Mila de sine
 

Mila de sine e o manifestare a iubirii de sine. Omului îi pasa mai mult de propriul confort decât de voia lui Dumnezeu sau se teme ca daca va face anumite sacrificii pentru Dumnezeu va pierde ceva ce nu mai poate recupera.

Despre Sfinti apocalipsa spune ca nu si-au iubit sufletul pâna la moarte (12,11).

Sfintii au vorbit despre iubirea patimasa (sau trupeasca) de sine care este maica tuturor pacatelor:
http://www.crestinortodox.ro/editori...timasa-de-sine

Să ne fie şi milă de noi înşine , de cât de repede cădem în păcate, de cât de slabi suntem. Să ne fie milă de noi şi de dorinţa noastră de izolare nefirească faţă de cei din jur. Spun toate astea , căci efectiv mă îngrozesc citind la Topicul cu Sf. Impărtăşanie, la Topicul Preotul, la Topicul ultim despre post, şi-mi dau seama că efectiv trebuie să avem milă de noi înşine, de stâlcirea şi deformarea noastră, de-nveninarea noastră, de rătăcirile noastre. Mila de tine însuţi, naşte lacrima ce recunoaşte păcătoşenia noastră fără de sfârşit. Să ne fie milă de noi, de cum am ajuns şi de cea ce suntem. Să avem acest minim realism !

Ai dreptate.

Iertare, aceste formulări se pot înţelege mai mult ca o încurajare a celor care nu se pocăiesc. Mila este de folos celor care prin prea multa mustrare de sine ar cădea în deznădejde. Dar şi atunci este mila faţă de alţii, de semeni. Mila de NOI, este o trăire NUMAI a sfinţilor, care se jertfesc din voia lui Dumnezeu ca reprezentanţi ai unei comunităţi, CURAŢI de orice păcat, după pilda Domnului. Mila de tine insuţi naşte lacrimile rele, care te împiedică de la adevărata lepădare de păcat. Mai degrabă cele descrise ar trebui să ducă la îndemnarea spre frica de Dumnezeu şi astfel spre trezirea din neştiinţă sau nepăsare faţă de păcate dintre cele mari, pe care cei ce le fac sigur NU se vor mântui, dacă nu se pocăiesc, dar le va fi din ce în ce mai greu.

Mila de sine e foarte rea, cel putin asta am observat. Chiar si atunci cand ne plangem de pacate, nu e prea buna mila, ci mai degraba sa ne uram ca am lasat pacatul sa ne copleseasca si sa ne stapaneasca. Sa ne simtim niste netrebnici si niste iubitori de sine mai presus decat iubirea fata de Dumnezeu. Sa uram iubirea de sine, ca asta e mare inselaciune!
Eu nu spun lucrurile astea ca sa o fac pe grozava, ca nici eu nu le stiu pe toate, dar o spun din proprie experienta ca si eu imi plangeam de mila... mi-am dat seama ca raul porneste de la lucrurile cele mai minore, si bine ar fi sa taiem raul de la radacina.

Zicea odata, cineva: "Ce m'as bate, pentru fapta aia, dar mi'e mila de mine, ca ma doare." Si un altul ii zice: "Iti spun eu, daca ti'ar fi cu adevarat mila de tine, te'ai bate."

Nu incuraja bataia, caci nu cu bata se ajunge la pocainta si dragoste, insa zicea ca adevarata mila de sine trebuie sa duca in nevointa si asceza, nu in pogoraminte si ingaduinta.

Extraordinar de bine spus !

Subscriu.

Poate parea paradoxal pentru gandirea omului contemporan, insa, adevarata mila de sine se manifesta numai in stare de jertfa. Pe cand omul patimas va fugi cu fiecare ocazie de durere, aruncandu-se in bratele placerii, omul intelept, va cunoaste stransa legatura si dependenta a placerii si durerii. Va cunoaste ca placerea aduce suferinta si trairea suferintei este respingerea placerii. Altfel spus, adevarata mila de sine se justifica in mod real prin asumarea suferintei si nu prin ocolirea ei.

Usor de spus, greu de pus in practica. In ceea ce ma priveste mai am mult pana la a ma afla "pe cale". Din pacate, in multe situatii, inca ma mai regasesc in cuvintele lui Creanga: "Mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de mila ce-mi este."

Lume il iubeste pe om doar daca face parte din ea. A face parte din lume insemana a avea pana peste mila de tine. Ce inseamna asta? Ca orice pofta a trupului sa fie satisfacuta.

Paradoxal si a fi placut Domnului, presupune mila de sine. E o mila care nu te lasa sa te pierzi in lume, in patimi. E mila care cere ca trupul tau sa devina templu al Duhului Sfant.

Asa ca prima mila aduce nefericire vesnic, a doua fericire vesnica.

Mila de sine si lamentarea
 

Lamentarea de cele rele ce ni se intampla in viata consider ca este o pierdere de vreme, o mascata autovictimizare prin care se cerseste atentia celorlalti... Si se vad destule astfel de "scenete" in jurul nostru... Niciun folos nu vad in ele.

Mila de sine, in sens duhovnicesc, este insa altceva. Mila sa ne fie ne noi, de sufletul nostru pentru pacatele savarsite! Sa ne rugam cu mila pentru vindecarea de patimi a sufletului nostru precum personajul Anatolie din "Ostrovul". Calugar desavarsit intru dragoste catre Domnul, se ruga cu imensa mila pentru mantuirea sufletului lui.

Doamne ajuta!