Amin, amin , amin !

Dumnezeu a pregătit o lume în care copiii să se poată simţi bine, dar asta depinde de noi, de cei maturi. Depinde de noi cum se simt. Ce facem în familie, în lume, ca aceşti copii să nu se simtă într-un mediu ostil? „Nu-i întărâtaţi la mânie pe fiii voştri” (Efeseni 6, 4) însemnează: nu-i decepţionaţi, nu-i smintiţi, nu-i tulburaţi, nu le stricaţi sufletele prin faptele voastre, prin vorbele voastre, prin gândurile voastre. Staţi de vorbă mai mult cu copiii voştri. Priviţi-i mai atent. Ascultaţi suspinul ce-l scot uneori, copiii, şi în somn. Fiţi mai înţelegători faţă de ei. Acordaţi-le mai multă grijă. Căutaţi să înţelegeţi mai adânc viaţa lor. Priviţi mai des şi mai profund în ochii lor. Uitaţi-vă la faţa lor, care nu e întotdeauna senină. Coborâţi mai adânc în viaţa lor, în sufletul lor, în inima lor.
Să nu vă închipuiţi că v-aţi făcut datoria dacă le-aţi asigurat hrana şi haina. Gândiţi-vă că fiii voştri nu au numai stomac şi trup. Aduceţi-vă aminte că fiii voştri au şi inimă, şi suflet.
Arhiepiscopul Iustinian Chira

Şi atunci, ce ar mai căuta unul ca mine într-o lume în care cuvântul îmi e smuls de vreun episcop?
Fie ţărâna, ca o virgină, tuturor episcopilor, Amin!
Că noi cestălalţi ne dovedirăm, iată, înaintea fanilor episcopali, nişte labagii.
Să te mântuiască episcopii, Cristiane! Niciodată, eu sau vreunul ca mine. Iacă, asta-i urarea mea de adio, precum meriţi.

Din viața ascetică -Muntele Athos
 

Unde este simplitate acolo se odihnește Dumnezeu. Pe cei complicați Dumnezeu nu îi voiește.
Când umbrește harul lui Dumnezeu pe om, atunci omul, oriunde s-ar afla, nu se vatămă, fiindcă are rugăciunea minții, autoconcentrarea și nu primește gândurile, cu învoirile cărora ajungem la cădere.
Cincizeci de ani în Sfântul Munte am avut amintirea morții. Acum că puterile mele au căzut, a venit nostalgia morții.
La bătrânețe și cuvântările, și lecturile pleacă, rămâne numai experiența. Ceea ce ai trăit. Tot ceea ce ai agonisit prin experiență, ceea ce nu se șterge.
Cineva mi-a spus că smerenia este cea mai mare virtute. Totuși smerenia este o verigă a virtuților. Mi se pare că bunătatea este cea mai mare virtute. Să devină omul bun. Fiindcă absolut bun este numai Dumnezeu. Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu.
Pentru a dobândi rugăciunea minții neîmprăștiată (neîncetată) este nevoie de răbdare și stăruință.
Monahul oriunde s-ar afla, trebuie să spună rugăciunea. Rugăciunea nu este împiedicată de muncă. Se gândește cineva cum va face munca lui, pune programul și după aceea ia mintea lui de acolo și zice rugăciunea.
Munca nu îngreunează rugăciunea, ci este un mijloc al rugăciunii. Lucrul acesta l-am trăit. Fiindcă mintea omului nu poate rămâne nelucrătoare, schimbarea de la rugăciune la muncă și invers nu lasă loc păcatului.
Când începi încet-încet să nu primești gânduri și să le alungi pe toate, atunci începi să te înstrăinezi de materie pe care o ai numai pentru slujire. Dar dacă faci materia scopul vieții tale, eșuezi.
Dacă cineva ne spune un cuvânt aspru, noi ca să-l ajutăm, să-i spunem un cuvânt fără tulburare. Dacă totuși simțim tulburare, atunci să preferăm să tăcem și să spunem rugăciunea lăuntric. Un „binecuvintează” îi vom spune sigur.
Mai bine să te ia puțin somnul la slujbă decât să stai la chilie. Biserica este arcă.
Zis-a bătrânul: Când umbrește harul lui Dumnezeu pe om nu mai este pentru el nici iarnă, nici vară.
Zis-a un bătrân kavsokalivit: Odată când am aranjat oasele părinților în gropnița Schitului au scos bună mireasmă atât de tare, că a ajuns mireasma aproape de Kerasia.
Un monah chinovit de demult avea ascultarea de pescar. Din peștii pe care-i prindea prăjea pe ascuns și-i mânca. Odată, pe când era lângă o stâncă înaltă și mânca după obicei pe ascuns, s-a tăiat stânca și s-a scufundat în mare împreună cu monahul. Stânca se vede până astăzi și este cunoscută ca „stânca mâncării pe ascuns”.
Un monah străin la o chinovie avea ascultarea de paracliser. Fiindcă nu înțelegea bine limba greacă și fiindcă socotea acest lucru ascultarea lui, la chilie citea slujba din nou și simțea bucurie și avea lacrimi de pocăință.
Doi monahi s-au dus în ajunul Sărbătorii „Axion esti” și au aruncat năvoadele, fiindcă era mare bună pentru prins pește. În acea seară s-a făcut furtună care a luat mrejele și peștii. Astfel au înțeles că s-a întâmplat aceasta, fiindcă au disprețuit pe Preacurata. De atunci merg întotdeauna la slujbă.
Un monah chinovit făcea nevoințe fără binecuvântarea egumenului și la sfârșit s-a demonizat.
Un monah care dorea smerenia și care se nevoia să o dobândească a auzit limpede un glas: „Smerenie este să vrei slava lui Dumnezeu și nu slava ta”.

Viața noastră este asemenea unei călătorii, care uneori mai trece și prin pustie. Lumea aceasta este uneori o pustie mare pentru sufletul nostru, căci hrană sufletească nu este în ea. Pentru hrana sufletului, pentru foamea şi setea sufletului nostru, trebuie să cerem şi să primim şi noi ca israeliţii pâine şi apă cerească. Pâinea şi apa sufletului nostru vin şi azi de sus, din cer, căci sunt şi azi hrana celor care înaintează spre mântuire.
Ştii ce înseamnă aceasta? Iată, ţi-o spune aşa de frumos Iisus Hristos. „Eu sunt Pâinea vieţii ‒ a zis Iisus ‒ Eu sunt Pâinea cea Vie care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, în veac va fi viu” (loan 6, 35, 51). „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (loan 7, 37-38). Aceasta este şi azi „mana” celor care înaintează spre patria cerească. Fără de această mană „ce vine de sus” nu putem înainta spre mântuire.
Preot Iosif Trifa

O emisiune cu un preot pe care-l respect profund pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume.

https://www.youtube.com/watch?v=sVsA...A&spfreload=10

...:))) S-ar putea să te înşeli în privinţa aprecierii... Frumos cuvânt, nimic de obiectat.

Dar de ce să se însele, ce ai să-i reprosezi părintelui Constantin Necula?

Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastră.
Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape”, i-am spus. „Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?” Sărmanul a fost mişcat de aceasta. Îndată i-a plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat fața.
Altădată, au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani şi trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, monahii, spunem: „Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate”, tot astfel şi aceia spuneau, dar exact opusul: „Nu există altă viaţă”. De aceea, atunci când erau tineri şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte „cârpe”, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Tatăl unuia dintre ei a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a luat-o. „Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti”, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în sfinţi”. Atunci i-am spus: „Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele harului lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare!”.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Părintelui Necula? Nimic. Îl apreciez foarte mult. Iniţial, era o altă înregistrare cu un alt preot...nu intrăm în detalii.

Părintele Constantin Necula - Cine este Iisus Hristos?: https://www.youtube.com/watch?v=qcCU5S4LVgE

Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam încă din tinereţe că îi va înmulţi seminţia, şi totuşi patriarhul a aşteptat ani de zile până i s-a împlinit făgăduinţa. Abia la vârsta de 80 de ani, când Avraam era bătrân, iar Sara era şi stearpă din fire, a venit Dumnezeu la stejarul Mamvri, vestind naşterea unui copil. S-ar putea pune o îndreptăţită întrebare: De ce Dumnezeu nu i-a dezlegat stârpiciunea Sarei la tinereţe, ci tocmai la adânci bătrâneţi? Răspunsul îl putem găsi în faptele concrete ale vieţii de toate zilele. (...)
Toată lumea ştie – şi medicina o confirmă – că atunci când părinţii se află într-un exces de forţă vitală, într-o beţie a simţurilor, târâţi într-un drăcesc concert de patimi şi nelegiuiri, copilul zămislit într-o astfel de stare apare pe lume insensibil la tot ce este spiritual şi divin în lume.
Şi invers: dacă părinţii petrec vremea în îndeletniciri pioase, în post şi rugăciuni, dacă se abţin de la patimi şi excese păcătoase şi, mai ales, dacă se roagă lui Dumnezeu pentru viitorul lor copil, dacă, în sfârşit, îl închină lui Dumnezeu, atunci ambianţa duhovnicească a Duhului Sfânt se sălăşluieşte şi se întipăreşte în pasta maleabilă a copilului, lăsând în sufletul lui cele mai bune, mai frumoase şi mai sfinte înclinări.
(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 70)

Fericitul Augustin :" IUBESTE si fă ce vrei . . . "
 

„Adevarata iubire consta in a ne atasa de adevar pentru a trai in dreptate; sa dispretuim deci toate lucrurile pieritoare din iubire fata de oameni, iubire care ne face sa dorim ca ei sa traiasca in dreptate.”
„Intr-un cuvant, primeste aceasta scurta porunca: iubeste si fa ce vrei! Daca pastrezi tacerea, sa fie din iubire; daca strigi sa fie din iubire; daca indrepti, indreapta din iubire; daca ierti, iarta din iubire. Radacina interioara sa fie cea a iubirii , din aceasta radacina nu poate iesi decat bine.”
“Nimeni nu traieste fara a iubi; dar, in general, ce se iubeste? Dumnezeu nu ne opreste de a iubi, dar e vorba de a alege obiectul iubirii noastre. Or, daca putem alege, este pentru ca noi insine am fost iubiti mai intai… Noi iubim, dar de unde ne vine acest privilegiu? De acolo ca El ne-a iubit primul. De unde vine deci ca omul poate iubi pe Dumnezeu? Cautati si nu veti gasi alt motiv decat acesta: El ne-a iubit mai intai. Acela pe care-L iubim ni S-a dat noua si El ne-a dat, in acelasi timp, ceea ce face ca noi sa-L iubim.”
“Doua iubiri au facut doua cetati: iubirea de sine dusa pana la dispretul lui Dumnezeu a produs cetatea pamanteasca; iubirea lui Dumnezeu, impinsa pana la dispretul de sine a produs cetatea cereasca .”
„(…) Doamne, Tu, Cel Care singur domnesti fara trufie, pentru ca Tu esti singurul Dumnezeu adevarat, Tu, Care nu ai stapan, (…) Tu Te impotrivesti celor mandri si numai celor smeriti le dai har si tuni impotriva dorintelor de inaltare ale veacului acesta si temeliile muntilor se cutremura. Si, intrucat pentru unele indatoriri ale societatii umane este necesar sa fii iubit si temut de oameni, de aceea dusmanul adevaratei noastre fericiri ne urmareste peste tot si arunca in capcanele lui vorbe ca acestea: „bravo, bravo!”, „da-i inainte”, pentru ca noi, in timp ce culegem laudele cu lacomie, sa fim luati pe nepregatite si sa ducem bucuria noastra departe de adevarul Tau, s-o punem in rand cu viclenia oamenilor, sa ne placa sa fim iubiti si temuti, nu din cauza Ta, ci in locul Tau; si, in felul acesta, sa ne faca asemanatori lui si nu pentru armonia iubirii, ci pentru participarea la chinul lui, el, care a hotarat sa-si puna lacasul sau pe vijelie, pentru ca ei, reci si intunecati, pe o cale vicleana si intortocheata sa-i slujeasca celui care Te imita pe Tine. Noi insa, o, Doamne, biata Ta turma mica – iata ce santem, ia-ne Tu sub ocrotirea Ta. Intinde-Ti aripile Tale, pentru ca sub ele sa ne gasim salvarea. Tu sa fii slava noastra; de dragul Tau sa fim noi iubiti, si in noi sa fie temut Cuvantul Tau .”
„Nu fi desert, o, suflete al meu, si nu deveni surd de urechea inimii din cauza zgomotului desertaciunii tale. Asculta si tu: Cuvantul insusi iti striga sa te intorci la tine insuti, caci locul linistii tale netulburate va fi acolo unde nu este parasita dragostea , daca nici ea nu paraseste. Priveste si tu cum se retrag unele, pentru ca altele sa le ia locul, si pentru ca intregul in cea mai mica dimensiune a lui sa se poata alcatui din toate aceste parti ale sale. „Dar Eu ma voi retrage oare undeva”?, zice Cuvantul lui Dumnezeu. Acolo sa-ti stabilesti salasul, acolo sa-ti incredintezi tot ceea ce ai de aici, o, suflete al meu, tu, care ai fost fie si numai obosit de inselaciuni;
incredinteaza Adevarului tot ceea ce ai de la Adevar si nu vei pierde nimic, si vor inflori din nou cele putrede ale tale , se vor insanatosi slabiciunile tale, vor capata din nou forma si se vor reinnoi si se vor aduna la tine si nu te vor parasi acolo unde dispar toate, ci vor sta neclintite si vor ramane impreuna cu tine pentru totdeauna la Dumnezeu, Cel Care sta neclintit si ramane in veci.”
„Daca iti sunt dragi sufletele, atunci ele sa fie iubite intru Dumnezeu, fiindca si ele sant schimbatoare si doar intru El ajung sa-si dobandeasca stabilitatea: altminteri, ele s-ar putea duce fara intoarcere si ar putea sa piara. Prin urmare, intru El sa fie iubite, iar atunci cand pleci din lumea aceasta, ia cu tine la El tot ceea ce poti, si spune-le tuturor: pe Acesta sa-L iubim; El este Cel Care le-a faurit si nu se afla departe de noi. Caci nu le-a intocmit si s-a retras, ci toate sunt dintru El si intru El. Iata unde se afla: acolo unde se simte gustul adevarului, in adancul inimii se afla, dar inima s-a indepartat de El. O, voi, tradatori ai cauzei celei bune, intoarceti-va la inima voastra si lipiti-va cu sufletul de Cel Care v-a facut! Stati acum impreuna cu El si veti sta apoi de-a pururi! Odihniti-va intru El si va veti afla odihna, incotro va purtati pasii spre cele abrupte, incotro va indreptati? Binele pe care voi il iubiti numai de la El vine, insa acesta este bun si suav doar atata timp cat se afla la El; dar, pentru ca este iubit cu intentii nedrepte, pe drept va fi amar ceea ce este iubit in mod nedrept, dupa ce a fost parasit ceea ce este de la El.
De unde va vin voua mereu si mereu caile cele grele si anevoioase? Linistea nu se afla acolo unde o cautati voi. Voi cautati viata fericita intru imparatia mortii? Ea nu este acolo. Caci, in ce fel ar putea sa existe viata fericita acolo unde nici macar viata nu este?
Dar El, Care este insasi Viata noastra, a coborat aici, intru imparatia mortii, si a luat asupra-si moartea noastra si a biruit-o cu bogatia Vietii Sale, si a tunat strigand sa ne intoarcem de aici la El, in acel loc tainic, din care El a purces la noi, venind pentru prima data in insusi pantecele Fecioarei, acolo unde firea umana s-a unit cu El, pentru ca trupul cel muritor sa nu mai fie mereu muritor; si de aici, asemenea unui mire care iese din camera sa de nunta, s-a bucurat ca un atlet pentru cursa pe care trebuia sa o strabata. Caci n-a mai zabovit, ci a alergat strigand: cu vorbele, cu faptele, cu moartea, cu viata, cu coborarea si cu inaltarea Sa, strigand catre noi sa ne reintoarcem la El. Si s-a facut nevazut pentru ochii nostri, pentru ca noi sa ne reantoarcem la inima noastra si acolo sa-L aflam pe El. Caci s-a retras de la noi, dar iata ca El este aici. (…) O, voi, fii ai oamenilor, pana cand veti fi tot grei la inima? Oare nici dupa coborarea vietii la noi nu voiti sa urcati spre ea si sa traiti? Dar in ce loc va urcati, atunci cand sunteti in inalt si cand ati dus pana la cer gura voastra? Coborati, daca vreti sa urcati la Dumnezeu. Fiindca, urcand impotriva lui Dumnezeu, ati cazut”.

Părintele Cleopa :
 

Sa aveţi mare evlavie, fraţilor, la Fecioara Maria şi fericită este casa şi familia aceea care are în casă icoana Maicii Domnului şi în fiecare dimineaţă îi citeşte Acatistul şi cinstitul ei Paraclis şi toţi ştiu rugăciuni către Maica Domnului. Mult pot şi sfinţii lui Dumnezeu, dar nici unul cât Maica Domnului. Dacă nu era Maica Domnului în ceruri, între Sfânta Treime şi noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.
Ea este a patra faţă duhovnicească din ceruri. Întâi este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, adică Sfânta Treime, apoi a patra este Maica Domnului. Auziţi cum cântă Biserica:Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii… Aţi auzit? De ce?
Ea a purtat în pântecele ei pe cel ce a zidit serafimii şi heruvimii din nefiinţă. Ea n-a purtat un sfânt în pântecele ei; ci pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel ce a făcut heruvimii şi serafimii numai cu gândirea, pe care L-a purtat în pântecele ei. Şi ea n-are împărtăşire de Dumnezeu cu participare, cum au heruvimii sau serafimii sau preafericitele tronuri.

Părintele Efrem :
 

O călugăriță mi-a scris, zice: Gheronda, auzim că vin turcii și nu știm ce să facem.
- A! ascultă copila mea, îi spun. Nu ai ascultare. Fiindcă dacă ai avea ascultare atunci ai spune: Ce mă interesează pe mine? Ce îmi va spune gherontissa, ce îmi va spune stareța. Nu este stareță cutare? Atunci ce spune ea voi face, pe mine nu mă interesează. Asta este ascultarea. Dar pentru că te temi, ai înlăuntrul tău voie proprie, ai voie proprie înlăuntrul tău, ai voie proprie.
Știți foarte bine că gheronda al nostru (Iosif Isihastul) era un isihast al extremelor și al rugăciunii minții. Și totuși nu ne-a predat ca cea dintâi virtute isihia sau rugăciunea minții, ci ne-a predat ascultarea în obște!
Și cărțile Sfinților Părinți dacă le veți urmări, veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință și foarte comod, și-au sfințit sufletele lor, fără să facă osteneli, jertfe, fără lupte ascetice, dar ce-au făcut? Au ales ascultarea. Ascultarea duce pe om nu numai la nepătimirea trupească, ci și la cea duhovnicească. Vedeți de unde începe ascultarea. De la dumnezeirea treimică. Hristos a zis că "Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Lc. 22, 42). De acolo începe ascultarea. De aceea cel ce face ascultare devine imitator al lui Hristos!
Am certitudinea din experiență că ascultarea este mai înaltă decât rugăciunea. Vrei să dobândești rugăciunea? Vrei ca atunci când spui „Doamne Iisuse Hristoase”, să curgă lacrimile râu din ochii tăi? Vrei să trăiești viața îngerilor? „Binecuvintează” și „Să fie binecuvântat”. Ascultare.
Marea luptă a omului este să nu creadă gândului lui. E, dacă gheronda acum lipsește, întreabă-l pe fratele tău și tot ceea ce îți spune să asculți. Nu este mică lupta să te arunci pe tine jos, nu este mică lupta. Dar altfel nu merge, altfel nu merge. Dacă vrei să urmezi legii călugărești, pe acolo vei umbla.
Au întrebat ceva niște călugărițe și pe părintele Gherasim, imnograful.
- Părinte Gherasime ce este ascultarea oarbă?
- Stai să-ți spun, zice. A zis stareța – Eupraxia, adu un pahar cu apă. Tu îl aduci. – Varsă-l. Tu îl verși. - Bre, smintito, de ce ai vărsat apa? – Binecuvintează! Aceasta este ascultarea oarbă. Să nu te îndreptățești. Da' bine nu tu mi-ai spus să o vărs? Nu așa, zice. „Binecuvintează”! Aceasta este ascultarea oarbă. Dacă nu faci ascultare oarbă, nu urci treptele duhovnicești. Ai văzut acest gheronda ce-a zis? Aceasta este ascultarea oarbă, să nu te îndreptățești pe tine. Nu numai față de gheronda al tău, ci și față de fratele tău. Să nu te îndreptățești nici înaintea fratelui tău, ci întotdeauna să te pui pe tine însuți mai prejos de toți. Cel care face ascultare la gheronda lui, îl imită pe Hristos, Care a făcut ascultare la Tatăl Lui. Și în continuare este obligat Dumnezeu să binecuvinteze pe acela care Îl imită pe El. Dacă cereți un lucru de la gheronda predispuneți astfel cugetul vostru: dacă vă ascultă, „să fie binecuvântat”, dacă nu vă ascultă, iarăși „să fie binecuvântat”. Nu predispuneți cugetul vostru că vă va asculta gheronda și, dacă după aceea nu vă va asculta, să vă posomorâți.
De multe ori și noi, să spunem, ca stareți, putem să facem și o greșeală. Dar tu care faci ascultare vei ieși bine, nu vei ieși rău! Niciodată ascultarea nu iese rău, pentru că este imitare a lui Hristos. Ai făcut ascultare te vei duce în rai, nu ai făcut ascultare, nu merge să faci rugăciunea minții, nu merge să te împărtășești, nu merge să ții liturghie, ești hărăzit pentru osândă. Iată-l și pe Adam, iată și pe proorocul Elissei, iată-l și pe Ghiezi, toate aceste exemple adeveresc faptul că Dumnezeu se odihnește mai mult în ascultare decât în alte virtuți, să zicem. Și celelalte virtuți conlucrează. Dar cum lucrează ascultarea nu lucrează celelalte virtuți. De aceea mai mult purtați grijă de ascultare.

"Nu este pe lume alta putere care sa l intareasca pe om si sa i usureze viata atat de mult ca credinta -si cata nevoie are omul contemporan de aceasta putere intaritoare!.Nu atat de minunile credintei cat de inraurirea ei linistitoare aducatoare de pace asupra sufletului are nevoie societatea noastra.Viata a devenit atat de agitata atat de lipsita de echilibru!
Traim cu totii ca pe un vulcan privind cu neliniste in ochii zilei de maine.Se spune ca la vreme de cutremur cand pamantul se clatina sub picioare omul este cuprins de o deprimare deosebita de sentimentul propriei neajutorari:el nu simte un reazem de nadejde un punct de sprijin.Nimeni nu are incredere in viitorul apropiat
Iata de ce oamenii sunt atat de extenuati atat de nervosi.Iar sufletul inseteaza cere atat de mult un moment de tihna macar "zambetele pacii sufletesti".Iar aceasta tihna o putem gasi doar in credinta in Dumnezeu."
Sfantul Vasile al Kinesmei.

imi place foarte mult cu predica parintele Necula!

Mă bucur. Consider că este una din cele mai reuşite predici înregistrate ale părintelui Necula.

Puterea dragostei ce se sălășluiește în inima omului

"Puterea dragostei este atât de mare încât sufletul omenesc, care este plin de ea, nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz. Aşa cum, în cuptorul din Babilon, în mijlocul văpăii celei puternice, roua i-a răcorit pe cei trei tineri fericiţi, aşa şi dragostea de Dumnezeu, când se sălăşluieşte în inima omului, stinge orice văpaie din ea şi o răcoreşte cu roua ei nespusă."
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk

Deasupra unei uşi, la o casă, am văzut minunata scrisoare: „Unde este Domnul, nu este păcat; unde nu este păcat, acolo este pace şi fericire adevărată”. Frumoasă şi mult grăitoare scrisoare! Ah, ce bine ar fi să fie scrisă pe toate uşile şi mai ales în toate inimile! Toţi banii, toate averile şi toate plăcerile nu pot da pace şi bucurie adevărată, pentru că ele nu dau sufletului nimic. Pacea sufletului o poate da numai Făcătorul lui. Pacea cea adevărată o poate avea numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul. Pace multă au cei ce iubesc şi păzesc legea Domnului, zice psalmistul (Psalm 118, 165). Iisus Mântuitorul ne dă o pace pe care nimeni şi nimic n-o poate lua din sufletul nostru: nici sărăcia, nici lipsa, nici boala, nici o altfel de încercare, precum zicea şi Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos? Suferinţa sau strâmtorarea, sau foametea, sau golătatea, sau spada?” (Romani 8, 35).
Preot Iosif Trifa

''Dumnezeu s-a facut om,pentru ca omul sa se faca Dumnezeu.''[Sf. Atanasie cel Mare]
Suntem fiii lui Dumnezeu.Si dupa cuvintul Apostolului Pavel ,suntem mostenitori a lui Dumnezeu''...iar de esti fiu,esti mostenitor a lui Dumnezeu,prin Iisus Hristos.[ep.catre Galateni 4;7]
''Dumnezeu are telefoanele si interneturile Sale mai repede decat isi deschide omul gura ca sa-i spuna altuia noutati.El stie mai bine cum sa raspandeasca cele ce sunt omului de folos.Cel ce a facut glasul,gura si vazduhul,are si alte mijloace de comunicatie!El sta in legatura cu orice faptura a Sa prin cai care umplu spatiul si timpul.Tu amintesteti numai ce datorie ai catre Dumnezeu,datatorul tuturor darurilor si grabeste-te sa-I aduci multumiri in desavarsita ascultare de Sfanta Sa voie.
Slava Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant,treimea cea deofiinta si nedespartita,acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.[Sf. Nicolae Velimirovici]

Părintele Iustin Pârvu
 

Din invataturile Parintelui Iustin

“Ecumenismul nu e nascut din parerile bisericilor, ci din gandirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund crestin si religios in ei ci doar o viata politica”

* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!* Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

* Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.
* Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

* Mai bine să fiti dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

* Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

* Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească .

* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari .

* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.

* Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea rnântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungănd astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dumnezeu şi sufletele lor.

* Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Domnul său.

* Pentru ca Dumnezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.

* Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.

* Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.

* Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.

* Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.

* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea. te vei bucura în orice încercare.

* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre. însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cărteşte, ci îl pedepseşte ca să-I îndrepte.

* Gura şi inima, care în flecare încercare Îi mulţumesc Lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.

* Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.

* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de

moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

” - Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?

- Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.

- Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?

- Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.

Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.

- Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?

- Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.

- Dar ce să facem să ne întărim credinţa?

- Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.

- Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…

- Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.

- Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?

- Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.

Hrisostom Filipescu :
 

„Oamenii promit lucruri pe care nu le vor înfăptui niciodată. Și ei știu asta, dar se mint mult prea frumos. Fac legăminte, încheie contracte, dar dragostea și încrederea au dispărut. Cuvântul nu mai e cuvânt. E golit de duh și are nevoie de ștampilă. Amândoi aveau privirea în jos și nu mai îndrăzneau să se caute. El purta în spate o rană, ea mai multe. Și frica îi paraliza. Când alegem o cale, celelalte dispar în noaptea întunecată a sufletului…
-Și te voi săruta pentru fiecare zi în care nu am putut să o fac. Lasă lumea să creadă că ești slab iar apoi fă-le o surpriză.
-Și dintr-o dată știu, cu cea mai mare claritate și certitudine, că a fi cu tine merită orice sacrificiu din lume.
-Ce faci toată ziua?
-Te iubesc.
– Te voi mai vedea?
– Când te vei privi în oglindă…
…Vine un moment în viață când se trage linie și se plătește un preț: pentru muncă, pentru iubire, pentru neiertări, pentru răutăți, pentru gândurile toxice, pentru… Călătoria vieții poate începe cu adevărat în orice clipă. Într-o secundă viața se schimbă. Și nu întotdeauna ce dăm mai departe putem păstra pentru noi… ”

Simplitatea odihneşte
Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.
– Gheronda, cred că simplitatea înseamnă să se poarte cineva aşa cum simte lăuntric. Aşa este?
– Depinde de locul în care trăieşte. Pentru ca omul să se poarte cu simplitate, trebuie să găsească un mediu potrivit. În lume, mai ales în cea de astăzi, trebuie să fii atent cum te porţi. Însă într-o mănăstire sau într-o familie nu ai justificare să nu te porţi cu simplitate. Este foarte obositor atunci când nu există simplitate şi încredere! În acest caz, ca să-i spui o vorbă celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicaţii… În felul acesta viaţa devine o corvoadă, o adevărată mucenicie. Pe când, acolo unde există simplitate, îi spui celuilalt “aşează-te acum” şi el se aşează, “acum nu este nevoie de tine, pleacă!” şi pleacă, fără să te temi că te poate răstălmăci. Simplitatea odihneşte, în timp ce lipsa simplităţii oboseşte.
– Gheronda, ce înseamnă: “Dobândeşte libertate în petrecerea împreună cu ceilalţi, ca să te slobozeşti de tulburare”?
– Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Părintele Augstin :
 

Care respectăm porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”? După Dumnezeu sunt tatăl şi mama; părinţii sunt ca nişte dumnezei pe pământ. Eşti dator să-i respecţi. Există acum respect pentru părinţi? De unde respect? A venit unul la mitropolie cu capul spart şi se ruşina să spună cine i l-a spart. „Fiul meu”, a spus în cele din urmă printre lacrimi. Fiul să-şi lovească tatăl? În anii de demult copiii stăteau smirnă înaintea părinţilor. Acum… Blestemate sunt mâinile copiilor care-şi lovesc mama sau tatăl. E unul din cele mai mari păcate.
În sfârşit, Hristos, după ce a amintit poruncile: „Să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta”, apoi ce-a spus? „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Iubirea, o, unde e iubirea, unde o vom găsi? Există iubirea? Să iubeşti ce? Mai presus de toate, pe Dumnezeu! Şi apoi pe toate cele frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu: florile, păsările, copacii, râurile, lacurile, stelele, soarele. Să-l iubeşti pe tatăl care te-a crescut,pe mama care te-a alăptat, pe învăţătorul care te-a educat, pe conducători şi pe stăpânitori. Să-l iubeşti pe preotul care te binecuvântează. Să-l iubeşti chiar şi pe duşmanul tău; atunci eşti creştin. Altfel nu vei fi creştin adevărat.
Acestea ni le spune Hristos, fraţii mei. Sunt grele? Lucruri uşoare sunt. Dacă lumea le-ar fi împlinit, nu ar mai fi fost nici un război, închisorile ar fi fost goale. Flămânzi, goi, bolnavi n-ar fi existat. Lumea ar fi trăit fericită. A spus-o Cosma Etolianul: „Dacă toţi am împlini Evanghelia – nu e minciună! –, pământul ar deveni un Rai”.

Despre cum trebuie sa ne bucuram de Hristos




Intru aceasta va bucurati, macar ca acum ar trebui sa fiti tristi, încercati fiind de multe feluri de ispite pentru putina vreme (I Petru 1:6).
Astfel graieste Sfîntul Petru Apostol, a carui viata a fost plina de multe feluri de ispite si dureri.
Astfel graieste barbatul care si-a lasat casa si familie si a urmat lui Hristos; care pentru dragostea lui Hristos a îndurat multe chinuri si lipsuri : foamea, setea, temnita, prigonirile din partea iudeilor de un sînge cu el, cele din partea pagînilor romani, a prorocilor mincinosi, a salbaticiei pagînilor cea de obste; si care la urma a fost rastignit pentru Hristos, dupa ce a îndurat cu bucurie toate pentru dragostea Lui.
Barbatul care a suferit în viata lui cele mai teribile încercari si chinuri pentru dragostea lui Hristos ne sfatuieste si ne îndeamna sa ne bucuram întru El, astfel încît bucuria noastra sa înghita toate suferintele si chinurile noastre, care în comparatie cu ea, trebuie socotite mici.
Dar de ce, fratilor, trebuie sa ne bucuram noi pururea în Hristos?
Noi trebuie sa ne bucuram întru El pentru ca El ne-a aratat realitatea celei mai mari si mai frumoase nadejdi a omenirii.
El ni L-a aratat noua pe Cel Unul, Atotputernic, Atotîntelept si Atotmilostiv Dumnezeu, Care ne-a daruit noua cinstea si privilegiul de a ne numi fii ai Lui.
El ne-a aratat noua viata cea nepieritoare si vesnica: viata de mii de ori mai buna si neînchipuit mai buna decît aceasta viata a noastra de pe pamînt.
El ne-a aratat noua împaratia cea duhovniceasca, împaratia îngerilor si a dreptilor, împaratia a tot binele, a luminii adevarului si dreptatii.
El ne-a aratat noua si ne-a descoperit care trebuie sa fie scopul vietii noastre pe pamînt, sensul tuturor eforturilor si luptelor noastre întru aceasta viata trecatoare.
El ne-a descoperit noua oceanul iubirii si fericirii celei ceresti, fata de care toate suferintele, chinurile si ispitele pe care le suferim în aceasta viata sînt ca niste stropi de apa murdara, care nu pot nicicum sa întineze oceanul.
O, fratilor, mare este bucuria care ne asteapta!
O, fratilor, mic este pretul pe care Domnul ni-l cere în schimbul acestei bucurii, în care se scalda îngerii si în care înoata dreptii!
Nu ni se cere decît sa împlinim cu gîndul, cuvîntul si fapta putinele si scurtele Lui porunci!
O Stapîne Doamne Iisuse Hristoase, Izvorule Tainic al Bucuriei Vietii, Cela Ce esti bucuria si slava noastra, lauda si multumirea noastra!
Pune Degetul Tau pe gurile noastre si nu lasa nici un strop de ispita a tristetii sa ne murdareasca si sa ne otraveasca pre noi,
Caci Tie se cuvine toata slava si multumita în veci,
Amin.
Predica din 1 iulie
din “Proloagele de la Ohrida”, Sfantul Nicolae Velimirovici”

TESTAMENTUL STARETULUI GAVRIIL
CATRE FIII SAI DUHOVNICESTI
Pesemne ca, în curând, voi muri. Va las o mostenire cu bogatii mari si inepuizabile. Ajunge pentru fiecare, trebuie doar ca sa va folositi de ea, nu sa va îndoiti. Cel ce va fi îndeajuns de întelept sa se foloseasca de aceasta mostenire, va trai fara lipsuri.
Unu: când cineva simte ca e pacatos si nu poate gasi nici o iesire, sa se închida singur în chilia sa si sa citeasca Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos si Canonul de pocainta catre Mântuitorul; lacrimile îi vor fi leac de alinare.
Doi: când cineva se afla într-un necaz oarecare, de orice fel ar fi, sa citeasca “Paraclisul Maicii Domnului”, si toate necazurile lui vor trece nebagate în seama pe lânga dânsul, spre rusinarea celor care îl asaltau.
Trei: când cineva simte nevoia de limpezire a sufletului, sa citeasca a 17-a Catisma cu atentie, si ochii launtrici i se vor deschide. Va urma întelegerea a ceea ce sta scris acolo. Va creste nevoia de a-si curati constiinta mult mai des prin spovedanie si de a se împartasi cu Sfintele Taine ale Trupului si Sângelui lui Hristos. Se naste si virtutea împreuna-patimirii cu ceilalti, asa ca nu îi vom mai batjocori, ci mai curând, vom suferi si ne vom ruga pentru dânsii. Apoi se va arata si frica launtrica de Dumnezeu, care va descoperi ochiului duhovnicesc al sufletului faptele Mântuitorului – cum ne-a iubit si a rabdat pentru noi. Cu puterea Sfântului Duh se va naste si iubirea duhovniceasca desavârsita pentru Hristos, putere cu care ne va povatui în orice nevointa ascetica si ne va învata cum sa-I împlinim voia Sa pentru noi si cum sa rabdam. Caci în rabdarea noastra, vom întelege si vom simti în noi însine împaratia lui Dumnezeu venind cu putere multa, si vom împarati cu Hristos si vom deveni sfinti.
Lumea aceasta nu o vom mai vedea asa cum o vedem acum; totusi, nu noi o vom judeca, ci Mântuitorul Hristos. Vom vedea pacatul si minciuna din lume, dar numai prin ochii Mântuitorului, si ne vom împartasi din Adevar, numai prin El.
Minciuna! O vedem si totusi nu o vedem. Lumea aceasta, cu toate înselatoriile ei, va trece pentru totdeauna, caci este o minciuna. Adevarul lui Hristos va ramâne în vecii vecilor. Amin.
Schim-Arhimandrit Gavriil.
din “Unul din cei de demult, staretul Gavriil”, Sf. Simeon Kholmogorov

Scrisorile noastre sunt rugăciunile.*Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mâhnire, alteori cu recunoștință. Să avem curajul de a-I*scrie lui Dumnezeu, să avem curajul de a-i*scrie Maicii Domnului, să avem curajul de a le scrie Sfinților. Și să nu deznădăjduim dacă ajutorul nu vine atunci când vrem noi, pentru că, de multe ori, avem de ispășit perioadă de pedeapsă pentru păcatele noastre, timp de pocăință și spovedanie.

Dacă noi Îi cerem ajutorul, Dumnezeu îl va trimite cu siguranță. Mulți păcătoși au avut parte de miracole spre întoarcerea lor la calea Adevărului, pe calea mântuirii. Ce vom face, deci? Vom scrie cu toții scrisori către Cer? Da, vom scrie. Așa cum au scris toți creștinii, încă de la întemeierea Bisericii.

Protosinghel Nicodim Măndiță,

Am văzut din proprie experienţă că a trebuit să petrec la fel de mult timp învăţând despre pocăinţă, cât am petrecut învăţând ce este fericirea. Am învăţat că bucuria pe care mi-o oferă plăcerile lumii acesteia nu este adevărata fericire. Foarte puţine sunt însă pildele vii ale acestui adevăr în ziua de astăzi. Cum să-i învăţăm pe oameni despre un lucru atât de rar? Ştiu că, în ceea ce mă priveşte, nu-mi este greu să dovedesc că sunt supărăcios, cârtitor, sau că îl judec pe aproapele meu, dar cum să arăt virtuţi pe care nu le am? Nu vreau să fiu piatră de poticneală pentru credincioşii mei. Ştiu că sunt un exemplu rău. Ce pot face?
Intuiţia dumneavoastră este corectă, părinte. Totuşi aş dori să accentuez aici şi un alt aspect. De câte ori nu ne-am umplut de bucuria mângâierii dumnezeieşti, dar mai apoi am pierdut-o din pricina lipsei noastre de grijă? De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Apropie-te de Dumnezeu întru multă smerită cugetare şi mai multă îndrăznire vei avea”. Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem de Dumnezeu cu mai multă smerenie, grijă şi cumpătare, cu atât primim mai multă bucurie. Trebuie să fim însă atenţi să nu ne bucurăm peste măsură şi să nu trăim această bucurie la nivel psihologic, sufletesc, altminteri o pierdem.
Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie duhovnicească începem să vorbim mult şi fără rost, să-i învăţăm pe alţii şi să ne etalăm darurile primite de la Dumnezeu, negreşit vom pierde această bucurie şi ne vom simţi sufletul gol şi pustiu. Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă, şi cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate şi cumpătare, întrucât avem vrăjmaşi care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască. Citim în
Scara Sfântului Ioan că fiecare virtute duhovnicească poate degenera într-o patimă, dacă nu suntem cu luare-aminte.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou )

Dragostea nu se laudă, deci nu se depărtează de persoanele iubite, nici prin invidie şi nici prin laudă. Nu se distanţează nici prin trufie, care, la fel, este o evidenţiere a depărtării, a izolării de ceilalţi oameni. Cel ce se laudă se distanţează de ceilalţi oameni, aşa cum se depărta de oameni fariseul din pilda evanghelică, zicând: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni!”. Se credea într-o situaţie privilegiată, specială, căci continua arătând cum sunt ceilalţi oameni: „hrăpitori, nedrepţi, necredincioşi în căsătorie”, şi-I mulţumea Domnului pentru faptul că nu era ca vameşul de faţă, cel care, căindu-se, nu lua seama la cei din jurul său, ci se bătea cu pumnul în piept şi-şi cerea iertare pentru păcatele lui. Fariseul îl dispreţuia pe acest vameş, iar aceasta se întâmpla pentru că fariseul se lăuda şi se trufea. Or, dragostea „nu se laudă, nu se trufeşte”.
(Arhimandrit Teofil Părăian )

Cinci mituri ale concubinajului :
 

Mitul 1: Dacă trăim împreună, asta ne va arăta dacă ne potrivim unul cu altul
Deloc. Este cum ai compara mere cu pere. Doar pentru că un fruct are un gust bun sau rău, nu înseamnă că altele vor avea acelaşi gust. Căsătoria este o propunere total diferită decât trăirea împreună. Căsătoria este clădită pe făgăduinţa în faţa lui Dumnezeu de a rămâne fidel unul altuia. Concubinajul nu implică o asemenea făgăduinţă. Poţi să ratezi concubinajul cu cineva cu care ai fi reuşit în căsătorie. Totul depinde de felul în care oamenii se raportează la Dumnezeu pentru ajutor şi iubire. Apropos, rata divorţurilor cuplurilor care au trăit împreună înainte de căsătorie este mai mare decât a celor care nu au făcut-o.
Dacă partenerul tău nu doreşte un angajament pentru întreaga viaţă, nu te înşela să gândeşti că va dori acesta angajament mai târziu. Căsătoria este o făgăduinţă de a sta împreună. Concubinajul, pentru multe cupluri, durează aproximativ 18 luni, mai mult sau mai puţin.
Concubinajul pregăteşte oamenii să găsească raţiuni pentru a nu se căsători. Căsătoria, pe de altă parte, este bazată pe dragoste necondiţionată şi pe angajament pe întreaga viaţă. Nu există un „examen” pentru căsătorie, aşa cum este înaintea concubinajului. Toţi suntem imperfecţi şi tentaţi să cădem în timpul acestui examen. Vorbim despre dragostea condiţionată. „Te iubesc acum”, sau „te voi iubi în curând, dacă vei dovedi că eşti vrednic”.
Mitul 2: Concubinajul ne va arăta dacă suntem compatibili sexual
Nu, nu vă va arăta. Asta ar fi adevărat dacă aţi fi animale, să spunem câini. Sunteţi fiinţe umane. Aveţi amândoi suflet. Sexul între animale este doar fizic. Sexualitatea între oameni este fizică, emoţională şi spirituală. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât sexul în afara căsătoriei nu va produce niciodată o „împlinire spirituală”. De aceea, concubinajul te lasă gol după ce a trecut plăcerea fizică. Fără o unire spirituală prin Hristos, compatibilitatea sexuală este măsurată într-un mod superficial.
Dacă nu sunteţi căsătoriţi şi aţi fost deja împreună, nu ştiţi ce pierdeţi... Este darul total: trup, suflet şi spirit. Nu e de mirare că oamenii fără o astfel de unire prin cununie sunt atraşi deseori să continue experimentarea sexuală, pentru a-şi satisface „foamea” de unire spirituală. Această „foame” poate fi potolită, însă doar în căsătorie, şi numai dacă amândoi soţii sunt credincioşi în Hristos.
Mitul 3: Suntem la fel de angajaţi unul în faţa altuia, ca un cuplu căsătorit
Nu sunteţi deloc. Nici unul dintre voi nu este total angajat. Amândoi aşteptaţi să plasaţi pariurile. „Angajamentul” vostru este condiţionat. Nu sunteţi împreună „la bine şi la greu”. În loc de asta, „o să vedem ce se întâmplă”. Oricine aflat în această situaţie simte o presiune de a fi „performant”. Eşti într-un fel de cursă de încercare în faţa partenerului. Şi asta nu e liniştitor.
În adâncul inimii tale, tu știi că mariajul este mult mai mult decât o bucată de hârtie. Este o promisiune în faţa lui Dumnezeu să iubeşti şi să îngrijeşti fiinţa iubită până la sfârşitul vieţii. Oamenii care sunt în concubinaj, fac şi ei o promisiune: „Promit să fac tot ce pot, să am grijă de tine foarte mult, şi să văd dacă meriţi. Dacă nu merge, ei bine. Nu e ca şi cum am fi căsătoriţi, oricum”.
Mitul 4: Prietenia noastră nu va suferi, dacă ne mutăm împreună
Asta s-o crezi tu. Prietenia ta va deveni în curând tensionată şi neconfortabilă. Tu ai plecat de la „perioada de curtare”, către ţara nimănui. Nu eşti căsătorit, dar nici nu mai eşti în perioada de întâlniri. Ce plictisitor şi nenatural. Nici o mirare că simţămintele de prietenie şi cele confortabile se vor transforma în sentimente ciudate. E un fel de „prietenie cu beneficii”, însă nicidecum o prietenie necondiţionată. Există tot timpul frica de a fi dat afară din relaţie, dacă nu eşti bun. Nici o siguranţă. Nici o pace adâncă. În schimb, te pomeneşti cu o relaţie străină, care se umple treptat de mânie. Deloc ingredientele unei relaţii sănătoase.
Mitul 5: Putem să ne iubim unul pe altul tot atât de mult şi fără căsătorie
Nu, nu puteţi. Dumnezeu spune asta. Ar fi adevărat dacă aţi fi evoluat din maimuţe. În acest caz, Biblia ar fi doar o poveste cu fantezii. Însă, nu aţi evoluat din maimuţe. Aţi fost creaţi de Dumnezeu după chipul Său. El este Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Şi tu eşti o fiinţă trei în unu: trup, suflet şi duh. Maimuţele nu sunt trei în unu. Dumnezeu nu a instituit căsătoria între maimuţe. Dumnezeu nu a promis să binecuvinteze unirea între maimuţe.
Nici nu-ţi dai seama cât de multă iubire poate să umple inima ta pentru fiinţa iubită, până nu primeşti iubirea lui Dumnezeu în Hristos şi iei „trenul căsătoriei” pentru întreaga ta viaţă. (Dan Delzell)

Părintele Constantin Sturzu :
 

"Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace" (Eclesiastul 3, 1-8).

Cred că fiecare clipă poartă în pântece viaţa veşnică. E şansa de a privi la cer. De a ne despiedica de pământ. De a striga, în mijlocul atâtor frici, ori griji, ori suferinţe: „M-am săturat, ajunge!”.

Căci, vine o vreme în care te saturi nu de România, ci de sloganul „vreau o ţară ca afară!”. Păi, de ce „ca afară”? De ce să nu privim înăuntru... mai înăuntru... şi mai înăuntru!? Nu ştiţi voi, creştini de două mii de ani, că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21)? Noi, românii, am făcut sport naţional din privitul peste gardul vecinului şi ne mirăm apoi cum ne acoperă, de la an la an, bălăriile din curtea proprie. Or, nu privind a dezacord, ci plivind acolo-n cord, poţi să grijeşti grădină. Răul nu iese din ţară, până nu iese din inimă. Să-mi curăţ şi să-mi lărgesc sufletul, apoi să-mi împletesc, prin pieţe, umbletul, şoptind: „vreau o ţară ca-năuntru!”.

Vine o vreme în care toate sloganurile anticreştine, toată ura îndreptată împotriva Bisericii şi a ta, ca fiu al ei, toate minciunile şi manipulările, prigonirile şi huiduielile le primeşti ca pe cele mai de preţ binecuvântări ale lui Dumnezeu. Căci, dacă sunt pe drept, ele ajută la îndreptare. Iar dacă sunt pe nedrept, ele ajută la desăvârşire. „Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala" (Matei 18, 7).

Vine o vreme în care îţi ştergi lacrimile ce au acoperit atâtea trupuri tinere, ucise nemilos, şi te întorci către cei ce încă nici acum nu au înţeles de ce au primit darul vieţii, spunându-le: "Vă iubesc de nu mai pot! Aş prefera, de s-ar putea, să mor eu în locul vostru, de fiecare dată. Dar, tocmai pentru că-mi sunteţi atât de dragi, nu pot să nu vă spun că greşiţi, căutând lumină acolo unde se invocă întunericul”.

Vine o vreme în care toate bolile se prefac în declaraţii de dragoste. Simţi cum carnea te trădează, eşti speriat că psihicul te înşală, iar moartea-ţi face curte permanent, ca o amantă ce nu ştie-a fi refuzată; e momentul în care realizezi că eşti dureros de singur, că ai divorţat de toţi. Şi abia atunci îţi dai seama că Dumnezeu, Cel ce vrea să fie Mirele firii noastre omeneşti, îşi face loc mai uşor spre inima ta, te scoate din bordelul acestei lumi şi muceniceşte te încunună. Cu Dumnezeu te întâlneşti când eşti viu, nu când trăieşti în afara ta, când te mişti în lume ca un somnambul. Or, în durere e omul mai viu ca oricând, e mai prezent ca niciodată. De aceea, durerea e locul prin excelenţă în care-L poţi întâlni pe Dumnezeul Cel Viu.

Vine o vreme în care te saturi să vezi în cel de lângă tine o păpuşă manipulată de sforile minţii tale. Nu are sfori şi slavă Domnului că nu are! Nu-l poţi nici agăţa pe unul ca acesta, nici controla, nici ţine lângă tine cu ceva. Poţi doar să-l eliberezi din cuşca aşteptărilor tale şi să-l laşi să zburde liber prin inima ta, cu riscul de a-l pierde din ochi, dacă ai inimă largă. Doar că va veni să se adape mereu din izvorul de iubire din pântecele tău (Ioan 7, 38), doar la asta te poţi aştepta.

Vine o vreme când te saturi să-ţi tot cerţi copilul ce stă cu ochii lipiţi de ecranele lumii virtuale. În care ştii că soluţia e să-l priveşti mai des în ochi, să-ţi lipeşti tu ochii de el şi să-i spui: „Eu te iubesc. Sunt aici, lângă tine”.

Vine o vreme în care te deschizi către cei din jur, sorbi din cuvinte precum cele de mai sus, le dospeşti în rugăciune, apoi le răstorni pe masa din sufrageria lumii.

Căci vine o vreme – şi a şi venit – în care, frământând, ca pe aluat, metaniile, spui: „M-am săturat. «Ajunge zilei răutatea ei! » (Matei 6, 24). De acum nu mai aleg nici frica, nici grija, nici suferinţa. Îl aleg doar pe Dumnezeu, în toate şi în toţi. Adică aleg şi pacea, şi încrederea, şi jertfa. De acestea ştiu că nu pot să mă satur vreodată!”

Cuvântul psihologului : psiholog Irina Rusu ( unde gresesc femeile )
 

Unde greșesc femeile in relația cu soții lor :

Femeile îşi tratează partenerii ca şi cum ar fi copii

„Nu uita să mănânci la prânz!”, „Nu aşa se împătureşte un tricou!”, „Iubitule, ţi-ai luat batista?”.

Când acţionează în acest fel, ele sunt propulsate de nevoia de a avea grijă, de a proteja sau a ajuta. Este însă o mare diferenţă între a-ţi manifesta afectuos grija şi a te purta ca şi cum celălalt ar fi incompetent sau incapabil să se descurce. Partea proastă este că dacă se poartă cu bărbaţii ca şi cum aceștia ar fi neisprăviţi sau neajutoraţi, ei încep să devină neajutoraţi. Plecând de la premisa că nu se vor descurca singuri, femeile îşi asumă responsabilităţi suplimentare.

De ce se întâmplă toate acestea? Ce este fundamental greşit în psihologia feminină? Nu este nimic în neregulă. Femeile se poartă cu partenerii lor ca şi cum ar fi nişte copii, dintr-un motiv foarte simplu: sunt antrenate să fie mame.

Dincolo de instinctele materne, o altă explicaţie apare din excesul de grijă al femeilor. Această explicație face apel nu la biologie, ci la acea formă de interacţiune psihologică în care noi, femeile, avem din nefericire studii doctorale neacreditate oficial. Mă refer desigur la manipulare. De ce comportamentul matern în exces este manipulativ? Deoarece, în felul acesta, femeile se fac indispensabile. Ele ştiu că, dacă se fac necesare, nu vor fi abandonate.

În sfârşit, al treilea motiv pentru care bărbaţii sunt trataţi ca nişte copii ţine exclusiv de bărbaţi. Unii au o plăcere reală în a fi cocoloşiţi, în special dacă au intrat în relaţie având un deficit sau un exces de acest tip.

Femeile se îndrăgostesc de ceea ce un bărbat promite să fie

Unele femei sunt „minunaţi manageri de proiect”. Proiectul lor este un bărbat, care mai are nevoie de unele modificări înainte de a fi „perfect”. Câteva mici schimbări la caracter, unele ameliorări ale sintagmelor de la uşa cortului, o modestă transformare a manierelor, plus explozia marilor talente şi abilităţi necunoscute de nimeni până atunci. De Angelis (1990) numeşte acest proces „a te îndrăgosti de potenţialul unui bărbat”.

Cum îţi dai seama dacă te atrage mai mult potenţialul decât realitatea? Găseşti tot felul de justificări pentru problemele lui. Visezi frecvent la ceea ce va fi relaţia voastră după ce el va fi altfel. Crezi în el mai mult decât oricine, şi chiar decât el însuşi.

De ce intră femeile în astfel de relaţii? Unele pur şi simplu nu se respectă pe sine. Nu cred că viaţa lor e suficient de valoroasă pentru a avea grijă de ea şi decid să se pună în slujba unui alt destin, mai „promiţător”. O asemenea auto-minimalizare duce frecvent la distrugere de sine.

Alte femei îşi extrag un subtil sentiment de superioritate morală, încercând să demonstreze cât de răbdătoare şi de rezistente la frustrare sunt. Unele au primit mesaje iraţionale în copilărie, mesaje conform cărora a iubi în sens religios înseamnă a-ţi sacrifica sinele. A iubi în sens superior, inclusiv pe tine însuţi, nu înseamnă a-ţi batjocori sinele, ci a-l îngriji cu dragoste, permiţându-i să se dezvolte şi să înflorească. Dacă acest lucru nu a mers cu tine însăţi, cum o să meargă cu celălalt?

În sfârşit, unele femei se străduiesc să scoată din bărbaţii lor „tot ce e mai bun”, dintr-o tendinţă instinctivă de perfecţionism. Drama perfecţionistului este că, fiind concentrat pe ceea ce ar putea îmbunătăţi, nu-şi rezervă timp pentru a se bucura de ceea ce a obţinut deja.

Dacă te-ai regăsit în aceste descrieri, dragă domnişoară ori dragă doamnă, înseamnă că e timpul unei schimbări. E momentul să priveşti cu grijă spre tine şi partenerul tău şi să descoperi suprafaţa şi adâncimile cuplului vostru. Astfel poate începe o nouă poveste, în care fiecare e conştient de ceea ce pune în interiorul relaţiei sale.

Am să închei acum cu ceea ce spunea cândva filosoful Vasile Conta: „Nu-ţi tulbura liniştea cu învinuiri fără folos pentru greşelile din trecut; ele nu pot fi reparate. În schimb, însă, foloseşte-te de experienţa lor, ca învăţătură pentru viitor”.

Mărunţişuri ameninţătoare pentru unitatea cuplului

Mă numesc A.I. şi sunt căsătorită de 6 luni. Deşi ne iubim foarte mult, ajungem la divergenţe cu privire la lucruri pe care eu le-am învăţat într-un fel în familia mea, iar el în alt fel.

Aşa cum fiecare cuplu ar putea da mărturie, se intră în căsătorie cu obiceiurile şi tradiţiile familiei de origine. Şi, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul dvs., de foarte multe ori, tânărul cuplu ajunge la certuri tocmai pornind de la aceste diferenţe.

Iată doar câteva exemple în care se pot regăsi multe familii: în familia ta, eraţi obişnuiţi să mâncaţi în sufragerie, cu televizorul deschis; la el, întotdeauna se mânca în bucătărie. În familia ta, se mergea la mănăstiri odată la câteva săptămâni, la el, preferau să meargă la bunici, la ţară; familia ta a păstrat fiecare mărunţiş care aminteşte de ceva, aranjat în toate colţurile casei şi ţie îţi place să faci la fel; la el, casa era sobru aranjată, iar multe obiecte decorative constituiau „mizerie” şi erau eliminate periodic.

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa…”

Acestea sunt doar mărunţişuri. Dar mărunţişurile se pot aduna şi pot ajunge să devină ameninţătoare pentru unitatea cuplului. De aceea, aţi avea nevoie să deschideţi o discuţie pornind de la versetul din Facere 2, 24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. Deşi cele mai multe raportări la acest verset se referă la despărţirea fizică de părinţi, poate fi extins şi la acele obiceiuri şi tradiţii aduse din familia de origine.

Odată căsătoriţi, inima fiecăruia are nevoie să se întoarcă, dinspre familia care l-a născut, către noua familie pe care tocmai a format-o. Familia pe care Domnul a binecuvântat-o prin Taina Cununiei devine cea mai importantă în viaţa noastră, iar unul dintre aspectele prin care se manifestă această schimbare este, atât pentru soţ, cât şi pentru soţie, a îmbrăţişa uneori obiceiuri ale familiei lărgite şi a construi noi tradiţii.

Ce înseamnă asta, aplicat în viaţa de zi cu zi? Înseamnă a înţelege, în primul rând, faptul că este firesc ca soţul ori soţia să fi învăţat să facă un lucru în alt fel decât am fost învăţaţi noi de către părinţii noştri. Să credem că acest alt fel nu e întotdeauna mai rău, ci doar neobişnuit pentru noi.

A fi deschişi la a primi „bagajul” celuilalt, a le pune împreună şi a alege ce e mai potrivit pentru cuplul pe care vrem să-l formăm. A face schimbări în felul în care privim lucrurile în funcţie şi de perspectiva partenerului reprezintă o cheie pentru a întări relaţia.

In focul suferinţelor şi încercărilor se lămureşte şi se întăreşte şi credinţa noastră. Şcoala pustiei, şcoala suferinţelor sunt o şcoală minunată prin care trec toţi aleşii Domnului. Israeliţii au trebuit să treacă prin pustie, ca să ajungă în Canaanul făgăduinţei. De ce? Pentru că acest pustiu a fost pentru ei o şcoală minunată, în care au învăţat să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. În focul lipsurilor şi suferinţelor s-a lămurit şi s-a întărit legătura lor cu Dumnezeu.

Suferinţa este o şcoală minunată prin care Domnul îi vorbeşte celui credincios într-o limbă minunată. Pentru viaţa celui credincios, suferinţa este un nor din care însă, pe urmă, se revarsă o ploaie binecuvântată. Pustia suferinţelor celui credincios este o pustie plină cu mană cerească şi cu apă din stâncă.

(Preot Iosif Trifa )

Pe când eram student la universitate, am vizitat Muntele Athos şi am întâlnit oameni sfinţi care trăiau predania ortodoxă. Am văzut limpede deosebirea între vieţuirea după predania ortodoxă şi viaţa pe care am întâlnit-o în alte cercuri religioase. În acelaşi timp, cu ajutorul profesorilor mei de la universitate, am început să studiez textele patristice. În plus, eu şi unii dintre colegii mei ne-am ocupat multă vreme de manuscrisele Sfintelor Mănăstiri din Sfântul Munte. Această alăturare ‒ studierea textelor patristice în mijlocul atmosferei şi vieţuirii părinţilor atoniţi îndumnezeiţi ‒ mi-a deschis noi căi de comunicare cu viaţa Bisericii. Am început să gândesc altfel. La aceasta am fost ajutat mai ales de studierea scrierilor Sfântului Grigorie Palama. Cred că Sfântul Grigorie Palama este unul dintre Părinţii care pot avea o mare înrâurire şi pot aduce mult folos creştinilor de astăzi. Teologia sa, care este teologia Bisericii, este revelatoare. Începând de atunci, am ajuns să cunosc şi alţi oameni sfinţi din Sfântul Munte, dar şi din afara lui ‒ atoniţi în inimă şi în vieţuire; şi astfel am ajuns la concluzia că Ortodoxia nu poate fi o filozofie sau o etică seacă, ci o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă se leagă mai degrabă cu medicina, decât cu filosofia.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sofia, p. 22)

DESPRE IERTARE
Pe pamant, nimeni nu este lipsit de pacat, toti suntem pacatosi, vinovati si purtam povara pacatelor care ne-au doborat, pentru ca n-am luat aminte la patimile si neputintele noastre. Toti avem nevoie sa primim iertare de la Dumnezeu! Dar pentru a primi schimbarea, iertarea si impacarea cu Dumnezeu trebuie sa tinem cuvantul Evangheliei, care zice: “Daca veti ierta oamenilor gresalele lor si Tatal vostru Cel din ceruri va va ierta gresalele voastre”. Nu vom primi in nicio situatie iertare de la Dumnezeu, daca nu-l iertam din inima pe aproapele nostru!
Iertarea nu necesita osteneala si greutate. Este nevoie de smerenie. Vom primi iertarea nenumaratelor noastre pacate, daca daruim si noi iertarea fratelui nostru.
Copiii mei, pe cat putem, sa iertam din toata inima, ca sa ne ierte si pe noi Dumnezeu! Aceasta este intelegerea dintre Dumnezeu si om, “contractul” dintre Creator si om. Iertand si noi din toata inima semenilor nostri, vom fi iertati de catre Dumnezeu.
Intreaga noastra viata produce continuu pacate. Pacatuim permanent cu gandul, cu inima, in general cu toate simturile trupesti si duhovnicesti ale sufletului. Ganditi-va ce mare “productie” de pacate avem! Daca iertam aproapelui nostru pacatele, anulam toata aceasta producere a pacatelor.
Cand n-avem iubire si iertare, ne paraseste harul lui Dumnezeu.
Cum va sterge Dumnezeu toate aceste catastife cu pacatele noastre, cand noi nu vrem sa stergem doar o pagina din gresalele fratilor nostri? Trebuie sa luptam impotriva tinerii de minte a raului, a dusmaniei si a razbunarii . Ce-au castigat toti cei ce se caiesc, fara folos si indreptare?
Cata vreme ne gasim in viata aceasta, cat timp cortina teatrului lumii prezente n-a cazut si firul vietii noastre nu s-a sfarsit, putem sa iertam.
Grija principala a vietii noastre este sa iertam si sa ne rugam pentru oamenii care ne-au facut rau. Acela care iarta din toata inima si se roaga pentru vrajmasii lui, va primi iertarea lui Dumnezeu pentru pacatele lui. Ceea ce semanam, aceea vom si secera. Osteneala, postirea, rugaciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastra, o vor face milostiva si iertatoare fata de aproapele si durerea celuilalt va deveni si durerea noastra . Sa cercetam cat am invatat din Evanghelie, ca Hristos sa prinda chip inlauntrul nostru, si sa devenim si noi, incetul cu incetul, dumnezei dupa har.
Iubeste-i pe frati! Iubirea ta se va vadi cand nu te vei mai gandi la slabiciunile si scaparile lor si le vei arata dragoste. Iubirea te va pazi de toate pacatele. In afara de tine sa nu te gandesti la nimic, ci continuu mustra-te si aceasta va fi calea cea mai buna.
Fiule, tu fa-ti datoria! Daca ceilalti nu fac ascultare, lasa-i in seama lui Dumnezeu si linisteste-te! Este invidia diavolului, fiul meu. Nu cumva diavolul va merge in munti? Se duc acolo cei care se lupta sa se mantuiasca si pentru ca si noi dorim sa ne mantuim, ne amesteca fara sa intelegem.
Cu cat mai mult este luminata mintea omului, ca sa inteleaga iubirea Facatorului fata de faptura Lui, cu atat mai mult se arata nemultumirea si necunoastrea Parintelui nostru iubitor si adevarat.
Omul, faptura aleasa si unica a lui Dumnezeu, indoit in fire, se naste pe aceasta planeta, pe acest pamant, si incetul cu incetul, intr-o zi moare trupeste, neputincios cu desavarsire sa-si pastreze viata lui. Inchipuirea il umfla ca balonul pana cand, printr-o boala, moare si piere.
(din: Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicesti , Editura Egumenita, 2012
)

Noi prin Botez, am primit haruri deosebite, avem şi înger păzitor. De ce nu daţi atenţie mai multă îngerului păzitor? Ştiţi, frăţiile voastre, ce spune într-un loc: „Este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!”. Îngerul este cu noi, ne păzeşte. Hristos S-a întrupat în chip de om, de vierme, în adâncul mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze fiinţa omenească, ci s-o transfigureze. Aţi văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor: „Sfinte îngere, fă rugăciuni de obşte cu îngerii toţi pentru mine, păcătosul!”. Şi îngerul păzitor se roagă cu toţi îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: „Nu vreau!”. Adică este o unitate nemaipomenită, Îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune şi îngerii toţi sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc aşa: „Dacă diavolul s-ar fi întruchipat în om, cu degetul mic ar fi putut răsturna pământul, dacă ar fi avut puterea de la început”. Dar nu mai are putere decât numai vârful cozii mişcă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi, ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem. Dracul joacă un rol de mântuire indirect.

(Arhim. Arsenie Papacioc )

Puterea Duhului Sfânt
Să deschidem acum dumnezeieștile Scripturi și să bem apă din vasele Sfinților noștri Părinți. Să bem apă vie, care izvorăște pentru a ne dărui viața veșnică. Astfel a asemuit odată Domnul pe Duhul Sfânt, pe Care Îl vor lua cei ce cred în El. Iar în alt loc spune: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Nu râuri simțite, care pur și simplu adapă pământul înțelenit, ci râuri gândite, care inundă sufletele cu lumină.
Și oare de ce a asemuit Domnul harul Duhului cu apa? Pentru că apa este elementul esențial al vieții. Pentru că din cer se coboară apa ploii. Pentru că unul și simplu este chipul ei, dar lucrarea sa felurită. Plouă peste întreaga zidire. Dar această ploaie dă albeață crinilor, roșeață trandafirilor, porfiră panselelor și zambilelor. Un alt rod crește finicului și un altul viței de vie. Se face „tuturor toate” și totuși este ea însăși, simpla ploaie.
Așa și Duhul Sfânt. Este Unul și Nedespărțit, dar împarte harurile Sale cum dorește. Unuia îi mișcă limba să grăiască înțelepciunea. Altuia îi luminează sufletul și proorocește. Altuia îi dă har împotriva demonilor, iar altuia putința să tâlcuiască Scripturile. Pe unul îl învață să postească și să se nevoiască, pe altul să cugete cu înțelepciune și să se infrâneze. Pe unul îl îndepărtează de lucrurile lumii, iar pe altul îl pregătește pentru mucenicie. Dar Acesta este întotdeauna Același.
Precum copacul pe jumătate uscat, când este udat, scoate vlăstari, așa și sufletul păcătos, prin pocăință și harul Sfântului Duh, aduce roade preadulci.
Pe când stăteai așa, nu s-a îndreptat vreodată gândul tău la curăție sau la feciorie? Mângâietorul l-a adus la acestea! Și de câte ori vreo fată, care se afla în pragul nunții, nu a plecat, urmându-L pe Învățătorul fecioriei?…
Sunt foarte mulți și cei care au trăit în palate, iar într-o zi le-au părăsit pe toate, bogăție, cinstiri și vrednicii, având îndrumător pe Duhul Sfânt…
De nenumărate ori tânărul și-a închis ochii în fața frumuseții. Nu a privit și s-a ferit de întinare. Cauți să afli cine a învățat astfel sufletul tânărului? Duhul Sfânt…
Atâta și atâta lăcomie în lumea aceasta și totuși creștinii doresc sărăcia de bună voie. De ce? Pentru că le-a făgăduit mult mai mult Duhul Sfânt…
Să urmărim, așadar, lucrarea Duhului Sfânt în paginile Scripturilor. Este același Duh în ambele Testamente. În Vechiul Testament a profețit venirea lui Hristos, iar în cel Nou S-a pogorât, a arătat și a propovăduit Dumnezeirea Sa.
Proorocul Elisei l-a vindecat pe Neeman de lepră și nu a primit niciunul din darurile sale. Ghehazi, [însă], aleargă să ia el răsplata pentru izbânzi străine. Și ia banii de la Neeman și îi ascunde. Dar cele ascunse nu se pot ascunde de sfinți. Se întoarce Ghehazi și Proorocul îl întreabă: „De unde vii Ghehazi? Au doar inima mea nu te-a întovărășit?” Eu am fost aici, închis în trup, dar Duhul lui Dumnezeu, pe care-L am înlăuntrul meu, a văzut foarte departe. Așadar, din întuneric ai venit și spre întuneric te îndrepți. Ai vândut vindecarea leprosului? Vei moșteni lepra lui. Eu am păzit porunca ce spune: „În dar ați luat, în dar să dați”. Dar tu ai vândut harul Duhului Sfânt. Primește acum ceea ce ai cumpărat”.
Duhul Sfânt i-a umplut de daruri și i-a luminat pe toți drepții și profeții. Pe Enoh și pe Noe. Pe Avraam, pe Isaac și pe Iacov. Cât despre Iosif, până și Faraonul a cunoscut că avea Duhul lui Dumnezeu într-însul. De Moise și de minunile pe care le făcea cu puterea Mângâietorului, ai auzit de multe ori. Această putere l-a întărit și pe multpătimitorul Iov. Cu aceeași putere – ca să vorbim și despre Judecători – a cârmuit Gotoniil și s-a întărit Ghedeon. Ieftae a ieșit biruitor; Debora, deși femeie, s-a luptat, iar Samson a avut izbânzi mai presus de fire. Despre Samuil și David vorbesc limpede cărțile Regilor. Despre Ilie și Elisei, făcătorii de minuni, chiar nimic de n-am spune, este vădit că erau plini de Duhul Sfânt. Iar dacă răsfoiește cineva cărțile Proorocilor, va întâlni multe mărturii despre Duhul Sfânt.
Spune Proorocul Iezechiel: „Atunci S-a pogorât [în alte traduceri: „a căzut”] peste mine Duhul Domnului şi mi-a zis: «Spune: Aşa grăieşte Domnul: Casa lui Israel,»”. Acest „a căzut peste mine” să-l pricepem corect. Vrea să spună că l-a strâns în brațe cu afecțiune – așa cum Iacov, când s-a întâlnit cu Iosif, a căzut pe grumazul lui, și așa cum în Evanghelie, tatăl fiului risipitor a căzut pe grumazul fiului său care se pocăise.
Tot Acesta l-a înțelepțit pe tânărul Daniel de i-a judecat pe bătrâni: fusese clevetită și condamnată la moarte Suzana. Cea curată fusese socotită ca o desfrânată. Sprijin nu avea de niciunde. Cine s-o izbăvească de stăpânitori? Deja pășea pe calea martiriului. Călăii o aveau în mâinile lor. Dar Cel Grabnic Ajutător, Atotputernic era în față, Mângâietorul, Duhul Adevărului. Îl strigă pe Daniel: „Vino aici! Tu, copilul, cercetează-i pe aceștia, pe cei mai vârstnici ca tine, care acum, la bătrânețele lor, au căzut în păcatele tinereții”. Și prin intermediul lui Daniel, a fost izbăvită nevinovata Suzana.
Și Nabucodonosor, care a cunoscut că în inima lui Daniel se odihnea Duhul Sfânt, l-a chemat într-o zi și i-a spus: „Baltazar, căpetenie a vrăjitorilor, știu foarte bine că pe Duhul lui Dumnezeu Îl ai înlăuntrul tău”. Faptul că avea Duhul lui Dumnezeu era adevărat, dar vrăjitor nu era. „Ascultă”, îi spune, „vedenia pe care am văzut-o și tâlcuiește-mi-o”. Vezi puterea Duhului Sfânt? Cel care a văzut vedenia, nu o poate tâlcui. Daniil, care nu a văzut-o, o cunoaște și o tâlcuiește!
Sursa: Sf. Chiril al Ierusalimului, „Mângâietorul”, p. 101-105, Glasul Părinților, vol. I, Sf. Măn. Paraklitou,

Cand primesti inchipuirea vreunei placeri, pazes-te-te ca sa nu fii rapit indata de ea, ci ridicandu-te o clipa mai presus de aceasta, adu-ti aminte de moarte si gandeste-te ca e mai bine sa te stii ca ai biruit aceasta amagire a placerii. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)", " Dupa cum de la nastere incepe patimirea, fiindca ceea ce a venit in viata se si strica, asa de la patima incepe pacatul. Sa nu zici, prin urmare, ca Dumnezeu n-a putut taia pacatul, caci cei ce zic asa sunt nesimtitori si nebuni. Nu era de lipsa sa taie Dumnezeu materia, pentru ca aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a taiat pacatul din oameni in chip folositor, dandu-le minte, stiinta, cunostinta si putere de-a deosebi binele. Deci cunoscand ca pacatul ne vatama, putem sa fugim de el. Dar omul fara minte i se arunca in brate si se lauda cu el si cazand ca intr-o mreaja e razboit de el dupa ce e tras inauntru. Unul ca acesta niciodata nu mai poate sa-si ridice capul, sa vada si sa cunoasca pe Dumnezeu, Cel ce a facut toate pentru mantuirea si indumnezeirea omului. (Sf.Antonie Cel Mare )

Multi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.

(Cuviosul Paisie Aghiorit )