De la resemnare la acceptare
 

Doamne ajuta!

Cum credeti ca se poate ajunge de la resemnare la acceptarea unei situatii neplacute sufletului? Mentin sa precizez ca nu de pacat vorbesc aici ci de o situatie, de exemplu pierderea unei persoane. singuratatea etc.

Multumesc.

P.S: as dori sa se raspunda in concordanta cu subiectul, nu pe langa. Multumesc frumos.

Buna Gabriela, ai putea sa spui cum vezi tu diferenta dintre resemnare si acceptare, pentru mine au cam acelasi sens.

Mai multă rugăciune, mai multă înfrângere a inimii, mai multă deschidere spre Mila Domnului cu recunoştinţă pentru toate. Trebuie să vedem în necazuri, neplăceri şi pierderi - prilejul de a ne apropia încă mai mult de Domnul, de a-L căuta încă mai stăruitor strigînd şi mai fierbinte către El.
În toate necazurile e şi Domnul alături de noi. Să luăm aşadar aminte la noi înşine, mai întâi. Necazul e prilejul cel mai bun, e învăţătorul cel mai priceput pentru înţelegerea noastră şi a Milei lui Dumnezeu Proniatorul.
Singurătatea e grea pentru noi, într-adevăr, doar pentru că nu voim cu nici un preţ să ne lăsăm carapacea deoparte pentru a primi Lumina.
Ne facem prea, mult prea multe griji pentru cele dinafară... Din păcate.

Resemnarea doare si creaza mereu intrebari care incep cu "De ce...?" sau oftat, iar acceptarea nici nu doare nici nu ofteaza nici nu are intrebari

Multumesc pentru cuvintele frumoase, insa sunt o fire mai pragmatica si nu prea inteleg termenul de "infrangere a inimii". Daca o inima nu e inima si nu simte, cum ar putea sa se infranga pe sine?

In ce priveste intamplari ireversibile, cum ar fi o pierdere, cred ca este nevoie de rabdare. Sufletul a nevoie de timp sa se vindece, sa asimileze si sa intelega. Nu stiu daca exista scurtaturi in cazul acesta.

Iar singuratatea nu cred ca trebuie acceptata, traim in lume, suntem inconjurati de oameni si de noi depinde sa intram in legatura cu ei sau nu :)

Uneori ne putem simti singuri si daca avem 1000 de prieteni carora le pasa de noi...aceasta singuratate trebuie si ea acceptata intr-un anume fel...dar cum?

Singurătatea de acest fel este o prăpastie fără fund şi o sete imposibil de astâmpărat cu apa chioară a autosugestiei. N-ai să găseşti nicăieri reţete care să te scutescă de suferinţă, mai ales atunci când pierderea a atras cu ea în neant o bună parte din tine. Totuşi, dacă mai ai capacitatea de a te amăgi pe tine însăţi cu ceva consolări secundare nu ezita să profiţi de acest defect salvator al naturii umane. Nu-ţi vor rezolva problemele, însă te ajută să te târâi spre viitor cu o oarecare agilitate. Mulţi reuşesc cu succes să-şi fraierească luciditatea cu tot felul paleative ridicole, câteodată la fel de necesare ca paiele de care agaţă înecatul în ultima clipă. Demonii angoasei singurătăţii sunt imposibil de înfrânt, trăim cu ei în cârcă până la moarte cel puţin.

Viata ne doare atunci cand nu il iubim pe Dumnezeu.Spun asta din proprie experienta.Cand am grija zilnic de relatia mea cu Dumnezeu,putin cate putin, toate se asaza la locul lor.Asta nu inseamna ca totul in jurul meu devine perfect, ci ca ma simt din ce in ce mai impacata cu tot.Cum deviez(cu gandul sau cu fapta) de la ce stiu ca e bine, cum dispare acea acceptare, si liniste sufleteasca, si apare amaraciunea, tristetea, nelinistea etc.

Nu sunt cuvinte frumoase. Sunt realităţi de care au parte doar cei ce le doresc. Adică, surpriză! - cei pragmatici. Cu adevărat pragmatici!
Cuvinte "frumoase", în schimb, sunt prostioarele pe care le debităm noi de obicei, în lipsă de ceva mai bun.

"Inima înfrântă şi smerită", spune Psalmul 50. Un preot ţi-ar putea explica mai pe îndelete despre ce e vorba, dacă voieşti.
Toate cele bune!