O posibila contradictie intre notiunile de Rai si Iad
 

O întrebare, cred eu, legitimă, plecând de la câteva dogme ale religiei creştine şi de la o situaţie ipotetică, dar cu mare grad de probabilitate:

X ajunge în Rai, se mântuieşte. Aceasta presupune fericirea veşnică.

X a avut familie, prieteni, cunoştiinţe. Ca atare (şi cu atât mai mult cu cât s-a mântuit, deci a fost bun creştin), X i-a iubit pe toţi aceşti oameni - cu dragoste de fiu, de soţ, de părinte, sau de prieten.

O parte (chiar şi numai unul) din membrii familiei lui X nu se mântuieşte - deci ajunge în Iad, la pedeapsa veşnică.

Întrebarea: Cum poate X să fie veşnic fericit în Rai, dacă o persoană pe care a iubit-o (tată, frate, fiu, fiică) se chinuie pentru întreaga veşnicie în Iad ?

Nota bene, ipoteza mea se referă la situaţia de după Judecata de obşte, atunci când, conform învăţăturii ortodoxe, nu mai este posibilă nicio schimbare în situaţia de fapt - cine e damnat, rămâne damnat.

Rugăminte - vă rog să trataţi întrebarea mea cu seriozitate. Este o problemă care mă macină la modul real şi serios.

Nu inteleg legatura dintre ce ati postat si titlul threadului.

Fiecare persoana primeste ce merita si ce ii harazeste Dumnezeu, degeaba ar vrea cineva ca si rudele sale sa ajunga in rai, daca Dumnezeu nu doreste acest lucru? Sau ce a trebui, si persoana sa vrea sa ajunga in iad ca sa sufere impreuna cu persoana iubita?

Am să explic: cum este posibil să fii etern fericit în condiţiile în care cel pe care îl iubeşti este etern nefericit (sau mai bine zis, arde în focul iadului) ?

Este o idee interesantă. În ultimă instanţă, nu este acesta sensul iubirii ? Ştiţi dumneavoastră, "împreună la bine şi la rău"....

Mai simplu: Vă iubiţi mama ? Nu teoretic, nu ipotetic, nu la modul general şi impersonal ci: dumneavoastră, doamna Diana, vă iubiţi mama ?

În funcţie de răspunsul la întrebarea anterioară, pe care îmi permit să-l anticipez ca fiind "DA !!!", vă întreb: Credeţi că aţi putea fi fericită în Rai dacă, Doamne fereşte, s-ar întâmpla ca mama dumneavoasatră să ajungă în Iad ?

Dacă nu mă înşel, întrebarea asta l-a făcut pe Origen să gândească apocatastaza (mântuirea tuturor) - condamnată de Biserică.
Nu-mi amintesc temeiurile pentru care a fost condamnată, dar ştiu că erau rezonabile.
Însă cred că ar trebui să nu uităm că Raiul nu înseamnă fericirea pur şi simplu, ci viaţa cu Hristos, care, El însuşi având toată dragostea pentru cei nefericiţi este într-o perpetuă stare de jertfă.
Cred că fericirea aceea nu va fi cum ne-o închipuim acum, şi anume o stare de beatitudine, ci mai degrabă o împărtăşire tot mai mare din dragostea luminoasă a lui Hristos, în care este loc şi pentru durerea pentru cei nefericiţi. Probabil, însă, că durerea pentru ei va fi copleşită de comuniunea cu Domnul şi cu sfinţii, iar, pe de altă parte, purtându-i în inimă mereu, în dragoste vie, şi ei vor fi mângâiaţi, întunericul li se va mai lumina iar suferinţele vor scădea.
Ca pildă, îmi vin în minte cazurile părinţilor credincioşi cărora le mor copiii, uneori în păcate. Ei vor păstra durerea asta mereu în inimile lor, însă vor fi şi mângâiaţi, fericiţi de Dumnezeu cu harul său dacă se smeresc şi nu încetează să-L iubească.

Da, o iubesc, nu cred ca as fi fericita daca s-ar intampla asta dar cred ca mai jos domnul Nepriceput v-a dat un raspuns foarte bun cu care si eu sunt de acord.

Totul este foarte logic si simplu de inteles, daca esti departe de Hristos Dumnezeu in aceasta viata este greu sa fii aproape de El dupa ce mori, e logic sa fie asa. Singur ti-o faci cu mana ta, daca ma pot exprima asa de urat. Celorlalti poate sa le para rau, dar dupa judecata nu se mai poate face nimic. Nu este corect, dar dupa cum spunea si domnul mantuirea nu este pentru toti, mai ales daca unii nu o doresc.

Vă mulţumesc pentru răspuns. Totuşi:

când vorbim despre Iad, în accepţiune ortodoxă (dar şi catolică şi protestantă), nu vorbim doar despre simpla durere a celor nefericiţi. Vorbim despre:

Zugravind iadul, Parintii nu fac decat sa reia cuvintele Scripturii, ingrosand uneori, inmultind amanuntele si materializand suferintele, pentru ca omul sa se infioare si sa se teama vazand la ce cazne vor fi dati pacatosii.


Cine e in stare sa descrie stramtorarea pricinuita lor de neputinta de a nadajdui vreodata schimbarea acestei stari si vreun sfarsit al chinului ce-i apasa sau revenirea intr-un sfarsit la o mai buna vietuire? (preluate de pe crestinortodox.ro)

În termeni lumeşti (pentru că doar această percepţie ne este îngăduită acum), chinurile iadului ar putea fi asemuite cu cele mai groaznice metode de tortură inventate de om, prelungite la nesfârşit, în veşnicie.

X, care se află în Iad, va suferi mai mult (şi veşnic) decât omul tras în ţeapă, tras pe roată, ars de viu, jupuit de piele de viu etc. etc. etc. etc. Pentru numele lui Dumnezeu - cel care va şti că asemenea chinuri îi sunt hărăzite celui apropiat lui - frate, mamă, tată, fiu, fiică - cum va mai putea să "fie mângâiat" ?!

Iată ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa:

Tot asa, nici viata cea plina de chinuri a pacatosilor nu se poate asemana cu nici una din caznele ori suferintele ce le rabda omul pe pamant. De le-ai da orice nume si de le-ai compara cu cele mai grele torturi din lume, deosebirea dintre ele este enorma.

Cum să fii fericit, sau mângâiat, cum să-ţi doreşti să exişti pentru veşnicie şi să fi recunoscător, atunci când ştii că cel pe care îl iubeşti suferă o asemenea tortură ?!!

Iadul - ori gheena - este infatisat de Sfanta Scriptura si de Parinti drept loc de osanda, sau starea celor pacatosi, care indura pe vecie chin si suferinta, fara putinta de scapare. - preluat de pe crestinortodox.ro

Cum să trăieşti veşnic - şi încă în Rai !!! - ştiind că cei pe care îi iubeşti vor îndura veşnic chin şi osândă, fără putinţă de scăpare ?!

Imaginile folosite pentru descrierea Iadului sunt alese pentru a-l face pe tot creştinul să înţleagă, pe cât posibil, suferinţa şi chinul de neimaginat de acolo. Ce înţelegem e că sunt cumplite.
Încercând să explice într-un limbaj mai concordant cu trăirile sufleteşti, teologii aplică sufletului aceste chinuri, spunând că este vorba de durerea neputinţei de a iubi, de durerea de a nu vedea faţa altuia, de durerea însingurării (opusă comuniunii de iubire care înseamnă împărăţia cerurilor), toate acestea amplificate de tinderea către infinit a sufletului omenesc.
Şi dacă n-a tins către Dumnezeu, va tinde către neant, dacă se poate spune aşa, va trăi, probabil, o stare nesfârşită de prăbuşire în întuneric.
E greu să trăieşti cu gândul ăsta, într-adevăr, că cineva iubit de tine ar putea avea o astfel de soartă.
Dar dacă-l iubeşti, nu se poate ca măcar un pic să nu te iubească şi el, şi atunci iubirea asta să-l mântuiască, să-l scoată din izolarea întunecată.
Ce-ar fi dacă iadul ar fi doar pentru cei cu totul lipsiţi de inimă, incapabili de vreun sentiment omenesc?
Sau, şi mai bine: ce-ar fi dacă iadul ar rămâne gol?
Eu cred că e o taină; nu ne este dat să aflăm răspunsul în viaţa asta, cel puţin. Şi e mai bine să rămână învăluită în mister.

Înseamnă că susţineţi apocatastaza. În opinia mea, singura opţiune creştină teologică validă, vis-a-vis de "problema iadului", dar, din păcate, condamnată ca erezie de nu mai ştiu care Sinod ortodox.


Mai bine, mai rău, greu de spus; dar, până una alta, uite că sunt oameni care îşi pun problema şi pentru care credinţa creştină se poate să atârne de un răspuns clar şi inechivoc.

Nu îmi permit, nu îmi îngădui ca problema suferinţei şi chinului şi caznelor veşnice a aproapelui meu - a tatălui meu, a fiului meu, a fratelui meu, a prietenului meu să rămână un mister.... nu în măsura în care mi se cere să achiesez la ideea că asemenea chinuri, dacă s-ar întâmpla să se actualizeze, sunt justificate, şi drepte, şi de dorit (pentru că dreptatea divnă e de dorit, nu-i aşa ? ).....

Doamna Diana a scris, mai devreme: Sau ce a trebui, si persoana sa vrea sa ajunga in iad ca sa sufere impreuna cu persoana iubita? - este o problemă reală, spun eu... Eu nu m-am considerat niciodată un candidat real la Rai - dar, având de ales între a suferi împreună cu persoana iubită şi a fi fericit în lipsa ei (şi aici mă refer la un număr de persoane, părinţi, soţia mea, fiul meu, prietenii mei), cred că aş alege prima variantă... sau - îmi cere divinitatea să aleg între Rai şi cei iubiţi ? Atunci care este înţelesul şi semnificaţia Raiului ? Să fiu cu Hristos, în vreme ce fiul meu, sau fratele meu, sau tatăl meu arde în Iad ?!!!

Omiteți o altă opțiune creștină și anume aceea că Iadul nu este etern - cel puțin nu atât de ”etern” cât este Raiul, iar această opțiune este teoretic posibilă și teologic validă.