Fiecare zi traita este o zi deosebita . . . !
 

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Continuă să citeşti, merită efortul.
Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:
- Acesta – a spus – nu este un simplu pachet, e lenjerie.
A aruncat hârtia de împachetat şi a observat mătasea rafinată şi dantela.
- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.
S-a apropiat de pat şi a aşezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soţia lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:
- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită
Încă mă mai gândesc la aceste cuvinte… deja mi-au schimbat viaţa.
Acum citesc mai mult şi fac curat mai puţin. Mă aşez pe terasă şi admir priveliştea fără să observ buruienile grădinii. Petrec mai mult timp cu familia şi prietenii şi mai puţin la servici. Am inţeles că viaţa trebuie să fie un cumul de experienţe de care să te bucuri, nu o luptă pentru a supravieţui.
Nu mai pastrez nimic. Folosesc paharele de cristal zilnic. Îmi pun paltonul nou pentru a merge la cumpărături, dacă aşa decid şi aşa am chef. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, ci îl folosesc oricând am chef.
Frazele “Într-o bună zi…” şi “Una din zilele acestea…” încep să dispară din vocabularul meu. Dacă ceva merită văzut, auzit sau făcut, vreau să văd, să aud sau să fac acum.
Nu sunt sigur ce ar fi făcut soţia prietenului meu dacă ar fi ştiut că nu va mai apuca ziua de mâine, zi pe care noi toţi o ignorăm într-o măsură destul de mare. Cred că ar fi telefonat celor din familie şi prietenilor apropiaţi. Poate că şi-ar fi sunat câţiva din vechii prieteni pentru a-şi cere scuze pentru eventuale supărări din trecut şi să se împace cu ei.
Aceste lucruri nefăcute sunt cele care m-ar supăra dacă aş şti că am orele limitate. Aş fi suparat că nu mi-am văzut prieteni buni, pentru că urma să îi contactez “Într-una din zilele astea…”. Supărat că nu am scris anumite scrisori pe care mă gândeam să le scriu “Intr-una din zilele astea…”. Supărat şi trist pentru că nu le spusesem fraţilor şi copiilor mei ce mult îi iubesc. Acum încerc să nu întârzii, să nu reţin şi să nu păstrez pentru mine nimic din ce, împărtăşit, ar aduce râsete şi veselie vieţilor noastre. Şi în fiecare zi imi spun că este o zi deosebită, fiecare oră, fiecare minut este deosebit.

Abia astazi am reusit sa citesc o mare parte din aceste deosebite "invataturi" sau "istorii cu talc"....m-au impresionat foarte mult toate,insa aceasta din urma...chiar mi-a dat de gandit....multumim din suflet .....continuati tot asa ptr.ca reusiti sa ajungeti la sufletele oamenilor.Doamne Ajuta!!!!!!!

Ma bucur din suflet ca ti-au placut , caci asta este rostul lor , de a ne sensibiliza si de a ne odihni sufletul atat de incercat in lumea asta agita si extrem de zgomotoasa . Si pe acest site exista astfel de povesti cu talc , altele decat cele postate aici, si deci avem de unde alege si a ne hrani sufletelul nostru:1: ! Iata adresa unde poti intra aici pe site si a lectura alte si alte istorioare-povestioare : http://www.crestinortodox.ro/povestiri-talc/

" Nu m-am nascut ieri " - Octavian Paler ( Dumnezeu sa-l ierte )
 

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei. Nu-i cunoştea, dar văzându-i supăraţi îi invită în casă să mănânce ceva.
“Soţul tău este acasă?” – întreabă ei.
“Nu, este ieşit.”
“Atunci nu putem intra.” – răspunseră ei.
Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi… “Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru”
Femeia se duce şi îi invită.
“Nu putem intra toţi în casă”, răspunseră ei.
“Cum aşa?” întreabă ea.
Unul dintre moşnegi îi explică: “Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă.”
Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură. “Ce bine! În acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare!”
Soţia nu a fost de acord. “De ce să nu-l invităm pe SUCCES?”
Nora îi ascultă dintr-un colţ al casei. “N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire!” – a sugerat nora.
“Hai să ne ghidăm după sfatul norei”, îi zice soţul soţiei.
“Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete.”
Femeia iese afară şi întreabă: “Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.”
IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsă femeia întreabă : “L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el?”
Cei trei moşnegi replicară: “Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNĂSTARE şi SUCCES!!”
DORINŢA NOASTRĂ PENTRU TINE…
* Unde este durere, îţi dorim pace şi fericire.
* Unde sunt îndoieli personale, îţi dorim reînnoirea încrederii în abilitatea ta de-a trece peste greutăţi.
* Unde este oboseală sau blazare, îţi dorim înţelegere, răbdare şi puteri reînnoite.
* Unde este frică, îţi dorim iubire şi curaj.

Neplauzibil cultural si psihologic...daca erau pagani, toti trei, de ce sa ii ia remuscarile?!

...deoarece,rasa umana a fost dotata cu constiinta!

Mulţumim cristi pentru acest topic...am să-l răsfoiesc din copertă în copertă în copertă...ce o să-mi placă mai mult am sa preiau ca material pentru un site...bineînţeles dacă primesc acordul tău.

Cu bucurie sa daruim bucurie celor interesati !
Doamne ajuta !:1:

Trei povestioare . . .
 

Sofia era femeie din lume. Toată viaţa ei a fost influenţată de spiritul inovator. Le ironiza pe fetele şi femeile care mergeau la biserică. Considera acest lucru o manifestare a înapoierii.
Însă odată s-a îmbolnăvit. I-a apărut o durere. I-a fost teamă să nu i se întâmple ceva serios. S-a dus la medic. A consultat-o. Era un caz de boală rar întâlnită. I-a prescris un medicament nu foarte obişnuit. L-a trimis pe fiul ei să-l cumpere de la farmacie.
A început să-l ia. După cinci zile medicul a revenit acasă la ea. A consultat-o iar. Privirea i-a căzut pe noptieră, unde se afla medicamentul. A pălit dintr-o dată când a văzut o sticluţă de...
- Aţi luat din medicamentul ăsta? a întrebat medicul cu agonie...
- Da, doctore, a răspuns Sofia. De ce? Ce se întâmplă? Aţi devenit palid.
- Groaznic! Groaznic! a şoptit medicul. Cine ia din medicamentul acesta ori înnebuneşte, ori moare. Din greşeală, ţi-au dat alt medicament... Dumnezeul meu!...
Sofia a rămas încremenită. Şi acum? Ce se va întâmpla acum? În ceasul acesta de primejdie şi-a adus aminte de Dumnezeu. S-a ridicat încet. S-a îmbrăcat. Şi, însoţită de sora ei, s-a dus la biserică, care era aproape de casa lor.
Era după-amiaza. Înăuntru nu se afla nimeni. A înaintat cu picioarele tremurânde. A zărit icoana lui Hristos. A îngenuncheat... A început să se roage şi să plângă... „Dumnezeul meu, fie-Ţi milă de mine. Salvea-ză-mă! Tu eşti Marele Doctor al lumii...”
A stat mult timp acolo, îngenuncheată, plângând... Apoi s-a ridicat. A simţit în ea o uşurare. În ziua următoare a vizitat-o iarăşi medicul. A găsit-o mai bine. A rămas uimit de evoluţia bolii. El se gândea la urmări îngrozitoare din cauza medicamentului luat.
În câteva zile bolnava s-a însănătoşit pe deplin. De aici încolo a devenit un alt om. Îl binecuvântează în public pe Dumnezeu. Merge la biserică. Se spovedeşte. Şi predică peste tot credinţa şi recunoştinţa sa...
Două vindecări dintr-o dată. Una a trupului. Cealaltă, a sufletului. Două intervenţii tămăduitoare ale lui Dumnezeu! Binecuvântat fie Numele Său!







- Dragă Barbara! Peste cinci zile e aniversarea ta. Aş vrea să-ţi fac un cadou. Să-l porţi şi să străluceşti. Gândeşte-te ce doreşti şi spune-mi. Până la 120 de lire.
Barbara plutea de bucurie când l-a auzit pe soţul ei spunându-i aceste cuvinte.
- Mulţumesc, Tasos, îţi mulţumesc pentru dragostea ta. M-ai pus într-o situaţie delicată. Nu-ţi pot răspunde acum. Întâi să mă gândesc.
- Da, draga mea, să te gândeşti, sunt de acord. Este prima ta aniversare după nunta noastră. Vreau să-ţi arăt cât de mare e iubirea pe care ţi-o port.
Barbara a căzut pe gânduri. Multe voia. Ce o să aleagă în cele din urmă? Să cumpere brăţări? Colier? Era seară. S-a hotărât să se gândească în ziua următoare. Şi aşa a făcut.
Zorile zilei de duminică. Barbara mergea mereu la biserică, împreună cu soţul ei. După citirea Evangheliei a vorbit un predicator. A vorbit despre sărăcia şi lacrimile oamenilor. Apoi a pomenit şi de cheltuiala pe care o fac mulţi pentru lucruri de lux şi fast. Şi i-a rugat pe credincioşi să nu-i uite pe bolnavi, pe săraci, pe cei părăsiţi.
Barbara a ascultat cu atenţie. Şi la un moment-dat a lăcrimat. După Sfânta Liturghie au mers acasă.
- Tasos, a zis, sunt foarte mişcată de predica de astăzi. M-a pus pe gânduri. Am eu dreptul să cheltuiesc pentru mine cele 120 de lire pe care mi le dăruieşti?
- Da, draga mea, şi eu am fost emoţionat de predică. Ce ai de gând să facem?
- Ascultă Tasos, doamna Vasilikis, vecina noastră, ştii, îl are pe singurul ei copil, Barnaba, bolnav. Sărmana văduvă s-a topit de durere. Trebuie să-l trimită în Anglia pentru terapie. Dar nu are bani. Îi trebuie doar 100 de lire pentru călătorie. Şi acolo iarăşi cheltuieli. Ce ai zice dacă i-am da cele 120 de lire pentru a fi vindecat singurul său fiu?
Tasos a lăcrimat. S-a apropiat de soţia lui şi a sărutat-o cu emoţie.
- Da, Barbara, să îi dăm. Tu eşti în întregime o podoabă vie. Ce nevoie ai de bijuterii?
Pe înserate s-au dus acasă la îndurerata mamă.
- Doamna Vasilikis, a zis Barbara cu blândeţe. Tasos s-a hotărât să-mi facă un cadou de aniversarea mea. Dar ne-am gândit că ar fi mai bine ca aceşti bani să vi-i dăm vouă, pentru ca Barnaba să meargă în Anglia pentru terapie. Un copil ai şi e singurul tău sprijin. Primeşte, deci, cele 120 de lire şi aranjează degrabă totul.
Doamna Vasilikis a ascultat cu uimire cuvintele acestea. Pe neaşteptate, s-a repezit, a luat mâna Barbarei şi a început să o sărute cu lacrimi. La fel a făcut şi Barnaba cu domnul Tasos.
- Dumnezeu să vă răsplătească pentru marele bine pe care ni-l faceţi, a zis printre suspine nefericita mamă.
După câteva zile, Barnaba a plecat la Londra. A rămas acolo două luni. Din fericire avea un unchi în Anglia. Barnaba a fost la terapie intensivă şi s-a întors pe deplin vindecat.
De atunci, în fiecare duminică trimite acestei familii blânde un buchet de flori pe care le adună din grădinile cunoscuţilor săi. Flori proaspete, stropite cu lacrimi de recunoştinţă pentru acei binefăcători .





O să vă vorbesc despre o familie necăjită care trăia în parohia noastră. Făceam parte din comisia Casieriei săracilor şi l-am auzit pe preotul nostru discutând în legătură cu acest caz. M-am dus în casa unde locuiau ca să capăt informaţii şi să constat despre ce e vorba. Mama şi cei patru copii locuiau într-un apartament aflat în spatele bisericii. Mama era bolnavă, nu putea să lucreze. Un copil ieşise din spitalul de psihiatrie şi avea nevoie de însoţitor şi de medicamente, una din fete mergea la liceu, iar cealaltă, mai mare, lucra într-un restaurant la spălatul vaselor şi ajuta pe cât putea (avea şi un prunc în afara căsătoriei); al patrulea, băiat, suferea de cancer şi mergea la spital. Aveau patru luni de când nu plătiseră chiria şi proprietara se pregătea să-i dea afară. Aceasta era pe scurt, situaţia.
M-am gândit că trebuie să fac ceva, altfel aş fi dat socoteală lui Dumnezeu. Am început deci o chetă la biserică şi am adunat patru chirii lunare, iar în continuare am discutat problema cu colegii de la şcoala unde lucram, hotărând ca în fiecare lună când primeam salariile să punem fiecare într-o cutie cât voiam. În felul acesta aproape scoteam chiria lor. Mai târziu au plecat din casa aceea şi ne-am străduit din nou să îi ajutăm. Între timp ceva s-a schimbat în familie şi oarecum situaţia s-a îndreptat .

Încă din primele zile era ceva evident. Nu o simpatizau prea mult pe noua noră, venită în casa bărbatului ei. Cele două cumnate necăsătorite ale ei o priveau încruntate. Şi cealaltă cumnată, femeia fratelui celui mai mare, îi făcea mereu scene. Încet-încet a fost influenţată şi soacra.
Lena – acesta era numele ei – pricepea totul. Dar nu vorbea. Aştepta să vorbească Dumnezeu. Singurul ei răspuns era să se facă jertfă pentru toţi. Să îi ajute pe cei care îi picurau otravă.
Într-o zi s-a îmbolnăvit Georgia, soţia fratelui soţului ei. Toţi ceilalţi o priveau şi... îşi vedeau de treabă. Însă Lena a rămas la căpătâiul bolnavei. Zi şi noapte. Ceilalţi vedeau aceasta.
Într-o după-amiază, când Lena era aplecată deasupra bolnavei, aceasta i-a spus:
- Eşti un înger. A trebuit să mă îmbolnăvesc pentru a înţelege acest lucru. Iartă-mă... te-am amărât de multe ori.
Lena a zâmbit şi i-a mângâiat părul. Altceva nu a zis...
Încet-încet toţi au început să-şi schimbe atitudinea faţă de ea. Şuşotelile şi şicanele au încetat... Cumnatele îi vorbeau dulce. Soacra se bucură acum de o aşa noră.
Dar într-o seară pe Lena a cuprins-o o durere de stomac. Medicul a venit urgent. Peste puţin timp, ambulanţa a transportat-o pe tânăra femeie la spital. Operaţie de apendicită. Încă puţin şi ar fi făcut peritonită... Pericol mare.
Lena a fost salvată ca prin minune. Lângă ea s-au aflat în tot ceasul cumnatele şi soacra sa. Se rugau cu toţii pentru nora de aur, precum spunea de repetate ori cu ochii în lacrimi, soacra...
Cum s-au mai schimbat vremurile! Lena Îl slăveşte din tot sufletul pe Dumnezeu. Şi se gândeşte: soarele dragostei a învins iarăşi crivăţul. Crivăţul sălbatic al răutăţii...

Stimata doamna, in anumite culturi si religii, mai ales in cele antice, ceea ce noi numim "desfrau" pentru ei este"trairea vietii". Educatia si cresterea intr-o cultura anume conteaza foarte mult.

Acesta era unul dintre putinele thread-uri ramase neafectate de umbra disputelor si contrazicerilor. Oameni buni, haideti sa incercam sa intelegem ceva din ceea ce vrea Dumnezeu de la noi!

Eu stiu ca Dumnezeu a sadit in firea umana predispozitia spre El. De asmemenea, ptr a-i usura drumul spre El, i-a dat un ajutor nepretuit: constiinta, in care e sadita legea morala.
De aceea se spune despre pagani ca vor fi judecati tocmai in virtutea acestei legi morale.
Dar nu e locul, nici momentul sa polemizam.
Haideti sa ne bucuram in continuare de aceste istorioare cu talc.
Vorba cuiva drag mie "cine are minte, sa ia aminte!"

Asa este , Loredana , si despre acest lucru putem citi in multe scrieri ale Sfintilor Parinti ! Constiinta este glasul lui Dumnezeu in sufletul credinciosului, glas care-l indeamna la implinirea legii morale. Glasul acesta il poate cunoaste fiecare, caci dupa credinta noastra constiinta s-a nascut deodata cu omul. Ea este de obarsie dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cand Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit in fiecare judecata nemincinoasa a binelui si a raului, adica regula constiintei".
Post binecuvantat !

Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa, a venit la un preot şi l-a întrebat în ras:
-Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are…10-15-20 kg? Eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate… Preotul zambind cu amaraciune i-a răspuns tot printr-o întrebare:
- Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?
- Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.
- Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort. Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri!

De la par.Cleopa
 

Alta istorioara despre Rai
O mie de ani inaintea ochilor Tai, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut ( Psalmul 89, 4 ).

Era un calugar de mult intr-o manastire si se intreba: " Cum poate sa treaca o mie de ani ca o zi ?" atat este de frumos in Rai si atat de mare fericire, ca, o mie de ani pare o zi. Calugarul era paracliser la biserica si avea viata inalta. El s-a rugat Maicii Domnului cativa ani de zile si zicea : " Maica Domnului, roaga-te la Mantuitorul Hristos sa-mi arate cum trec o mie de ani ca o zi ? Caci stiu ca aceste cuvinte ale Duhului Sfant sunt adevarate ". S-a rugat trei ani si i-a aratat Dumnezeu.

Fiind paracliser, dupa slujba de la miezul noptii a ramas singur in biserica citind acatistul Maicii Domnului. Cheile le avea in mana si fesul il pusese pe o strana. Deodata a intrat in biserica un vultur si s-a asezat pe iconostas. dar atat era de frumos vulturul, cum nu mai vazuse in viata aceasta nimeni. Era cu mii de culori, avea coc, ochii negri si se uita prin biserica.

Fiecare pana era ca o piatra scumpa. Calugarul cand a vazut vulturul ca s-a asezat pe iconostas, a uitat sa se mai roage si s-a gandit : " Mai, eu ma reped ca sa-l prind ! Ca daca l-oi prinde pe acesta, nu-mi mai trebuie alta avere pe fata pamantului. Macar o pana sa iau de la el !"

S-a repezit spre vultur, dar vulturul a zburat in mijlocul bisericii. Se facea ca nu poate zbura. Calugarul, dupa el. Cand sa-l prinda, vulturul a zburat din pridvor. " Vai de mine ! Doamne, ajuta-ma sa-l prind !" Dar cand sa puna mana pe el, vulturul iar a zburat, dar mai mult pe jos; iesind din biserica s-a asezat pe gard. Cand s- a repezit calugarul spre gard, vulturul a zburat in padure.

Calugarul a sarit peste gard, zicand : " Doamne, ajuta-ma sa-l prind !" Cand sa puna mana pe el, vulturul a zburat intr-o poiana mare. " Doamne, nu ma lasa. Macar o pana sa iau de la el !" Cand s-a repezit in mijlocul poienii la vultur, acesta a zburat intr-un brad. Atunci a inceput a plange calugarul : " Doamne, n-am fost vrednic macar o pana din el sa iau ".Si se uita la vultur." Doamne,Doamne, ce pasare frumoasa !"

Dar deodata vulturul a inceput sa cante, o cantare cum nu a mai auzit el pe fata pamantului. Era ingerul in chip de vultur, dar el nu stia; si a stat si s-a uitat la vultur, care i-a cantat 355 de ani. Parandu-i-se ca a trecut doar un ceas, calugarul, in timpul acesta, nici nu a imbatranit, nici nu a obosit, nici nu a flamanzit, nici nu a insetat si nimeni nu a dat peste el.

Zburand vulturul, monahul fiind cu cheia bisericii in mana si-a adus aminte : " Vai de mine, nu mi-am luat nici fesul si biserica a ramas descuiata; ma duc sa incui biserica ".

A venit la manastire, avand cheia bisericii in mana, dar manastirea nu o mai cunostea. Biserica era acoperita alfel, chiliile erau altele. Se gandi intru sine : " Doamne, ori eu mi-am iesit din minti, ori manastirea asta nu-i a noastra ". Stiind ca statuse doar un ceas si ceva, s-a dus la portar cu cheia in mana.

Portarul vede un batran cu barba alba, foarte stralucit la fata si-i zice :

- Binecuvinteaza, parinte ! Cu ce drum pe la noi ?

- Fiule, ma duc sa incui biserica.

- Dar de unde esti ?

- De aici, de la manastire.

- Dar unde ai fost dus ?

- Pana aici, mai aproape.

- Parinte, nu esti de la noi.

- Nu ma cunosti, fiule, dar eu sunt calugarul cutare, sunt paracliserul si ma duc sa incui biserica !

- Stai, parinte, ma duc sa-i spun staretului.

Dar staretul a visat in noaptea aceea o descoperire si a auzit de trei ori : " Deschideti portile manastirii, ca sa intre porumbelul Domnului !"

- Parinte, a venit un calugar batran, luminat la fata, zicand ca el vrea sa incuie biserica, ca el este paraclisier.

- deschide-i, fiule, ca o taina mare este aceasta ! Vino cu el la mine.

Cand a venit la staret, acesta l-a intrebat :

- Parinte, ma cunosti pe mine ?

- Nu.

- Dar manastirea o cunosti ?

- Nu o mai cunosc. Biserica o cunosc, dar parca nu mai este asa cum era. Avea alt acoperis.

- Dar unde ai fost plecat, parinte ?

- Am fost pana aici, in padure.

Sttaretul a pus sa se traga clopotele manastirii si a adunat in biserica tot soborul, care avea 300 de calugari. Apoi l-a adus pe acest calugar in mijlocul bisericii si l-a pus in fata catapetezmei sa-l vada toti calugarii si l-a intrebat :

- Parinte, dintre toti acesti calugari, cunosti pe vreunul ?

- Viu este Hristos, nu cunosc pe niciunul ! A raspuns el.

- Dar voi, il cunoasteti pe acest calugar ?

- Nu-l cunoastem, au raspuns ei.

- Parinte, daca spui ca ai plecat de un ceas de aici, cine era staret cand ai plecat ? A intrebat atunci staretul.

- Avva Ilarion.

- Cine era ecleziarhul mare ?

- Avva Ambrozie.

- Cine era econom ?

- Avva Chiriac.

- Cine era vestmantar ?

- Avva Gherontie.

Atunci a spus staretul :

- Mare taina s-a descoperit intre noi. Sa vina arhivarul manastirii. Si i-a spus : Du-te si ada arhivele manastirii aici pe cateva sute de ani in urma si cauta cand a fost randul acesta de calugari.

A cautat cu 50 de ani, cu 100 de ani; a cautat cu 200 de ani, cu 300 de ani si nu se gaseau. Si a cautat cu 355 de ani si a gasit niste registre mancate de carii, vechi, ratacite prin podul manastirii. Cand a inceput a citi cutare, cutare, i-a gasit.

- Parinte, dar cand ai plecat ?

- Trebuie sa fie un ceas si ceva.

- Parinte, dar care a fost lucrul pentru care te-ai rugat lui Dumnezeu ?

- Eu ma rog de mult avreme si citesc rugaciuni la Maica Domnului ca sa-mi arate Mantuitorul ceea ce spune in Psaltire : O mie de ani inaintea ochilor Tai, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut !

- Parinte, iata ca Preasfantul si Preabunul Dumnezeu ti-a implinit cererea sfintiei tale. N-ai vrut sa crezi, sau ai crezut, dar ai vrut sa te convingi. Iata, de cand ai plecat, au trecut 355 de ani !

Batranul a inceput a plange. Staretul ii vorbi :

- Vezi, parinte, ca ti-a aratat Dumnezeu minunea pentru ca te-ai rugat cu credinta. Daca 355 de ani ti-au parut ca un ceas, acum crezi ca o mie de ani este ca o zi inaintea lui Dumnezeu ?

- Cred, parinte !

Atunci staretul a poruncit ca un preot sa se imbrace repede in vestminte, a adus Sfintele taine si l-a impartasit pe batran in fata tuturor.

Batranul a primit Sfintele Taine si a zis :

- Parintilor, iertati-ma, ca mare uimire mi s-a facut.

Fata lui lumina ca soarele. Apoi a cerut iertare de la toti si a murit in biserica.

Foarte frumoasa povestirea,e usor de crezut ca intr-adevar la Dumnezeu o zi e ca 1000 de ani.

Dar totusi,cine inventeaza aceste "pilde"? :10:

Hihi, asta e de la par.Cleopa, care avea un dar minunat de a povesti. Dar nu inventa el povestioarele, ci intr-o vreme a fost bibliotecar la manastirea Neamt, unde erau multe carti. Bineinteles ca nu a stat degeaba, ci le-a citit pe toate. Avea o memorie deosebita si le reproducea cand era cazul.

Eu cred ca asta e o poveste adevarata, mai ales pentru ca ceva asemanator se intalneste si in viata unor sfinti care au adormit intr-o pestera timp de 200 de ani: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...200-96886.html.

Moara lui Califar - http://www.cartidownload.ro/Diverse/...ra_lui_Califar

Trei pilde din Pateric - ecranizate si transpuse in vremurile noastre, cu umor si duiosie. Am primit si eu materialul si il dau cu drag mai departe:
http://www.youtube.com/watch?v=_p5tv-KURdQ

Multumim,multumim.
Este superb!!!

Sa ne traiesti, fata draga!
Dumnezeu sa te binecuvinteze, sa fie peste tine harul Domnului totdeauna, ca mult bine ne faci, or, cum poate iti va fi placind, mult se revarsa Domnul prin tine, curata inima, catre noi pacatosii si nevrednicii ...
Iti multumesc, Ana Maria!

Asemenea, Cristiboss!
Domnul cu tine, suflet bun si atat, atat de harnic...!

Din povestirile Parintelui Cleopa ( I )
 

Acum aproape o mie de ani, împăratul Nichifor Votaniatul al Constantinopolului (1078-1081) a făcut o catedrală mare, aproape cât „Sfânta Sofia“. Sfinţirea bisericii s-a anunţat cu câteva luni înainte, ca să aibă oamenii timp să vină, căci atunci nu erau maşini, avioane sau trenuri.

La sfinţirea bisericii împăratului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliţi, mii de preoţi, ca la o biserică împărătească.

Atunci trăia în Constantinopol o bătrână de 93 de ani, pe care o chema Anastasia. Aceasta era văduvă de 50 de ani şi se ducea mereu la biserică şi se ruga lui Dumnezeu. Ea stătea la marginea oraşului, tocmai lângă drumul acela pe care treceau căruţele la sfinţire. Dar era tare necăjită. Avea o cocioabă de căsuţă, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea făină, n-avea ce să ducă şi ea. Avea doar o seceră şi o furcă de
tors. Văduvă săracă în cele materiale, dar bogată în credinţă.

Darul ei pentru biserică, un braţ de iarbă

Şi trecând atâtea care cu boi, încărcare cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfinţire, ea a văzut că unii nu aveau în car mult fân,şi ce s-a gândit, săraca? „Mă duc să duc şi eu un braţ de iarbă acolo!“Si-a luat secera, a luat o funiuţă, dar n-avea de unde să taie, că n-avea pământ. De unde să taie iarbă ca să nu facă rău la nimeni? S-a
dus pe hatul unui om, la marginea ogorului. Acolo creştea un fel de iarbă ce se cheamă pir, care cam împiedică recolta.

Şi a tăiat mătuşa un braţ-două de iarbă, a făcut o sărcinuţă şi s-a dus la biserică. Şi tocmai atunci a văzut o pereche de boi, care terminaseră mâncarea dinaintea jugului. Mătuşa Anastasia a dezlegat şi ea sărcinuţa ei de iarbă, a pus-o înaintea boilor şi a zis: „Doamne, primeşte braţul acesta de iarbă, că n-am ce aduce la sfinţirea acestei biserici şi să mă ierţi, că nu-i de pe ogorul meu!“. Şi plângând s-a dus de acolo în biserică.

„Am pierdut biserica pentru că am făcut-o cu mândrie!“

Când a văzut oamenii mulţi şi atâtea podoabe, căci biserica era pregătită ca o mireasă de nuntă, cu toate podoabele, gata de sfinţire, atunci ea s-a dus la icoanele din urmă, unde se închină femeile. Bătrâna, necăjită, cu faţa trecută de bătrâneţe, cu un tulpan vechi pe ochi, încălţată cu opinci, cu o catrinţă rea, a îngenuncheat şi se ruga Domnului: „Doamne, iartă-mă că n-am adus nici un dar la biserică! N-am nimic. Împăratul este împărat şi pe pământ şi în cer! Dar eu, săraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...“
Şi în timp ce se ruga ea cu lacrimi în ochi, a venit şi împăratulNichifor Votanian, cu dregătorii lui, cu spătarii lui, cu ostaşi, cu toată suita împărătească. Împăratului îi strălucea coroana de aur pe capca razele soarelui; era îmbrăcat cu porfiră, cu hlamidă. Înainte de aintra în biserică, spătarul împăratului, pe care-l chema Petru, i-aarătat inscripţia de deasupra uşii. Era o placă mare de marmură şi erascris cu slove de aur: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi aFiului şi a Sfântului Duh, făcut-am această dumnezeiască biserică cutoată cheltuiala mea, eu, împăratul Nichifor Votanian“.
Şi în timp ce au intrat ei în biserică să vadă cum este pregătită pentru sfinţire, îngerul Domnului a schimbat inscripţia împăratului. Era scris mai frumos, cu slove de aur: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, făcut-am această dumnezeiască biserică cu toată cheltuiala mea, eu, văduva Anastasia“. „Vai mie, păcătosul! Aici este mare minune! Nimeni n-a putut face aceasta decât Dumnezeu! Asta-i minune mare! Am pierdut biserica pentru că am făcut-o cu mândrie! A dat-o unei văduve!“, a spus împăratul.
Când a văzut oamenii mulţi şi atâtea podoabe, căci biserica era pregătită ca o mireasă de nuntă, cu toate podoabele, gata de sfinţire, atunci ea s-a dus la icoanele din urmă, unde se închină femeile. Bătrâna, necăjită, cu faţa trecută de bătrâneţe, cu un tulpan vechi pe ochi, încălţată cu opinci, cu o catrinţă rea, a îngenuncheat şi se ruga Domnului: „Doamne, iartă-mă că n-am adus nici un dar la biserică! N-am nimic. Împăratul este împărat şi pe pământ şi în cer! Dar eu, săraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...“
Şi în timp ce se ruga ea cu lacrimi în ochi, a venit şi împăratulNichifor Votanian, cu dregătorii lui, cu spătarii lui, cu ostaşi, cu toată suita împărătească. Împăratului îi strălucea coroana de aur pe capca razele soarelui; era îmbrăcat cu porfiră, cu hlamidă. Înainte de aintra în biserică, spătarul împăratului, pe care-l chema Petru, i-aarătat inscripţia de deasupra uşii. Era o placă mare de marmură şi erascris cu slove de aur: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi aFiului şi a Sfântului Duh, făcut-am această dumnezeiască biserică cutoată cheltuiala mea, eu, împăratul Nichifor Votanian“.
Şi în timp ce au intrat ei în biserică să vadă cum este pregătită pentru sfinţire, îngerul Domnului a schimbat inscripţia împăratului. Era scris mai frumos, cu slove de aur: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, făcut-am această dumnezeiască biserică cu toată cheltuiala mea, eu, văduva Anastasia“. „Vai mie, păcătosul! Aici este mare minune! Nimeni n-a putut face aceasta decât Dumnezeu! Asta-i minune mare! Am pierdut biserica pentru că am făcut-o cu mândrie! A dat-o unei văduve!“, a spus împăratul, poruncind să fie găsită această femeie.

Din povestile Parintelui Cleopa ( II )
 

Frica de Domnul, temelia faptelor bune

Era odată un om deprins să fure. Măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii, avea boi, oi, cai, porci, vite, păsări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva furat.
Şi într-o zi, în luna iulie, venind el din ţarină, a văzut lanurilepline de grâu. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legatsnopii, a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi înputerea nopţii, când doarme şi pasărea, cum zice ţăranul, a plecat,
luând şi o copiliţă numai de trei-patru ani cu el.
Si a venit omul acela la furat snopi în ţarină. Copila a rămas lacăruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la distanţă. Şi s-a dus în lan omul, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile. Şi la stânga şi la dreapta, şi înainte şi înapoi. Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. După ce s-a încredinţat el că nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi şi s-a întors la căruţă.
„Câte zile voi avea, nu mai fur!“

Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă: „Tătăică, matale ai uitat ceva! Ai privit în toate părţile, dar ai uitat să priveşti şi în sus. Mata în sus de ce nu ai privit?“. Dar copila nu a zis ca să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa e bine, dacă priveşte în toate părţile să privească şi în sus. Însă l-a mişcat pe om foarte mult.

Şi atâta l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii, i-a dus înapoi şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbală la cai, a pus copiliţa în căruţă şi cu căruţa goală s-a întors acasă.
Când venea acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori porumb, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede,de data asta că vine cu golul:
- Măi omule, dar ce-ai păţit? Ce-ai păţit?

- Femeie, câte zile voi avea, nu mai fur!

- Ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins! Ţi-am spus eu ţie. Aşa gospodar la furat!

- Nu mai fur câte zile oi avea!

- Dar ce-ai păţit?

El arată copiliţa şi zice:

Datorită copilei.

- Dar ce ţi-a făcut copila?

- Datorită ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi.

Începutul înţelepciunii este frica de Domnul

Iarăşi vă spun: începutul înţelepciunii este frica de Domnul. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înţelepciunea are două capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toată fapta bună se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea de Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună. Frica de Dumnezeu nu te lasă să mănânci de frupt în zilele
oprite. Frica de Dumnezeu nu te lasă să faci vreun păcat în posturi sau la zile mari. Frica de Dumnezeu nu te lasă să te răzbuni pe cineva. Frica de Dumnezeu nu te lasă, când ai văzut omul sărac, să-l laşi şi să nu-l ajuţi. Frica de Dumnezeu îţi aduce aminte de moarte, de judecată, de rai, de împărăţia cerului, de slava drepţilor. Frica de Dumnezeu nu te lasă să cleveteşti, nu te lasă să spui minciuni. Frica de Dumnezeu nu te lasă să mândreşti, să te trufeşti.
Frica de Dumnezeu nu te lasă să ai zavistie (invidie, duşmănie) saurâvnă rea pe cineva. Frica de Dumnezeu nu te lasă să te răzbuni pe altul, să-i faci rău. Frica de Dumnezeu nu te lasă să glumeşti, să râzisau să osândeşti pe altul.
Frica de Dumnezeu nu te lasă să fii iubitor de arătare, să ai dorinţă de a plăcea oamenilor, să ai slavă deşartă, să ai făţărnicie, să ai viclenie în tine. Frica de Dumnezeu nu te lasă să fii iubitor de sine, să trăieşi în nesimţire. Frica de Dumnezeu nu te lasă să păcătuieşti, nici cu vederea, nici cu auzul, nici cu mirosul, nici cu glasul, nici cu pipăitul, nici cu închipuirea. Frica de Dumnezeu te păzeşte de uitare, de neştiinţă, de trândăvie, de tot alaiul întunericului.

Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta.Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. Dupa aceea,prietenul sau 1-a intrebat:
- Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar 1-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-1 foamea, ar fi drept?
- Bineinteles ca nu, a raspuns .bogatasul.
- Dar daca 1-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig,cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul acesta?
- Cum? - se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-1 cu totul pe celalalt.
Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt, ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort.
"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu si nimic mai mic ca omul fara Dumnezeu. " (Sfantul Tihon)





Discutand despre cele sfinte, un om ii spuse unui calugar:
- Parinte, eu cred in Dumnezeu, insa nu prea merg la Biserica. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp si mi cred ca este neaparat sa mergi. Este suficient sa crezi in Dumnezeu si atat.
- Fiule, ii spuse atunci calugarul, ai o camasa foarte frumoasa. Nedumerit,
omul nu a mai stiut ce sa zica, insa calugarul a continuat:
- Spune-mi, porti toata ziua aceasta camasa?
- Da, raspunse omul.
- Dar doua zile, o porti?
- S-ar putea.
- Dar o saptamana sau o luna, o porti?
- Nu, parinte, bineinteles ca nu.
- De ce? - il mai intreba calugarul ca si cand nu ar fi priceput.
- Fiindca se murdareste si trebuie spalata. Abia dupa aceea o iau iarasi pe mine, cand este curata si frumoasa.
- Pai, vezi, fiule! Asa cum se murdareste camasa ta si trebuie spalata pentru a o purta iarasi, la fel si sufletul se "murdareste" de pacate si rautate si cum 1-ai putea curata daca nu la spovedanie si la slujbe, prin dragostea si harul Domnului?!
"Intra in Biserica si te caleste! Aici nu se trage la judecata, ci se da iertarea pacatelor. " ( Sfantul Ioan Gura de Aur)

ORA DE RELIGIE - INGERASUL CU PISTRUI de Pr.Nicolae Cojocariu

"Daca vrei sa vezi raiul pe pamant, priveste in ochii unui copil..."(F.M.Dostoievski

- Bine, copii !V-ati pregatit bine pentru astazi.Andreea, Vasile si Ionela, v-ati innobilat catalogul cu cate un 10.Acum, va rog, cine vrea sa prezinte colegilor tema pentru acasa -"Lumea ingerilor vazuta de copii"?

O padure da maini ridicate si nerabdatoare confirmau ca tema trezise interesul clasei.
-Atunci, sa-l ascultam pe...Mihaita !

Din banca a patra, de langa geam, se ridica, usor timorat, un pusti inalt si desirat, blondut si cu ochii albastri stralucitori, ce jucau intr-o lumina ciudata.Fata rosie ca focul accentua prezenta pistruilor obraznici, presarati pe pometii obrajilor si pe nasucul aruncat in vant.

Era nou venit in clasa, dintr-o familie numeroasa, de prin partile Bucovinei, iar numele de familie-Cepeliuc- suna curios pentru colegii din Vechiul Regat.

- Stiti, Parinte, incepu el, iar emotia cuvintelor ii sugruma glasul, dumneavoastra ne-ati spus sa compunem ceva din minunata lume a ingerilor.Dar eu am fost acolo.In vis.E visul meu !Iata-l :

"Deodata, se facea ca fugeam din lumea asta, a oamenilor mari, acolo, in lumea ingerilor.Ma asezasem cuminte-cumintel, impreuna cu ceilalti fratiori ai mei, pe cate o stea si, fascinat, priveam totul in jur.Acolo, in lumea visului meu, nu era loc pentru suferinta, pentru minciuna, boala sau lacrimi.Acolo, sus, in cer, cu ingerii asezati pe cate o stea in rugaciune cosmica, pacea si linistea intalnirii cu Dumnezeu erau ca jos, in cerul coborat pe pamant, in Biserica lui Hristos, la Sfanta Liturghie.In lumea visului meu nu incapeau decat dragostea, libertatea, bucuria, adevarul.Adevarul! Mantuitorul Iisus Hristos ne-a spus - am invatat tot la o ora de Religie- ca Adevarul ne face liberi.Or, acolo, eu eram liber.Si, curios, oameni mari nu prea erau in visul meu; doar ingeri si stele.Nu era loc acolo pentru lumea parintilor mei de pana mai ieri, de dedublare, unde ceva invatam in intimitatea caminului si altceva spuneam atunci cand ieseam in lume.Disparuse din visul meu si privirea trista si goala a bunicului- profesor de istorie- care nu-ntelegea cum toata munca lui, in care crezuse la inceput din convingere, dar apoi prin constrangere - comunismul -, n-a fost decat o iluzie.Mare si trecatoare ca viata lui.Se facea, in visul meu, ca aveam un calculator nou-nout.Ca acela vazut pe la TV.

Era, apoi, prima data cand nu o mai auzeam pe mama intrebandu-l soptit pe tata:"Barbate, ce punem azi in farfurie copiilor?".Se facea ca Andreea, colega mea de banca, nu mai avea in ghiozdan, ca gustare pentru pranz, merele acelea marunte si multe, multe, probabil dintr-o gradina a Vrajitoarei, de nu se mai terminau niciodata.In locul lor era, surazator, pachetelul acela argintiu, stralucitor, din cele de la magazinul din colt, la care am vazut-o pe Andreea tragand cu coada ochiului.

Se facea ca, asa mic cum sunt, ma bateam, de la egal la egal, cu cei "mari, mari ", dar tot oameni !- din Est si din Vest.Si-apoi, savurandu-mi victoria, cantam Oda bucuriei, fericit, pe sub stele.Nu va vine sa credeti ?Dar soricelul Jerry nu facea ce voia cu ditamai motanul Tom?Am vazut eu la desene animate.Si cei de la desene animate nu mint niciodata.

Tare mi-a parut rau ca vecinul meu Razvan nu a fost cu mine in vis.De cand mama lui, tanti Marioara, e plecata in Italia, la munca, a devenit trist.Nici de joaca nu are timp.Toata gospodaria a ramas pe capul lui si al bunicii Ioana...

Acolo, sus, am fost fericit cu ingerii, pe sub stele.Si multe as mai fi visat eu, de nu m-ar fi trezit tata, spunandu-mi ca-i timpul sa ma pregatesc pentru scoala.Dar nu la scoala ingerilor...

V-a placut visul meu ?A, vreti sa stiti de ce totusi am visat gri, in alb si negru, lumea oamenilor mari ?Ei, mi-as fi colorat eu visul ca sa va placa, dar stiti cat costa o cutie de culori ?Va spun tot eu :doua paini pentru mama, o sticla de vin pentru bunicul, cateva tigari pentru tata sau un caietel pentru surioara mea.Adica exact cat sa nu mai pot visa.Adica, exact cat costa realitatea de jos, in alb si negru, a oamenilor mari..."

Se opri brusc, incurcat, cu ochii umezi, pironiti in pamant.Si, pentru o clipa, furat de visul lui Mihaita, am avut impresia ca langa mine, in ochii aceia in care se intrezarea raiul, in chipul acela imbujorat si plin de pistrui al unui pusti din clasa a V-a, care refuza sa-si piarda copilaria, se ascundea un ingeras cazut de pe cine stie ce stea...

Un ingeras cu pistrui.Sau, poate, nu era doar o impresie.

Voi ce credeti ?
balla georgeta

Traim viata pe care noi insine ne-am construit-o !
 

Un tamplar ajuns la varsta a treia, dorea sa se pensioneze. Ii aduse asta la cunostinta, patronului sau, care era proprietarul unei firme de constructii. Ii spuse acestuia despre intentia lui de a parasi munca pe care o facuse multi ani la rand, munca care ii asigurase un trai destul de confortabil, lui cat si familiei lui. In sinea lui stia ca ii va fi mai greu fara salariu permanent, dar vroia sa se bucure in liniste, de ultimii ani din viata, alaturi de familia lui. Spera totodata ca se va descurca cu ce a economisit de-a lungul anilor.
Patronului ii paru tare rau ca unul dintre cei mai buni angajati ai lui, se hotarase sa-l paraseasca, si il ruga sa-si mai amane putin decizia si ca o ultima favoare sa mai construiasca o ultima casa. Tamplarul a fost de acord, dar se vedea cu usurinta ca inima si mintea era de alta parere. Isi pierduse entuziasmul si daruirea cu care lucrase pana atunci, iar casa o demonstra din plin, prin calitatea foarte slaba a lucrarii, facuta in mare parte de mantuiala si in mare graba. Era un mod tare neplacut si rusinos de a-si termina cariera.
Cand casa fusese terminata, tamplarul il chema pe patronul sau, sa ii arate casa, si sa-i predea acestuia cheile casei. Insa patronul , emotionat, ii spuse ca aceasta casa i-o daruieste lui, ca este cadoul sau de pensionare, catre tamplarul nostru.
Ce soc,ce rusine, daca ar fi stiut de la inceput ca aceasta casa ii este destinata lui, ar fi construit-o cu totul altfel. Acum era nevoit sa traiasca in casa pe care singur si-o facuse, fara sa o faca cum se putea mai bine.
Asa se intampla si cu noi, din pacate.Ne fundamentam viata distrasi de tot felul de evenimente minore, reactionand mai mult decat actionand, fara sa dam tot ce este mai bun in noi. Iar cele mai importante momente din viata, trec pe langa noi fara sa depunem tot efortul de care suntem in stare. Apoi privim socati si dezamagiti la situatia pe care noi insine am creat-o, si constatam cu amaraciune ca va trebui sa ne continuam viata pe care noi insine ne-am construit-o.

Pedeapsa celor care hulesc Sfintele Icoane
 

O femeie sectanta s-a dus la soacra ei, o crestina foarte evlavioasa, bolnava. Nora, vazand pe perete o icoana mare, frumoasa a Maicii Domnului la care se ruga batrana cu lacrimi, ziua si noaptea, i-a zis cu manie:,, Mama, nu te mai inchina la icoane ca icoanele sunt idoli". Apoi pornindu-se cu furie, a luat icoana de pe perete si a aruncat-o in soba, find jeratic mult, si a ars Sfanta Icoana. Atunci, batrana a plans si cu lacrimi i-a zis din patul suferintei: ,, eu sunt bolnava si neputincioasa, si nu pot sa-ti fac nimic, dar o sa te arda Maica Domnului. Tu vei vedea!,,
Aceasta s-a intamplat intr-o sambata. Dupa o saptamana, nora sectanta facea mancare la o nunta, ca bucatareasa. Cum aseza mancarea la foc si cocea paine in cuptor, deodata o limba de foc a iesit din gura cuptorului, i-a aprins hainele si in cateva clipe a ars toata in flacari, in strigate cumplite de durere. Pana au venit oamenii s-o salveze era deja moarta. Numai o parte din Oase au mai putut aduna. De aceasta grea pedeapsa s-au cutremurat toate satele din jur. Iata cum pedepseste Dumnezeu pe cei ce hulesc Biserica, preotii, Sfanta Cruce si Sfintele Icoane. Acea femeie nu numai ca hulea cele sfinte, ci a cautat sa le profaneze si sa le distruga. Aceiasi soarta vor avea toti cei ce hulesc credinta ortodoxa apostolica si toate cele sfinte.
,, Asa sa fie"

Urechi mantuite
 

In tarile rasaritului circula o istorioara veche si plina de inteles pentru noi crestinii. Cica un sfant profet, ajungand in rai, a vazut acolo intre altele si o gramada de urechi stranse la un loc.
- Ce inseamna aceasta gramada de urechi? a intrebat profetul pe pazitorul Raiului.
- Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu l-au implinit.Urechile care au ascultat, iata s-au mantuit si au ajuns in Rai dar stapanii urechilor se chinuiesc acolo jos, in focul Iadului a raspuns pazitorul Raiului.

Si care ar fi acele sate? Sa se dea nume!

Suceava
 

Acele sate sunt din comuna Fratauti- Suceava iar intamplarea aceasta am gasit-o scrisa in cartea,, Istorioare Duhovnicesti" ale parintelui Ioanichie Balan de la Manastirea Sihastria.

Interesant,pare a fi o intamplare demna de crezut. Cu adevarat Maica Domnului are putere mare si ii iubeste pe cei ce o cinstesc!

O tanara statea si astepta avionul in sala de asteptare a unui aeroport mare. Pentru ca trebuia sa astepte mult timp, si-a cumparat o carte si un pachet de biscuiti, ca sa treaca timpul mai usor. S-a asezat in sala de asteptare VIP si a inceput s a citeasca. Langa ea, pe scaunul alaturat erau biscuitii si pe urmatorul scaun era un domn care citea ziarul.
Cand a inceput pachetul si implicit primul biscuite, domnul de alaturi a luat si el unul. Ea s-a simtit indignata, dar n-a zis nimic si a continuat sa citeasca.
In interiorul ei isi spunea “uite ce fel de pesoana e acest barbat ! daca as avea numai putin curaj, i-as face morala …”
Si asa de fiecare data cand ea lua un biscuite, lua si el unul pana cand a mai ramas in pachet ultimul biscuite. Ea gandea: “ah, acum vreau sa vad ce imi zice cand se vor termina toti !!” Barbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a dat jumatate.
“Ah, asta e culmea !”, gandi ea si isi lua lucrurile, cartea si geanta si se indrepta spre iesirea salii de asteptare.
Cand se simti un pic mai linistita si nervii ii trecusera, se aseza pe un scaun de-a lungul unui coridor mai ferit de priviri indiscrete.
Inchise cartea si deschise geanta pentru a pune acolo jumatatea de biscuit ramasa cand…. deschizand geanta vede ca pachetul de biscuiti era intreg, in geanta. Se rusina de modul in care se comporta si abia atunci intelese ca pachetul de biscuiti pe care il mancase nu era al ei, ci al domnului de alaturi care a impartit cu ea chiar si ultima bucatica, fara a se simti indignat, nervos sau superior, fata de ea care se comportase urat si chiar isi simtise orgoliul atins.
MORALA:
De cate ori in viata "am mancat biscuitii "altcuiva fara sa ne dam seama ?
Inainte de a ajunge la o concluzie si inainte de a gandi rau despre o persoana, UITA-TE atent la ceea ce ai in jur, de obicei ceea ce vezi nu e si adevarul situatiei!

Frumoasa povestea. Cu totii suntem calatori pe-aceasta lume, toti asteptam un
"avion" care sa ne duca la destinatia mult dorita: Raiul. Voi, dragii mei, o sa luati avionul pe care scrie RAI, numai pentru mine nu cred sa mai fie "bilete" si probabil ca o sa trebuiasca sa urc in celelalt "avion" cu alta destinatie. Dar pana atunci sa mai spun o poveste.
Era un tanar ucenic dornic sa stie cand se afla in stare de Har. Catolicii ar spune stare de gratie sfintitoare. Si se duce el la avva lui, un batran orb ce-si ducea traiul in pustie si-l intreaba: "- Avvo, poti sa-mi spui cand ma aflu eu in starea de Har sfintitor? Ca am un prieten, ucenic si el, care imi spune ca el stie cand e in stare de gratie sfintitoare."
"- Fiule, eu nu stiu sa-ti spun cand esti tu in starea de Har, dar eu am un cantar vechi, vechi, primit de la avva al meu, care si el il are de la avva lui si tot asa. Da' eu nu l-am folosit si nici avva al meu nu l-a folosit, da' mi-a spus ca e bun si ca atunci cand arata semnul +, adica crucea, atunci esti in starea de Har, iar cand arata minus inseamna ca nu esti in starea de Har." - zise batranul.
"- Bine, avva, atunci o sa-l incercam pe mine. Uite, hai sa vedem acum in ce stare ma aflu." - spuse ucenicul si se urca sprinten pe cantar. Dar cantarul, spre dezamagirea tanarului, arata minus. Atunci tanarul se duse in camaruta lui si incepu sa spuna rugaciuni si sa bata matanii. Cand termina se duse din nou la avva sa se cantareasca. Dar cantarul tot pe .. minus. Pleca din nou in chilia lui si citi din Scriptura, apoi citi si acatiste, citi si din Psaltire, trecu si pe la bisericuta lor si se inchina la Sfintii dragi lui, spuse si rugaciuni si apoi veni din nou la avva. Dar nici acum cantarul nu arata altceva decat .. minus. Dar tanarul nostru nu se lasa si aducandu-si aminte ca pe drumul spre avva intalnise un cersetor, un trentaros si vai de capul lui, lua repede niste BISCUITI, niste merinde, ceva haine mai vechi de-ale lui si se duse sa i le duca cersetorului. Cand se intoarse fuga repede pe cantar, sa nu cumva sa se piarde Harul. Dar cantarul parca era facut: tot minus arata. Atunci tanarul nostru izbucni in plans. Vazandu-l necajit batranul il intreba de ce plange. Tanarul ii raspunse ca orice ar face, el nu e niciodata in starea de Har. Batranul ii spuse atunci sa mai faca o incercare dar, inainte de asta, ca sa se mai linisteasca, sa-i aduca o galeata cu apa rece de la fantana din vale. Era cale destul de lunga pana la fantana aceea si batranului ii trebuia aproape o zi ca sa aduca apa de acolo. Tanarul lua galeata din mana batranului avva si pleca sa aduca apa. Dupa mai bine de patru ore iaca apare si tanarul cu galeata cu apa, dar intr-un hal fara de hal, ud tot de sus si pana jos si, pe deasupra, plin si de noroi.
"- Ce-i cu tine de esti in halul asta?" - il intreba batranul. Atunci tanarul izbucni intr-un plans spasmodic si se batu peste piept si printre sughituri raspunse ca el nu e bun de nimic, ca e cel mai netrebnic si cel mai prost ucenic, ba ca e si cel mai pacatos om care s-a nascut vreodata si ca ii vine sa intre in pamant de rusine. "- Pai, ce s-a intamplat?" - il intreba batranul. "- Ce sa se intample? Galeata era gaurita si cand am observat ca pierdeam putin cate putin apa, am luat hainele mele si am infasurat-o si apoi am tinut-o in brate ca sa tin lipite hainele de galeata, dar tot degeba, hainele s-au imbibat cu apa, praful de pe drum mi se lipea de mine si uite-asa am luat-o la fuga ca sa ajung pana nu se termina toata apa." - spuse tanarul printre sughituri si batandu-se in piept.
"- Lasa, nu-i nimic, spuse batranul, eu sunt vinovat, din greseala ti-am dat tocmai galeata gaurita. Hai, am zis ca mai faci o ultima incercare, suie-te acum pe cantar."
"- Nu avvo, nu mai vreau sa stiu, acuma stiu ca sunt cel mai netrebnic." - spuse amarat si inca plangand, ucenicul. "- Ba sa faci ascultare si sa te urci pe cantar." - ii zise batranul pe un ton hotarat. Neavand incotro, si ca sa nu-l supere pe avva, ucenicul se urca pe cantar. Si mare ii fu mirarea, si nu-i veni sa creada cand cantarul, de asta data, arata .. +.
Iertare celor care nu le-a placut.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mi-au placut tare mult ambele povesti, Cristi si MariS. :) Tocmai ma pregateam sa scriu o scrisoare cuiva caruia i-am mancat biscuitii de multe ori si, ce bine ca am mai citit cate ceva inainte, ca sa-i schimb tonul pana sa ajung si la ultimul biscuite. :79:

mda,foarte adevarat cu biscuitii astia :)