Cel mai mare "idiot" care a trait pe pamant !
 

Auzit-ai povestea celui mai mare idiot de pe pământ? Se spune că trăia odată într-un oraş, un om mare idiot. Indiferent ce făcea, indiferent ce spunea – oamenii râdeau mereu de el. Chiar de ar fi spus ceva adevărat, ceva frumos, ceva înţelept, lumea începea a râde chiar de la primele lui cuvinte… că doar era cunoscut ca fiind idiotul fără seamăn al oraşului.
Ajuns în pragul deznădejdii, urmărit de gânduri sinucigaşe, omul nostru a mers la un bătrân înţelept. Nu mai putea suporta. Ori îi spunea bătrânul o cale de rezolvare, ori îşi lua viaţa.
Bătrânul, zâmbind, l-a asigurat că nu e o problemă aşa de grea. Nu trebuie decât să meargă înapoi şi orice spuneau ceilalţi, el să pună sub semnul întrebării. Dacă cineva ar fi spus “ce frumos e asfinţitul”, el imediat să întrebe unde e acea frumuseţe, ce este frumuseţea, cum o poate dovedi, e o prostie să spui că există frumuseţe pe lume, nu poate fi dovedită, nu poate fi atinsă. Dacă ar fi spus că muzica este “dătătoare de extaz” el să întrebe ce e extazul, cum îl definesc, să conteste existenţa muzicii, e doar zgomot. 7 zile de negativism, de contestat, de pus întrebări la care nu se pot da răspunsuri despre dragoste, extaz, viaţă, moarte, Dumnezeu, etc. după care să se întoarcă înapoi la el.
După cele 7 zile, prostul se întoarse la înţelept, urmat de multă lume. Avea o cunună pe cap şi era frumos îmbrăcat. Faţa lui radia fericire. Urmând poveţele bătrânului a lăsat lumea cu gura căscată. Era privit acum ca un mare filosof, un mare gânditor. Orice ar fi spus ceilalţi oameni, el transforma acel lucru într-o întrebare şi devenea complet negativist. Iar trucul a funcţionat atât de bine încât acum toţi ceilalţi doreau cu ardoare să îi devină discipol.
Oare de câte ori în viaţa noastră am ajuns, la fel ca omul din povestea noastră, să punem sub semnul întrebării lucruri importante ce nu pot fi înţelese cu mintea ci doar cu inima? Oare de câte ori am negat existenţa acestor lucruri pentru că mintea noastră ne spunea că nu există aşa ceva? Oare de câte ori ne-am îndepărtat de adevăratul miracol al vieţii doar pentru a face faţă traiului de zi cu zi după etaloanele şi la standardele din zilele de azi?

Povestioare cu si despre copii. . .
 

Un copil de 4 anişori stătea în vecini de un bătrân a cărui soţie murise de curând. Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat şi s-a aşezat la pieptul lui. Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul a răspuns:
- Nimic, l-am ajutat numai să plângă.

Profesoara D.M. studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiţă din grup spuse:
- Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.
- Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
- Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a spus fetiţa.

J. încerca să reuşească să obţină un loc in echipa de fotbal a şcolii. Mama lui ştia că băiatul pusese suflet în asta şi se temea că nu va fi ales. În ziua în care locurille au fost repartizate, Jaime ieşi alergând cu ochii sclipind, mândru şi emoţionat.
- Ghiceşte mamă, strigă şi apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecţie pentru mama lui. Am fost ales să aplaud şi să animez.

Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O doamnă se apropie de copil şi îi spuse:
- Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
- Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
- Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
- Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

Cu trecerea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu. Dacă privim viaţa cu ochi de copil, s-ar putea să înţelegem mai bine acest joc de a trăi şi a evolua.

Concertul
 

Când luminile din încăpere s-au stins şi concertul era pe cale să înceapă, mama s-a întors la locul ei şi a descoperit că fiul său dispăruse.
Dintr-o dată, cortinele au fost date la o parte şi lumina reflectoarelor a poposit pe impresionantul pian Steinway de pe scenă.
Îngrozită, mama văzu că băieţelul ei se aşezase la claviatura, apăsând pe clape şi alegând cu grijă notele cântecelului „Twinkle,Twinkle Little Star”. În acea clipă, marele maestru pianist şi-a făcut intrarea în scenă, a mers repede la pian şi i-a şoptit băiatului la ureche: „Nu te opri. Continuă să cânţi”.
Apoi, aplecându-se, Paderewski şi-a întins mâna stângă şi a început să completeze melodia, adăugând partea de bas. După puţin timp, şi-a întins şi mâna dreaptă, de cealaltă parte a băiatului şi a adăugat un acompaniament cursiv. Împreună, bătrânul maestru şi tânărul ucenic au transformat o situaţie ce s-ar fi putut dovedi a fi dezastruoasă, într-o experienţă extraordinar de creativă. Cei din public au fost atât de fascinaţi, încât nu şi-au putut aminti ce a mai cântat marele maestru după aceea. Şi-au amintit doar de piesa clasică: „Twinkle, Twinkle Little Star”.
Poate că aşa stau lucrurile şi cu Dumnezeu. Ceea ce poţi realiza doar de unul singur este puţin probabil ceva demn de a fi reţinut. Ne dăm silinţa să fim cât mai buni, dar rezultatele nu sunt întotdeauna o muzică frumoasă şi armonioasă. Cu toate acestea, cu ajutorul Maestrului, lucrarea vieţii noastre poate fi cu adevărat frumoasă.
Data viitoare când îţi propui să faci lucruri măreţe, ascultă cu atenţie. S-ar putea să auzi vocea Maestrului, cum îţi sopteşte la ureche: „Nu te opri. Continuă să cânţi”.
Fie să-i simţi braţele în jurul tău şi cum te ajută să-ţi transformi micile încercări în adevărate capodopere. Ţine minte, Dumnezeu nu îi cheamă pe cei pregătiţi, ci mai degrabă, îi pregăteşte pe cei „chemaţi”.
Viaţa se masoară mai exact prin vieţile pe care le atingi, şi nu prin lucrurile pe care le dobândeşti.
Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze şi să fie mereu alături de tine! Şi ţine minte:
„Nu te opri. Continuă să cânţi”.

O libertate anosta
 

A fost odată ca niciodată, un om. Trăia singur printre mulţi asemeni lui. Viaţa i se părea lipsită de sens şi de rost, şi asta cu toate că avea bani mulţi, casă frumoasă şi curată, mulţi servitori, etc. Adeseori se uita la servitorii săi. Îi părea rău de ei, simţea milă faţă de ei în inima sa, şi îşi spunea, ce grea trebuia să fie viaţa de sclav… El se bucura zi şi noapte de libertatea sa, de banii săi…. chefuia cu prietenii, avea femei frumoase, mânca mâncărurile cele mai alese.
Aşa îşi trăia el viaţa, în vreme ce servitorii lui duceau o viaţă grea… locuiau în case modeste, sărăcăcioase… zi şi noapte trebuiau să lucreze… aveau legi de-ale lor, un stil al lor de viaţă ce omului nostru i se părea greu de suportat, dar cu toate acestea, pe chipurile lor se întrezarea mai mereu un zâmbet.
Odată, la o petrecere, omul nostru s-a întâlnit cu un vechi prieten. Şi acel prieten, s-a uitat în ochii săi, şi l-a întrebat:
- Amice, care-i rostul vieţii tale?
Şi omul nostru nu a ştiut ce să îi răspundă…
Pe zi ce trece, aceste cuvinte îi răsunau tot mai des în minte… care era rostul vieţii sale…avea de toate, şi totuşi îi lipsea ceva. Nu reuşea să îşi dea seama ce îi lipseşte, şi astfel s-a dus să caute un sihastru, şi să îi caute povaţa.
A urcat din greu pe drumuri şi pe cărări rar bătute, prin hăţişuri întunecate, prin poieni pline de lumină, şi pe costişe abrupte şi îngheţate, unde fiece pas te putea duce jos în hău. Şi în final, a ajuns la grota unde locuia sihastrul…. A intrat înăuntru, s-a aşezat în faţa ascetului, şi l-a întrebat aşa:
- Ce îmi lipseşte mie, părinte?
Sihastrul s-a uitat în ochii săi, şi i-a spus:
- Îţi lipseşte un Stăpân…

Un cal deprimat se tolăneşte pe jos şi nu mai vrea pentru nimic în lume să se mai ridice.
Stăpânul disperat, nereuşind să-l convingă să se ridice, cheamă veterinarul.
Acesta, sosit imediat, examinează animalul şi zice:
“E foarte grav, singura soluţie sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile; dacă nu reacţionează, trebuie eutanasiat.”
Porcul a auzit totul şi fuge la cal:
“Ridică-te, ridică-te, altfel se sfârşeste rău!!!”
Dar calul nu reacţionează şi dă încăpăţânat din cap.
A doua zi, veterinarul vine din nou să vadă efectul pilulelor:
“Nu reacţionează, mai aşteptăm o zi, dar cred că nu sunt speranţe!“.
Porcul auzind, fuge din nou la cal:
“Trebuie să te scoli, altfel vei păţi mari necazuri!”
Dar calul, nimic.
A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stăpânului:
“Du-te după carabină, a venit timpul să-l scăpăm pe bietul animal de chinuri!”
Porcul fuge disperat la cal:
“Trebuie să reacţionezi, e ultima ocazie, te rog, ăştia sunt gata să te omoare!!!”
Calul se ridică, se scutură, face câteva mişcări de dans, o ia la fugă în galop şi sare câteva obstacole.
Stăpânul, care ţinea mult la calul său, foarte fericit îi spune veterinarului:
“Mulţumesc mult, eşti un medic minunat, ai făcut un miracol!
Trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul!
Haideţi iute să tăiem porcul şi să facem o masă mare”
Morala? Uneori e mai bine să îţi vezi de treburile tale!

Stiu si eu o povestire asemanatoare dar cu o morala exact opusa:

„Privind prin gaura din perete, un soricel vazu pe fermier si pe sotia sa desfacand un pachet.
"Oare ce se afla acolo?" se intreba soricelul. A fost ingrozit sa vada ca in pachet era o capcana pentru soareci.
Intorcandu-se la ferma, soricelul dadu de veste tuturor despre ceea ce vazuse.
"Este o capcana pentru soricei in casa! Este o capcana pentru soricei in casa!"
Gaina a cloncanit, si-a ridicat capul si a spus:
"Domnule soarece, iti pot spune doar atat. Inteleg ca este o problema grava pentru dumneata, dar nu are nici o consecinta asupra mea. Nu pot fi deranjata de aceasta informatie".
Apoi soricelul se duse la porc si ii spuse: "Este o capcana pentru soricei in casa!"
Porcul a fost impresionat, dar a raspuns: "Regret domnule soarece, nu pot face nimic, poate doar sa ma rog pentru tine. Poti sa fii sigur ca esti in rugaciunile mele viitoare"
Soricelul s-a dus apoi la vaca si i-a si ei: "Este o capcana pentru soricei in casa!"
Vaca i-a raspuns: "Wow, domnule soricel, imi pare rau pentru tine, dar in ceea ce ma priveste pe mine aceasta capcana nu ma poate rani in nici un fel."
In cele din urma, soricelul s-a intors in casa foarte deznadajduit si s-a decis sa infrunte de unul singur capcana.
In acea noapte s-a auzit un sunet care vestea ca ceva fusese prins in capcana. Sotia fermierului se grabi sa vada despre ce este vorba, dar din cauza intunericului nu a vazut ca in capcana era coada unui sarpe mare si veninos. Asa ca acesta o muscase.

Fermierul se grabi cu sotia sa la spital, apoi o aduse acasa cu febra mare.
Toata lumea stie ca un bun remediu impotriva febrei este supa de pui, asa ca fermierul se duse si sacrifica gaina.
Cu toate acestea, starea sotiei sale se inrautatea.
Prietenii si rudele venisera sa stea cu ea, iar ca sa ii poata hrani fermierul taie si porcul.
Sotia fermierului nu se insanatosi si in cele din urma a murit. La inmormantare au venit atat de multe persoane incat fermierul a sacrificat si vaca pentru a-i hrani pe toti.
Soricelul privea acum prin gaura din perete cu multa tristete...

Morala: Toti suntem intr-o calatorie numita viata. Atunci cand auzi ca cineva are o problema si crezi ca nu te priveste, adu-ti aminte ca daca unul dintre noi este amenintat, noi toti suntem in pericol.”

Multumiri , Delia draga , pentru povestioara postata ! Amandoua povestioarele ne indeamna pana la urma la , DREAPTA SOCOTEALA , caci asa cum spunea bine Sf. Maxim Marturisitorul : "
Că prea mare între faptele bune este dreapta-socoteală, iar cele ce le face credinciosul se cuvine a le face după dânsa; că cele ce se fac fără dreaptă-socoteală şi fără scop, măcar bune de-ar fi, la nimic nu folosesc, ba uneori pricinuiesc şi vătămare."

Odata, pe cand ma aflam unde ma aflam [in India, n.ed.], un misionar strain a venit la mine si mi-a spus: “Sunteti un om bun, dar nu sunteti o buna crestina”.


I-am zis: “De ce?”


“Fiindca sunteti aici de atata vreme si vorbiti doar in engleza. Ce limbi ale bastinasilor ati invatat?”


I-am raspus: “N-am izbutit sa invat nici o limba a locului, fiindca calatoresc foarte mult dintr-un loc in altul. De indata ce invat un dialect, cei din jur incep sa vorbeasca altul. Am invatat sa spun doar ‘Buna dimineata’ si ‘Buna seara’. Nimic altceva”.


“Aaa, nu sunteti crestina. Cum puteti evangheliza?”


Atunci mi-am zis: “Doamne, da-mi un raspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toata inima, si apoi i-am spus: “Ah, am uitat! Stiu cinci limbi.”


“Cu adevarat? Care sunt acestea?”


“Cea dintai limba este zambetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mangaia. Cea de-a patra este rugaciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi ma plimb in toata lumea.”


Atunci el s-a oprit si mi-a zis: “O clipa. Puteti sa repetati, ca sa notez ce ati spus?”


Cu aceste cinci limbi poti calatori in tot pamantul, si toata lumea va fi a ta.

Dragostea ramane si va ramane in veci de circulatie mondiala , caci avand dragoste , le avem pe toate cele bune si cu folos !
Din dragoste si iubire am fost creati si ni s-a aratat lumina , din dragoste suntem iertati de peste doua mii de ani . Cum intoarcem noi aceasta iubire ? Cred ca prin cunoasterea celor doua "limbi" la care faceai referire : LACRIMA si RUGACIUNEA ! Sunt doua "limbi" de mare folos pe drumul Pocaintei !
Multumiri Costel pentru povestioara !http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon7.gif

Hablando de pelotas simbólicas y cuál es más valiosa, hay un otro cuento semejante ( en inglés) con la version you tube también. http://www.youtube.com/watch?v=BqBws...eature=related

The mayonnaise jar and the two cups of coffe

"A professor stood before his philosophy class and had some items in front of him on a table. When the class began, wordlessly, he picked up a very large and empty mayonnaise jar and put a tennis ball in it.

Then he proceeded to fill the remained space with golf balls. He then asked the students if the jar was full. They agreed that it was.

The professor then picked up a box of pebbles and poured them into the jar. He shook the jar lightly. The pebbles rolled into the open areas between the golf balls. He then asked the students again if the jar was full. They agreed it was.

The professor next picked up a box of sand and poured it into the jar. Of course, the sand filled up everything else. He asked once more if the jar was full. The students responded with a unanimous “yes.”

The professor then produced two cups of coffee from under the table and poured the entire contents into the jar, effectively filling the empty space between the sand. The students laughed.

“Now,” said the professor, as the laughter subsided, ” This jar represents your life. The tennis ball represent the most important thing in it: God.

The golf balls are also important things such as your family, your children, your health, your friends, and your favorite passions—the things that if everything else was lost and only they remained, your life would still be full.

The pebbles are the other things that matter in life like your job, your house, and your car, your money. The sand is everything else — the small stuff.”

“If you put the sand into the jar first,” he continued, “there is no room for the pebbles or the golf balls nor the tennis ball.

The same goes for life. If you spend all your time and energy on the small stuff, you will never have room for the things that are really important to you.
Pay attention to the things that are critical to your soul. Make time to talk to God, play with your children. Take time to get medical checkups. Take your partner out to dinner. There will always be time to clean the house and fix the disposal.

Take care of the tennis ball and the golf balls first, the things that really matter. Set your priorities. The rest is just sand.”

One of the students raised her hand and inquired what the coffee represented. The professor smiled. “I’m glad you asked. It just goes to show you that no matter how full your life may seem, there’s always room for a couple of cups of coffee with a friend.”

....y colorin colorado este cuento se ha acabado...

Acum catva timp am citit o carte in care viata a fost comparata cu o calatorie de tren. O lectura foarte interesanta.

Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.

Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri.

Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.

E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.

Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.

Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic... Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.

Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne
lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam. Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.

Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...
....dar fara intoarcere.

Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.

Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei...

Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.

Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga.

Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.

Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren.....
Da, cred acest lucru.

Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren.

Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.

Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe

Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc
Calatorie placuta !

Cămaşa fericirii

Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi vestiţi, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
–Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.

Trimişii împărăteşti au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar, solii săi întârziau, nu se mai întorceau...

Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi desigur avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decăt să ia cămaşa fericirii.

S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac încât nu avea nici măcar cămaşă...
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...I-b1-p1499.htm

Increderea in Dumnezeu
 

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită. - Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte?!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? “Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.”
“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine. ” (Sfântul Vasile cel Mare )

Doi prieteni mergeau impreuna prin desert.

La un moment dat s-au certat, si unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt si l-a lovit.

Acesta din urma, indurerat, fara cuvinte, a scris pe nisip:

”Astazi, cel mai bun prieten m-a jignit si m-a lovit.”

Au continuat sa mearga si au ajuns la o oaza, in lacul careia au decis sa se racoreasca.

Cel care fusese palmuit a fost cat pe ce sa se inece, dar prietenul sau l-a scos la mal.

Dupa ce si-a revenit, cel salvat a scris pe o piatra:

”Astazi, prietenul meu cel mai bun a fost langa mine cand am avut nevoie de el.”

Celalalt l-a intrebat:

-Cand te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatra. De ce?

Acesta i-a raspuns:

-Cand sunt ranit scriu pe nisip pentru ca vanturile sa stearga amintirea suferintei. Dar cand cineva imi face un bine sap aceasta amintire in piatra, pentru ca ea sa dainuie, nestearsa…

Lasa vanturile sa imprastie chiar acum in departari suferintele tale trecute, ca si cand ar fi fost scrise pe nisip… Si cum ar fi sa incepi sa-ti sapi in piatra bucuriile ori de cate ori iti ating sufletul, pentru ca sa te poti intoarce la ele atunci cand ai nevoie?

Criminalul
 

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine pazită, într-o seară un criminal a scăpat.
Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câinii, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mica, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mama să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el.
Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci ?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta ii spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine.
Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi.
Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru.
Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem

Pelerinii
 

Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi. Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele. Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.
– Acel om este sortit morţii ! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el ! a spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.

Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat înspate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum. Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul.

La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese?

Importanta unei simple incurajari . . .
 

Dante Gabriel Rossetti, artist şi poet faimos al secolului al XIX-lea, a fost abordat la un moment dat de un om mai în vârstă. Acesta avea la el câteva schiţe şi desene pe care l-a rugat pe Rosetti să le privească şi să îi spună dacă au vreo valoare, sau dacă măcar anunţau un potenţial talent. Rosetti le-a privit cu atenţie şi şi-a dat seama imediat că erau fără valoare, fără nici un semn al vreunui talent artistic. Dar Rosetti era un om bun, şi i-a spus bătrânului, cât mai blând cu putinţă, că picturile aveau o valoare redusă. I-a părut rău, dar nu îl putea minţi pe acel om. Bătrânul a fost dezamăgit, dar a părut să se aştepte la concluziile lui Rosetti.
Şi-a cerut scuze că i-a răpit din timp şi l-a rugat să mai privească nişte desene, de această dată, ale unui tânăr student. Rosetti s-a uitat la al doilea set de desene şi imediat a fost entuziasmat de talentul pe care-l ascundeau. Acestea sunt bune, a exclamat. Tânărul are talent. Ar trebui ajutat şi încurajat în cariera sa artistică. Va avea un viitor strălucit dacă va munci din greu şi nu va renunţa.
Rosetti a observat cum bătrânul a fost profund mişcat de aceste cuvinte.
- Cine e tânărul artist? a întrebat. Fiul tău?
- Nu, a spus cu tristeţe bătrânul. Sunt eu, cel de-acum 40 de ani. Dacă aş fi auzit atunci cuvintele tale… Pentru că, vezi tu, am fost descurajat şi am renunţat prea devreme.

7 scurte povestioare . . .
 

Duhul Sfant: Roata credintei

Intr-o zi, un om credincios fu intrebat de un prieten al sau:
- Spune-mi, frate, cand omul se intoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri incep sa lucreze mai intai in viata lui: credinta, cainta, frica de iad, nadejdea?
Credinciosul i-a raspuns:
- Spune-mi, prietene, cand o roata incepe sa se invarta, care-i spita care porneste mai intai?
- Pornesc toate deodata, raspunse prietenul.
- Vezi, zise credinciosul, asa e si cand, sub bataia vantului Duhului Sfant, sufletul nostru porneste la drum nou. Toate darurile ceresti si sufletesti se pornesc deodata, spre o rodnica lucrare, intocmai ca spitele rotii.


Dumnezeu: Copilul intelept
Un gospodar, fiind incercat de nevoi, fu silit sa-si mute familia intr-o casa mai mica.
Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plangea. Unul dintre copii o intreba:
- De ce plangi, mama?
Ea se jelui, zicand:
- De-acu' vom sta intr-o casa mica, urata, si vom fi saraci.
Copilul o intreba din nou:
- Mama, in casa aceea mica si urata n-are sa mai fie Dumnezeu?
Rusinata de vorbele copilului, mama isi sterse lacrimile si nu se mai jelui.


Recolta buna si Dumnezeu
Doi sateni stateau de vorba.
Unul zise:
- Sunt foarte multumit de recolta mea si-ti multumesc si dumitale pentru ajutorul pe care mi l-ai dat la carat.
Celalalt raspunse:
- Si eu iti multumesc ca mi-ai dat o mana de ajutor cand am secerat.
Un copil al unuia din ei, care se afla de fata, ii zise tatalui sau:
- Tata, dar lui Dumnezeu nu-i multumesti ca ti-a dat recolta buna?
Cei doi sateni, rusinati, se privira si-si zisera in sinea lor: "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu".


Iertarea: Chiar de nu esti vinovat, cere iertare!
Un satean era certat cu altul. Diavolul ii puse in minte gandul sa ucida pe cel cu care se dusmanea.
Celalalt, care era un om credincios, cand se duse la spovedit, ii spuse parintelui despre aceasta vrajmasie.
Preotul ii spuse ca se va putea impartasi numai daca se impaca cu dusmanul sau.
Omul merse atunci la cel cu care era certat si-i zise:
- Iata, prietene, am venit sa-ti cer iertare si sa ma impac cu tine, ca vin Sfintele Pasti si as vrea sa ma impartasesc...
Celalalt ii raspunse:
- Bine-ai facut c-ai venit, pentru ca, uite, trebuie sa-ti spun ca de trei ori te-am pandit la loc dosnic sa te omor. Multumesc lui Dumnezeu c-ai venit si m-ai ferit astfel de mare pacat.
Cu sufletul plin de dragoste, cei doi sateni isi dadura mana si de-atunci ramasera prieteni buni.


"N-a stiut ce face..."
Sfantul Eusebiu, mergand intr-un oras unde se aflau multi necredinciosi, fu lovit greu si pe negandite de o piatra aruncata de unul dintre ei.
Cazu la pamant si intra in agonie.
Inainte de a muri, fu adus in fata lui cel care aruncase piatra.
Norodul voia sa-l ucida.
Sfantul Eusebiu ii opri pe oameni si-i ruga:
- Crutati-l, ca n-a stiut ce face... Eu il iert.
Si peste cateva clipe muri.
Paganii, vazand atata bunatate si iertare, crezura si ei in Iisus Hristos si se botezara.


Invatatura Domnului: Din lume, dar nu ai ei
Un crestin ii spunea unui prieten ca el nu intelege vorbele Mantuitorului: «Voi sa fiti din lume, dar nu sa fiti ai lumii».
Atunci, prietenul sau, care era un om mai zidit in invatatura Domnului, i-a raspuns:
- In lume, cu oamenii se petrece intocmai ca si cu pestii in mare. Cu toate ca apa marii e sarata, pestii nu sunt sarati. Asa si cu oamenii: ei pot trai in lume fara sa ia «saratura» ei, adica pacatele ei.


Maica Domnului: "Fara stricaciune..."
- Cum a putut naste fara stricaciune Sfanta Fecioara Maria pe Domnul nostru? il intreaba un om pe un preot.
Preotul ii raspunse:
- Lumina soarelui trece prin geam si vine la noi fara sa strice sticla geamului. Tot deasemenea, lumina vietii a trecut prin Maica Preacurata fara sa-i strice trupul.

Cândva un bărbat descoperi în pământul său, o statuie de marmură de o mare frumuseţe şi o duse unui colecţionar căruia-i plăceau toate lucrurile frumoase, oferindu-i-o spre vânzare, iar colecţionarul o cumpără pentru o sumă însemnată. Apoi se despărţiră. Şi cum mergea omul spre casă cu banii, se gândi şi spuse:

“ Câtă viaţă aduc banii aceştia! Cum poate cineva să dea atât de mult pentru o piatră cioplită îngropată şi neştiută în pământ de o mie de ani?”

Iar colecţionarul privind statuia îşi spuse în sinea lui: “Ce frumuseţe! Ce viaţă! Ce suflet a plasmuit-o prin visare! Şi câtă prospeţime după un dulce somn de o mie de ani. Cum poate cineva să dea acestea toate pentru bani, morţi şi lipsiţi de vise?”

(Kahlil Gibran)

Povestea curcubeului

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.

Verdele spuse: “Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.

Albastrul l-a intrerupt si exclama: “Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”

Galbenul rase: “Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”

Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”

Ei bine, rosul incepu sa strige: “Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”

Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”

La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: “Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”

Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.

Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: “Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special.
Lasati culorile curcubeului sa va reaminteasca sa va apreciati pe voi insiva si pe cei din jur!

Paul, cu o figura trista si abatuta, se intalni cu prietena sa Carla intr-un bar, la o cafea. Deprimat, incepu sa se descarce in fata ei, povestindu-i despre toate preocuparile sale… munca… banii… raportul cu prietena… scopul sau in viata!… Totul parea sa ii mearga prost. Carla baga mana in geanta, scoase o bancnota de 50 EURO si ii zise:
- Vrei aceasta bancnota?
Paul, putin confuz, la inceput ii raspunse:
- Bineinteles, Carla… sunt 50 EURO, cine nu i-ar vrea?

Atunci Carla lua bancnota intr-o mana si o stranse cu putere pana cand facu un mic ghemotoc. Aratandu-i ghemotocul lui Paul il intreba din nou:
- Acum o mai vrei?
- Carla, nu stiu unde vrei sa ajungi, dar sunt in continuare 50 EURO. Bineinteles ca ii iau si asa, daca mi-i dai.

Carla desfacu ghemotocul, arunca bancnota pe jos si o calca cu piciorul, pana cand se murdari toata.
- Tot mai vrei bancnota?
- Asculta, Carla, tot nu inteleg unde vrei sa ajungi, este oricum o bancnota de 50 EURO, si pana cand nu o rupi isi pastreaza valoarea….
- Paul, trebuie sa stii ca chiar daca uneori ceva nu iese asa cum vrei tu, chiar daca viata te indoaie si te face un mic ghemotoc, tu continui sa fii la fel de important cum ai fost intotdeauna… Ceea ce trebuie sa te intrebi este cat valorezi in realitate, nu cat de mult poti sa fii abatut intr-un anumit moment.

Paul ramase nemiscat uitandu-se la Carla fara sa zica un cuvant, in timp ce mesajul ii intra bine in memorie. Carla puse bancnota desfacuta alaturi de el, pe masa, iar cu un zambet complice ii spuse:
- Ia-i, tine-i cu tine ca sa iti amintesti de acest moment atunci cand nu te vei simti bine… dar trebuie sa imi dai o bancnota noua de 50 EURO ca sa o pot utiliza cu urmatorul prieten care are nevoie. Il pupa pe obraz si se indrepta catre usa. Paul privi bancnota, zambi, o privi din nou si cu o energie noua il striga pe ospatar sa plateasca nota…

De cate ori ne indoim de valoarea noastra, de ceea ce meritam intr-adevar si de ceea ce putem realiza?

Acum gandeste-te bine. Incearca sa raspunzi la urmatoarele intrebari:
1. Spune care sunt cele mai bogate 5 persoane din lume.
2. Spune care sunt ultimele 5 castigatoare de la Miss Univers.
3. Spune 10 castigatori ai premiului Nobel.
4. Spune care sunt ultimii 5 castigatori ai premiului Oscar cel mai bun actor sau actrita.

Cum merge? Rau? Nu te preocupa. Nici unul dintre noi nu isi aminteste care erau cei mai buni ieri. Iar aplauzele se duc! Si trofeele se umplu de praf! Castigatorii se uita!

Acum raspunde la urmatoarele:
1 – Spune 3 profesori care te-au ajutat in formarea ta
2 – Spune 3 prieteni care te-au ajutat in momente dificile
3 – Gandeste-te la cateva persoane care te-au facut sa te simti special
4 – Spune numele a 5 persoane cu care iti petreci timpul.

Cum merge? Mai bine? Persoanele care fac diferenta in viata ta nu sunt cele cu cele mai bune rezultate, cu multi bani sau multe premii… Sunt cele care isi fac griji pentru tine, care au grija de tine si care stau oricum cu tine.

Gandeste-te o clipa… viata este foarte scurta! Tu, pe ce lista esti? Nu stii?… Lasa-ma sa te ajut…

Nu esti printre cei faimosi, dar esti printre cei la care m-am gandit ca vor citi aceste randuri.

“O lumanare nu pierde nimic daca aprinzi o alta…”

O istorioara adevarata pe care am citi-o intr-o carte a lui Dan Puric

Iese Puric din biserica intr-o duminica si il intampina un om, foarte rastit:
- Dumneata ai scris cartea aia cu "Omul frumos"?
- Da, eu am scris-o.
- Unde vezi, domnule, dumneata, oameni frumosi? Ca eu de dimineata de cand ma scol si pana noaptea, cand ma culc, vad numai jigodii. Nu exista oameni frumosi.
O batranica se baga in discutie, cu voce calma si molcoma:
- Ba exista, bre, dar nu vezi dumneata.

Monahul Galaction Ilie din manastirea Sihastria, fiind multi ani pastor la oi, umbla cu oile manastirii... a intalnit un sihastru sfant pe care il cunostea si l-a intrebat:
- Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii?
Cuviosul sihastru, oftand din inima, a raspuns:
- Parinte Galaction, stii cand va fi sfarsitul lumii? cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin, adica atunci cand nu va mai fi dragoste si intelegere crestineasca intre frati, intre rude, intre crestini si intre popoare. Atunci cand nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevarat va fi sfarsitul lumii. Caci fara iubire si fara Dumnezeu nu pot sa mai traiasca oamenii pe pamant.
Apoi cei doi sihastri s-au sarutat si au plecat.

Gasim intotdeauna ceea ce cautam
 

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întreabă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărtă, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

despre vreme calduroasa
 

“Odata, a mers o femeie la Trei Ierarhi sa se spovedeasca. La dojenirile Staretului, referitoare la o imbracaminte decenta, femeia s-a opus:
- Ma sufoc, din pricina caldurii, spunea. Nu mai pot!

Atunci Staretul i-a aratat o fotografie ce o avea, ca amintire, cu membrii Asociatiei Sfintilor Trei Ierarhi, barbati si femei, facuta intr-o vara, la inceputul secolului nostru.
- Ii vedeti pe acestia? Vedeti cum erau imbracati si barbatii si femeile? Era vara. Vedeti cum sufereau hainele inchise, cravatele, sacourile, fustele lungi, manecile lungi? Ce spuneti? Nu se incalzeau?

Focul se afla inauntrul nostru, nu vine din afara. Asadar, moda este aceea care face pe oameni sa se dezbrace, si nu caldura"

Sădeşte-ţi credinţa!
 

De mai mult timp, un tânăr trecea printr-o serie de ghinioane. Acest lucru l-a deprimat atât de mult, încât nu mai era bun de nimic. Un prieten îi aduse într-o zi un pliculeţ ce conţinea câteva boabe de muştar.
- Ce este acolo? întrebă curios omul.
- Un leac minune pentru tine, răspunse prietenul.
Acesta desfăcu pliculeţul şi îi puse în palmă cele câteva boabe de muştar. Apoi, scoase din geantă o Evangelie şi citi:
"Iar Domnul a zis: De-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare!, şi v'ar asculta" .
- Acesta să fie leacul minune? zise ironic tânărul.
- Încearcă şi ai să vezi. Uite îţi las şi Evanghelia.
Omul se gândi că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar urma acest sfat. Puse, aşadar, pliculeţul în buzunarul de la haină pentru a-l avea mereu la îndemână şi se strădui să-şi imagineze că sicomorul de necazuri va fi aruncat curând în marea trecutului, graţie credinţei lui cât un bob de muştar.
Trecu o lună şi nu se întâmplă nimic."Trebuie să mai am răbdare", îşi zise el. Răbdare a avut timp de un an de zile fără să se schimbe nimic. Parcă necazurile lui sporiseră. Într-o bună zi, opri maşina pe partea dreaptă a şoselei şi aruncă furios pliculeţul pe geam. Se săturase: "Să mă lase în pace cu utopiile lor!" bombani el cu năduf şi porni maşina.
Trecu câţiva ani. Necazurile erau parcă mai mari şi mai multe ca oricând. Tânărul era foarte deprimat. Conducea încet maşina, când, trecând prin locul unde aruncase pliculeţul pe gem, îşi aminti de întâmplare. Opri şi se dădu jos. Nu mică i-a fost mirarea când văzu mai multe tufe de muştar răsărite pe marginea şoselei. Proveneau din seminţele pe care le aruncase. Se aplecă şi începu să le culeagă seminţele. Erau multe. Le puse cu grijă într-o pungă şi plecă.
Ajuns acasă, desfacu punga şi le privi. Deodată, făcu o descoperire.
Cum aceste seminţe s-au inmulţit dacă le-am sădit, tot aşa credinţa mea, cât un bob de muştar, trebuia să o sădesc în ţarina Domnului. Numai aşa s-ar fi putut ca sicomorul de necazuri să se dezrădăcineze. Greşala mea a fost aceea că nu am semănat muştarul.
Tânărul a semănat muştarul de credinţă pe ogorul Evangheliei şi acela a rodit printre oameni. Ghinioane mai avea, dar el nu mai avea timp să se ocupe de ele. Chiar că se dezrădăcinaseră şi apoi se sădiseră în mare.
La scurtă vreme, pe când citea Evanghelia, dădu peste următorul pasaj:
"Cu ce este asemenea împărăţia lui Dumnezeu? şi cu ce o voi asemăna?
Asemenea este grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s'a făcut pom şi păsările cerului s'au sălăşluit în ramurile lui ".
Într-adevăr, gândi el, trebuie să-ţi semeni credinţa şi să aştepţi până când creşte ca un copac mare, mai mare decât sicomorul de necazuri. Atunci, acesta se dezrădăcinează şi se sădeşte în mare. Dar totul porneşte de la un grăunte. Un grăunte semănat în Domnul. Fără Acesta, poţi avea grămezi de seminţe, dar ele vor rămâne sterile.

Rugăciune:

Doamne, Tu ne călăuzeşti pe căi nepătrunse şi înţelepte. Adeseori, micile întâmplări ne fac să ne luminăm asupra parabolelor Tale pline de înţelepciune. Viaţa este un bun predicator şi dacă am şti să-i ascultăm cuvântul, am fi scutiţi de munţii de ghinioane şi necazuri care ne-au încercat. Fă-ne atenţi la călăuzirea Ta şi fă să ascultăm cuvântul vieţii, tălmăcitorul Cuvântului Tău celui veşnic. Amin.

” …În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută de cărţi a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav şi îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea şaptezeci de ani. O viaţă de om. Puse revista pe noptiera şi încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în aşternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, ţesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara ţârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfaţişând natura moartă. În sfrşit, şi-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp aşa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEŞTE. O voce limpede şi plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Îşi aduce aminte de Eli şi de proorocul Samuel. Fericit că ştie cum să răspundă, zice hotărât : Porunceşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
- Ioane, de ce nu dormi ?
- De-aş putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat şi m-am trezit, zise el ca şi cum i-ar face un reproş.
- Dar de ce nu M-ai rugat să-ţi trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înţelegea de ce nu i-a dat prin minte aşa ceva. Glasul continuă :
- Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neaşteptat întrebarea ?
- Nu Doamne, făcu el încurcat şi ruşinat. Nu m-am gândit să mă rog.
- Tu ştii câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
- Ştiu şi eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
- Hai să le numărăm. Ştii s-o spui ? Spune-o !
- Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
- Tatal nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tau; vie împărăţia Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer aşa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; şi ne iartă nouă gresalele noastre, precum şi noi iertam greşiţilor noştri ; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !…Şaizeci şi nouă de cuvinte, Doamne.
- Aşadar, numai şaizeci şi nouă de cuvinte. Dar tu ştii câte cuvinte ai rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iaraşi peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Îşi aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
- Douăzeci şi cinci de mii de cuvinte, Doamne.
- Eşti pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea.
- Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală şi cuvintele citire din revistă ?
- Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunţai impeceptibil
Glasul continuă :
- Înmulţeşte douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute şaizeci şi cinci de zile şi vezi cât îţi dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viaţă. De data aceasta se sperie :
- Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute şase mii o sută !
- Îţi aminteşti de parabola talanţilor ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranţă. Matei 25, 14-30.
- Spune-o!
- Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia sa:unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele. Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n’ai răspândit şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
- Iată, îţi voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanţii sunt cuvintele. Într-o viaţă de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviinţă că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alţii le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Şi nu-ţi trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum şaizeci şi nouă.
- Stai puţin, Doamne, îşi aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
- Şi ai biruit?
- Am câştigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei!
- La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă şi iar se roagă. Vorbesc puţin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Şi ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu duşmanii nevăzuţi şi nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă şi tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăşi Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul şi se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese şi se lăsa purtat. Era somnul. În sfârşit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat şi ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Îşi aminteşte: douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte... nouă milioane nouă sute şase mii o sută de talanţi… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Şaizeci şi nouă de talanţi… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci şi opt de talanţi…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Şi înca una. Câte va putea.
Pe uliţa satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineaţă frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
- Bună dimineaţa Ioane, ce te grăbeşti aşa ?
- Era vecinul cu care ieri îşi cheltuise talanţii.
- Amin, zise Ion concentrat.
- Ce amin ? Încă mai dormi şi vorbeşti în somn?
- Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important.
- Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări şi nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
- Două sute şapte, făcu în sfârşit Ion.
- Două sute şapte lei? se holba vecinul.
- De talanţi… de cuvinte ! se corecta el.
- Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
- Douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute şase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul.
- Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârşit, se hotărî.
- Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Şi mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minţi. La revedere !

Paresimi Fericitul
 

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte . De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc". Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Paresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Păresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
- De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
- Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul,dădu cu punga de pământ plin de năduf, apoi începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
- Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Ce frumos! De aici se dovedeste ca se mantuiesc unii si prin jertfelnicia si multa rabdare a altora!

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…

foarte frumoasa acesta povestioara si mai ales concluzia batranului (plina de intelepciune)!

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 1 )
 

O MAMĂ ADEVĂRATĂ
Evdochia este o tânără plină de viaţă şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Ne-am cunoscut într-un spital, unde a intervenit pentru un părinte cu care fusesem. Odată, mergând la familia ei, am stat mai mult de vorbă cu ea, şi, printre altele, mi-a povestit cu lacrimi în ochi prin ce trecuse cu puţin timp înainte.
„Eram în anul trei la medicină şi vorbeam cu un băiat pe care-l chema Teodosie, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La înce-put l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insis-tenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng şi m-am dus la Teodosie ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: «Du-te şi fă avort!» Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lun-gesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.
Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să-mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am fugit de acolo. Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor şi am năs-cut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptă-mână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am venit la Tesalo-nic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebu-nă. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.
Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvin-te, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbu-nez, i-am zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.
Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, înge-nunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ţie îţi dăru-iesc acest copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge».
Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bise-ricii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.
După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: «Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai».
Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoar-că maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi cei-lalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu”.
În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte, bucuria familiei.
„De când a intrat în casă, a readus viaţa, a continuat Evdochia. A devenit slăbiciunea buni-cului, care la naştere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se şi rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeaşi vârstă”.
Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să trăiesc”. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia şi înseamnă «Preasfânta». Evdochia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.
Iată un model de mamă, care şi-a pus sufle-tul pentru copilul ei.

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 2 )
 

NA, MAI BATE-O DACĂ POŢI!
Întâmplarea aceasta mi-a povestit-o un tânăr.
Acesta avea un verişor care se căsătorise cu o fată minunată şi foarte înţeleaptă. Se înţelegeau foarte bine şi nimic nu umbrea fericirea lor. Nu-i mai reţin numele, dar să zicem că-l cheamă Nicolae.
Într-una din zile, pe când se afla la serviciu, colegii lui au început să se laude cu faptele lor. Unul zicea: „Eu, când merg acasă, nevasta stă dreaptă înaintea mea”. Altul spunea: „Eu, când intru în casă şi mă aşez pe pat, copiii îmi scot încălţările, iar nevasta îmi aduce mâncare, fără a îndrăzni să zică o vorbă, ştiind ce o aşteaptă”. Fiecare se lăuda cu aşa-zisele fapte bune.
Auzind, Nicolae a zis: „Măi fraţilor, eu nu vă înţeleg! În casa mea există atâta linişte şi pace, şi de aceea eu nu mă cert niciodată cu nevasta şi nu e nevoie să o ating măcar cu un deget”. „S-o crezi tu, i-au răspuns ei râzând. Ia să te duci un pic ameţit şi să faci scandal, să vezi cum îţi pune castronul în cap!”.
Continuând discuţia pe tema asta, în cele din urmă, l-au convins să o încerce. Au hotărât să se stropească cu un pic de băutură, ca să miroase, iar apoi s-o facă pe supăratul. Zis şi făcut.
Ajungând acasă, intră şi trânteşte uşa, clăti-nându-se. Fără să zică nimic, se aşează, forţându-se să pară nervos. Mâncarea era caldă, ca de obi-cei, şi aşezată pe masă. El gustă şi împinge far-furia la o parte, lăsând să-i cadă mâna cu zgomot pe masă. Soţia îl priveşte mirată şi, apropiindu-se de el, îi zice cu blândeţe: „Nicule, te rog să-mi spui cine te-a supărat, sau, dacă nu-ţi place mân-carea, îţi fac imediat alta. Hai, linişteşte-te şi spune-mi cu ce pot să te ajut! i-a zis ea mângâ-indu-l pe cap”.
Atunci el nu a mai rezistat şi a început să zâmbească şi a exclamat: „Na, mai bate-o dacă poţi!” şi, îmbrăţişând-o, i-a povestit toată istoria provocată de colegi.

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 3 )
 

PE VÂRFUL ATHOSULUI
Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bise-ricuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primă-vara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta.
Am rămas împreună la Panaghia, unde preo-tul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mân-carea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea.
M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.
Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o biseri-cuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuito-rului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A înce-put călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.
„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascul-tam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am mi-nunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.
Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.
Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.
În acea seară, ducându-mă acasă, am înce-put şi eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zi-când că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi s-a înălţat iarăşi la cer, precum venise”.
Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu acatistul Maicii Domnului.
După ce am vorbit eu, a venit rândul preo-tului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii.
Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfân-ta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Tesalonic unde slujea acest părin-te. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia.
După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi pă-rintele ne-a pus cununiile pe cap, icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.
Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împăr-tăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăi-mântător, dar minunat.
Apoi ne-a vorbit altul, Atanasie: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.
Ajungând în faţa acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-ţi fac închinăciuni; te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înain-tea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa icoanei ei”.
Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta.
Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mer-gea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se îm-părtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtă-şeşti?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…”. Spu-nând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa.
Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 4 )
 

DRAGOSTEA DOAMNEI DESPINA
A FOST RĂSPLĂTITĂ
Odată voiam să ajung până la Atena la o mănăstire cu unele probleme personale. L-am sunat pe Hristo (tânărul de mai sus, căruia îi vor-bise Maica Domnului din icoană) şi l-am rugat să caute o maşină ca să mă ducă până acolo. După câteva minute mă sună şi-mi spune: „Ei, părinte, să vezi că Maica Domnului are grijă de noi şi am găsit maşină”. „Cum, s-a rezolvat aşa repede?”. „Când am vorbit cu sfinţia ta, în apropierea mea se afla o doamnă care a auzit convorbirea noastră şi, după ce am închis, m-a întrebat despre ce este vorba. După ce i-am spus, s-a oferit să ne ajute”.
A doua zi ne-am întâlnit cu doamna Despi-na care ne-a dat maşina cu atâta bucurie de parcă i-am fi făcut noi nu ştiu ce mare favoare. Maşina era nouă, având încă numărul de hârtie pe ea. Am mulţumit Maicii Domnului şi am plecat.
După ce am rezolvat problemele, întorcân-du-ne acasă, la o oarecare distanţă înaintea noas-tră se afla o maşină mare încărcată cu paleţi din lemn, pe care de obicei se aşează saci cu ciment. Un palet a căzut din maşină în mijlocul drumului. Înaintea noastră se mai afla o maşină mică care era mai lată decât a noastră. Şoferul a reuşit să încadreze paletul între roţi şi să treacă mai departe, dar trecând el, din suflul maşinii, s-a ridicat paletul chiar în faţa noastră. Fiind pe auto-bandă, mergeam cu 120 km/h. Lovitura a fost destul de puternică deoarece ne-a zdruncinat maşina. Ne-am uitat în urmă şi am văzut paletul făcut surcele şi pulverizat în aer. Nu am îndrăznit să mai scoatem nici un cuvânt. Hristo a încetinit şi a tras pe dreapta să vedem pagubele. Mi-o şi imaginam pe doamna Despina, care ne-a dat cu atâta dragoste maşina şi, după cum am aflat mai târziu, pe care nici nu o plătise, deoarece era cumpărată în rate. Ne-am dat jos din maşină şi am rămas uimiţi: maşina nu era nici măcar zgâ-riată! Ne-am făcut amândoi semnul sfintei cruci şi, mulţumind Maicii Domnului, am plecat mai departe, ajungând cu bine la destinaţie.
Doamna Despina fusese căsătorită cu un arab care a lăsat-o cu doi copii şi s-a întors în ţara lui. Îmi povestea că de multe ori nu avea ce să mănânce, de aceea, pe la amiază, când vecina sa pregătea masa, se ducea şi ea în vizită, iar aceasta, având un suflet milostiv, o primea de fiecare dată şi o aşeza la masă. „Am petrecut multe zile în lacrimi, spunea ea, dar Maica Dom-nului nu m-a părăsit niciodată. Mi-am găsit şi un serviciu şi toate lucrurile s-au îndreptat”.

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 5 )
 

JOCI TARE!
Într-un an, de Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, am urcat pe vârful Atho-sului pentru a participa la privegherea de toată noaptea. Am plecat în ajunul Praznicului şi pe la amiază am ajuns la Panaghia. Printre alţii, am întâlnit acolo şi trei tineri de religie anglicană. Nu mai reţin din ce ţară erau. Prin intermediul unui student român care ştia engleza, am discutat mai mult timp cu ei. Unul dintre aceştia, cu toate că înainte fusese ortodox, devenise un fanatic, având o viclenie care i se citea pe faţă. După mai multe discuţii, i-am întrebat: „Voi credeţi cu ade-vărat că acest munte este Grădina Maicii Dom-nului şi este sub ocrotirea ei?”. „Credem, au zis ei în cor, căci de aceea am şi venit să-l vizităm”. „Bine, am zis eu, dar atunci nu v-aţi întrebat de ce nu este nici un anglican în acest sfânt munte sau vreunul de altă credinţă şi de ce sunt numai ortodocşi?”.
Doi dintre ei m-au privit fără să mai scoată nici un cuvânt, iar cel apostat a zis: „Joci tare, aici m-ai biruit şi nu ştiu ce să-ţi răspund”.
După câteva clipe au început alte discuţii, cum fac şi sectarii. Atunci le-am zis: „Uite, peste puţin vom urca pe vârful Athosului la priveghere. Hai să ne rugăm cu toţii la Maica Domnului să facă un semn sau să arate vreo minune, ca să cunoaştem care este credinţa adevărată. Avem toată noaptea la dispoziţie şi eu cred că Maica Domnului ne va asculta rugăciunile”. Auzind acestea, i-am văzut că s-au schimbat la faţă şi au început să bată în retragere şi să motiveze diferi-te lucruri. Intrase un fel de frică în ei. Abia i-am convins să accepte.
După ce am ajuns sus, pe vârf, nu i-am mai văzut şi mi-a zis cineva că s-au dus şi s-au culcat după nişte stânci, iar a doua zi dimineaţa au ple-cat înainte de a se termina slujba şi nu am mai dat ochii cu ei. Atunci mi-am dat seama în câtă nesiguranţă şi înşelare trăiesc ei, încât le era frică ca nu cumva să se facă vreun semn şi să li se vă-dească rătăcirea. Bunul Dumnezeu să-i miluiască!

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 6 )
 

TE VEI FACE BINE
Anul acesta de Buna Vestire, cu ajutorul Maicii Domului, am fost la hramul unei mănăstiri din zona Halkidiki. După slujbă, stareţul ne-a spus câteva cuvinte de folos, printre care şi următoarea minune care s-a petrecut cu câteva luni înainte.
În Cipru se afla un om care avea o paralizie de la mijloc în jos. Era purtat numai în cărucior. A fost în Anglia la cel mai bun spital, unde se operase, dar peste tot acelaşi rezultat; medicii nu i-au dat nici o şansă, spunând că va rămâne aşa toată viaţa. Nemaiavând nici o speranţă de nică-ieri, a început să se roage împreună cu familia la Sfântul Apostol Andrei, iar noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Apostol Varnava şi i-a zis: „Mâine să mergi la moaştele mele care se află în mănăs-tirea din apropierea ţărmului mării şi să-l rogi pe preotul de acolo să-ţi citească o rugăciune şi te vei face bine”.
Sculându-se a doua zi, a cerut să fie dus acolo. Şi ajungând, s-a închinat la moaştele Sfân-tului Apostol, iar când a început preotul rugăciu-nea, a simţit că picioarele prind viaţă, şi până ce preotul a terminat rugăciunea s-a ridicat cu totul sănătos pe picioarele lui. Unii care nu credeau au dat telefon în Anglia la doctorul care l-a operat şi l-au întrebat dacă omul respectiv mai are şansa de a se vindeca. Răspunsul doctorului a fost că din păcate aşa va rămâne toată viaţa. Atunci i-au spus şi lui despre minunea care s-a făcut cu acel om.

În timpul unei predici în care preotul făcea referire la purtarea baticului de către femei în biserică, o femeie vopsită strident a iesit afară, plictisită.
După slujbă, femeia de la pangar a întrebat-o:
- Iertati-mă că vă întreb, dar de ce la unele predici stati la locul dumneavoastră, iar alteori, asa cum s-a întâmplat azi, iesiti?
- Este mai bine pentru mine să ies, ca să am osânda mai mică. Oricum, nu voi purta niciodată batic. Si decât să ascult si să nu port, mai bine nici să nu ascult.
- Mai bine stăteati si ascultati, că poate cuvintele părintelui vă puneau pe gânduri.
- Ce să mă pună? Eu stiu precis cât vreau să trăiesc după cum învată Biserica si cât vreau să trăiesc după cum mi se pare mai bine. Îmi cunosc slăbiciunile si păcatele, si mă lupt cu ele atât cât pot, fără să fortez. Atâta pot, atâta fac.
Femeia de la pangar i-a răspuns:
- Eu cred că, dacă ati vrea să aflati mai mult, ati putea mai mult si ati face mai mult.
- Nu, nu cred.
- Ba da. Dacă vă gânditi numai la neputintele care vă apasă, fără să vă dati seama că Dumnezeu vă poate da puterea de a le birui, pierdeti tocmai unirea cu Dumnezeu.
- Si ce vreti acum, să port batic cum purtati dumneavoastră?
- Nu mă întelegeti gresit. Dacă ati fi stat la predică, ati fi înteles că nu acesta a fost rostul predicii, de a convinge unele femei să poarte si ele batic. Scopul predicii a fost de a ne convinge pe fiecare să trăim asa cum ne cere Dumnezeu. Femeia nu se mântuieste dacă poartă batic, nu baticul o mântuieste pe femeie, asa cum nici barba nu îl mântuieste pe bărbat. La femeie, baticul nu este o dovadă de virtute, este însă o dovadă a alegerii unui mod de viată. Când femeia este supusă bărbatului său si trăieste astfel încât să Îi placă lui Dumnezeu, ea nu simte purtarea baticului ca o povară, ca un canon. Îl simte ca o medalie: e un mod de a mărturisi o filosofie de viată. Dar când femeia poartă batic, însă trăieste cum nu trebuie, baticul nu este decât o dovadă de fariseism.
- Ei, dacă as fi stat la predică, poate m-ar fi convins si pe mine să port batic.
- Dar v-am spus că nu acesta este scopul predicii. Pe viitor ar fi bine încercati să stati si la predicile care nu vi se par potrivite pentru dumneavoastră, că poate o să vă schimbati punctul de vedere.
- Ce folos să stau, dacă nu vreau să renunt la ideile mele?
- Stati, stati, că poate auzind cuvintele mântuirii o să vi se mai înmoaie inima. Mai bine să stati si să le auziti, dacă tot ati venit la biserică, decât să vă plimbati în jurul bisericii. Că tot auzindu-le, o să trebuiască până la urmă să vă hotărâti: ori rămâneti cu ideile dumneavoastră, si atunci nu are rost să mai veniti la biserică, ori veniti la biserică, si atunci veti încerca să păstrati din ideile pe care le aveti numai ce merită păstrat, numai ce vă este de folos pentru mântuire. Că asa, au venit multi până la sfârsitul vietii lor la biserică, si cu trupul credeau, dar cu sufletul nu. Si formalismul nu mântuieste.
- Si dacă vin si ascult, nu se poate să rămân tot formalistă?
- Ba se poate, normal că se poate, dar mai mari sanse de îndreptare are cel care ascultă cuvintele mântuirii decât cel care stă departe de ele.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: "Părinte, umblu la bătrâni si ei îmi vorbesc de mântuirea sufletului meu si nimic nu pricep din cuvintele lor! Ce să fac? Oare să nu merg să mai întreb, de vreme ce nu fac nimic si sunt cu totul în necurătie?". Si avea bătrânul două vase goale si i-a zis: "Mergi de adu un vas din acelea si toarnă untdelemn si, clătinându-l, varsă-l si pune-l la loc!". Dacă a făcut asa de două ori, i-a zis: "Adu-le pe amândouă acum si vezi care este mai curat!". I-a răspuns fratele: "Mai curat este cel în care am turnat untdelemn". I-a zis bătrânul: "Asa este si sufletul! Chiar dacă nu va tine minte nimic din cele ce întreabă, tot mai mult se curăteste decât cel ce nu întreabă nimic". (32-428)

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi i-a spus:
“Doamne aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.” Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea atât bine îi lăsă omului gura apă.
Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi… Ţineau linguri cu mânere foarte lungi care le erau legate de braţe şi deşi puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană, din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline…
Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai văzut Iadul”
Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa… Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lasă gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei. Omul pios a spus: “nu înţeleg”
“Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. “Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi.”

Povestea magarului
 

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.


Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism;
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile;
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;
5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.