56 05.02.2018 13:50:58

Tanara cea credincioasa

O fata frumoasa dar foarte credincioasa, mergand odata pe strada, fu intampinata de un tanar, care ii sopti:
- As vrea sa te insotesc ..
Fata se opri - si-i raspunse:
- Primesc sa ma insotesti, dar sa-mi fagaduiesti ca vei intra unde voiu intra eu..
Tanarul zise:
- Iti dau cuvantul meu ca voi intra..
Si asa, mersera impreuna o bucata de loc, dupa care fata se opri in fata unei biserici, unde intra.
Tanarul, deodata, nu vru sa intre, dar aducandu-si aminte de fagaduiala data, intra dupa ea.
Acolo, parintele se afla tocmai intr-o predica prea frumoasa asupra datoriilor crestinesti ale tinerilor.
Atat de mult fu atins tanarul in suflet de vorbele preotului, incat asculta predica pana la sfarsit, iar la plecare zise fetei:
- Iti multumesc pentru binele ce mi-ai facut, - si te rog sa ma ierti pentru necuviinta mea ...
Fata surase prieteneste - si-i raspunse:
- Nu mie, ci Domnului Hristos sa-i multumesti, caci El mi-a dat gandul sa te aduc aici...

cristiboss56 06.02.2018 17:57:34

Dumnezeu locuiește în inimile noastre!

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește:
– Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-și schimbe poziția
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame… Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse.

cristiboss56 21.02.2018 18:10:27

"Dacă vrei să legi pe veci de tine pe cineva, fă-i bine. Fă-i bine cât poți. Dezinteresat. Dacă va înțelege ceva din gesturile tale, fii fericit. Ai învățat pe un om recunoștința. Dacă nu va înțelege nimic și doar va profita din relația ta, nu înceta să-i faci bine. Chiar dacă binele săvârșit nu va mai lucra asupra aproapelui tău cu eficiență maximă, tu vei fi beneficiarul principal al binelui făcut.
Pilda pe care vreau să v-o spun astăzi ne pune în fața ochilor două surori. Urmărindu-le, aproape că nu ne putem da seama care din ele iubește mai mult, cea mare care are grijă de surioara ei mai mică, sau dimpotrivă cea care vrea ca din puținii săi bani să cumpere un cadou celei mai mari. Răspunsul îl veți da dumneavoastră.
La biroul său din lemn prețios stătea un bijutier privind plictisit prin vitrina elegantului său magazin. O fetiță lipindu-și nasul de geam se uita cu ochii mirați la obiectele expuse. Intră hotărâtă în magazin și arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.
„Aș dori să-l cumpăr pentru sora mea. Puteți să mi-l împachetați frumos, fiindcă aș vrea să-l ofer cadou?“ Patronul magazinului o fixă perplex pe micuța clientă și o întrebă: „Câți bani ai?“
Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetița puse pe marginea biroului o cutie de tablă, o deschise și o goli. Din ea au căzut câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici și niște figurine de plastilină.
„Ajung?“, întrebă ea cu mulțumire. „Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care îi ține locul și niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi este ziua ei de naștere și sunt sigură că o voi face fericită cu acest cadou. Pietrele acestea au aceeași culoare ca și ochii ei.“
Omul a dispărut în spatele magazinului și a revenit cu o hârtie de împachetat foarte frumoasă, roșie cu auriu, cu care a învelit cutia unde era colierul. „Ia-o, spuse el fetiței, și du-o cu grijă.“ Fetița plecă ținând pachetul ca pe un trofeu.
Dar nu trecu decât o oră după aceea, când în același magazin intră o fată frumoasă, cu părul de culoarea mierii și cu niște ochi albaștri minunați. Puse cu hotărâre pe masa unde stătea lupa bijutierului pachetul pe care acesta îl făcuse cu atâta grijă și întrebă: „Colierul acesta a fost cumpărat de aici?“ „Da domnișoară.“ „Și cât a costat?“ „Prețurile practicate în acest magazin sunt confidențiale: nu privesc decât pe client și pe mine.“
Fata avea replica pregătită, anume că sora ei nu ar fi putut cumpăra cu bănuții ei colierul ce stătea în cutia dinaintea celor doi. Dar bijutierul i-o luă înainte, închise pachetul, refăcu ambalajul cadoului și-l înapoie fetei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit. A plătit prețul cel mai mare pe care-l putea oferi cineva: a dat tot ce avea." (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Viața e tot ce avem“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)

cristiboss56 03.03.2018 22:55:39

Trupul si sufletul
Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta.Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. Dupa aceea,prietenul sau l-a intrebat:
- Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar l-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
- Bineinteles ca nu, a raspuns .bogatasul.
- Dar daca l-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig,cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul acesta?
- Cum? - se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-l cu totul pe celalalt.
Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt, ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort.
"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu si nimic mai mic ca omul fara Dumnezeu. " (Sfantul Tihon)

cristiboss56 17.03.2018 02:03:18

O femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta și a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, și i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi:
– Strânge acum toți fulgii!
− Una ca asta este cu neputință!, i-a răspuns ea.
− Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale!
Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care zboară, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății.
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 53-54)

cristiboss56 18.03.2018 00:04:30

Odată un pastor protestant s-a întâlnit cu un preot rus ,credincios și evlaios i-a zis :
- Noi facem fapte filantropice ,aziluri,cămine ,săli, spitale ,organizăm spectacole cu muzica pop si rock si stadioanele sunt pline de tineri . Facem drumetii,alpinism ,turism ,ne implica chiar si in viata politica ,suntem plini de viata si activitate . Voi ce faceti ?
Preotul ar fi putut sa-i spuna ca si Biserica are activități filantropice si sociale ,începând cu Vasiliada până la infaptuirile fiecărei mitropolii in parte,dar n-a făcut-o ci i-a răspuns așa ;
- Ce facem noi ? Noi săvârșim Sfânta Liturghie cu Sfânta Jertfă care umple Raiul si golește iadul .

cristiboss56 04.04.2018 17:54:41

Un inger calatorea intr-o buna zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el !
-Este un trandafir-ziceau trandafirii.
-Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii.
-Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa.
Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
-Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !?
Ghiocelul tacu.
-Vrei tu mirosul trandafirului?
-Nu!
-Dragalasenia lalelei?
-Nu!
-Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
-Nu!
-Ce doresti atunci?
-Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare care ne zambeste dupa o iarna posomarata.

Cu drag, o primavara cu ganduri curate , cu suflet cald si cu multa Lumina !!!

cristiboss56 02.06.2018 12:18:59

Pagini de lectură :)

"Puterea unui zâmbet stă în sinceritatea acestuia. Altfel, zâmbetul nu este decât un reflex diplomatic într-o lume în care permanent ți se impune să ai un interes, să dai bine la nu știu ce lucru, să ascunzi nu știu ce durere, să joci de ochii altora nu știu ce teatru, ca până la urma urmei, seara, când te așezi în fața oglinzii, să nu mai reușești cu nici un chip să îți scoți masca de zâmbet vesel de pe fața tristă, pământie a sufletului. Dacă aceasta îți pare a fi definiția zâmbetului, ar fi bine să nu mai zâmbim.

Un om nu e făcut să fie trist, dar e făcut să trăiască, să treacă prin viață, să poată simți până în adâncuri și să poată defini toate ale ei. Zâmbetul e o forță ce echilibrează sufletul în totalitate. Îi dă vigoare. Îl face să își vadă și să își dorească sensul împlinit. Nu am putut să nu observ faptul că oamenii care zâmbesc sincer, ascund multe dureri sfâșietoare. Nu de dragul de a da bine, ci din motivul de a nu îngreuna sufletul celui de lângă ei. Oameni care au fost învățați, să își folosească zâmbetul chiar și în durere. Pentru a vedea luminița de la capătul tunelului. Pentru a oferi altora o speranță. Pentru a fi mai buni pe zi ce trece. Pentru…mii de motive care se pot inventa și reinventa de-a lungul vieții. Iar când nu mai ai puterea să zâmbești, și nici măcar nu te sinchisești să îți propui să faci aceasta, adu-ți aminte că tu, cândva, undeva, dintr-un motiv oarecare, zâmbeai. Pentru că așa este firesc. Să zâmbești, lăsând viața „să își facă de cap” cu toate etapele ei…

Doamne Doamne e bucurie. Una conștientă, firească, involuntară. Eu pot să afirm, chiar ambii putem afirma faptul că, zâmbetul e acolo în tine. Scoate-l la iveală. Lasă-l să își împlinească menirea. Indiferent ce zi din an sau din viața ta este astăzi, când citești aceste rânduri. Cu drag…."

de Ochii Caprui
Daniela

cristiboss56 05.06.2018 20:41:30

Viața ca un fluture albastru

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soția, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele știa să le răspundă, la altele nu…
Tatăl lor își dorea să le ofere cea mai bună educație, de aceea într-o zi și-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înțelept. Acesta știa întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înșela înțeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge și-l voi strivi. Și astfel orice răspuns va avea, se va înșela!
Cele doua fete au mers într-o clipă la înțelept și l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înțeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înțeleptul surase și îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!

Așa este și viața noastră, prezentul și viitorul nostru. Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

cristiboss56 05.06.2018 20:47:38

FERESTRELE NOASTRE

Razele soarelui se revarsă din cer în aceeași măsură pretutindeni. În casele oamenilor însă, lumina e totuși diferită, precum diferite sunt și ferestrele prin care au să treacă razele de lumină. Și aceasta, deoarece unul are la ferestre sticlă transparentă, altul sticlă mată sau colorată, iar altul celofan. Și așa mai departe.
Unii își fac ferestre mari, pentru că le place lumina, alții, dimpotrivă.
La unii apoi, mai sunt ferestrele pline și de praf sau murdărie… De aceea, pe când afară soarele surâde cu multă putere, în unele case domnește totuși un semiîntuneric, iar în altele un întuneric adânc. În astfel de case nici nu se poate lucra, iar bolile sunt la ele acasă.

Așa se întâmplă însă și în viață!... Cel ce trăiește în întuneric, adică în păcate, nu poate nici vedea, nici înțelege care este voia lui Dumnezeu cu el. Este cu totul lipsit de ajutor, ajutor pe care nu-l poate afla decât numai de la Dumnezeu, care luminează în aceeași măsură pretutindeni. Câtă lumină primim… depinde de „ferestrele” noastre.

RUGĂCIUNE A IEROSCHIMONAHULUI ANATOLIE DE LA OPTINA

Izbăvește-mă, Doamne, de ademenirea mârșavului și vicleanului antihrist, timpul căruia se apropie, și mă adăpostește de mrejele lui în pustia tainică a mântuirii Tale. Dă-mi tărie și bărbăție neclintită să mărturisesc numele Tău cel Sfânt, să nu dau îndărăt de frica diavolească, să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul și Răscumpărătorul meu, de Sfânta Ta Biserică!
Doamne, dă-mi, rogu-Te, ziua și noaptea, plângere și lacrimi pentru păcatele mele și fii milostiv în ceasul Strașnicei Tale Judecăți! Amin.

cristiboss56 14.06.2018 20:18:47

POVESTE DE FINAL DE AN

Copilul ajunsese bucuros acasă și întinse mamei, cu ochii râzând, carnetul de note.
- Am media generală peste 9. Sunt premiant!
- Bravo, îi spuse mama cu amărăciune. Și îl sărută pe frunte.
- Mama, nu te bucuri? Am o medie mare și fără să fac meditații ca alți copii! Sunt foarte fericit, țopăi într-un picior băiatul de la gimnaziu.
- Mă bucur și sunt tare mândră de tine. Dar când aveți premierea?
- Păi joi, a spus băiatul. Joi, mama! Și doamna a spus că trebuie să ne îmbrăcăm frumos și să mergem să ne dea diplomele și premiul.

Femeia se forță să zâmbească dar sufletul i se prăbușise. Premierea însemna flori, o ieșire cu colegii. Bani. Însemna bani. Se uită în portofel. Numără mărunțeii. Abia dacă îi ajungeau de pâine pentru următoarele două zile. Iar premierea era peste trei zile.
Parcă citindu-i din gânduri, băiatul o întrebă:
- Mama, dar o să cumperi flori pentru doamna dirigintă și pentru doamna învățătoare? În fiecare an i-am dat flori doamnei învățătoare. Îmi cumperi două buchete, nu? Și după premiere, doamna a spus că mergem la pizza, la suc și că vom mânca și o înghețată sau prăjitură, ce vrem noi.
- Vom vedea. Dar nu ziceam că joi mergem la cimitir?
- Mama, dar joi e premierea! Mergem vineri la cimitir.
- Bine, îi răspunse mama cu vocea sugrumată. Vom vedea cum facem. Acum merg să fac o baie.

Intră în cadă, se afundă cu totul în apa fierbinte și început să hohotească de plâns. Avea un copil bun, pe care amarnic se chinuia să-l crească. Învăța singur, niciodată nu a fost nevoie să apeleze la meditații suplimentare.
Din când în când mergeau împreună la cimitir. Aprindeau lumânări și sărutau o cruce: copilul cu drag, ea cu durere și disperarea omului abandonat.
Se gândea îngrozită ce să facă pentru ziua de joi când tocmai sună telefonul. Era diriginta.
- Fiul dvs este premiant! Le-am spus copiilor că după premiere vom merge la....
- Da, știu, mi-a spus. Dar nu are cum să vină la premiere și deci nici la pizza. Avem planificat o deplasare și nu o putem amâna.
- Vai, dar nu se poate! Trebuie să se bucure cu toți copiii!
- Doamna dirigintă, mă iertați, unele lucruri sunt posibile, altele nu. Anul acesta nu se poate. Poate la anul.
- Să știți că nu e nevoie de flori, am spus asta întotdeauna. Și oricum îi sunt datoare cu o pizza pentru că m-a ajutat foarte mult anul acesta.
-Vă mulțumesc și mă bucură cele ce-mi spuneți, dar nu.

Plânse a doua oară! Cum să-l trimită la premiere fără flori când îl educase respectuos și mărinimos; îl învățase că pentru tot ce primește trebuie să mulțumească.

FINALUL FERICIT:
Reușise cumva să se descurce de banii pentru pizza și suc dar cumpărase doar un buchet de flori. Băiatul îl oferise fostei învățătoare. Diriginta i-a oferit premiul și diploma iar copilul s-a scuzat încet și i-a șoptit la ureche:
- Vă mulțumesc doamna, și nu vă supărați pe mine că nu v-am oferit flori dar mama nu a mai avut bani.
- Stai liniștit! Dar să nu pleci până nu vorbim puțin, doar noi doi.
După premiere, au fost la restaurant, au mâncat pizza, prăjituri și au băut suc. La plecare, doamna a luat un buchet de flori și i-a spus copilului:
- Mergi la mama și oferă-i aceste flori, spune-i că sunt din partea mea și că îi mulțumesc că te-a crescut atât de frumos!

ÎN REALITATE:
A plecat cu mama la cimitir. Au aprins doar lumânări și amândoi plângeau. Mama de nădufuri și de nefericirea provocată azi, în joia premierii, singurului ei pui.
El, copilul cu ochii ca tăciunele, a plâns gândindu-se la colegii care acum erau probabil foarte fericiți, cu o pizza în față. „Am să mă fac mare, mama! Am să mă fac mare!” izbucni cu ochii în lacrimi.

VACANȚĂ FRUMOASĂ TUTUROR COPIILOR ȘI O VARĂ AȘA CUM ȘI-O DORESC!
FELICITĂRI ȘI MULȚUMIRI CADRELOR DIDACTICE PENTRU TOATĂ MUNCA DEPUSĂ!

cristiboss56 20.06.2018 12:55:30

Există un proverb care spune: „Pe marea liniștită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică și marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înțelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănțuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte și pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă și nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduiește totul atât de iscusit încât scapă de primejdie.

Pilda de azi ne vorbește despre mândrie, despre răbdare în ispite și iubire părintească.

Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân și i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat și i-a zis că este ticălos și nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde și, părăsindu-și locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut și foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină ești așa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus și m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire și, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele și-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, și nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta căruntețelor și cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduiește atât prin silință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruiește-mi numai ziua ta de astăzi și întoarce-te la chilia ta“. Și a făcut fratele așa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărțit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Și stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce lași să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să învețe la bătrânețile sale ceea în lungă vreme n-a învățat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiți“. Iar după ce a sfârșit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie și repezind săgeți asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace și încolo, ca într-o beție, până ce nemaiputând suferi, a ieșit din chilie și pe aceeași cale ca și tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înțelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci și ce pricină te-a tulburat așa de tare?" Iar bătrânul, simțind că sfântul cunoaște ale sale, n-a zis nimic de rușine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta și de aici înainte cunoaște slăbiciunea ta și să te socotești pe tine sau neștiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporți. Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmașul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înțeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâți la moarte și nu înceta să răscumperi pe cei duși la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge și inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmașului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

cristiboss56 19.07.2018 17:11:20

CINE ADUCE MÂNGÂIERE OMULUI?

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieții, se gândea adânc: ,,Cine oare mă va mângâia pe mine, în ceasurile cele grele ale vieții mele?”, și cu acest gând a adormit.
În vis, i-a apărut un bărbat strălucitor și mândru, care îi spuse:
- Eu te voi mângâia…
- Dar cine ești tu?
- Eu sunt știința lumii acesteia.
Omul însă răspunse:
- Nu, nu mă poți mângâia, căci adeseori te-am urmat și mi-ai otrăvit cugetul și sufletul.
Apoi, veni și o femeia orgolioasă și atrăgătoare care-i zise:
- Eu îți voi putea aduce mângâiere.
- Dar tu, cine ești?
- Eu sunt slava oamenilor…
Omul acoperindu-și fața să nu o mai vadă, îi spuse:
- O, te-am ascultat de multe ori, și numai rău mi-ai pricinuit. Pleacă din fața mea!
A mai venit apoi și un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe care i-a spus:
- Eu te voi putea mângâia…
- Dar tu, cine mai ești?
- Eu sunt Banul – Averea – Puterea.
- Piei din fața mea, căci tu mi-ai adus cele mai multe și grele suferințe…
După ce plecă și aceasta, apăru și o femeie umilă, îmbrăcată simplu și cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească și o binecuvântată pace, care-i spuse cu glas cald și blajin:
- Eu sunt Credința, și glas bun îți aduc de la Cel Ce m-a trimis: ,,Veniți la Mine toți cei necăjiți și împovărați, și vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce și sarcina Mea ușoară…”
Omul se deșteptă, și după câteva clipe de gândire își zise: Da, tu singură grăiești adevărul, pe tine te voi urma.
Și într-adevăr, Credința i-a adus omului mângâiere în întreaga sa viață și l-a însoțit până la mormânt.

cristiboss56 24.07.2018 12:14:44

Zidul inimii

Într-un deșert aspru și stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani și ani de rugăciune și sălbatice renunțări, unul dintre cei doi asceți era convins că ajunsese la desăvârșire.Celălalt era și el pios, dar totodată bun și înțelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puținii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.

"Acesta este timp pierdut pentru meditație și rugăciune", gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absențe - chiar dacă nu îndelungate - ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înțeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfințenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greșală. După câteva luni, în fața grotei sale se înălța un zid de pietre, cenușiu și sufocant. Și el era închis înăuntru.

Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Și mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim "o piatră în plus în zidurile altora".

cristiboss56 24.07.2018 19:13:57

Smerenia

Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
– În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi și altceva?
Îmi ascuți-i auzul și, după câteva secunde, îi răspunsei:
– Aud zgomotul unei căruțe…
– Așa este, spuse tatăl meu.
Este o căruță goală.
Îl întrebai:
– Cum de știi că este o căruță goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
– E foarte ușor, să știi când o căruță este goală, e din cauza zgomotului.
Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbește prea mult, întrerupând conversația celorlalți, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simțindu-se atotputernică și disprețuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând:
„Cu cât este mai goală căruța, cu atât mai mult zgomot face”.
Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuțile noastre și de a le permite altora să le descopere. Nu uitați că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani și o mândrie pe seama lor.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuși.

Să fim ca ploaia liniștită și blândă, care pătrunde în tăcere pînă la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

cristiboss56 04.08.2018 22:33:13

Într-o țară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viață păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupești buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufletește și, din pricina aceasta, ducea o viață ticăloasă. Ducând o asemenea viață, s-a îmbolnăvit și și-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Și și-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, niște vecini o căinau, zicându-i:
- Sărmana de tine !
Ea însă, le-a răspuns:
-Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învățătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeți pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi !
Sufletul fiind creat de Dumnezeu veșnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului și la osânda lui veșnică.
De aceia zice Domnul “Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și uitându-vă vă veți uita, dar nu veți vedea. Că inima poporului acestuia s-a învârtoșat și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec” (Isaia 6, 9-10).

cristiboss56 06.08.2018 18:01:33

Se spune că fericitul Ieronim, pe când trăia în Palestina și se nevoia la peștera de la Bethleem, unde S-a născut Mântuitorul nostru, a avut de Crăciun o vedenie minunată. I S-a arătat Domnul Iisus Hristos ca un prunc și l-a întrebat: ”Ieronime, acum când toți Îmi dăruiesc câte ceva, tu ce-Mi vei dărui?” “Virtutea și rugăciunile mele!”, i-a răspuns fericitul Ieronim. “E foarte bine, dar altceva Îmi mai dăruiești?” “Inima mea, sufletul meu și chiar pe mine însumi!” “Și aceasta o primesc, dar Eu doresc și altceva de la tine!” “Ce altceva aș putea să-Ți dau, Doamne?”, a întrebat nedumerit, iubitorul de Hristos. “Dăruiește-Mi păcatele tale!”. Fericitul Ieronim, cu inima înfrântă, a început să plângă. El a întrebat printre lacrimi: “Și la ce-Ți trebuie, Doamne, păcatele mele?” “Vreau să le iau asupra Mea!”
Ați auzit? “Dă-Mi păcatele tale!” Iisus Hristos dorește păcatele noastre. Să I le dăm în Sfânta Taină a Spovedaniei și El ni le va ierta! De multe ori încercăm să-I dovedim lui Dumnezeu că-L iubim prin diferite gesturi sau cuvinte … nu sunt greșite nici acestea, însă cea mai autentică dovadă am putea să o arătăm prin lăsarea de păcate și ura față de păcat.

cristiboss56 10.08.2018 01:48:38

Trecând pe lângă casa acelui om sărac, de multe ori ar fi dorit să-i spună că-l invidiază și că-l urăște, pentru că îl vedea mereu zâmbind, mulțumit și fericit:
– Pentru ce, omule, zâmbești tuturor drumeților, căci averi nu ai, umbli îmbrăcat în zdrențe, prieteni nu văd lângă tine, iar cocioaba asta de casă e tot ce ai. Cred că și Dumnezeu te-a uitat, iar tu ești mereu cu zâmbetul pe buze; nici la mine în regat nu este atâta veselie. Trebuie să fii nebun!
– O, sărmanul meu prieten, spui că n-am averi, dar eu sunt cel mai bogat. De dimineață când mă trezesc și până să apună soarele, mulțumesc neîncetat Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit de așa mari bogății: că merg pe picioarele mele oriunde doresc, îmi fac singur de mâncare, am ce pune pe masă căci mi-a dat Dumnezeu un colț de pământ pe care să-l lucrez. Mă vezi în aceste haine sărăcăcioase, dar sunt mulțumit că sunt sănătos. Iar coliba mea este cu adevărat tot ce am, căci în ea Îl adăpostesc pe singurul meu prieten, Dumnezeu, pe care-L ospătez din masa pe care El Însuși mi-o dăruiește, și suntem amândoi fericiți. Oare m-a uitat Dumnezeu? O, sărmane bogat, tu ești cel cu adevărat sărac, căci tot ce ai sunt banii, și de aceea ești veșnic nefericit și neîmplinit. Cu adevărat, tu ești nebun, căci prea multă minte nu văd să ai. Rezumi fericirea numai la avere, mâncare, băutură și îmbrăcăminte, îți neglijezi cu desăvârșire sufletul, uitând că fericirea adevărată stă în lucrurile simple. Să am mulțumire sufletească, pace, sănătate și dragoste, sunt motivele care mă fac cu adevărat fericit și care îmi mențin mereu neobosit zâmbetul pe buze.
Cu toții ne dorim să fim fericiți. Numai că noi căutăm fericirea oriunde, numai în Dumnezeu nu. Vă rog să le vestiți celor nefericiți, că în orice clipă pot deveni fericiți dacă se unesc cu Dumnezeu.

cristiboss56 10.08.2018 01:56:04

Într-o zi, un țăran ieși pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului și cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină și căldură. Eu, frățioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.
Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neașteptate din văzduh și a înghițit grăuntele rămas la vedere. În schimb, fratele său de sub brazdă încolți peste puțin timp și, din micul grăunte, ieși din pământ un spic frumos și trainic. De-abia acum, lumina și căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt și roada lui multă. Astfel, speranța și smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viață, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul.
Greutățile vieții nu trebuie să ne sperie și să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferința și credinșa noastră și ne va răsplăti negreșit, la momentul oportun. Cu speranță și rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieții. Însă cei a căror inimă este plină de ei înșiși, în care nu mai este loc și pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranță și încredere, aceia sfârșesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării întunericului – în ghearele vrăjmașului.

cristiboss56 10.08.2018 02:01:37

Credința eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Mt. 10, 28;). Din credință începe și se sfârșește mântuirea, căci „fără de credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu” Evr. 11,

Credința menține în noi certitudinea fericirii veșnice, pe care o vom primi după trecerea din această lume. Prin credință, înaintăm cu speranță spre ținta finală.

Se povestește undeva că, odată, un copil voia să intre pe poarta unui cimitir. Era noapte, întuneric. Un străin îl întâlni în acel loc pustiu și-l întrebă unde vrea să se ducă. „Acasă, la părinți, căci ei locuiesc dincolo de cimitirul acesta” – răspunse el. Străinul îl mai întrebă: „Dar, nu ți-e teamă că ai să te rătăcești?”. „Nu mă pot rătăci, răspunse copilul, fiindcă, vedeți, dincolo de mormintele și crucile acestea se zărește o lumină. Este lampa din fereastra tăticului meu și câtă vreme e aprinsă, eu mă călăuzesc după lumina ei și știu că părinții mă așteaptă și nu mă rătăcesc”.

De dincolo de lume, strălucește către noi lumina patriei cerești la care suntem chemați și așteptați. Credința ne călăuzește pașii spre casa părintească. Dar până vom ajunge în acea „casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (II Cor. 5, 1), credința constituie pentru noi temelia tăriei și mângâierii noastre.

cristiboss56 14.08.2018 23:50:42

Când a făcut Solomon templul cel mare, în 46 de ani – ia gândițivă câtă cheltuială a făcut ! –, avea un meșter insuflat de Dumnezeu, Veseliel îl chema, mai-marele meșterilor lui Solomon, care era insuflat de Duhul Sfânt cum să facă catapeteasma, cum să facă veșmintele, capitelurile la catapetesme, cum să facă tot, după porunca lui Dumnezeu.
Atunci trăia în Ierusalim o vădană de mulți ani, necăjită tare. Și acea biată vădană avea doar o singură capră. Și ea, când a văzut că trec atâtea care încărcate cu vin, cu untdelemn, cu covoare scumpe, cu lucruri, cu tămâie, cu făină, cu fel de fel de fiare, cu lumânări, a zis în limba ei: Vai mie, păcătoasa! Că eu n-am ce duce jertfă la sfințirea asta mare a lui Solomon, care-i împărat pe pământ și va fi și în ceruri, că a făcut această mare biserică”.
Dar ea ce să facă săraca ? „Bani n-am, alimente n-am, untdelemn n-am, vin n-am, covoare nam”. Ce s-a gândit ea ? Avea și ea o capră. A tuns capra și a luat părul de la capră, l-a tors și a făcut un ghem și la vopsit roșiatic, că a observat că au trecut atâtea care cu boi și cu cai și s-a gândit că poate trebuie l-a legat vreun sac, poate trebuie cineva să lege ceva – o sarcină, un pachet. Și a luat ghemul acela de păr de capră în mână și s-a dus. Dar îi era rușine să spună că acela e dar. Ea îl ținea în mână și în inima ei plângea că n-a putut aduce daruri cum au adus ceilalți. Se gândea așa: „Dacă l-a cere cineva, îl dau bucuroasă, dacă nu, îl voi duce acasă înapoi”. Că n-avea săraca altă avere. Când a intrat în templu, era numai aur peste tot, leveții – diaconii Vechiului Testament – așezau chivotul mărturiei în sfântul altar.
Acolo era Sfânta Sfintelor, sfânta masă din aur curat, unde numai arhiereul intra o dată pe an, ca să aducă jertfe pentru sine și pentru greșelile poporului. Acolo era chivotul legii Domnului pe masă, heruvimii slavei, tot ce aveau ei mai scump. Dar la sfânta masă, cum era chivotul legii Domnului – lada – acolo, s-au gândit ei: „Măi, vine atâta popor în templu și are să se ridice praful și are să ajungă pe chivotul legii Domnului. Hai să-i facem o draperie care să-l acopere”. Acela era cortul mărturiei. Cortul acesta l-au făcut din mătase răsucită, mohorâtă, cum spune în Biblie, foarte scumpă mătase. L-au făcut cu verigi de aur până sus. Și intra o dată în an arhiereul în Sfânta Sfintelor. Dar ce au zis către altul: – Măi, dacă verigile-s de aur și ele au să prindă praf, că se ridică de la suflarea poporului peste catapeteasmă, ar fi bine ca la verigile acestea să punem o ață aspră, ori de păr de cal, ori de păr de capră, și când se vor trage verigile, ața, fiind aspră, va șterge praful de pe ele, să le curețe de câte ori se va inra acolo.
– Bine ar fi, măi, dacă am găsi niște păr de capră. Au căutat prin templu:
– Măi, să vedem pe cine om găsi, cine are capre ? O văd pe mătușa care ținea în mână ghemul acela de păr de capră.
– Mătușă, dar ghemul acesta de ce-l ții ?
– Dragul mamei, poate-i trebuie cuiva.
– Dă-ni-l nouă.
– Dacă vă trebuie, luați-l. Ea era bucuroasă că i l-a luat. Uite a primit Dumnezeu ghemul de păr de capră al mătușii ? În Sfânta Sfintelor. Așa iubește Dumnezeu inimile cele smerite. Și i-au zis ei:
– Mătușă, ne trebuie o ață chiar la cortul mărturiei, în Sfânta Sfintelor, să legăm verigile cele de aur ca să se curețe cu ață aspră. Și când s-a dus ei, au zis:
– Iată tocmai aici în templu am găsit un ghem de păr de capră. Și au zis leviții:
– Vezi cum poartă Dumnezeu grijă de templu ! Hai să-l legăm.
Și când au pus ghemul acesta de păr de capră, de sus și până jos, n-a fost nici mai lungă, nici mai scurtă ața, ci exact cât trebuia. Atunci s-au minunat toți, că a fost părul acela de capră exact cât le-a trebuit la draperie la cortul mărturiei. Și atunci noaptea s-a arătat îngerul Domnului lui Veseliil, mai-marele meșterilor lui Solomon, și i-a spus:
-Veseliil, iubitul meu, să-i spui lui Solomon că el este întâiul ctitor al bisericii și al doilea după el e femeia aceea cu ghemul de păr de capră, că a trecut-o Dumnezeu ca al doilea ctitor. Și ghemul acela de păr de carpă al ei a făcut mai mult decât toate visteriile lui.
S-a minunat Solomon: „Cu adevărat Dumnezeu caută la inima înfrânată și smerită”.

cristiboss56 26.08.2018 21:13:35

Un necredincios a întrebat odată pe un copil sărac ce ieșea dintr-o biserică: „Ce-ai învățat tu astăzi de la părintele?”. Băiatul,s-a gandit putin si apoi a răspuns că a învățat că Dumnezeu este iubire. „Dacă ce spui e adevărat, zise omul, de ce n-a trimis Dumnezeu pe cineva să-ți dăruiască o haină mai bună?”. După o clipă de gândire, copilul răspunse: „Cred că Dumnezeu a trimis pe cineva, dar acela a uitat”.
Asta-i nenorocirea, că noi uităm că prin Botez ne-am îmbrăcat în Hristos, am devenit ochii Lui în lume, gura Lui, mâinile Lui, picioarele Lui, uneltele Lui, prin care El lucrează între oameni mila, bunătatea, curăția, răbdarea.
Să facem ca Numele Domnului să se preamărească prin viața noastră de fiecare zi și prin săvârșirea binelui.

cristiboss56 30.08.2018 01:08:15

Cineva se visează la poarta cerului. Călătorii înaintează către ea, cântând cântece minunate. Poarta se deschide și ei intră. „Cine sunt acei oameni?”, întreabă cel ce visează. „Sunt Proorocii”. Un prelung suspin: „Eu nu pot să intru împreună cu ei pe poartă”.
Dar iată un nou grup de pelerini. Poarta se deschide și sunt primiți cu bucurie. „Cine sunt, oare, aceștia?”, întreabă cel ce visează. „Sunt Apostolii”. Un profund oftat: „Nici lor nu mă pot alătura”. Cu haine albe, cu frunțile încununate, cu ramuri de finic în mâini, iată-i pe Martiri. Ei intră, urmați de evangheliști, de misionari, de toți slujitorii lui Dumnezeu.
Omul care visează rămâne disperat, văzând că cerul îi rămâne mereu închis. Oameni simpli, ca el, să nu fie, oare, primiți? Deodată, zărește de departe o mulțime care înaintează. În fruntea ei este femeia samarineancă (In. 4), femeia păcătoasă (Lc. 7), vameșul Zaheu (Lc. 19), tâlharul de pe cruce (Lc. 23). Pe alții nu-i cunoaște, dar ei sunt, fără îndoială, ca și el. Și poarta cerului se deschide și pentru toți aceștia.
În sfârșit, creștinul care visează exclamă cu bucurie: „Slăvit să fie Domnul! Și eu sunt un păcătos; harul lui Dumnezeu, jertfa minunată a Fiului Său, mărita Sa Înviere sunt și pentru mine, deci pot intra în cer”.
Într-adevăr, poarta cerului se deschide tuturor celor păcătoși care s-au îndreptat prin pocăință sinceră, chiar celor ce s-au întors în ceasul al unsprezecelea.

cristiboss56 05.09.2018 23:11:48

Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case, bucurandu-se de racoarea serii.
In apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se gandi: “Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul casei…”
La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi: “Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste…”
In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise: “Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna binemeritata…”
La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune insa multe despre cei trei oameni care se indreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.
Tot ceea ce spui vorbeste despre tine… mai ales cand vorbesti despre altii !

cristiboss56 11.09.2018 13:11:45

Fereastra sufletului
Am citit zilele acestea o poveste despre o familie care a primit de la o ruda in varsta o casa intr-un cartier foarte linistit. Inainte de a se muta mama, tatal si fiica lor mergeau cateva ore in fiecare zi pentru a scoate din casa lucrurile vechi, pentru a face curatenie si a pregati
cat
mai bine locuinta.
In prima dimineata cand au ajuns in casa fiica a observat, privind pe fereastra, o doamna in varsta care isi intindea hainele abia spalate in balcon.
- Mama, priveste ce haine murdare intinde vecina noastra in balcon! Pana si
eu
stiu sa spal mai bine decat ea! Poate ar trebui sa merg s-o invat cum se face! Sau poate sa-i spun ce sapun sa foloseasca…
Mama a privit la doamna in varsta care isi intindea rufele, a privit apoi la fiica ei si n-a spus nici un cuvant.
Si asa, la fiecare doua sau trei zile fiica repeta observatiile, in timp ce vecina isi întindea rufele la soare.
Dupa vreo luna fiica a ramas surprinsa vazand ca vecina sa intindea pe sarma cearceafuri mult mai curate, asa ca i-a spus mamei sale:
- Priveste, a invatat sa spele rufele, cu toate ca n-am avut timp sa trec pe la ea sa-i spun cum se face!
Mama s-a uitat zambind la ea si i-a raspuns:
- Nu, astazi am reusit sa vin ceva mai devreme decat tine si am spalat geamurile casei noastre!
Si in viata se intampla de multe ori la fel… Totul depinde de cat de curata este fereastra sufletului nostru, cea prin care observam faptele celorlalti.
Inainte de a critica, potrivit ar fi sa ne uitam la noi insine si sa ne curatm sufletul pentru a putea vedea clar ceea ce se intampla in jurul nostru. Atunci am reusi in sfarsit sa vedem si curatenia sufletească a celorlalti, chiar daca ei nu sunt niciodata perfecti…
Fie ca “afara” este ploaie, vant sau soare… eu ma straduiesc in fiecare zi, atat cat imi sta in puteri, sa-mi pastrez curata fereastra sufletului. Si fara indoiala… azi te vad mult mai bine decat ieri!
O zi fericita, in care sa intre cat mai multa lumina prin fereastra ta!

cristiboss56 14.09.2018 15:05:04

Lumina soarelui, Lumina Lui

Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său:

- Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni și alții răi? De ce nu-s toți la fel?

- E, băiatul meu, vezi tu, toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu ne iubește pe toți, la fel trebuie și noi să ne iubim unii pe alții, fiindcă dragostea Domnului este ca și lumina soarelui. Nu ne luminează și ne încălzește soarele pe noi toți, buni și răi laolaltă? Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate și iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat și lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ți poate pătrunde în inimă. Sufletul omului este bucățica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu.
Fiul meu, să te ferești de păcate, căci acestea se adună și îți întunecă viața, te fac rău și egoist. Cel ce-și păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de liniște și fericire.

“Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alții, a avea nevoie unii de alții și a ne iubi unii pe alții”.


Ora este GMT +3. Ora este acum 17:23:55.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.