Ma bucur!
Vezi ca dupa o pierdere de sarcina adesea femeia este chiar mai fertila ca inainte. S-ar putea sa rapmai insarcinata foarte repede.

Doamne ajuta,


Numai bine!

I le spui exact cum simti...
Important este sa te spovedesti,sa te caiesti sincer si sa faci canonul pe care il vei primi.
In tot cazul sa nu lasi lucrurile sa ramana asa din rusine sau deznadejde.

Cred că sunt trei lucruri importante de făcut în acest caz:
-spovada, aşa cum au spus şi cei care au scris înaintea mea. Întrebarea care se ridică este: de ce trebuie să ne spovedim într-un asemenea caz, în care nu există păcat, ci o nefericită întâmplare cu triste urmări ? Răspunsul acesta este: nu există întâmplare. Nici un fir de păr din capul nostru nu este pus în mişcare în afara voii lui Dumnezeu, iar un asemenea lucru cu atât mai puţin. Poate că s-a "întâmplat" din cauza unor păcate mai vechi, sau a unei stări sufleteşti datorită căreia Dumnezeu devine mai puţin prietenos, mai puţin dispus să ne ajute. De aceea trebuie să ne facem un examen de conştiinţă şi să ne spovedim în toate situaţiile în care o nenorocire, pe care nu am dorit să o provocăm, ne loveşte. În limbaj catolic, ar putea fi vorba de o pedeapsă temporală. Nu mai ştiu exact capitolul şi versetul din Cărţile Regilor în care se relatează cum dreptul David L-a mâniat pe Dumnezeu printr-un păcat grav, de care David se căise. Dumnezeu l-a iertat pe David, dar l-a şi pedepsit cu pierderea fiului lui născut nu de mult. Părerea mea este ca, în cadrul examenului de conştiinţă, să apelaţi la un îndreptar de spovadă. Se găsesc unele şi pe Internet.

-rugăciunea. Atât pentru dv, cât şi pentru copil. Deşi trebuie să privim cu speranţă soarta copilului atât de prematur luat, totuşi este bine să ne rugăm pentru el: lui Dumnezeu Îi place mereu când ne rugăm, şi mai ales când ne rugăm pentru ceilalţi.

-grija ca să nu se piardă următoarea sarcină. Mai exact, sunt necesare atât măsuri în ordine vizibilă (un control medical general şi aplicarea unui set de măsuri preconcepţionale de prevenţie) cât şi în ordine nevăzută (rugăciune şi, poate cel mai mult, o Sf Liturghie cu această intenţie).

Lăudat fie Isus !

Nu exista, sigur, intamplare.
Dar de aici pana la culpabiliza o femeie care a pierdut o sarcina este cale lunga.
Dar barbatul al carui copil este? El nu poarta si el o raspundere, daca este sa punem in carca femeii o raspundere?
Pierderea unei sarcini este ca si bolile urmarea pacatului in general, nu neaparat a celui personal. Purtam cu totii slabiciunea firii omenesti, in urma caderii lui Adam. Suntem datori sa ne purtam crucea, oricare ar fi ea, cu bucurie si incredere in Dumnezeu, care stie si de ce nu a lasat sa vina pe lume un copil. Poate a fost sopre binele lui si al parintilor? (a se vedea cartea sfantului Grigore de Nissa despre pruncii morti prematur)

Asa este,in ce priveste mesajul meu anterior ma fac vinovata de superficialitate in citirea mesajului,pentru ca am trait cu senzatia ca utilizatoarea careia ii raspunsesem facuse avort,nu ca pierduse sarcina.Mea culpa...

Iubita mea,numai criminala nu esti,ca nu l-ai ucis.A murit singurel,si vorba cuiva de aici,putea fi doar un embrion care a fost eliminat pt ca nu urma sa evolueze.
Ce ai vrea sa ii spui duhovnicului tau? duhovnicul tau nu iti va da dreptate,iti va spune ca nu ai comis o crima,iti va spune sa stai linistita,te va si impartasi.Am o colega care nu a pierdut copilul,dar sarcina in a treia luna ,nu ii evolua,ramasese embrionul cat un bob de mazare daca iti poti inchipui si medicul i-a zis sa ii faca avort pt ca sarcina nu avea nicio sarcina.Ea isi dorea copilul,dar acela nu avea sa fie un copil.Asa ca a avortat si parintele chiar a doua zi a venit la ea acasa si a impartasit-o.

Exact, in acest caz nici nu este vorba de avort.
Este chiar periculos sa pastrezi un embrion mort.

Mi-am întrebat şi eu duhovnicul despre asta când aveam vreo 16 ani (nu, nu încercam să găsesc portiţe care să sprijine avortul, eram pur şi simplu curioasă şi încercam să desluşesc noţiunile de suflet, duh, spirit etc.). Mi-a spus că părerile sunt împărţite. Şi, cum mă ştii îndărătnică şi înclinată spre erezii, acum aş spune că sufletul omului există din momentul în care Dumnezeu a decis să mai creeze o viaţă. Nu când a gândit-o (pentru că aşa poţi cădea într-o erezie şi mai mare, pe următorul filon: dacă Dumnezeu ne ştie pe toţi din veac, de dinainte de a ne naşte, înseamnă că şi noi existăm din veac; or, eu nu asta susţin), ci când a început propriu-zis făurirea omului, iar Domnul a spus "Să fie viaţă!". :)