glykys , peste 50 de ani . . . !
 

. . . . . . descrierea apartine lui glykys . . .:9:

Da, asa e, glykys draga. Sa-i spui saru'mana din partea mea, chiar daca .. nu aude..

:24:

Te rog frumos, Cristi, peste 60 de ani, nu peste 50, nu ma imbatrani mai inainte de vreme!:24:
Eheee, as vrea eu sa mai traiesc eu si peste 50 de ani, si peste 60, macar de-as fi o baba garbovita si surda - ca doar nu o sa fiu tot domnisoara la 70-80 de ani - daramite sa mai stau si in biserica si sa zic Amiiin!:36:

. . . sa nu uiti sa ma treci pe pomelnic si peste 50 de ani , dar in partea dreapta , ca asa e bine !:53:

Lucratorul somnoros - Dorina Stoica
 

Am renuntat
 

Am renuntat a le citi dupa primele doua pagini ale primului volum... deoarece... ceva nu imi parea in regula.
Sa zic ca am simtit din instinct.??.. fler??? cum sa-i zic?
Nu se potriveste cu mine....

Da. Acelea da. Cand le citesc mi-e bine. Marturisesc ca nu am citit Patericul si nici tot Vechiul Testament.

Ne povestea avva Ilie pascatorul , zacand: Traiam odinioara intr-o pestera, ca sa nu am nici o partasie cu avva Macarie, episcopul Ierusalimului. In una din zile, cam pe la ceasul al doisprezecelea, pe o arsita grozava a batut cineva la pestera mea. Cand am iesit afara am vazut o femeie si am spus:
- Ce faci aici?
- Duc si eu, avvo, mi-a raspuns ea, aceiasi viata ca si tine. Locuiesc nu departe de aici, la o departare de o mila, intr-o mica pestera. Si mi-a aratat si locul inspre miaza-zi. Strabatand acest pustiu, a continuat ea, am insetat din rpicina arsitei, asa ca te rog fii bun si da-mi putina apa.
Am adus ulciorul si i l-am dat. A luat ulciorul a baut si mi-am luat ramas bun de la ea. Dar dupa ce a plecat a inceput diavolul sa ma chinuie si sa ma ispiteasca cu tot felul de ganduri. Fiind biruit si nemaiputand suporta focul, mi-am luat toiagul si am iesit din pestera. Era atat de cald incat ardeau si pietrele. Iar eu am pornit spre ea ca sa-mi potolesc pofta.
Dupa ce am facut cam o mila de drum ars de pofta pana in maduva oaselor, am cazut in alta stare, am vazut pamantul deschis si pe mine cufundat in adancimea lui. Si am vazut trupuri moarte zacand putrede si imbucatatite, plin de un miros fara de seama de urat. Acolo era un barbat cu o tinuta de sfant. Acesta mi-a aratat trupurile stricate si mi-a zis:
- Iata, acesta e trupul unei femei, iar acesta este trupul unui barbat. Potoleste-ti setea cum vrei si cat vrei. Dar ia aminte de cate nevointe vei fi lipsit pentru o astfel de placere. Vezi pentru ce fel de placeri vreti sa fiti lipsiti de Imparatia Cerurilor? Cat de nenorocita e viata omeneasca! Pentru placeri de o clipa, vrei sa pierzi toata osteneala ta!
Eu, inabusit de mirosul greu si urat, am cazut la pamant. Cel ce mi s-a aratat a venit langa mine, m-a ridicat de jos si mi-a incetat chinul. Apoi am plecat la chilia mea multumind lui Dumnezeu.

A fost de mult, tare de mult, un imparat foarte zgarcit.
Odata, la o vanatoare, i-a venit chef de cartofi copti in camp. Slugile au facut foc acolo si i-au copt cartofi. A venit la foc si un oarecare ins flamand si imparatul i-a aruncat si lui niste cartofi copti.
Cu timpul, imparatul a imbatranit si i-a venit randul sa moara. Inainte de a muri si-a adus aminte ca nu a facut milostenie toata viata si i-a lasat cu limba de moarte fiului sau sa-i faca 40 de praznice cu mese pentru cei saraci. Fiul de imparat, fiind foarte credincios, a facut cum i s-a spus.
Dupa aceea, a cazut intr-o stare asemanatoare cu somnul si a venit un inger si l-a dus la un palat unde erau 40 de sali luminate si frumos impodobite si in fiecare sala cate o masa lunga plina de tot felul de bucate, dar nu statea nimenil la mese. Ingerul i-a zis ca acele mese erau praznicele facute de el si ca il astepta pe el! Tanarul a zis ca el le-a facut pt tatal lui. Atunci, ingerul l-a dus pe un maidan si tanarul l-a vazut pe imparat mancand niste cartofi copti, serviti de un tanar frumos!

Cazacul si pasca - Anton Pavlovici Cehov
 

Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moşier de mijloc, se întorcea cu tînăra sa nevastă de la biserică şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele încă nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era linişte… Pitpalacul1 cînta al său: „Hai să bem! Hai să bem!”, iar departe, deasupra dealului zbura un vultur. In rest, în toată stepa, nu se vedea nici o fiinţă vie.
Torciakov mergea şi se gîndea că nu este o sărbătoare mai bună şi mai veselă decît învierea lui Hristos. Era căsătorit de puţină vreme şi acesta era primul Paşte pe care îl făcea împreună cu soţia. Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gîndit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericire. Se gîndea la gospodăria sa şi găsea că totul este în bună rînduială, că podoaba casei este astfel încît de alta nici nu avea nevoie, că toate sînt îndestulătoare şi bune; privea la soţie şi ea i se părea frumoasă, bună şi blîndă. Il bucurau şi zorile la răsărit, şi iarba fragedă, şi brişcă lui hurducată şi scîrţîită, îi plăcea pînă şi vulturul care scutura greoi din aripi. Iar cînd, pe cale, intră în crîşmă şi bău un păhărel, el deveni şi mai vesel…
- S-a zis: mare este ziua aceasta! – zicea el. înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va începe să joace. La fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură, ca şi oamenii!
- El nu e viu, observă soţia.
- Păi, pe el sînt şi oameni! – strigă Torciakov. Zău că sînt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanîci — pe toate planetele sînt oameni, şi pe Soare, şi pe Lună!
Adevărat… Dar poate că savanţii spun minciuni, necuratul îi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar aşa!
La jumătatea drumului spre casă, la Bîrna Strîmbă, Torciakov şi soţia sa văzură un cal înşeuat, care stătea nemişcat şi mirosea pămîntul. La marginea drumului stătea pe pirostrii un cazac roşcat şi, aplecîndu-se, îşi privea picioarele.
- Hristos a înviat! – strigă către el Maxim.
- Adevărat a înviat! – răspunse cazacul, fără să ridice capul.
- Unde mergi?
- Acasă, la odihnă.
- Atunci de ce stai aici?
- Aşa… m-am îmbolnăvit… Nu mai am putere să merg.
- Dar ce te doare?
- Totul mă doare.
- Hm… Ia necaz! Toţi oamenii sărbătoresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han decît să stai aici!
Cazacul îşi ridică ochii şi îi măsură din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
- Veniţi de la biserică? – întrebă el.
- De la biserică.
- Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am… Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!
Pască? - întrebă Torciakov. Se poate… Aşteaptă, acuşi…
Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă şi zise:
- N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mîna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreptă spre şaua sa după cuţit.
- Iaca ce v-a trecut prin cap! – zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Pastele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!
Femeia luă din mîna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise:
- N-o dau! Se cuvine a şti rînduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.
- E, cazacule, nu te supăra! – zise Torciakov şi începu să rîdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun!
Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca plecă cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi ne-orînduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorînd norii pufoşi în diferite nuanţe, străluceau pri*mele raze de soare; se auzi cîntecul ciocîrliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, zburau deasupra stepei. Soarele începu să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească greierii.
Indepărtîndu-se mai mult de o verstă, Torciakov se uită în urmă, privind insistent în depărtare.
- Nu se vede cazacul… – zise. Ce ghinionist, 1-a apucat bolitul pe drum! Nu-i necaz mai mare: să vrei să mergi, şi să nu ai putere… Te pomeneşti că moare pe cale… Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.
Soarele răsări, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu mai băgă de seamă. Tot drumul pînă acasă el tăcu, se gîndea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce fu cuprins de tristeţe şi în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din bucuria sărbătorii, de parcă nici nu fusese.
Ajunseră acasă şi ciocniră ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi se înveseli şi începu să vorbească, dar de îndată ce se aşeză la masă şi toţi luară cîte o bucată de pască sfinţită, el privi posomorît la nevastă şi zise:
- N-am făcut bine, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
- Ciudat mai eşti, zău! – zise Lizaveta şi ridică mirată din umeri. De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţită pe drum? Ce, asta-i chiflă? Acum e tăiată, stă frumos pe masă, poate să mă-nînce cine vrea, chiar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
- E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decît un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav…
Torciakov bău jumătate de pahar de ceai, şi mai mult nu mîncă şi nu bău nimic. De mîncat nu voia să mănînce, ceaiul îi părea fără gust, ca iarba, şi îl apucă iarăşi tristeţea.
După masă s-au dus să se culce. Cînd, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.
- Te-ai trezit de-acum? – îl întrebă soţia.
- Nu mă ia somnul… Eh, Lizaveta, oftă el, l-am supărat pe cazac!
- Iarăşi tu, cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu el!
- El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sîngele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pîine nu i-am dat.
- Aha, să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu să o fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu să fi crăpat apoi de ruşine acasă! Ce deştept eşti!
Maxim plecă încet de lîngă femeie în bucătărie, înveli în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi se duse în şopron, la muncitori.
- Cozma, lasă acordeonul, îi zise unuia dintre ei. Pune şaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă repede la Bîrna Strîm-bă. Acolo e un cazac bolnav, lîngă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim se înveseli iarăşi, dar, aşteptîndu-l pe Cozma cîteva ore, nu mai rab*dă, puse şaua pe cal şi porni în întîmpi-narea lui. Il întîlni chiar la Bîrnă.
- Cum e? L-ai văzut pe cazac?
- Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
- Hm… Ce poveste!
Torciakov luă de la Cozma legătura şi plecă mai departe. Ajungînd în sat, îi întrebă pe ţărani:
- Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav, cu calul? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii se uitară unii la alţii şi ziseră că ei nu au văzut nici un cazac.
- A trecut pe aici poştaşul, asta e singur, dar ca să treacă un cazac sau altcineva – nu am văzut.
Maxim se întoarse acasă la prînz.
- Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, şi pace! – îi zise el nevestei. Nu-mi dă pace. Eu mă tot gîndesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un înger sau vreun sfînt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mîhnit un om.
- Ce te tot legi de mine cu cazacul tău? – strigă Lizaveta, pierzîndu-şi răbdarea. Te-ai lipit ca smoala!
- Tu nu eşti bună, să ştii…, îi zise Maxim, privind insistent la faţa ei.
Era pentru prima oară după nuntă cînd el vedea că nevasta lui nu este bună.
- Lasă să nu fiu bună, strigă ea şi izbi supărată cu lingura, însă nu voi ajunge să împrăştii pasca sfinţită la toţi beţivii! Nu cumva cazacul era beat? Era beat!
- Cum ţi-ai dat seama?
- Era beat!
- Eşti o proastă!
Supărîndu-se, Maxim se ridică de la masă şi începu să-şi certe tînăra nevastă, zicîndu-i că este nemilostivă şi proastă.
- Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că de nu, mă duc la tata!
De la nuntă aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Pînă seara umblă el prin curte tot gîndindu-se la nevastă, gîndind cu ciudă că ea îi părea acum rea şi urîtă. Ca dinadins nu-i ieşea din cap nici cazacul şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul…
- Eh, am mîhnit un om! – bolmojea el. L-am mîhnit!
Seara, cînd se întunecă, fu cuprins de o tristeţe de nesuportat, aşa cum nu mai avusese niciodată – măcar spînzură-te! De tristeţe şi de necaz pe femeie se îmbată, aşa cum se îmbăta odinioară, cînd nu era căsătorit. La beţie el spunea vorbe murdare şi strigă la nevastă că are o faţă rea şi urîtă şi că mîine o va alunga la tată-su.
Dimineaţă, după sărbătoare, vru să se dreagă şi se îmbată iar.
Aşa a început declinul.
Caii, vacile, oile şi păsările au început încetul cu încetul să dispară din curte, datoriile creşteau, nevasta devenea nesuferită… Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu S-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des şi mai des. Cînd era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar cînd era treaz bîntuia prin stepă, aşteptînd să-i iasă în cale cazacul…

Un om a murit subit.


Deodata L-a vazut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiza in mana si spunandu-i…
Fiul meu, e timpul sa mergem…
Omul L-a intrebat pe Dumnezeu:
De ce asa curand? Aveam atatea planuri…
Imi pare rau, fiule… dar acum este momentul plecarii tale.
- Dar uită-te! Ce ai in valiză? Ceea ce ți-a aparținut?
Ce mi-a apartinut? Vrei sa spui lucrurile mele, hainele, banii?
- Imi pare rau, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ti-au apartinut niciodata. Apartineau pamantului.
Atunci sunt amintirile mele?
-Imi pare rau, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ti-au apartinut niciodata. Apartineau timpului.
… Atunci talentele mele?
Imi pare rau, fiule, dar nici acestea nu ti-au apartinut. Apartineau circumstantelor.
Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
Imi pare rau, fiule, dar ei nu ti-au apartinut.
Apartineau drumului tău prin viata.
Dar sotia si copiii mei?
Imi pare rău fiule, ei nu-ti apartineau. Apartineau inimii tale.
Atunci trupul meu?
Nici acesta nu ti-a apartinut niciodata. Apartinea tărânei din care a fost luat.
Atunci e sufletul meu?
-Imi pare rau, fiule, dar sufletul nu ti-a apartinut. Sufletul tău imi apartine Mie.
Atunci omul smulse valiza din mana lui Dumnezeu si o deschise.
ERA GOOOOALĂ.
Cu o lacrima de dezamagire Omul il intreba pe Dumnezeu
-Nu am avut niciodata nimic?
- Ba da, fiule…
Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai și numai ale tale…
Tot ceea ce ai intreprins în viață este al tău. Numai faptele tale merg acum cu tine și vor trage de la sine după cântarul dreptății ceea ce a fost bun sau rău.
Viata este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Este o călătorie plină de libertate ce-ți dă șansă să alegi ceea ce trebuie să faci. Tot ceea ce ai făcut, ție ți-ai făcut. Dacă ai făcut bine, bine vei avea și mulțime de martori vor mărturisi pentru tine, pentru binele făcut și vei fi pomenit în veac cu bucurie de toți cei pe care i-ai bucurat.
Însă de-ai făcut rău, cu ce te vei alege? Cum vor mărturisi ce-i ce ți-au fost în preajmă despre tine. Cum ți se va arăta cu degetul faptele tale rele, care pe lângă faptul că le-ai făcut, le-ai și înmulțit printr-un exemplu prost.

Doua povestioare . . .
 

Prima povestioara :

Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:
Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.
Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.
Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “Ai doar 8 minute!”
Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.
Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.
Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.
La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu: ”Nu uita ce e cel mai important!”
Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.
In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.
Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”



A doua povestioara :

Într-un sat trăia un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a-şi lucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!" Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de al doilea mai târziu?!" Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă.

În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?" Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug.

După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse:

"Cine stă şi leneveşte
Iute-iute rugineşte,
Însă cine se jertfeşte,
Ca un soare străluceşte".

"Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?" ( scrisoare de adio)


„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….

continuare
 

Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…
( după o întâmplare reală)
PUBLICAT DE IORDĂCHIOAIA MARIUS LA 08:45

http://oameni-si-demoni.blogspot.com...unde-este.html

A fot odată un satanom şi un dracom şi când l-au văzut pe Mesia venind unul s-a sinucis şi celălat l-a ascultat şi s-a supus mult mai bine decât trebuia fiind de faţă cu toată gLumea. De ce? Păi pentru că ambii nu suportau ca să fie mustraţi... şi înfruntaţi pe faţă. Aşa că Mesia n-a mai avut pe cine mântui acolo şi a plecat întristat.

Întrebare: Ce iubeau ei în comun?:45:

Formidabila scrisoarea postata de glykys,scena intalnirii cu calugurul este monumentala!!!

Bună pilda, mulțumim !

Mitropolitul Athanasios din Limassol se referă mai jos la o experienta extraordinara a unui bătrân Athonit:
“Intr-o zi, după vecernie s-a dus la chilia sa pentru a continua a se ruga in liniste…. În timp ce facea asta, s-a minunat la gândul că toată lumea - aproape două mii sau cam asa ceva de călugări din întreaga peninsulă Athos - se roagă în acel moment. Apoi, el a vazut că Sfântul Munte arăta ca o torță aprinsă de rugăciune intensă.
La acel moment a experimentat el însuşi puterea rugăciunii , fiind ridicat de Duhul Sfânt în aer. Era ca şi cum el ar fi fost într-un avion și privea in jos. Din acest punct , el a văzut peninsula Athos în flăcări ca un vulcan activ, ca şi cum tot muntele ar fi luat foc. Unele dintre flăcări mergeau direct până la cer. Altele păreau slabe, ca flacara unei lumanari mici, în timp ce altele doar pâlpâiau şi erau abia vizibile. Toate acestea însă, se împreunau într-un râu de foc imens care mergea direct în sus, către cer. El a auzit apoi o voce , spunând:
” Ai fost martor la ceea ce înseamnă Sfântul Munte, iar aceste râuri de foc sunt rugăciunile călugărilor care ajung până la Dumnezeu.”
Apoi, batranul a întrebat: “Şi a căror rugăciune este cea mai intensă în acest râu mare de foc?”
Dumnezeu a răspuns că aceasta este rugăciunea unui anumit stareţ într-o mănăstire, al cărui nume nu poate fi dezvăluit, deoarece acest stareţ este încă în viaţă. “
Extras din vol: Calea uitată de spiritualitate creştină, de Kyriacos C. Markides, pp. 222-223.

Intr-o zi intr-un cocon a aparut o mica gaura.
Un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica. Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva.
Atunci omul a decis sa ajute fluturele. A luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic. Aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau.
Omul a continuat sa observe crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa poata zbura. Insa acest lucru nu s-a intamplat!
Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodata!
Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta.
Morala: Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata. Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati. Nu am putea fi atat de puternici cum suntem. "Nu am putea zbura niciodata!"

O mama cu trei copii a ramas insarcinata din nou, venind astfel al patrulea.Insa considera ca trei sunt deja prea multi si s-a dus la doctor pentru a o sfatui in privinta avortului.Doctorul, om cinstit, i-a spus despre pericolele la care se expune o femeie atunci cand avorteaza.In urma celor auzite, femeia s-a intristat : nu dorea sa pastreze copilul, dar se temea si de avort.
Atunci doctorul i-a zis :
- Nu va necajiti ! Exista un mod prin care putem evita avortul.Femeia s-a luminat.
- Adevarat doctore ? Cum ?
- Este simplu : vom lasa sa se nasca cel de al patrulea copil, dar il vei aduce sa il ucidem pe cel de al treilea !Astfel vom evita avortul si copiii vor ramane tot trei !
Atunci s-a produs o trezire inlauntrul ei si si-a recunoscut greseala.

Fie ca aceasta trezire, Dumnezeu, sa o aduca in inima fiecarei mame, si gura Hadesului, ce inghite mii de copii avortati, sa fie inchisa pentru totdeauna !

(Preluata de pe site-ul Manastirii Pantocrator)

Dragostea Domnului
 

Se spune că odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de intinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată, însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur ? Cine eşti şi de ce nu te vad ?
Dar o voce i-a răspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a cazut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi ... ce i-a fost dat să vadă ? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
- Doamne - a spus omul îndurerat - de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip ?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câtiva negustori îl ridicasera şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
- Binecuvântat să fie Domnul! - a strigat omul. Cum de m-aţi găsit ?
- Am vazut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici ? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea, puterea de muncă, fericirea - ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

"Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu,

Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi."

Un profesor de filozofie cand a inceput ora, fara sa spuna un cuvant, a luat un borcan mare si a inceput sa-l umple cu pietre cu diametrul de
aproximativ 5 cm. Apoi i-a intrebat pe studenti daca borcanul este
plin!
Au fost cu totii de acord ca este plin! Apoi a luat o cutie cu
pietricele si le-a turnat in borcan, scuturandu-l usor. Desigur ca acestea s-au rostogolit printre pietrele mari si au umplut spatiile ramase libere.
Apoi i-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin! Au fost din nou de acord ca este plin! Si au ras. Apoi a luat o cutie cu nisip si l-a turnat in borcan, scuturandu-l usor. Desigur nisipul a umplut spatiul ramas
liber. Acum, spuse profesorul, vreau sa recunoasteti ca aceasta este viata voastra. Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, partenerul,sanatatea si copiii vostrii, lucruri care, chiar daca
totul este pierdut, si numai ele au ramas, viata voastra tot ar fi
completa. Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza: slujba, casa si masina. Nisipul reprezinta lucrurile mici care completeaza restul. Daca puneti in borcan mai intai nisipul, nu mai ramane loc pentru pietrele mari si pentru pietricele. La fel se desfasoara si viata voastra, daca va consumati timpul si energia cu lucrurile mici, nu veti avea niciodata spatiu pentru lucrurile importante. Fiti atenti la lucrurile care sunt esentiale pentru fericirea voastra. Jucati-va cu copiii vostrii, faceti-va timp pentru controale medicale, duceti-va partenerul la dans. Va ramane mereu destul timp sa mergeti la servici, sa faceti curat in casa, sa dati o petrecere sau sa duceti gunoiul. Aveti grija de pietrele mari in primul rand, de lucrurile care intr-adevar conteaza. Stabiliti-va prioritatile, restul este doar nisip.

Un frate oarecare sedea cu tacere linistita in chilia lui, pazindu-si pravila si oranduiala. Vrajmasul diavol, vrand sa-l amageasca si sa-l insele, intr-o noapte culcandu-se fratele in chilia lui, s-a inchipuit vicleanul in chip de inger luminat si mergand la dansul l-a desteptat, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Fratele desteptandu-se din somn, l-a vazut pe el stralucind luminat, dar indata s-a facut nevazut. Sculandu-se fratele, s-a apucat de rugaciune si de obisnusita lui pravila, socotind ca ingerul lui Dumnezeu este acel ce l-a desteptat. Cand a fost a doua noapte, daca s-a culcat fratele si numai a adormit, iarasi a venit vicleanul si l-a desteptat, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Si asa de multe ori, in multe nopti facandu-i, cum adormea, venea si il destepta.

Odata a mers fratele la un batran, care nu era prea departe de dansul si i-a spus, zicand : parinte, pe mine, de catava vreme, in toate noptile, daca ma culc si adorm, indata vine ingerul si ma desteapta la rugaciune. Zis-a lui batranul : dar in ce chip vine la tine ingerul si cum te desteapta ? Raspuns-a lui fratele : dupa ce ma culc si adorm, indata vine la mine ingerul, stralucind luminat si apropiindu-se ma desteapta, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Iar eu desteptandu-ma si deschizand ochii il vad pe dansul stralucind luminat si indata fuge si se face nevazut.

Asa imi face in toate noptile si nici cat de putin nu ma lasa sa dorm. Zis-a lui batranul : fiule, acela nu este ingerul care doreste binele si mantuirea ta, ci este vicleanul diavol, care vrea si iti doreste pieirea si vrea sa te amageasca pana te vei incredinta lui bine. Apoi te va insela si te va pierde, precum si pe multi altii i-a pierdut. Insa, tu, fiule, nu-l asculta, ci cand va mai veni la tine sa tu destepte. zi-i asa : eu, cand imi va veni vremea de sculat si imi va fi voia sa ma scol, ma voi scula si fara de tine, iar pe tine nu te ascult si nici nu te voi asculta. Aceasta invatatura luand fratele de la acel batran, a mers la chilia sa.

Iar daca a venit noaptea si s-a culcat fratele sa doarma, viclealul indata ce a adormit a si venit la dansul si l-a desteptat, dupa cum se obisnuise, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Iar fratele i-a raspuns, dupa cum il invatase pe el batranul : eu, cand imi va veni vremea si voi vrea sa ma scol, ma voi scula fara desteptarea ta, iar pe tine nu te ascult, nici nu te voi asculta.
Acestea auzind vicleanul, a oftat. zicand : o, calugar nebun si fara de minte si blestemat, ai mers la batranul cet rau si mincinos si te-a inselat. La acel batran a mers ieri un frate, si l-a rugat foarte, ca sa-i faca lui bine, sa-l imprumute cu un galben, fiindu-i de mare trebuinta, dar n-a vrut sa-l imprumute, ci a mintit zicand ca nu are si avea un galben. Deci, din aceasta sa stii si sa cunosti ca acela este un batran rau si mincinos si te-a inselat, fiind prost si fara minte. Acestea zicand vicleanul, s-a facut nevazut.

Iar fratele, dupa ce s-a facut ziua, a mers la acel batran si i-a spus, cum i-a zis el vicleanului diavol, precum l-a invatat pe el si ce i-a raspuns lui vicleanul si cum i-a spus lui de un frate ce a venit de s-a rugat sa-i faca lui bine, sa-l imprumute cu un galben si nu l-a imprumutat zicand ca nu are desi avea. Deci l-a intrebat pe batran : sunt asa acestea, parinte? Raspuns-a lui batranul, zicand : cu adevarat asa este, fiule !
A venit la mine un frate si a cerut sa-i dau un galben imprumut si am un galben, insa am zis ca nu am, pentru ca stiam ca nu ii este de folos acel lucru pentru care cere galbenul, ci mai vartos de vatamarea sufletului ii era. Pentru aceea am socotit mai bine sa spun o minciuna si sa-l izbavesc pe frate de vatamarea sufleteasca. Astfel nu i-am dat galbenul, zicand ca nu am. Ci tu, fiule, pazeste-te si cun

Un frate oarecare cand a parasit lumea si a venit in pustie sa se calugareasca, avand un copilas, l-a luat cu sine si venind in pustie s-a calugarit si isi tinea si copilasul sau cu dansul. Acestui frate adeseori i se arata diavolul in chilie, in chip de inger luminat si multe lucruri nestiute ii spunea si despre cele viitoare ce aveau sa fie. I le spunea lui si se izbandeau si erau asa, se implineau toate cum i le spunea, pana s-a incredintat bine, cum ca este ingerul lui Dumnezeu trimis la dansul ca sa-l invete si sa-l povatuiasca spre lucrurile si faptele cele folositoare si placute lui Dumnezeu. Deci, odata a inceput a-i povesti lui si a-i spune despre patriarhul Avraam, cum i-a poruncit Dumnezeu sa-l junghie pe Isaac, fiul sau cel iubit, jertfa bine primita lui Dumnezeu.

Despre aceasta auzind Avraam, nimic n-a cerut, ci indata l-a luat pe Isaac, fiul sau cel iubit si l-a dus fara nici o mila, sa-l junghie dupa porunca si pentru acest lucru l-a blagoslovit Dumnezeu pe Avraam si l-a facut mare si slavit. Deci si tu fa acum acest lucru bine primit si foarte iubit lui Dumnezeu, mai vartos decat toate bunatatile lumii. Ia-ti fiul acesta si-l du la cutare loc, si-l injunghie acolo cu cutitul si asa vei fi blagoslovit de Dumnezeu si mai mult vei fi slavit decat Avraam in zilele acestea. Insa el nepricepand si necunoscand viclesugul vrajmasului, a facut asa cum i-a zis lui.
A luat copilui sau si l-a dus la locul unde i s-a aratat lui vicleanul vrajmas si scotand cutitul l-a ascutit si apucand copilui si vrand sa-l puna la pamant, cu fata in sus, sa-l junghie, copilui fiiiid priceput, a cunoscut ce vrea sa-i faca si smucindu-se din mainile lui, a fugit si asa a scapat.

Spunea cineva despre un calugar ca se ruga lui Dumnezeu sa-l invredniceasca sa fie ca Isaac patriarhul. Si dupa multa rugaminte a lui i-a venit un glas de la Dumnezeu, graind lui; nu vei putea sa fii ca Isaac patriarhul. Si a zis calugarul : de nu voi putea sa fiu ca Isaac, macar sa fiu ca Iov. Glasul iar a grait catre dansul : de vei birui pe diavolul ca si el, vei putea sa fii ca el. Si s-a fagaduit calugarul asa si a auzit glas : mergi in chilia ta si te trezeste !

Iar dupa cateva zile, i s-a aratat diavolul in chipul unui voinic oarecare si a venit la calugar, zicand : parinte, rogu-ma sfintiei tale, fie-ti mila de mine, ca sunt un voinic gonit de imparatul si ia acestea de la mine, adica doua sute de lire de aur, o fata si un fecior, si-i pazeste la tine intr-un loc ascuns, ca eu ma voi duce intr-alta tara. Si calugarul nestiind vanarea diavolului, a zis : fatul meu, nu voi putea sa iau eu, ca sunt un om slab si nu voi putea sa-i pazesc. Si-l indemna vicleanul voinic pe calugar si iar i-a zis calugarul mergi, fatul meu, la acea piatra de le ascunde ! Iar mai pe urma l-a ascultat calugarul si a luat aurul, copilul si fata, batjocorit fiind de dracul.

Iar dupa putine zile a ridicat razboi calugarului spre fata si a stricat-o, si s-a cait de lucrul ce facuse si a ucis-o. Dupa aceea i-a zis lui gandul : ucide-l si pe fecior, sa nu ti se vadeasca lucrul. Asa l-a ucis si pe fecior si i-a zis lui gandul iarasi : ia aurul ce ti-a dat si fugi in alta tara pentru galceava celui ce ti-a dat aurul.
Si sculandu-se de acolo, s-a dus intr-alt loc si a inceput din aur a zidi biserica. Si sfarsind el lucrul, iata a venit diavolul in chip de voinic si a inceput a striga si a grai acolo : nevoie mare, ajutati-mi ! Acest calugar din aurul ce i-am dat eu a ridicat biserica aceasta.

Si s-a sculat norodul acelui loc si cu toata ocara l-a gonit pe acel viclean voinic. Dar el laudandu-se, a mers de acolo graind ca altele va face calugarului, care nu i-a trecut prin minte vreodata si asa laudandu-se s-a dus. Iar calugarul nu se odihnea nici noaptea, nici ziua, luptandu-se cu cugetele, pana ce l-a biruit cugetul a se duce din acel loc, zicand : a ajuns a se vadi lucrurile mele, asa ca lua-vol aurui ce mi-a ramas si ma voi duce intr-alta cetate mai departe, unde voinicul acela nu va mai putea veni. Deci a mers intr-alta cetate si a cazut acolo in curvie cu fata unui calau, pe care stapanul locului aceluia il avea la taierea vinovatilor.

Si vorbind tatal ei, a luat-o lui nevasta. Dupa catava vreme a murit tatal fetei si a venit stapan nou in locul stapanului cel vechi. Si a cautat dupa tocmeala craiasca, un om sa-i slujeasca la taierea vinovatilor si au zis oamenii : noua asa ne este obiceiul : cel ce a luat fata mortului, acela sa ia si slujba, macar de n-ar si voi. Si este la noi unul ca acela, care si cinul calugaresc ni se pare ca a tinut. Iar el a zis : mergeti de-l aduceti la mine, si-l adusera la stapan si i-a zis sa-i slujeasca neaparat.

Si a cazut un om oarecare in osanda de moarte si a primit porunca cel care odinioara fusese calugar, iar acum ucigator. De ma veti credea, firea milosardiei nu ma lasa fara de lacrimi a trece povestea acestui sarac. Si i-a poruncit lui stapanul sa adune smoala si alte chinuri, pentru cei osanditi.
Facend el aceasta. iata si satana a venit in chip de voinic si a inceput a striga unele ca acestea, incat si norodul se stransese la glasul lui, caci cerea de la stapanitor dreptate si izbandire cu staruinta. Raspuns.a stapanul si a zis catre dansul : conteneste, voinice si ia aminte, si mai cu intelegere spune despre tine ! Nu striga latrand ca un caine. Iar voinicul a grait catre stapan : acest calau, era odata calugar, Iar eu fiind gonit de oarecari vrajmasi ai mei, i-am dat aur mult, un copil al meu si o fata.

Deci porunceste sa-mi iau inapoi ce i-am dat. Stapanul a primit cu dulceata aceste lucruri si l-a intrebat pe cel ce era odinioara calugar, iar acum calau : oare cuvintele acestui voinic adevarate sunt ? Iar el zise : asa este. Si ispitindu-l a intoarce cele date lui, a spus despre uciderea feciorului, a fetei si cheltuirea aurului dar neavand stapanul ce lua de la dansul, a poruncit sa fie pedepsit cu moartea blestematul calau. Astfel ducandu-l la locul de pierzare, i-a iesit inainte voinicul si vrajmasul lui si i-a zis : oare stii, parinte, cine sunt eu ? Iar el zise : adevarat, tu esti voinicul de la care acum cunosc tot raul.

Voinicul a zis catre dansul : eu sunt de care ai auzit : satana. Eu l-am inselat pe Adam si Eva, cei dintai ziditi, eu bat razboi cu oamenii si nu las pe niciunul sa se mantuiasca, sau sa fie ca Isaac, sau ca Iacob, ci ma nevoiesc sa-i fac ca Ahitofel, sau ca Iuda Iscarioteanul, sau ca si Cain si ca batranii cei din Babilon si ca cei ce sunt asemenea lor. Sa ma crezi ca si tu fusesesi batjocorit de mine si nu ai stiut sa te lupti cu razboiul cel ascuns. Si dracul zicand acestea si altele multe decat acestea, numaidecat s-a facut nevazut. Iar acel sarac calugar si vartos ucigas, a patimit moarte de spanzurare, batjocorit fiind de dracul, pentru marirea desarta si inaltarea mintii lui

Era odata, in pustie, un ascet foarte aspru si exigent. Dupa lungi asceze ajunsese sa tina postul de 40 de zile numai cu apa si putina paine uscata. Dar i se parea ca tot nu e suficient pentru mantuire. Si atunci se ruga Domnului sa-i descopere pe cineva cu un post mai bineplacut Lui, ca sa poata invata mai mult si astfel sa inainteze pe calea mantuirii. Si Domnul ii vorbi in vis sa mearga la muntele cutare, la o stana de oi de la poalele lui si acolo va gasi un cioban. Ciobanul acela e cel care tine un post mai bineplacut decat al lui. Imediat ascetul pleca in cautarea ciobanului si, intr-adevar, il gasi exact asa cum ii aratase Domnul. Ciobanul tocmai se pregatea sa manance si il invita cu bucurie pe strain la masa. Imparti mancarea cu el, spusera o rugaciune si se apucara sa manance. Atunci ascetul ii spuse pentru ce venise si il ruga sa-i spuna cum tine el postul. Ciobanul ii spuse ca el nu prea tine post asa cum scrie la carte si nu crede ca postul sau are ceva deosebit care sa merite a-l impartasi si celuilalt, mai ales ca ascetul ii povestise mai inainte cum a reusit el sa tina post numai cu apa si un dram de paine timp de 40 de zile. Totusi ascetul insista si ca sa aibe un reper ii spuse ca postul are trei elelmente: postul pantecelui, al gurii si al inimii. Ii spuse cu deamanuntul cum face el postul pantecelui, apoi la postul gurii ii spuse ca a reusit sa pastreze tacerea pe toata acea perioada de 40 de zile, iar la postul inimii la fel, a stat doar in chilie neprimind pe nimeni si deci nu a urat pe nimeni in cele 40 de zile. Atunci ciobanul zise: - Pai, la postul pantecelui fac asa. Mancarea pe care o pregatesc o impart intotdeauna cu musafirul care se nimereste sa fie la mine sau, daca nu vine niciun musafir, atunci chem un strain ce se nimereste sa treaca pe-aici. Niciodata nu am mancat singur. Postul gurii ar fi ca atunci cand imi vin sa spun ocari, mi le adresez numa' mie, iar vorbele bune, cate le am, le spun celorlalti. Iar cu postul inimii e cam la fel: cand imi vine sa urasc atunci imi urasc pacatele mele, ca stiu ca sunt mari si multe, iar dragostea inimii o rezerv pentru strainul ce-mi calca pragul. Mult se mai minuna ascetul de vorbele si cumpatarea ciobanului. La plecare ciobanul ii dete pe magarusul (era ceva mai batran magarusu') MariS, asa il chema pe magarus, ca era destul de obosit de drum. Ia mai spus sa-i dea drumul cand crede de cuviinta, ca magarusul a mai dus si alti oaspeti si stie drumul inapoi. Aici se incheie povestea. Iertare dac-am suparat cu ea.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Izvorul vieţii
 

"În istoriile vechi scrie despre următoarea întâmplare:

În cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos.

Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri.

Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican vede cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfă.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a II-a se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum zice:

“Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta, izvor mântuitor!”

Cuvintele Prohodului aseamănă jertfa cea de pe cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi.

Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam, aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primeşte de bună voie (ca şi pelicanul) să-i străpungă Sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, sfânta noastră Biserică este plămădită din Coasta Domnului.

Şi anume, apa care a ieşit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtăşiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

După cum odinioară în rai, când dormea strămoşul Adam, a luat fiinţă Eva (maica noastră de obşte după trup) tot astfel pe Stânca Golgotei, în vremea când Domnul era adormit cu somnul morţii, a luat fiinţă Sfânta Biserică, care este maica noastră duhovnicească.

Eva este cuvânt evreiesc şi se tâlcuieşte viaţă pe limba noastră.

“Din coasta lui Adam este femeia, din coasta cea însuliţată a Domnului s-a plămădit Biserica”, zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Şi după cum Eva este os din oasele lui Adam şi trup din trupul lui, tot astfel şi Sfânta noastră Biserică este plămădită din sângele lui Hristos şi rămâne în veci nebiruită.

Adam a dobândit fii din Eva, însă şi Domnul a dobândit şi dobândeşte mereu fii duhovniceşti prin Sfânta lui Biserică. Cu sângele şi cu apa care au curs din costa Domnului Biserica hrăneşte pe fiii săi până în sfârşitul veacului.

Cu apa s-a întemeiat Sfântul Botez, iar cu sângele s-a întemeiat Taina Sfintei Împărtăşiri.

“Acesta este cel ce vine prin apă şi prin sânge”, iar
“Sângele lui ne curăţă pe noi de orice păcat” (Scrie Sf. Ioan Evanghelistul).

Tâlcuirea aceasta se vede şi în cântările Octoihului, unde zice:

“Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs şi ale apei, care s-a vărsat din coasta ta, a înnoit lumea; căci cu apă speli păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertare”.

Şi mai departe iarăşi zice:

“Cu stropirea dumnezeieştii curgeri, ce s-a scurs din dumnezeiasca coastă a Fiului tău curată, spală ranele inimii mele …” (vezi Octoih, glasul 3, canonul de Miercuri şi Vineri)." (Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul - Hozevitul, Hrană Duhovnicească, pag. 383)

Mi-a placut ! :6:

ii-aa ii-aa ii-aa, multumesc!

Catre alt batran au zis dracii : voiesti sa-l vezi pe Hristos ? Si le-a raspuns : anatema voua si celui pentru care ziceti ! Caci in Hristosul meu cred, care a zis : de va zice voua cineva, iata aici este Hristos, iata acolo este, voi sa nu credeti. Si auzind dracii, s-au facut nevizuti.

Evrika!
 

:25:am gasit si poza ta cand erai mic !!
http://animalici.ro/files/2009/02/po...ari-belusi.jpg

Si ca sa nu facem prea mult offtopic, postez si eu o povestire cu talc.
Cu scuzele de rigoare, ca deocamdata o am numai in engleza.

An Obituary printed in the London Times.....

Today we mourn the passing of a beloved old friend, Common Sense, who has been with us for many years. No one knows for sure how old he was, since his birth records were long ago lost in bureaucratic red tape. He will be remembered as having cultivated such valuable lessons as:
- Knowing when to come in out of the rain;
- Why the early bird gets the worm;
- Life isn't always fair;
- and maybe it was my fault.

Common Sense lived by simple, sound financial policies (don't spend more than you can earn) and reliable strategies (adults, not children, are in charge).

His health began to deteriorate rapidly when well-intentioned but overbearing regulations were set in place. Reports of a 6-year-old boy charged with sexual harassment for kissing a classmate; teens suspended from school for using mouthwash after lunch; and a teacher fired for reprimanding an unruly student, only worsened his condition.

Common Sense lost ground when parents attacked teachers for doing the job that they themselves had failed to do in disciplining their unruly children.

It declined even further when schools were required to get parental consent to administer sun lotion or an aspirin to a student; but could not inform parents when a student became pregnant and wanted to have an abortion.

Common Sense lost the will to live as the churches became businesses; and criminals received better treatment than their victims.

Common Sense took a beating when you couldn't defend yourself from a burglar in your own home and the burglar could sue you for assault.

Common Sense finally gave up the will to live, after a woman failed to realize that a steaming cup of coffee was hot.
She spilled a little in her lap, and was promptly awarded a huge settlement.

Common Sense was preceded in death, by his parents, Truth and Trust, by his wife, Discretion, by his daughter, Responsibility, and by his son, Reason.

He is survived by his 4 stepbrothers;
I Know My Rights
I Want It Now
Someone Else Is To Blame
I'm A Victim

Not many attended his funeral because so few realized he was gone.
If you still remember him, pass this on. If not, join the majority and do nothing.

Da, buna povestea, ar trebui sa meditam la ea. E adevarata.
Multumesc de poza! Sa stii ca ai nimerit exact, ca am si un frate si semana leit cu cel imbracat in pantalonasi!
Har, smerenie si jertfa de sine.

http://animalici.ro/files/2009/02/po...ari-belusi.jpg

A fost o dată un om care avea un cal. Sau calul avea un om, depinde din perspectiva cui privești. Omul era nemulțumit deoarece spre deosebire de alți cai, calul său trăgea la trăsură foarte agale, în timp ce ceilalți cai galopau. Orice metodă încercase omul, de la bătaie până la înfometare, dăduse greș. Calul nu ieșea din ritmul său agale în nici un chip. Într-o zi aparent ca oricare alta, omul scăpă un măr din mână care se rostogoli până la picioarele calului. Acesta îl înfulecă pe nerăsuflate. În ziua respectivă calul păru că trage trăsura puțin mai repede decât o făcea în mod obișnuit. Voind să vadă dacă există o corelație între mâncatul mărului și viteza de deplasare, în ziua următoare omul îi dădu calului două mere. Interesant lucru, după ce devoră cele două mere calul trase la trăsură puțin și mai repede decât în ziua precedentă. Satisfăcut și totodată intrigat de rezultat omul continuă să crească treptat numărul de mere dăruite zilnic calului, iar acesta din urmă continuă să-și crească viteza de deplasare la fel de progresiv precum creștea și numărul merelor. În cele din urmă omul stabilise un număr de o sută de mere pe zi dăruite calului, iar acesta fugea mai repede decât oricare alt cal din toată regiunea. Omul era acum satisfăcut, bucuros că în sfârșit calul a înțeles ce vroia de la el…. să tragă trăsura repede….
Calul la rândul său era la fel de satisfăcut, bucuros că în sfârșit omul a înțeles ce vroia de la el… multe mere zilnic…

O astfel de relație stă la baza dezamăgirilor din viața fiecăruia dintre noi. Mereu așteptăm câte ceva de la alții și ne irităm ori de câte ori așteptările rămân nesatsifăcute. Și tu gândești astfel, însă nimeni nu s-a născut pentru a te face pe tine fericit. Fiecare este centrul propriului său univers. În consecință nu ne putem întreba mereu ce ar putea să facă să facă alții pentru noi, ci și ce am putea face noi pentru alții. În viața reală nu există mese gratuite.

Lacrimile Maicii Domnului
 

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.

In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.

Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.

Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.

Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I

Calugarul care evita sa calce furnica
 

Parintii de la Sihastria povestesc ca la Manastirea Secu traia un parinte cu viata curata, haruit de Dumnezeu, unul dintre numerosii calugari care s-au nevoit in aceste locuri. Acesta isi ducea viata sa duhovniceasca in mare piosenie, iar darurile sale aduse lui Dumnezeu nu erau la prima vedere prea insemnate. El cauta indeosebi sa cultive in tinerii monahi si invatacei rabdarea si le explica adeseori ca treptele initierii in dobandirea acestei virtuti sunt: rabdarica, rabdare si rabdaroi.

Acesta mai avea darul privegherii si nu se odihnea niciodata pe pat, ci dormea pe un scaun mic. Dar cel mai tare se minunau cei din jurul sau ca atunci cand ajunsese mai spre batranete pe cand merge pe o carare sau pe un drum, statea mai tot timpul cu privirea atintita in jos. El nu le spunea tuturor motivul, doar cativa stiau ca avand inca o privire agera putea sa vada chiar si o furnica si se uita in jos ca sa evite sa o calce. Gandea desigur ca si furnica este faptura de la Dumnezeu si ar fi facut mare pacat daca ar fi omorat-o.

Lenes sau mandru
 

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei."
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!

Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Cel care are ganduri bune pe toate le vede bune
 

Odata un copil de clasa a sasea a venit la Coliba si a batut cu ciocanelul in poarta. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus sa ies sa vad ce vrea. “Ce este, voinice?“, il intreb. “Aceasta este Coliba Parintelui Paisie?” – ma intreaba. “Vreau sa-l vad pe Parintele Paisie“. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus sa cumpere tigari“, ii spun. “Se vede ca s-a dus ca sa cumpere pentru cineva“, imi spune el cu gand bun. „Nu, ci pentru el s-a dus sa cumpere, ii spun. I s-au terminat si facea ca un nebun. Pe mine m-a lasat aici singur si nici macar nu stiu cand se va intoarce. Daca vad ca intarzie, o sa plec de aici“. Atunci baiatului i s-au umplut ochii de lacrimi si iarasi a spus cu gand bun: “Il obosim pe Parintele“. “Dar ce vrei cu el?“, l-am intrebat din nou. “Vreau sa iau numai binecuvantarea lui“, mi-a raspuns. „Ce binecuvantare sa iei, copile! Acesta este un inselat. Nu-i bun de nimic. Eu il stiu bine. Nu astepta degeaba, pentru ca atunci cand se va intoarce va fi nervos, poate chiar si beat, caci mai si bea“. Dar acel copil punea mereu gandul cel bun. “In sfarsit, ii spun, eu voi mai astepta putin, ce vrei sa-i spun?“. “Am sa-i dau o scrisoare, imi spune, dar voi astepta sa iau si binecuvantarea lui“. Ati vazut? Orice ii spuneam, el o primea cu gandul cel bun. I-am spus: “Facea ca un nebun pentru ca nu avea tigari“, iar sarmanul a suspinat si a lacrimat. “Cine stie, poate s-a dus sa cumpere pentru cineva“. Altii citesc atatea, iar acela, un copilas de clasa a sasea, sa aiba ganduri atat de bune! Sa-i strici gandul si el sa si-l faca si mai bun si sa traga o concluzie mai buna. M-am minunat de aceasta! Pentru prima data am vazut un astfel de lucru!”
Gandurile omului arata starea lui duhovniceasca

Sarantocul din tinda bisericii
 

Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare. Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau.

Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:
- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii?
O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.
- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?
- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.
- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.
- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.
- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?
- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…
- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.
- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit.

Unei văduve i-a luat foc casa în care locuia. A reusit să îsi scoată copiii la timp, dar nu a apucat să îsi scoată si lucrurile. Totul a fost înghitit de foc. Femeia a petrecut noaptea în rugăciune, cerându-I Domnului să o ajute să facă rost de o altă casă. Noaptea, în vis, a auzit o voce care i-a spus:
- Dimineată să mergi la biserică si să îi spui părintelui ce ti s-a întâmplat. Să ceri ajutor pentru casă.
Când s-a trezit din somn, femeia s-a dus să vorbească cu preotul. Acesta i-a spus:
- Azi o să vină la mine un om bogat. A avut mai de mult niste ispite, dar cu rugăciune a trecut cu bine prin ele. De atunci e foarte săritor. Când îi spun să ajute pe cineva, o face imediat. Să vedem dacă te poate ajuta cu ceva.
Bogatul a venit si, auzind de necazul femeii, s-a hotărât să o ajute:
- Mama mea a murit acum o lună. A rămas un apartament gol, în care nu stă nimeni. O să puteti sta acolo. Facem actele cât de curând. Să fie pomană.
Când i-a spus sotiei sale că i-a dat apartamentul femeii văduve, ea s-a supărat.
- Nu, nu o să îi dai nimic. O să stea acolo cât vrea, nu îi luăm chirie, dar nu vreau să faci pomană un apartament. Cine stie când o să avem nevoie de el.
Dar bărbatul era hotărât:
- Nu, i-am spus că îl dau, pomana e făcută. Nu pot să o iau înapoi.
Noaptea, femeia sa L-a visat pe Hristos care i-a spus:
- Lasă-l pe bărbatul tău să dea văduvei casa. La cât e de necăjită, ajutorul vostru ar însemna foarte mult pentru ea.
Când s-a sculat, femeia i-a spus sotului ei:
- Nu mă supăram dacă, înainte de a-i da casa femeii, îmi cereai si mie părerea. M-a supărat faptul că nu mi-ai spus mai înainte. Acum, ce să zic, după visul pe care l-am avut aseară, sunt convinsă că e bine să îi faci actele femeii. Si i-a povestit bărbatului ce visase.
- Mai mult, de acum o să îi dăm femeii niste bani în fiecare lună, ca să îi fie mai usor să îsi crească copiii.
S-au dus amândoi să vorbească cu văduva. Aceasta le-a multumit pentru casă, dar bani nu a vrut să primească:
- Mie Hristos mi-a spus să cer ajutor pentru casă, nu pentru altceva. Mi-ati făcut o mare bucurie cu casa. Dar bani nu îmi trebuie. Cât sunt în putere, dacă muncesc tot timpul, am destul ca să îmi cresc copiii. Ajutati-i pe altii dacă vreti, sunt destui oameni si mai săraci decât noi, spuse femeia.
Sotia bogatului s-a mirat auzind aceste cuvinte. Si-a dat seama că, pe cât erau de mari greutătile prin care trecea văduva, pe atât de mare era si credinta ei. Si luând aminte la întelepciunea văduvei, sotia bogatului si-a vândut toate bijuteriile si i-a dat preotului banii ca să îi împartă la săraci. Si-a dat seama că mai multă nevoie are un sărac de o bucată de pâine decât ea de o bijuterie…