Se spune că acum câtva timp un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept să-l întrebe despre puterea cuvintelor. Tânărul a spus că el are obiceiul de a vorbi direct, dar că oamenii din jurul său spun că vorbeşte într-o manieră dura. A spus că el e obişnuit să vorbească sincer, dar oamenii consideră că el vorbeşte jignitor.
"Şi-n plus, chiar dacă aş vorbi urât uneori, ce contează? Sunt simple cuvinte, dispar în aer în clipa în care le-am rostit."
Bătrânul îl privi şi apoi îi spuse să-l urmeze. L-a condus pe tânăr la coliba unde locuia el.
"Ce vezi pe masă?" l-a întrebat bătrânul înţelept
"Două coli de hârtie albe" răspunse oarecum nedumerit tânărul.
"Bun. Ia una dintre coli şi strânge-o în mâini, mototoleşte tare."
Tânărul nu înţelegea ce legătură avea acest lucru cu întrebarea sa şi începuse chiar să regrete că a apelat la ajutorul bătrânului, dar totuşi nevrând să-l dezamăgească pe înţelept făcuse ce-i ceruse acesta. Luase hârtia şi timp de câteva minute o strânse puternic în mâini. În scurt timp coală de hârtie devenise o minge mică şi albă.
"Şi acum?" întrebase tânărul.
"Acum încearcă să o faci să semene la loc cu coala cealaltă de pe masă, cea pe care nu ai atins-o."
Tânărul încercase zeci de minute să facă acest lucru. În final, renunţase. Coala pe care el o strânsese în mâini nu mai semăna a ceea ce a fost. Era o hârtie plină de îndoituri, aspră, pe alocuri chiar ruptă.
"Nu pot să o fac să fie ca înainte!" răspunse înfrânt tânărul
"Nici cuvintele pe care le arunci în inimile altora nu le poţi scoate" zise zâmbind trist înţeleptul.
"Inima este precum o coală de hârtie, fiecare cuvânt dur pe care tu-l arunci în vânt şi crezi că se "dizolvă" în aer, de fapt intra adânc în inima respectivei persoane. Uneori îndoaie inima, alteori pe alocuri chiar o rupe. Gândeşte-te că tu ai strâns hârtia asta în mâini doar câteva minute, însă uneori, răneai inimile celor din jur cu vorbele tale chiar şi câteva ore... Întotdeauna o inimă aspră, este aşa din cauza cuvintelor care ani de-a rândul şi-au făcut loc cu forţa în ea."
Iar tânărul plecase trist, însă învăţase o lecţie importanta.
Povestioară aceasta nu este scrisă de mine, era pusă într-un clip video, însă mi-a plăcut şi m-am gândit mult la ea.
De foarte multe ori duritatea nu e sinceritate. Spun asta din proprie experienţă, de multe ori mama îmi spune " eşti prea dură! Jigneşti uşor când eşti nervoasă!" iar eu îi răspund:"sunt sinceră!", sau: "Şi? Adevărul e dur!", dar nu, mă mint singură. Eu ştiu foarte bine că nu am intenţia de a fi sinceră ci dimpotrivă am intenţia de a jigni pentru a-mi stinge furia.
Oamenii când sunt nervoşi nu au nici pe de parte bună intenţie de a spune adevărul, ci vor doar să se descarce, să se elibereze de furia adunată în ei. Însă furia nu poate fi eliberată prin cuvinte urâte, prin jigniri, dimpotrivă, cuvintele urâte alimentează furia şi crează răni adânci în sufletele noastre şi a celui de lângă noi. Cuvintele urâte şi jignirile întotdeauna aprind mai tare furia, în loc să calmeze rana din sufletele noastre, o fac mai adâncă.
De mii de ori mi-a spus mama "când eşti nervoasă nu face nimic. Nu căuta să lămureşti probleme, nu vorbi, nu scrie, pur şi simplu caută un loc unde să stai în linişte pentru a te calma şi apoi du-te să rezolvi problema", până acum însă, nu i-am ascultat niciodată sfatul acesta, întotdeauna am "uitat" de el, întotdeauna când am fost nervoasă spuneam tot ce credeam şi mai ales ce nu credeam cu adevărat însă o făceam pentru a răni pe cel care m-a jignit/rănit la rândul său. E un lucru foarte dureros şi urât în acelaşi timp să crezi că dacă celui de lângă tine îi provoci o durere mai mare decât ţi-a provocat-o el ţie durerea ta se va stinge. Însă nu este aşa, durerea ta se amplifică, pentru că după câteva momente când îţi dai seama ce-ai zis, cum te-ai comportat încep să apară regretele, ruşinea, lacrimile. Mie întotdeauna după ce spuneam ceva groaznic, ceva ce bineînţeles era spus la nervi deci nu era adevărat, nu simţeam lucrul acela şi nu-l credeam, aveam în minte întrebarea: "cum am putut să fac asta? Trebuia să tac, să procedez altfel, "dar întotdeauna era prea târziu...
Şi ca să "anulez" un pic regretele şi tristeţea tot pe cel pe care l-am rănit dădeam " vina" şi îi spuneam: "ştii că nu trebuie să mă iei în seama când sunt nervoasă! Că spun lucruri oribile pe care nu le cred şi nu le simt"
Am tot spus lucrul acesta până într-o zi când mi-am dat seama că pentru cel rănit nu e aşa uşor să nu ia în seamă cuvintele adresate lui.
Eram la şcoală când o colegă a intrat val-vârtej în clasă, nervoasă fiindcă îşi pierduse telefonul. O altă colega i-a sugerat să-l caute în bancă. Respectiva colega a răspuns foarte urât însă totuşi când s-a uitat în bancă, exact acolo îi era telefonul. M-am gândit că dacă eu aş fi apucat să-i dau sugestia şi aş fi primit acel răspuns, m-aş fi simţit rănită şi probabil aş fi ripostat şi dacă ea mi-ar fi spus: "nu te supăra, am zis-o la nervi" probabil m-aş fi supărat mai tare şi unde am fi ajuns? E ca şi atunci când răsplăteşti raul cu rău crezând că va ieşi ceva bine. Niciodată din două rele nu va ieşi un lucru bun.
Cuvintele au o putere mai mare decât credem noi. De fapt noi le dăm acea putere. Un cuvânt blând, plin de iubire are puterea de a ridica un om de jos, însă un cuvânt spus la nervi, din furie, ură, din dorinţa de a răni poate să distrugă un suflet, să-l ucidă.
Există iertarea şi împăcarea numai că, în unele cazuri, este ca şi atunci când cineva te-a rănit cu un cuţit. Rana sângerează dar dacă o dezinfectezi, o cureţi şi o pansezi în câtva timp se va închide. Dar uneori rămâne o cicatrice pentru toată viaţa.
Inimile noastre sunt precum nişte hârtii. Cuvintele pot să facă inima să se strângă ca un ghem, iar apoi când se desface să fie plină de rupturi. Un “iartă-mă” este precum scociul cu care lipeşti acea ruptură, însă totuşi ea rămâne acolo. Eşti iertat, dar din păcate nu poţi lua cuvintele înapoi, nu poţi închide complet rana. Deci cea mai bună metodă ar fi să ne gândim mai întâi la rană ce o putem deschide în sufletele celor de lângă noi înainte de a adresa acele cuvinte.
Nu merg pe ideea “iert dar nu uit”, sunt de părere că atunci când iertăm să o facem din tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că nu ne rămân cicatrici, că nu ne rămâne amintirea durerii, a suferinţelor. A ierta înseamnă că dragostea pentru persoana care ţi-a făcut rău este mai mare decât răul ce ţi l-a făcut, dar asta nu şterge nimic din sufletele noastre. Sufletul este precum o casă. Când ierţi, cel mai mult spaţiu îl oferi dragostei, iar pe ură şi suferinţa încerci să le oferi cel mai mic loc iar cu timpul să le dai afară cu totul. Însă rămâne amintirea că... odată, cândva au “locuit” în sufletul tău din cauza faptelor şi de cele mai multe ori a cuvintelor cuiva.
Mi-ar plăcea atât de mult să am o metodă de a şterge din sufletele celor din jurul meu toate cuvintele urâte pe care le-am rostit, toată suferinţa şi toate amintirile neplăcute legate de mine care au fost create din cauza a ceea ce eu am spus. Însă nu pot, nu putem. Şi poate e mai bine aşa, pentru că dacă am putea, nu ar mai exista iertare, nu ar mai exista dorinţa de a ne autocontrola când vorbim, ideea de a ne stăpâni în a nu răni pe cineva prin ceea ce spunem.
Putem fi sinceri fără a răni. Sinceritatea nu înseamnă a jigni. Sinceritatea înseamnă adevăr. Iar Dumnezeu este Adevărul şi Dumnezeu niciodată nu poate răni sufletul cuiva.
Putem fi direcţi dar totodată blânzi. Sau mai bine “copiem” modelul sfinţiilor care întotdeauna au fost duri într-o manieră blândă. Pare un paradox, însă se poate. Să fii dur şi totuşi blând, înseamnă să spui ce este greşit dar să nu greşeşti şi tu când spui acest lucru, pentru că atunci când suntem duri pentru a ne elibera de furie, greşim. Când suntem duri într-un mod blând atunci într-adevăr o facem pentru îndreptarea celui de lângă noi...

O mana de malai
 

Doi hoti fura adusi la curtea regelui pentru a-si primi pedeapsa dupa ce au fost prinsi asupra faptului. Unul furase o vita din sopronul unui om bogat, iar altul patrunzand in casa unui om sarac, furase o traista mica cu malai. Cel care furase vita fu pedepsit sa primeasca 20 de lovituri de bici, iar cel care furase malaiul fu pedepsit sa primeasca 100 de lovituri de bici. Dupa ce-si primira fiecare loviturile, cel care furase vita se indrepta spre casa lui, dar cel care furase malaiul mai zabovi, fiindca el voia sa intre la rege sa afle de ce i s-a facut nedreptate. Caci dupa mintea lui furand de o suta de ori mai putin ca valoare decat celalalt, primise o pedeapsa de cinci ori mai mare.

Regele l-a primit cu ingaduinta si i-a spus.

- Da omule! Sa stii ca aici la curte nu dau pedepsele dupa cum imi vine mie, ci dupa dreptate.

- Pai ce dreptate este maria ta, ca eu am luat o biata mana de malai...

- Am pus oamenii mei sa cerceteze si iata ce am aflat! Cel care a furat vita a luat-o de la un om bogat care nu stie ce e lipsa. Din 100 de vaci nici n-ar fi simtit ca-i lipseste una. Dar tu omule ai furat traista cu malai a unor oameni amarati, era singura lor mancare si tu ai luat-o! Primul mult a luat, dar se considera putin, iar tu putin ai luat, dar se considera mult.

- Dar totusi maria ta, am primit de cinci ori mai multe bice..

- Tot pentru dreptate le-ai primit, omule!... Ia sa iei dumneata o mana de malai si sa o arunci asa in vant! Cand fiecare fir din asta aruncat in vant, marturiseste la Dumnezeu ca este de furat, inseamna ca mult ai luat...

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Intr-o manastire din Grecia cu viata de sine traia un monah caruia ii spuneau "Sfoara", pentru ca toti spuneau ca acesta nu dadea nimic, ca era un mare zgarcit. Dar cand a murit monahul acesta, la inmormantarea lui s-au adunat oameni saraci din Halchidiki, din Sfanta Maria Mare, si din cateva sate si il plangeau. Acestia aveau boi si carau lemne, pentru ca atunci transportul se facea cu boii, nu ca acum cu masinile.

Ce facea sarmanul acesta? Aduna-aduna banii care i se dadeau pentru ascultarile ce le facea si cand vedea pe vreun om ca avea numai un bou sau ii murise boul sau, ii cumpara un bou. Si atunci ca sa cumperi un bou era mare lucru: costa 5000 de drahme....Ceilalti parinti dadeau cinci drahme la un sarac, zece la altul, douazeci la altcineva, adica faceau astfel de milostenii care se vedeau.

Ale aceluia nu se vedeau deloc, pentru ca nu dadea precum dadeau ceilalti, ci ii aduna si ajuta in ascuns, in felul acesta. Astfel toti ii spuneau "Sfoara, Sfoara”, si i-a ramas numele "sfoara”, adica strans "ca sfoara”. Si in cele din urma, atunci cand a murit, s-au adunat sarmanii si plangeau. "M-a mantuit!” spunea unul. "M-a mantuit” spunea altul. Deoarece atunci, daca cineva avea un bou, cara lemne si isi hranea familia sa. Atunci parintii au ramas uimiti de faptele acestea ale monahului. Caci cu adevarat si acesta era rob ascuns si placut al lui Dumnezeu.

De pe blogul lui Cristi

O gustare cu Dumnezeu

A fost odata un baietel care a dorit foarte mult sa il intalneasca pe Dumnezeu si s-a gandit el intr-o zi sa porneasca in cautarea Lui. Stia foarte bine ca nu o sa fie o simpla plimbare, asa ca inainte de a porni si-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri si cu multe sticlute cu apa, sa-si mai potoleasca foamea si setea din cand in cand.
Cand a fost la cateva blocuri departare de casa lui a zarit un parc mare si umbros, si s-a gandit sa-si traga putin suflul inainte de a porni iar la drum. S-a asezat pe o banca langa un batran amarat care se uita atat de plictisit la porumbeii ce scormoneau si ei asfaltul, in speranta ca or mai gasi cate ceva de-ale gurii.
Baietelul si-a pus valiza in brate si a scos din ea o sticluta de apa si cand sa se serveasca a fost intrerupt de privirea batranului, care se uita la el cu o flamanzeala de parca vroia sa il manance cu tot cu papuci. Facandu-i-se mila, baiatul i-a oferit acestuia cateva dulciuri, iar drept rasplata batranul i-a oferit un zambet.
Atat de incredibil si de radiant a fost zambetul batranului, incat baietelul i-a oferit si o sticluta cu apa doar, doar va mai primi inca un zambet atat de frumos. Fara nici o ezitare si fara nici o retinere, batranul i-a mai zambit inca o data copilului.
Toata dupa-amiaza intreaga au stat acolo pe banca, mancand si band, fara sa isi spuna vreun cuvant unul celuilalt. Pe cand se innopta, baiatul simti prezenta oboselii si se hotari sa o ia catre casa, cu gandul ca isi va continua calatoria in urmatoarea zi. Nici nu apuca bine sa faca cativa pasi ca da fuguta inapoi sa-l imbratiseze pe colegul sau de banca. Batranul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi inapoi a fost cel mai frumos zambet pe care l-a vazut copilul in acea zi.
Ajuns acasa, mama baiatului il intampina. Surprinsa de expresia fetei plina de fericire a copilului ei, nu se rabda sa nu il intrebe: “Ce ai facut tu azi de esti asa de fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
Copilul ii raspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Si inainte ca mama lui sa apuce sa ii raspunda, a mai adaugat: “Stii ceva? Are cel mai frumos zambet dintre toate pe care le-am vazut vreodata!”
Intre timp, batranul a ajuns si el acasa si copilul sau, observand privirea pasnica a tatalui, nu a ezitat sa nu il intrebe: “Tata, ce ai facut azi de esti asa fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
El i-a raspuns fiului sau: “Am mancat in parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Si inainte ca fiul sau sa apuce sa ii raspunda, el a adaugat:” Stii ceva? Este mult mai tanar decat am crezut!”

Iubirea si timpul
 

Se spune ca a fost odata demult, o insula. Si pe aceasta îndepartata insula traiau toate sentimentele si valorile umane:

Buna Dispozitie, Tristetea, Întelepciunea… si - ca toti ceilalti - Iubirea.

Într-o buna zi, sentimentele au fost anuntate ca insula era pe cale sa se scufunde si îsi pregatira navele si plecara.

Doar Iubirea ramase pâna în ultimul moment.

Când insula fu pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe lânga Iubire cu o barca luxoasa. Iubirea îi zise:

“Bogatie, ma poti lua cu tine?”

“Nu te pot lua, caci e mult aur si argint în barca mea si nu am loc pentru tine.”

Iubirea se hotarî atunci sa ceara ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superba nava.

“Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?”

“Nu te pot ajuta, Iubire…” - raspunse Orgoliul - “aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava”.

Atunci Iubirea implora Tristetea, care trecea pe lânga ea:

“Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!”

“Oh Iubire,” – îi raspunse Tristetea – “sunt atât de trista încât trebuie sa ramân singura...”

Chiar si Buna Dispozitie trecu pe lânga Iubire, dar era atât de multumita, încât nici nu auzi ca este strigata.

Dintr-o data se auzi o voce:

“Vino Iubire, te iau cu mine “

Vorbea un batrân.

Iubirea se simti atât de recunoscatoare si plina de bucurie, încât uita sa îl întrebe pe batrân cine este.

De cum sosira pe tarm, batrânul pleca.

Iubirea îsi dadu seama cât de mult îi datora batrânului si a întrebat Cunoasterea:

“Cunoastere, îmi poti spune cine m-a ajutat?”

“A fost Timpul” – a raspuns Cunoasterea.

“Timpul?” - se întreba Iubirea – “De ce tocmai Timpul m-a ajutat?”

Cunoasterea, plina de întelepciune, raspunse:

“Pentru ca numai Timpul e în stare sa înteleaga cât de importanta e Dragostea în viata!”

Ai văzut vreodată cum se joacă delfinii? Nu mă refer la cei ţinuţi în captivitate, ci la delfinii liberi, din apele oceanelor.
Trăiesc lângă ocean şi, din când în când, am privilegiul de a vedea aceste creaturi splendide printre valuri. Ei nu îşi vânează hrana, nici nu fug de un atacator şi nici nu vor să ajungă într-un anumit loc. Pur şi simplu se distrează. Ei înoată printre valuri, se ascund sub ele şi, crede-mă, fac surfing.
Ai văzut vreodată vreo sticlă în mare?
Ştii ce se întâmplă cu ea. Valurile o aruncă încolo şi încoace, o înghit şi o scuipă, iar la suprafaţă fac ce vor cu ea.
Între acestea avem şi noi de ales. Între delfin şi sticlă.
Delfinii folosesc valurile.
Ei nu pot decide cât de mari vor fi acestea când îi vor ajunge sau când se vor sparge, ci iau fiecare val în parte şi hotărăsc: sub acesta ne vom scufunda, prin acesta vom înota, iar acesta e bun de surfing.
Ei pot hotărî!
Sticla nu!
Valurile o arunca aşa cum vor ele.
Se află la discreţia lor şi pluteşte până ce e aruncată pe plajă, respinsă de ape ca un lucru lipsit de importanţă.
Ce eşti tu oare în oceanul vieţii, delfin sau sticlă?
Foloseşti împrejurările, şansele în avantajul tău?
Sau eşti o sticlă aruncată la întâmplare, dependentă de ziua de mâine, care decide în locul tău?
Speri şi în acelaşi timp te temi de ghinion?
Nu poţi decide cât de mari sunt valurile sau când şi unde se vor sparge; ceea ce te face să fii un învingător sau un ratat este tocmai reacţia la împrejurări

Într-o noapte friguroasă de noiembrie o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat. Printr-o minune dumnezeiască copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase. Nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrană... Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere, dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar, în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
- Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
- De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
- Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
- Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
- Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
- Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
- Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
- Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă
- Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
- Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mâna fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
- Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
- Hm... Dumnezeu toate le poate.
- Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
- Acolo, sus în cer
- Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
- Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
- Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame... Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
- Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:"Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

Dragostea Domnului
 

Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfirsita de nisip dogoritor, nu se vedea decit urmele omului, urmele pasilor sai.
Deodata insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cind mai era cineva, o persoana ce mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
-De ce sunt patru urme pe nisip, cind eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?
Dar o voce i-a raspuns:
-Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!
Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pina cind intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genuchi a privit in spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decit urmele pasilor sai.
-Doamne, a spus omul indurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decit doua urme in nisip?
Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blindete:
-Pentru ca, pina acum, Eu te-am dus in brate.
Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului fusese gasit de o caravana. Citiva negustori il ridicasera si il stropira cu apa. Atunci cind a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.
-Binecuvintat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?
-Am vazut niste urme in nisip, si ne-a, dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau int-adevar urmele tale.
-Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.
Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.

La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.

După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.

După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.

Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.

- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.

- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.

- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.

- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine…

Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.

Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!

"amin" şi "aliluia"
 

Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale aceste două cuvinte: ,,Amin” şi ,,Aliluia”.
Un om mergând pentru sfat la acesta şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat:
- Părinte, ce înseamnă aceste două cuvinte şi de ce le-aţi scris pe perete?
- Fiule - i-a spus călugărul - aceste cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. ,,Amin” înseamnă ,,aşa să fie” iar ,,Aliluia” înseamnă ,,slavă lui Dumnezeu”.
Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea, părintele a mai adăugat:
- Când spunem ,,Amin”, însemnă că ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem: ,,Aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu!”, iar când zicem ,,Aliluia”, zicem de fapt ,,Slavă Ţie, Doamne, pentru toate câte îmi dai!”.
Prin acceptarea tuturor celor pe care ni le trimite Dumnezeu, ne dovedim smerenia şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru toate cele îngăduite de Dumnezeu, spre bucuria sau întristarea noastră, ne arătăm încrederea în Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii în ascultarea desăvârşită faţă de preotul duhovnic şi în supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, voii şi milei lui Dumnezeu.