Sârguieşte-te a-ţi păstra mintea curată fără forme, culori, distanţe şi orice fantezie, cum a creat-o Dumnezeu.


Deci, frate, de doreşti a te elibera degrabă de aceste răutăţi s™i pasiuni; de voieşti a fugi de diferite curse şi meşteşugiri ale diavolului s™i de iubeşti a te uni cu Dumnezeu s™i a dobândi dumnezeească luminare; luptă, bate război din toate puterile tale, a-ţi goli mintea de orice formă, culoare şi distanţă în scurt, de orice imaginaţie şi aducere amintea lucrurilor bune ori rele, pentru că toate sunt nişte necuraţii şi întinăciuni care întunecă curăţenia, nobleţea s™i strălucirea mint›ii.
Nu-i nici o patimă trupească sau sufletească care să poată veni în minte pe altă cale decât prin închipuirea celor simţite (Pentru că, chiar dacă cineva ar fi ispitit de vreo fată frumoasă, totuşi de va lupta şi nu-şi va imagina în fantezia lui chipul acelei fiinţe, adâncindu-şi mintea în inimă, scapă de uneltirea amăgitoare a gândurilor, de luptă, învoire şi nu cade în păcat. De aceea, Grigore Teologul zice: €žM-a răpit vederea, dar m-am ţinut". N-am ridicat idolul păcatului. „Idol a stat înainte-mi, totuşi am scăpat de ispită". Imaginaţia şi memoria sunt treptele înşelăciunii vrăjmaşului. Dar mai ales imaginaţia. Într-însa este orice păcat).
Sârguieşte-te, deci, a-ţi păstra mintea curată fără forme, culori, distanţe şi orice fantezie, cum a creat-o Dumnezeu.
Dar aceasta nu se poate face altfel decât prin întoarcerea şi adunarea ei în locul cel strâmt al inimii şi al întregului om lăuntric. Şi obişnuit a rămâne, uneori să se roage cu jale zicând: €žDoamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.€ Să ia seama numai la cuvintele acestei rugăciuni.
Iar alteori, privindu-se, înţelege pe Dumnezeu şi se odihneşte (De aceea Sfântul Vasile cel Mare zice că atunci când mintea nu se împrăştie la lucrurile din afară şi nu se risipeşte în lumea simţurilor, se întoarce în sine şi se înalţă la înţelegerea lui Dumnezeu. €žMintea neîmprăştiată la cele din afară, nici revărsată în organele simţurilor, se întoarce către sine şi prin sine se ridică la înţelegerea lui Dumnezeu").
Nicodim Aghioritul

"Cel mai bine este ca omul sa fie oala de lut, care este buna pentru toate si se foloseste de toti in fiecare zi, si pentru mancare si pentru apa si pentru orice lucru. Pe cand vasul de aur se pune pe polite, se incuie in dulapuri, este ravnit de hoti si se foloseste numai la zile mari sau o data pe an. Oala de lut este vasul trebuintelor zilnice, caci toti o cauta si se folosesc de ea. Asa si omul smerit, care nu cauta cinste si dregatorie. El ramane nebagat in seama intre cei de jos, dar pe toti ii foloseste, ii indeamna, ii ajuta, ii odihneste si toti il cauta si se bucura de el". (Parintele Paisie Olaru)

Apoftegme ale Bătrânului Ambrozie!
 

Să te rogi continuu! Nu doar cu buzele, ci şi cu mintea şi cu sufletul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. În acest chip vei ajunge la Dumnezeu şi-l vei vedea strălucind ca Soarele.
Pe oameni îi iertăm, nu ne certăm cu ei.
Să ceri de la Domnul iubire. În iubire se ascund toate virtuţile.
Vai mie, dacă nu mă pocăiesc şi nu plâng pentru păcatele mele!
Eu am purtat păcatele altora. Pe mine cine mă va mântui?
Curvia se plăteşte cu mult sânge şi cu multă durere.
Dumnezeu nu ne judecă pentru că avem căderi, ci pentru că nu ne ridicăm. Vezi, firea omenească foarte uşor alunecă…
Pocăinţa e un dar al lui Dumnezeu. Trebuie să o cerem, ca să devenim vase ale alegerii.
Să faceţi milostenie către toţi care au nevoie. Unde este dragostea, dacă nu facem milostenie?
Să mergi acum la Dumnezeu?! Unde să mergi, cu traista goală? Trebuie s-o umpli. Acum e goală. Cum mergi aşa la Domnul?
Sărmanii politicieni! Dacă nu ne păzea Maica Domnului… vai de capul nostru, dacă depindeam de ei!
Când cereţi ceva de la Domnul în rugăciune, să adăugaţi la urmă: „dacă e spre folosul sufletului meu”. Asta arată smerenie şi lăsare în voia lui Dumnezeu.
Pe Domnul să-L cauţi, nu pe oameni. Aici suntem trecători. Altundeva e patria noastră.
Să ştii: pe primul plan e rugăciunea şi apoi treburile.
Când avem încercări grele, cancer şi boli grave este cercetarea lui Dumnezeu. E spre pocăinţa noastră.
Să avem toţi cunoştinţă Cui ne rugăm, pentru Cine trăim şi care-i ţelul nostru. Să-i iubim şi să-i iertăm pe păcătoşi, aşa cum şi Dumnezeu ne îngăduie pe noi.
Dacă în viaţa noastră păzim poruncile lui Dumnezeu, devenim proroci, sfinţi, taumaturgi; îi vom învia duhovniceşte şi sufleteşte pe oameni.
Gândurile rele pleacă atunci când ne rugăm.
Nu căuta să vezi exemple de la alţii. Fii tu exemplu! Nu căuta ce face unul sau altul. Tu – nu există altul!
Teologia a pierdut drumul; nu avem teologi credincioşi. Ei se ocupă cu lucruri teoretice. Se pierd în frumuseţea teoriei şi le lipseşte tuturor făptuirea.
Hristos nu vrea vorbe. Fapte vrea. Asta să faceţi! Aşa veţi da dovadă că sunteţi de-ai Lui.
Văzut-ai pe Marele Vasile? Avea har de la Dumnezeu şi nu dormea deloc. A trăit 49 de ani, şi-ai văzut ce lucrare a făcut? Eu, însă, am 80 de ani şi n-am ajuns nici la degetul lui mic.
Spune-i că nu face bine dacă nu se duce Duminicile la biserică. Nu pierde Dumnezeu. Ea pierde.
Familia trebuie să aibă acelaşi duhovnic.
Raiul nu se câştigă cu vorbe, dacă nu te lupţi după lege şi corect.
Să nu te mai aud că zici aşa ceva! Auzi, să mă facă el sfânt!… Pleacă de aici!
Să fim prunci la răutate, dar desăvârşiţi la minte.!

Cristi, te rog sa ma ierti ca intru pe firul tau frumos, dar vreau sa pun si eu ceva de suflet aici.
Este articolul de azi de pe pagina principala, scris de IPS Bartolomeu Anania.
Atat de simplu si bland si frumos scris. M-a impresionat.

http://www.crestinortodox.ro/post/po...mt-143691.html

Iata un fragment:

"Inca o data, postul lautric conteaza; si masura postului pe masura putintei tale, a vrerii tale, a credintei tale si a starii tale fizice. Dar important este, inca o data, cred ca mai important decat postul in sine este simtul masurii si mai cu seama buna cuviinta.Chiar cand postesti cu adevarat sa nu-ti creezi o imagine in afara care sa nu corespunda interiorului tau. Si din acest punct de vedere, in timpul postului momentul cel mai important prin care imaginile se suprapun, adica imaginea reala a launtrului tau cu imaginea exterioara, este taina spovedaniei. Fiecare om nu are viata dubla, dar are o viata publica din clipa cand iese din casa, si o viata intima care este numai a lui, chiar o viata de familie. Nu stie nimeni ce se petrece in familie si nici nu-i bine sa stie. Ca se mai cearta parintii cu copiii, sau copiii intre ei, sau sotii intre ei; sunt lucruri pe care le traim toti. Aceasta este viata intima care de obicei nu trebuie sa patrunda in afara ca te arata oamenii cu degetul; le stim noi. Dar exista si o viata intima, ascunsa, a fiecarui ins, in care se poate ascunde pacatul, iar necunoscut. Si pe aceea iarasi nu se afiseaza in afara ca sa nu te rada oamenii, indiferent de pacatul pe care-l faci. La scaunul spovedaniei nu mai exista nici un fel de retinere.

Viata ta launtrica, oricat ar fi de grea, de pacatoasa, se pune in fata lui Dumnezeu. Nu mai ai nici un fel de masca, nu mai ai nici un fel de fard pe care-l ai in viata de fiecare zi. La scaunul spovedaniei Hristos te asculta prin mijlocirea duhovnicului si acolo iti spui chiar pacatele intime la care nici tu uneori nu indraznesti sa te gandesti sau sa ti le spui tu insuti. Acolo te dezbraci de tot ceea ce este fals si artificial, dai jos orice fel de fard, orice fel de plasmuire de pe tine, si-i te arati lui Hristos asa cum esti pentru ca numai asa vei dobandi iertarea. Iertarea o dobandesti pentru pacatele pe care ti le marturisesti in fata duhovnicului, sub taina teribilului juramant al secretului spovedaniei. Si aicea vreau sa accentuez acest lucru: trebuie sa ai incredere in duhovnicul tau. Dar trebuie sa va spun ca uneori, cand ai ceva mai greu pe suflet, este greu sa marturisesti. Am si eu un duhovnic al meu, pe care-l cercetez macar de 2-3 ori pe an si el si acuma cand ingenunchi in fata lui, are un inceput: „Indrazneste, indrazneste, ai curaj”. Este un duhovnic foarte bun, foarte iscusit, un om in varsta cu foarte mare experienta si stie ca uneori poti avea ceva pe care nici acolo n-ai vrea sa-l marturisesti, pentru ca ti-e rusine de tine insuti, nu numai de el. Si de aceea iti trebuie putin curaj pentru ca imaginile sa se suprapuna, sa nu ai doua imagini, sa nu fi dedublat, sa nu fi unul doar pentru tine si altul pentru Hristos.""

Am bolduit fraza esentiala pentru crestin in general si nu numai pentru post.

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie!
http://www.crestinortodox.ro/comunit.../320/22441.jpg
Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munţilor pustii pluteşte o ceaţă deasă. Aş vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus şi vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin şi albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălţat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit. Mi-e dor de Iisus cel flămând şi însetat pentru mântuirea mea.
Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Şi nu ştiu pentru ce. Sunt sătul şi totuşi mi-e foame de ceva. Sunt adăpat şi totuşi o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit şi totuşi o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat şi totuşi un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame şi o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus. Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâţia ani.
De-atâţia ani păcătuiesc, de-atâţia ani bolesc şi sufăr fără a mă lecui. Deşi am şi doctori iscusiţi şi leacuri potrivite, totuşi zac bolnav şi strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăinţa îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanţurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele şi patimilor şi iată că mor nelecuit.
De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit şi nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.
Păcatul. Blestematul păcat mă biruieşte. El mă stăpâneşte. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut şi nu-L mai pot ajunge, Il strig şi nu mă mai aude. Il chem şi nu-mi răspunde. Il rog plângând şi nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă şi nu ştiu cu ce să o îndepărtez. Am greşit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat şi acuma iată am îmbătrânit şi am ostenit de truda vieţii. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos. De aceea, zic, mi-e dor de linişte, ca să mă reculeg puţin. Să mă rog lui Dumnezeu şi să-mi plâng păcatele mele.
Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aş vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile şi grijile vieţii, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puţin, câtuşi de puţin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greşit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, ştiu că numai prin pocăinţă am iertare. Totuşi văd că sunt atât de pătimaş, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Şi trupul şi simţurile mele şi lumea şi diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieţii mele şi n-are cine se milostivi spre mine. Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele şi cine să mă ducă la o casă de oaspeţi. Sunt doborât de patimi şi nu are cine mă ridica din legăturile lor amare!
De aceea, văzând că sunt atât de păcătos şi nesimţit la inimă, zic şi cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat.
Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate. Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie… Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin
Din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan

...Da! Parintele Ioanichie Balan... Nu stiu de ce, dar de cate ori vad cate ceva din ceea ce ne-a lasat, mi se inmoaie inima, ca intr-o mangaiere. Parca toate cele scrise mai sus, ma privesc pe mine, asa cum sunt, rartacind intr-o stare la limita deznadejdii. El, a primit ce si-a dorit. Cine se reculege la capataiul crucii de la Sihastria, va intelege ca a ajuns in randul celor drepti, alaturi de Parintele Paisie Olaru si de fratii parintelui Cleopa, despre care multi nu stiu nimic, desi ajung destul de frecvent pe-acolo, in special pentru Parintele Ilie Cleopa. Nici nu stiu daca Parintele Cleopa poate raspunde la toate solicitarile, dar, cel putin acele patru cruci, daca ar putea fi masurate in "iubire emanata", ar fi de o frumusete dumnezeiasca!
Inca o data multumim, frate Cristian, pentru efortul de a cauta si a ne pune noua la dispozitie, aceste minunate invataturi! Sa te rasplateasca bunul Dumnezeu prin har si mangaiere!

"Meritul" meu nu este decat ca aduc texte care mi-au rascolit intr un fel sau altul sufletul in clipele de zbucium in lumea asta din ce in ce mai rea si mai nebuna !
Dumnezeu sa-ti daruiasca putere si multa sanatate , nadejde si multe bucurii , chiar daca sunt atat si atat de trecatoare , dar avem nevoie de toate acestea atata timp cat mai suntem pe aici. . .!
Sarbatori linistite , Culai !

Off - topic -- Bucuriile mele cele mai mari: familia, copiii buni intr-o lume de tineri cu probleme grave si cu crize de personalitate, copii care merg la biserica chiar si atunci cand noi parintii nu putem merge din diverse motive; copii asa cum eram si noi altadata sau nici macar noi nu eram, daca ma gandesc ca ei merg la olimpiade de mate, engleza sau religie, iubesc sportul si au mari performante, canta la chitara, respecata pe toti cei din jur, nu vorbesc urat, le pasa si se intristeaza mult la necazurile celorlalti, vrand sa ajute dupa puteri. Exista oare o bucurie mai mare pentru un parinte?

On - topic -- Referitor la atacurile diavolului, Bătrânul Eusebiu zicea: „Satan ne poate foarte uşor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparenţa zelului pentru Dumnezeu, sub aparenţa virtuţii şi a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate. Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului”. Altă dată, el îşi sfătuia aşa fiii săi duhovniceşti: „Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi ştim acest lucru din cuvintele Domnului, şi anume că cel rău acţionează puternic asupra minţii oamenilor şi le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul şi pentru a nu asculta glasul Domnului”. Bătrânul Porfirie sfătuia să ne opunem ispitelor în felul următor: „Mergeţi pe drumul vostru. Diavolul va veni să vă ispitească cu gânduri şi vă va trage de mânecă pentru a vă dezorienta. Nu vă întoarceţi, nu vă angajaţi în discuţii şi-n controverse cu el! Se va lăsa păgubaş şi vă va părăsi”.

Sursa: http://ortodox.md/articole/cum-sa-ne-opunem-ispitelor/

Bucuriile tale sunt si bucuriile mele , cu toate ca parca ma simnt din ce in ce mai ostenit . . . !
Doamne ajuta !

Chiar ai citit toti aceia din care postezi? Pentru ca ma uit pe o pagina si la fiecare post e alt autor. Extragi citate din carti care le citesti la acel moment sau din carti vechi care ti le amintesti ca te au impresionat ?

Ce-mi daruieste Bunul Dumnezeu citesc , carti , fragmente de ici de colo , articole , recenzii , brosuri . . ., si evit partea urata si nefolositoare a netuli , si nu sunt atat de " curios " ca tine . . . ! " :)
Doamne ajuta !

Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea. Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
Mulțumește-I și iubește-L mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să te mai ofensez”.
Chiar de faci astfel, să nu crezi că te-a iertat, fiindcă această încredere trândavă este mândrie, amăgire de minte, timp pierdut, înşelare diavolească, colorată cu diferite culori. De aceea încredințează-te mâinilor lui Dumnezeu și urmează-ți nevoinţa ca şi când nici n-ai fi căzut. Iar dacă, din slăbiciune, păcătuieşti de mai multe ori pe zi şi rămâi rănit, fă totdeauna ce ţi-am spus, cu mai multă speranţă în Dumnezeu. Urăşte mai mult păcatul, mustră-te şi sileşte-te a trăi cu mai multă supraveghere. Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru că-i foarte plăcută lui Dumnezeu şi fiindcă vrăjmaşul rămâne ruşinat văzându-se învins de cel pe care-l biruia. De aceea, el unelteşte diferite chipuri de amăgiri ca să ne împiedice de la această nevoinţă. Adesea îşi ajunge scopul din cauza neatenţiei şi nepurtării de grijă de noi înşine. Cu cât ţi se împotriveşte mai mult vrăjmaşul, cu atât sileşte-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai căzut numai o dată în păcat.
Iar dacă, după ce ai păcătuit, simţi că te superi, te tulburi şi te descurajezi, ca să-ţi poţi redobândi pacea inimii şi curajul, repetă aceste exerciţii cum ţi-am spus, până ce te restabileşti şi după ce te vei înarma cu aceste arme, întoarce-te la Dumnezeu. Fiindcă această supărare şi tulburare ce vine în urma păcatului provine din consecinţa osândei, adică din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ţi recâştiga pacea: uită complet atunci căderea în păcat şi cugetă numai la bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu. Aici se potriveşte şi istoria aceasta din Pateric. Un monah a căzut în curvie şi fiindcă gândul deznădejdii dinlăuntru îl supăra, căci şi-a pierdut sufletul şi nu se mai mântuieşte, el, ca un înţelept şi meşter în războiul nevăzut, zicea gândurilor sale: „N-am păcătuit, n-am păcătuit”, până ce a intrat în chilie şi a încuiat uşa. După ce şi-a împăcat inima a făcut cuvenita pocăinţă pentru păcatul făcut; ceea ce s-a descoperit unui alt bătrân străbătător cu gândul că acest călugăr a păcătuit, dar s-a sculat şi a biruit. Meditează că El este foarte sârguincios şi doritor a ierta orice păcat, oricât ar fi de mare, chemând pe păcătos în diferite feluri şi pe variate căi să vină la Dânsul şi să se unească cu El prin har, în această viaţă, iar în cealaltă să-l sfinţească cu Mărirea Lui şi să-l facă de-a pururi fericit. Şi când îţi vei linişti cugetul şi-ţi vei împăca inima cu astfel de gânduri, întoarce-te la căderea ta şi fă cum ţi-am spus mai sus.
Apoi, la mărturisire, pe care te îndemn s-o faci cât mai des, aminteşte-ţi toate păcatele tale şi cu durere şi amărăciune nouă pentru mâhnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma şi definitiva hotărâre de a nu-L mai mânia; arată-le toate duhovnicului tău şi fă cu deosebită râvnă canonul ce ţi l-a dat.
Nicodim Aghioritul

Unui om care se plânge că nu crede în Dumnezeu
 

Ce păcat ai făcut de a dat peste tine această nefericire a tuturor nefericirilor: de ai rupt legătura cu Izvorul vieţii şi Dătătorul înţelegerii; de te-ai lepădat de Cel a Cărui fiinţă veşnică e mai învederată decât fiinţa noastră de o clipă şi prin a Cărui fiinţare numai se poate afirma şi fiinţarea noastră? Dumnezeu nu Se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu; se tot ascunde până ce îl pierde cu totul din vedere. Precum stă scris despre strămoşii oamenilor când au păcătuit: şi s-a ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. Precum atunci, aşa şi acum. De fiecare dată când omul face un păcat greu, el se ascunde de Dumnezeu în spatele naturii. Şi se pierde între făpturi, se pierde între pomi şi pietre şi animale ca între o treime idolească înrudită cu el, se scufundă în umbra naturii. Şi după cum se vorbeşte de eclipsă de soare atunci când luna îl acoperă pe acest luminos împărat al naturii, aşa s-ar putea vorbi şi despre o „eclipsă de Dumnezeu”, Soarele dreptăţii, în privinţa celor ce L-au acoperit de ochii lor cu natura pe Făcătorul naturii. Acesta, însă, este doar felul nostru, omenesc, de a vorbi: căci eclipsa de soare nu înseamnă că soarele şi-a pierdut lumina, ci numai că lumina lui este acoperită prin ceva de ochii noştri, întocmai la fel, şi eclipsa de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu S-a pierdut şi că El nu mai este, ci că ceva s-a pus între Dumnezeu şi om şi L-a ascuns pe Dumnezeu de înţelegerea omenească. Acest ceva este păcatul omenesc.
Nu-i natura de vină că ateul o divinizează. Ea se împotriveşte toată lepădării de Dumnezeu, şi urăşte de moarte şi alungă pe apostaţi şi pe cei care o divinizează. Toată natura, de la marele soare până la măruntul atom, dă mărturie într-un glas şi în armonie despre fiinţa şi lucrarea Făcătorului său. Vechii egipteni divinizau toate făpturile, şi mai presus de toate un bou negru, numit Apis. Spune o legendă că a venit un oarecare faraon ca să-i aducă jertfă lui Apis; dar când s-a închinat înaintea acelui aşa-zis dumnezeu, boul l-a luat în coarne şi l-a alungat departe de sine. „Acuma văd că eşti bou, şi nu dumnezeu!” - a strigat faraonul supărat. La care Apis i-a răspuns: „Asta am vrut şi eu să vezi; şi de acum să te închini Celui ce ne-a făcut şi pe mine, şi pe tine”.
Tu spui: „îmi este greu să cred până nu văd!” Dar cu ce doreşti tu să vezi, cu ochiul sau cu duhul? Dacă vrei să vezi cu ochiul trupesc, Cel ce este mai mare ca universul ar trebui să se micşoreze şi să încapă în câmpul tău vizual mărginit. Ce, tu îţi vezi raţiunea cu ochii? Şi totuşi, te-ai supăra dacă cineva ţi-ar spune că el nu crede că ai raţiune până n-o vede cu ochii lui. Iar dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu cu duhul, atunci poţi să îl vezi, fiindcă duhul omenesc e mai întins decât universul, şi fiindcă şi Dumnezeu duh este. Numai că duhul tău trebuie să fie curat, fiindcă doar celor curaţi li s-a făgăduit că-L vor vedea pe Dumnezeu.
Fugi cât mai repede din întunericul acesta ce ţi-a pătruns în suflet ca un păianjen. Când Adam a păcătuit, el a fugit de la faţa lui Dumnezeu - dar Milostivul Făcător nu a fugit de la făptura Sa, ci S-a apropiat şi l-a strigat pe Adam: Adame, unde eşti? Şi pe tine te strigă, de la foarte mare apropiere - oare nu auzi: „Blagoie, unde eşti?” Întoarce faţa ta către lumină, fiule al luminii. Părintele luminilor te cheamă cu dragoste aprinsă. Ascultă şi să ştii: nimeni din neamul tău şi poporul tău nu s-a proslăvit, afară numai de proslăvitorii lui Dumnezeu. De la Domnul, milă ţie şi sănătate!
Episcop Nicolae Velimirovici

Numai în harul dumnezeiesc te poţi ruga. Nici o rugăciune nu se poate face fără harul dumnezeiesc. Aduceţi-vă aminte de Înţelepciunea lui Isus Sirah: Că întru înţelepciune se va grăi lauda, şi Domnul o va îndrepta pe ea (Înţ. Lui Isus Sirah 15, 10). Adică, numai Acela care stăpâneşte înţelepciunea cea dumnezeiască poate să-L slăvească, după cuviinţă, pe Dumnezeu. Numai Domnul dă har pentru asta. Când vine harul, spune numele „Hristos”, şi se umple şi mintea, şi inima. Această iubire şi acest dor fierbinte au şi trepte. Când trăieşti această iubire, nu numai că doreşti să dobândeşti cele duhovniceşti atunci când eşti treaz, dar pe aceleaşi le vezi chiar şi în vis. Pe toate să le faci în iubire. Din iubire să faci osteneala, orice osteneală. Să simţi iubire, recunoştinţă către Dumnezeu, fără să ai în mintea ta că trebuie să dobândeşti ceva. Lucrul de preţ este să spui rugăciunea cu delicateţe a sufletului, cu iubire, cu dor fierbinte, şi atunci nu ţi se va părea istovitoare; tot aşa precum atunci când spui „mama mea… tatăl meu” simţi deplină odihnă.
Ne vorbeşte părintele Porfirie

Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireș înflorit. O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moștenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa. Toți pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu însuți o faci. Din revărsarea plinătății Tale mulțimile-s hrănite, o, Dulceață nesfârșită.
Înaintea tuturor creaturilor și înaintea tuturor veacurilor și a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta. Tu l-ai conceput pe om mai înâi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel de pe urmă în grădinile creației – la fel precum grădinarul se gândește la trandafirul înflorit tot timpul cât sapă și plantează pedunculii uscați de trandafir – întocmai precum un constructor trăiește bucuria turlelor în timp ce plănuiește o biserică, chiar dacă el le construiește pe acestea tocmai la urmă. Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea lumii. Ajută-mi limba de țărână să dea un nume acestui om, acestei străluciri a slavei Tale, acestui cânt al binecuvântării Tale. Să-L numesc eu Omul Absolut? Fiindcă întocmai precum El a fost cuprins în inima Ta, tot astfel a fost și întreaga lume plăsmuită, incluzându-l pe om și pe vestitorii omului, cuprinsă în mintea Ta. Și nimeni nu-L cunoaște pe Tatăl în afară de Fiul și nici nimeni nu-L cunoaște pe Fiul afară de Tatăl (cf. Mt 11:27). Tu erai precum nirvana, o, Doamne, până când Fiul a fost conceput întru Tine; Tu erai fără număr sau nume.
Cum te voi preamări în mijlocul unei mulțimi de omizi înfometate, pe care un vânt le bate în cireșul înflorit, iar altul le alungă de acolo și a căror viață întreagă se petrece între două vânturi? O, Doamne, visul meu de zi și noapte, ajută-mă să te preamăresc, așa încât nimic să nu poată deveni măreț în inima mea afară de Tine. Fie ca toate creaturile să Te preamărească, o Doamne, ca nu cumva acestea să se mărească pe ele însele în locul Tău. Cu adevărat, Tu ești nesfârșit de mare, o, Doamne, chiar dacă imnele noastre Te-ar preamări oricât! Chiar atunci când toate roiurile de insecte sunt azvârlite din cireșul înflorit, cireșul rămâne același în măreția și frumusețea sa primăvăratică.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.
Roagă-te şi gândeşte-te la tot ce vrei şi gândurile tale se vor curăţa prin rugăciune; „roagă-te şi fă ce vrei” şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare.
Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, oricât de neputincios, numai roagă-te mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.
Ieromonah Arsenie Boca

Niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gândul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor. Cine se împacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinţii Părinţi şi fiecărui începător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci întreabă-te pentru ce eşti aici sau de ce nu faci nimic.
Sau, adresându-te Domnului, roagă-te să te ajute ca să pui început mântuirii şi începe iarăşi şi iarăşi! Începe din nou şi osteneşte, dar la înlesniri sau favoruri nici să nu te gândeşti, ci păstrează-ţi în inima ta gândul că vei avea de dus greutatea şi strâmtorarea până la moarte și că nu te aşteaptă nici o uşurare, ci numai greutăţi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

În cartea I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni scrie: „Neîncetat, rugaţi-vă!”.
Sfinţii Părinţi, tâlcuind aceste cuvinte, spun că „a ne ruga neîncetat” înseamnă a pomeni numele cel sfânt al Domnului în toată vremea. Mai arătat se vede aceasta în cartea cea către Filipeni, unde Sfântul Apostol Pavel scrie: „Întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.
Sfântul Ioan Carpatul zice că, atunci când rostim rugăciunea lui Iisus (adică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”), la fiecare chemare a Sfântului Său nume, Domnul ne răspunde în chip tainic: „Fiule, iertate să-ţi fie păcatele tale!”.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, oricât de păcătoşi am fi noi, rugăciunea aceasta ne curăţeşte când o zicem din inimă. Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea Sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos.
Când zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, prin aceste cuvinte noi mărturisim toate tainele credinţei noastre, căci (după cum spun unii dintre sfinţii părinţi) aceste cuvinte cuprind în ele toată Evanghelia pe scurt.
Acestea sunt cele cinci cuvinte despre care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel în cartea sa către Corinteni, unde zice: „Voiesc mai bine a zice cinci cuvinte cu mintea, decât zeci de mii de cuvinte cu limba. Pentru aceasta, rugăciunea lui Iisus se mai cheamă şi rugăciunea minţii.
Iar când rostim şi celelalte cuvinte din rugăciunea lui Iisus (adică „miluieşte-mă pe mine păcătosul!”), atunci noi mărturisim nevrednicia şi josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci, dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamț

Rugăciunea lui Iisus ne poate vindeca de mânie
 

sursa: http://www.orthodoxwayoflife.blogspot.ro








Un lucru comun cu care toţi ne confruntăm este supărarea, mânia care rezultă din acţiunile pe care le face cel de lângă noi. Adeseori este vorba chiar despre soţul sau soţia de lângă noi, persoana pe care o iubim cel mai mult. Când suntem supăraţi, spunem şi facem lucruri pe care mai apoi le regretăm.
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către Romani: „Pentru ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 7, 15-19)
Când ne supărăm sau ne mâniem atunci suntem departe de Dumnezeu. Cum putem noi oare ca adevăraţi creştini ortodocşi să reacţionăm astfel faţă de semenii noştri?
Mânia rezultă dintr-un egoism propriu. Aceasta este una din situaţiile în care trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar Rugăciunea lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ajută foarte mult. Repetând această rugăciune în fiecare zi timp de 10 minute vom vedea că nu ne mai mâniem aşa de uşor.
Aici sunt câteva căi prin care putem elimina consecinţele neînţelegerii cu cei din jurul nostru:
1. Fă-ţi un program regulat de rugăciune în care să incluzi şi rugăciunea lui Iisus : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, măcar 10 minute pe zi.
2. Când eşti supărat, spune rugăciunea lui Iisus şi încearcă să te depărtezi de situaţia conflictuală. Fă o plimbare pentru câteva clipe şi în timp ce te plimbi rosteşte în gând rugăciunea lui Iisus.
3. După ce ţi-ai terminat rugăciunea încearcă să vorbeşti cu partenerul de lângă tine şi spune-i ce te supără la el. Când începi să-i vorbeşti începe conversaţia cu un „Eu” şi nu cu „Tu”. De exemplu: „M-am simţit jignit când ai făcut acel lucru...” şi nu „Când tu faci astfel... mă simt jignit”.
Când acuzi pe cel de lângă tine, nu faci altceva decât să-l sperii, persoana de lângă tine se simte ameninţată şi va încerca să-şi recâştige poziţia. Împărtăşindu-i sincer sentimentele tale celui de lângă tine, va fi mai uşor şi pentru el să ţi le împărtăşească pe ale sale.
4. Cere un punct de vedere şi persoanei de lângă tine. Spune-i, de exemplu: „Ştiu că nu ai intenţionat să mă răneşti. Dar de ce ai făcut acel lucru...? Ajută-mă să te înţeleg mai bine”. Iar apoi îl vei asculta cu calm.
5. Ambii parteneri trebuie să se angajeze în discuţii libere, cu calm şi dragoste. Rugaţi-vă împreună. O îmbrăţişare ajută întotdeauna atunci când vrei să-i arăţi celuilalt dragostea ta sinceră.

Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.
Cel mai important este să înţelegem să ne venim în fire. Când mă doare, eu mi-am ieşit din fire, eu nu sunt conform firii; fac un lucru care nu este în conformitate cu firea. Şi durerea mă aduce înapoi în firea cea cum a făcut-o Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu. Ăsta este rolul ei.
A asculta durerea aproapelui înseamnă a te împărtăşi din viaţa lui, a-i purta povara, a-l ajuta să se descopere ca persoană. Port povara când eu nu fac nimic. Nu pot să trăiesc durerea în locul tău; dar sunt cu tine. Nu putem face nimic, ci stăm acolo şi aducem calmul nostru şi răbdarea.
Este nevoie să facem diferenţă între durere şi suferinţă.
Durerea este ce simte firea, iar suferinţa e semnificaţia pe care o dau eu durerii. Acestea sunt filosofii ale creierului care e înarmat cu revoltă. Ne ascultăm durerea în pocăinţă, când trăim durerea în această pocăinţă ca întoarcere, în asumarea durerii cu nădejde, cerând de la Dumnezeu vindecarea. Atunci ne vom schimba modul de viaţă, cînd vom face diferenţa între durere şi suferinţă.


Maica Siluana Vlad

Sfinţii Părinţi remarcă două feluri de întristare: întristarea pentru Dumnezeu şi întristarea lumească. Prima este sentimentul binefăcător al părerii de rău pentru păcatele săvârşite. Aceasta naşte tendinţa de îndreptare şi, după cuvintele Apostolului Pavel, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10).
Întristarea lumii acesteia este ca o otravă. Ea este ţesută dintr-o gamă întreagă de senzaţii: de la elegia mâhnirii, înfrumuseţată în tonuri poetice, până la apatie, delăsare şi chin sufletesc insuportabil. Întristarea lumească este un produs al mâniei, urmare a unei nemulţumiri interioare, datorată neîmplinirii sau a imposibilităţii de împlinire a pretenţiilor, după cum indică Apostolul Iacov: Poftiţi şi nu aveţi (Iacov 4, 2). De aici şi supărarea, nerăbdarea, nemulţumirea, micimea, puţina credinţă, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Ce fel de motive are întristarea lumească? Lipsa banilor, sănătatea şubredă, conflictele, stresul...
Nu în zadar un proverb spune: „Unii sunt nemulţumiţi că supa e cam chioară, iar alţii că diamantul e cam mic...”. Pe lângă factorii sociali şi psihologici, un rol important îl au şi cei spirituali. Atunci când vrea să distrugă omul, diavolul îi prinde inima, îi alungă liniştea şi îi tulbură sufletul cu o nelinişte fără capăt.
Analizând rădăcinile întristării, Sfântul Ioan Casian remarcă: „Indignarea nu se produce în noi întotdeauna din cauza altcuiva, ci de cele mai multe ori din cauza păcătoşeniei noastre, deoarece avem în noi cauze ascunse de jigniri şi sămânţă a patimilor, care, imediat ce varsă în sufletul nostru ploaia ispitelor, produc buruieni şi roade”.
Konstantin V. Zorin

PUTEREA RUGĂCIUNII
“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina! Puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.
Sunt convins ca multi dintre dumneavoastra se roaga. Si eu m-am rugat si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere.
Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: “De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala!” Si aceasta e navala noastra, cerand cu staruinta Harul pe care Dumnezeu ni-L trimite. Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: “Roaga-te!”. Cand preotul va sti cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau.”
Pr. Gheorghe Calciu

Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi
 

Când avem vreo problemă oarecare, noi sau altcineva, să cerem şi de la alţii rugăciune şi să-L rugăm toţi pe Dumnezeu cu credinţă şi iubire. Să fiţi încredinţaţi că lui Dumnezeu Îi sunt bineplăcute aceste rugăciuni şi intervine, făcând minuni. Asta n-am înţeles-o noi bine. Am luat-o aşa, simplu, şi zicem: „Fă o rugăciune pentru mine”.
Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi. O să ziceţi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi o să-i aveţi totdeauna înlăuntrul vostru şi pe ceilalţi. Toţi suntem fiii aceluiaşi Tată, suntem toţi una; pentru aceasta, când ne rugăm pentru ceilalţi, putem zice „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi nu „miluieşte-i”. Astfel, îi facem una cu noi înşine.
Rugăciunea pentru ceilalţi, atunci când este făcută lin şi cu iubire adâncă, este dezinteresată şi aduce un mare folos duhovnicesc. Aduce har şi celui ce se roagă, şi celui pentru care se roagă.
Părintele Porfirie

Toţi cei ce vreţi să se coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra a tot lucrul mâinilor voastre.
Să vă pocăiţi şi să nu mai păcătuiţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra casei voastre. Nu uitaţi însă, că postul este poarta, iar epitrahilul este uşa. Iar, cu acestea, vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic.
Ieromonah Arsenie Boca

Bucuria, nimicirea întristării!
 

https://lh6.googleusercontent.com/-s...os_evlogon.jpg

Totuși omul vrea să se roage, ca să aibă întreaga afecțiune a lui Dumnezeu, toată îmbrățișarea lui Dumnezeu, toată dulceața Lui, toată veselia Duhului lui, tot harul pe Care-L dă Sfântul Duh. Harul Sfântului Duh este o altă vedere cu toate simțurile, pe care o are omul. Însă această vedere în rugăciune o dă bucuria. Când te rogi fără bucurie, atunci nu ajunge la Dumnezeu rugăciunea ta. Melancolia ta, supărarea ta, necazul tău devine o fortăreață întărită, o grădină prin care nu răzbate nici lumina, nici sunetul și nu urcă nimic la Dumnezeu.
Când prin rugăciunea ta, când prin suișurile minții tale vrei să vezi pe Dumnezeul cel viu, vrei să participi cumva la vederile sfinților , la izbânzile îngerilor, când vrei să preguști acelea pe care Dumnezeu le dă tuturor celor ai săi, în special acelora care trăiesc o viață mai duhovnicească. Când vrei să vezi cu ochii sufletului tău pe Dumnezeu, când vrei ca Dumnezeu cel adevărat să devină vederea ta, atunci nu există alt mod decât să te rogi cu bucurie. Astfel dobândești dreptul de a cere vederea lui Dumnezeu. Fără bucurie, orice ceri este egoist. Este o meschinărie care te desparte de Dumnezeu. Și prin urmare, dacă te aude Dumnezeu, atunci vei auzi glasul: „prăpastie mare s-a întărit” între Mine și tine.
Așa cum acel bogat nu putea să se apropie de sânurile lui Avraam, fiindcă „prăpastie mare s-a întărit” între ei tot așa nici Avraam nu putea să-i împlinească cererea lui. Exact așa, oricât de mult s-ar ruga și cel mai bogat, dacă nu are bucurie, nu poate nimic să izbândească. Săracul Lazăr însă plin de mizerie și răni, le are pe toate. Se bucură și cu fărâmiturile pe care reușea să le fure de la câinii stăpânului său.
„Vederea în rugăciuni” înseamnă deci: rugăciuni cu bucurie, care dau cele mai înalte trăiri ale inimii. Pentru fiecare dintre ele există o premisă și premisa vederilor este bucuria.
Și continuă: „Și buna dispoziție în trude”. Ar putea spune cineva că osteneala este ceea ce mă lipsește de bună dispoziție. Prin urmare, nu se poate să fii și bucuros și trudit. Când am trudă nu am bucurie. Și totuși zice aici că bucuria este „buna dispoziție în trude”. Ce înseamnă bună dispoziție? Înseamnă bucurie, dulceață, transformare, deplina satisfacție a inimii, euforia în inimă, schimbarea a toate. „Buna dispoziție în trude”. Truda sunt ostenelile și luptele pe care le facem cu inima noastră, sunt ostenelile și luptele pe care ni le dă Dumnezeu. Dar bucuria transformă această stare a ostenelilor într-o bună dispoziție. Și așa îl vezi pe mucenic că trăiește bucuria lui. Îl vânează, îl lovesc, îl biciuiesc este totuși atât de bucuros, fiindcă i s-a dat ceea ce avea deja și i-a prisosit ceea ce căuta[3]. Avea bucurie, și i-a dat Dumnezeu mai mare bucurie și mai mult încă, voioșie, veselie.
Bucuria este încă, zice, „podoaba călugăriei”. Ce înseamnă podoabă? Podoaba este ceva pe care-o pui, pe care o atașezi pe un trup, un altoi, unirea celor doi în una. Ramura pe care o pui într-un copac nu mai poți apoi să o scoți, fiindcă aceasta a devenit una cu copacul, s-a asimilat, odrăslește o mlădiță și dă rod.
Viața duhovnicească este deci congruența a doi factori: al renunțării, adică al predării noastre lui Hristos și al bucuriei, care este consecința încrederii noastre în Dumnezeu, consecința înțelegerii și simțirii că Hristos S-a răstignit pentru mine, că Hristos mi-a pregătit sălașuri veșnice, că Hristos mi-a pregătit frumusețe în cer. Și cum spuneam, bucuria izvorăște din siguranța lui Dumnezeu, adică din trăirea unirii cu Hristos și cu ceilalți oameni.
Omul fără bucurie este despărțit de Hristos.
Orice ai face, ba încă și pocăința ta și dragostea ta nu sunt adevărate dacă nu ești bucuros. Zici că mă iubești și în altă zi în care eu plec, tu te mâhnești și plângi. Dragostea ta este un egoism dezmățat, dragostea ta este o furtună a persoanei tale, dragostea ta este o înălțare a idolului tău, o înșelare.
Nu este cu putință de asemenea să spui că eu postesc, când postul tău nu îți dă bucurie. Nu este cu putință să spui că eu îl iubesc pe sărac și îi dau un obol, în ceasul în care, dându-i obolul, inima ta nu simte întreagă bucuria aceea. Când ai bucurie, atunci orice faptă este adevărat. Și prin urmare relația ta cu Dumnezeu și lepădarea ta de toate depinde de bucurie.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos Atena, 2005)

Hristos în iesle, a fost Împărat şi Cerşetor. Pentru cine S-a întrupat Cuvântul, pentru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm? Ţi se cere o trăire simplă de tot şi o relaţie cu ceilalţi. Pe contul tău.
Când eram mic, la ţară, am văzut o oaie care a dat din picior şi s-a culcat. Nu am priceput, dar am văzut o altă oaie care a făcut la fel. Şi i-am spus mamei:
- „Mămică, de ce a dat cu copita?”
- „Se închină, mamă, se închină”, mi-a zis mama.
Atâta mi-a trebuit. Vasăzică oaia se închină şi eu să nu mă închin?
Un exemplu simplu, o interpretare directă; nu poate să fie altă interpretare. Oaia am văzut-o cu ochii mei, dând cu copita ei, iar eu ca om apropii trei degete care o reprezintă pe Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Vasăzică, sunt înzestrat.
Arhimandrit Arsenie Papacioc

„Hristos S-a născut!”
 

O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lângă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut. Şi acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, şi păştea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăveşte pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu şi faţa frumoasă. Acest frumos păstor mai era, pe deasupra, neobişnuit de puternic şi de viteaz. Când leul sau ursul îi răpeau vreo oaie, el fugea repede după fiară, smulgea oaia din fălcile fiarei, iar pe fiară o omora. Aşadar, David era cu adevărat un păstor bun şi de încredere al turmei sale dalbe. Şi îl cinstea mult pe tatăl său, ca pe Dumnezeu. De multe ori, David dormea pe câmp, pe patul încăpător al pământului, acoperit de pătura ţesută cu fir de aur a cerului înstelat. Dar ceea ce îţi voi povesti nu s-a întâmplat pe câmp, sub stele, ci într-o peşteră din stâncă de lângă Betleem.
Era o zi fierbinte, cum sunt multe zile în acea ţară de la Răsărit. Oile lui David stăteau întinse la răcoare sub un măslin. Soarele ardea cu toată puterea sa, şi oile gâfâiau de căldură. Şi pe David l-a ajuns o sete de tot supărătoare. Drept aceea, a intrat în acea peşteră ca să scape de arşiţă şi să se odihnească, în peşteră era răcoare vara şi cald în zilele de iarnă. După ce a intrat în peşteră, tânărul păstor s-a simţit dintr-o dată plăcut şi s-a aşezat; l-a luat somnul degrabă, s-a întins şi a adormit. Dar n-a trecut mult timp, şi David a simţit ceva rece pe mâinile sale, şi s-a trezit din somn. Când a deschis ochii - vai! - a văzut un şarpe îngrozitor cum i se ghemuia pe piept şi se încolăcea în jurul mâinilor, îşi înălţa capul turtit deasupra feţei lui şi îşi mişca limba despicată! Cu ochii privea ţintă, plin de răutate, în faţa tânărului – cu ochi care ardeau precum jăraticul, în peşteră era întuneric, şi în întuneric ochii acelei fiare, ca două scântei! David s-a cutremurat tot de groază. Era într-o stare disperată, scăparea nu era cu putinţă. Numai să fi mişcat din mână sau din cap, că şarpele l-ar fi muşcat fără îndoială, vărsându-şi otrava în sângele lui. O, cu cât mai uşor i-ar fi fost să se lupte cu leul ce răcneşte sau cu ursul care urlă decât cu acea jivină târâtoare mută! Ce să facă?
Deodată şi-a amintit David de vechiul său Ajutător în restrişti, de Domnul său, şi a strigat din inimă plină de durere şi plâns: „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine! Grăbeşte în ajutorul meu, Izbăvitorul meu dintru atâtea nevoi!” Îndată ce a rostit cuvintele acestea, iată că a răsărit o lumină neobişnuită într-unul din colturile peşterii. Era o lumină în chipul unui glob mare. În mijlocul acelui glob de lumină, David a văzut o fecioară frumoasă, blândă şi serioasă în acelaşi timp. Fecioara şedea cu capul aplecat în faţă şi ţinea în braţe un prunc atât de minunat cum nu văzuseră nicicând ochii fiului lui Iesei. Deodată, pruncul s-a ridicat în poala maicii sale şi a privit cu asprime la şarpe cu ochii ca două fulgere. Şi a întins pruncul degetul către intrarea peşterii, ca şi cum i-ar fi poruncit şarpelui să iasă. David a sărit şi s-a întins la pământ înaintea fecioarei şi a pruncului. A vrut să îşi arate în cuvinte recunoştinţa pentru mântuirea neaşteptată, însă tocmai când îi venise cuvântul pe limbă a deschis ochii - dar nu se mai vedea nimic. Şi toată peştera se umpluse de oarecare mireasmă dulce, ca de la tămâie şi smirnă de mult preţ.
Până la moartea sa, David nu a putut să uite această minunată întâmplare. Din păstor a ajuns împărat, dar o păstra mereu în amintire. Ca împărat, el a alcătuit, printre altele, două minunate cântări, una: Celui mai împodobit cu frumuseţea decât fiii oamenilor, iar a doua: Împărătesei în haină aurită. Şi aceste cântări le cânta ca împărat cu harfa în turnul său înalt din Ierusalim.
Iar tu, băiete, ghici: despre ce peşteră este vorba? Ce înseamnă acel şarpe cumplit? Cine era fecioara, şi cine pruncul? Ca să îţi fac mai uşor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”


Episcop Nicolae Velimirovici

Crăciunul - sărbătoarea familiei
 

Alexandru Rusu: Vreau să vorbim câteva cuvinte și despre familie, Părinte, pentru că e sărbătoarea familiei, astăzi.

Pr. Constantin Necula: Eu cred că despre familie doar ne rugăm. Ar trebui să ne rugăm un pic mai mult. Am rămas un pic singuri și nu mai suntem entuziaști să fim o familie. Remarc - nu în familia mea, nu în familia mică a românilor - că ne e greu să ne punem familiile laoalaltă. Ne e greu să stăm în biserică, ne e greu să ne strângem. Cred că un exercițiu pe care am putea să-l propunem pentru anul viitor ar fi acesta al dorinței de a fi împreună cu ceilalți.
Zilele acestea am văzut familia venind la biserică. M-a impresionat să vad tată și mamă, venind cu copiii la spovedit. Tată și mamă însoțindu-i pe copii la colindat, pentru ca pruncii să învețe traseele copilăriei propriilor părinți. Și am constatat, o dată în plus, că dinspre Biserică familia e încă vie. În Biserică, privită dinspre Altar, familia este plină de sens. Drama este că sunt din ce în ce mai multe familii care nu privesc spre Biserică. Sunt tot mai multe familii care privesc spre hypermarket-uri, dar și mai multe privesc spre angoasa aceasta a șomajului, a lipsei de hrană, a lipsei de bucurie.
Cred că trebuie să-i redăm familiei românești bucuria de a fi familie. Tot spunea un maestru al politicii moderne că trăim într-o Românie de mame și bebeluși. E bine asta, pentru că așa încă mai avem șanse. Un popor care mai are mame și încă mai are bebeluși, e un popor care încă mai are Crăciun.

(Preot Constantin Necula, Alexandru Rusu, Farmacia de cuvinte, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 74-75)

Sărbătoarea Crăciunului
 

Sărbătoarea Crăciunului e sărbătoare a întregii lumi creştine, a fiecărei familii în parte. De aceea, dacă Paştele – Învierea Domnului cea mai mare sărbătoare creştină înseamnă victoria triumfală a vieţii asupra morţii, biruinţa solemnă a luminii asupra întunericului, Crăciunul are un caracter familial, de duioşie, în intimitate, de poezie, de drăgălăşenie pentru Pruncul de curând născut în ieslea oilor.
Popoarele au slăvit dintotdeauna Întruparea lui Hristos în vers şi cânt. Iar în vremea când ilustrul poet bizantin Roman Melodul, inspirat dumnezeieşte cânta Naşterea Domnului prin nemuritoarele versuri: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, iar pământul peştera Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc...”, poporul român oferea Pruncului Iisus neîntrecutele colinde.
Colindul românesc rămâne cel mai gingaş dar, cel mai duios omagiu pe care poporul român îl aduce de două mii de ani încoace. De aceea, în noaptea de Crăciun, „în casele din Carpaţi, fiecare locuinţă este o casă a Betleemului, o casă a pâinii unde se întâlneşte omul în centrul creaţiei liturghisind la tonul copiilor, liturghia cosmică a prezenţei lui Dumnezeu”.


(Astăzi S-a născut Hristos, Antologie de colinde şi cuvânt înainte de Vasile Merticaru, Editura Prier, Iaşi, 1992, pp. 5-6)

„Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!” (Maica Siluana)
 

Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta. De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice, dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu!
Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...
Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.

Priveşti cerul care-i atȃt de minunat, ȋnalt şi ȋntins, ȋmpodobit cu felurite stele; soarele şi luna, care strălucesc, luminȃnd ȋntreaga lume; norii care, trecȃnd prin văzduh dintr-o parte ȋn alta şi asemănȃndu-se cu nişte burdufuri, izvorăsc ploaie şi ne adapă grȃnele. Simțurile şi mintea ȋți ȋnfățişează pămȃntul cu tot ce-l umple: cu pomi şi ierburi, cu dobitoace şi fiare, cu mări, lacuri, rȃuri, izvoare şi cu celelalte podoabe ale sale. De la cele văzute ȋnalță-te cu mintea la cele nevăzute, de la contemplarea lumii – la Ziditorul ei. Să-ți fie această ȋmprejurare un prilej pentru a te minuna: 1) de măreția Dumnezeului nostru, Care pe toate acestea din nimic le-a izvodit cu un singur cuvȃnt (Facerea 1); 2) de ȋnțelepciunea Aceluia, Care atȃt de ȋnțelept le-a făcut pe toate; 3) de bunătatea Lui, Care pe toate acestea pentru noi le-a zidit. Cel ce va cugeta astfel şi prin zidire va cunoaşte puterea, ȋnțelepciunea şi bunătatea Ziditorului va fi răpit cu duhul şi ȋntru bucurie va cȃnta ȋmpreună cu Psalmistul: „Cȃt s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate ȋntru ȋnțelepciune le-ai făcut” (Psalmul 103, 24). – SfÂNTUL TIHON DIN ZADONSK

- Ce este de făcut dacă, după o cădere ȋn păcat gravă, sufletul este cuprins de deznădejde?
- Niciodată să nu deznădăjduieşti ȋn milostivirea lui Dumnezeu, de orice fel de păcate ai fi legat prin iscusința diavolului, ci roagă-te cu toată inima, avȃnd nădejde de miluire, bate la uşa milostivirii lui Dumnezeu şi ȋți va deschide. Eu, un păcătos preot, ȋti sunt ție exemplu: cȃt greşesc eu uneori prin lucrarea vrăjmaşului, de exemplu, uneori prin ȋnvrăjbirea cu semenul meu din cine ştie ce motiv, chiar dacă dintr-un lucru drept, şi totul se zădărniceşte, ȋl ȋntărȃt pe fratele meu şi săvȃrşesc Sfintele Taine cu nevrednicie, nu printr-o nesocotire liberă, ci printr-o nepregătire şi prin acțiunea diavolească, cu toate că prin părerea de rău, Dumnezeu toate le iartă, mai ales prin ȋmpărtăşirea cu vrednicie cu Sfintele Taine. Lumea cerească se va sălăşlui ȋn sufletul tău şi ȋncet, ȋncet va fi ȋn sufletul tău, făcȃndu-te fericit. Vei uita toate revoltele, neliniştile şi ȋntunecarea diavolească, vei fi un om cu totul nou, ca şi cum ai ȋnvia din morți. Nu deznădăjduiți, fraților, orice păcate ați face, trebuie doar să vă pocăiți prin ȋntristarea inimii şi prin smerenie! Slavă milostivirii Tale, Doamne! Slavă ȋndelung-răbdării Tale, Doamne!
- SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

„Ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!”
 

Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.” Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.
Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.
Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru. Cu gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An Nou.
Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.
Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta:
Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.
Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat.
Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.
Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.
Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pămânr, așa cum se împlinește și în cer. În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.
V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!


(Extras și adaptat din cartea „Gândiți frumos” (cuvântări la ocazii speciale), arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj - Napoca, 2006, pp. 199-207)

Când spunem: „Hristos S-a născut!” e ca şi cum am spune: „Mesia S-a născut!”, sau „Împăratul S-a născut!”, sau „Mântuitorul S-a născut!” Felicitându-ne astfel, noi întărim şi ne dăm mărturie unii altora că a venit în lume Cel ce trebuia să vină pentru mântuirea neamului omenesc, şi că altul afară de El nu trebuie aşteptat. Cel pe Care Dumnezeu L-a făgăduit strămoşilor noştri izgoniţi din Rai; Cel pe Care popoarele şi seminţiile păgâne Îl presimţeau în chip ceţos; Cel pe Care proorocii evrei L-au prevestit limpede; pentru Care omenirea neajutorată suspinase dureros vreme de mii de ani - Acela a răsărit pe pământ ca soarele după o lungă noapte. Şi astfel, când spunem: „Hristos S-a născut!”, dăm mărturie şi că Cel Preaînalt S-a ţinut de făgăduinţă, şi că presimţirile omenirii s-au împlinit, şi că proorociile proorocilor sau înfăptuit, şi că suspinele omeneşti au fost stinse de bucurie.
Mesia S-a născut, Cel mai minunat, în acelaşi timp Om şi Dumnezeu - ca ochii omeneşti osteniţi să se odihnească pe El şi să nu se uite după un alt Mesia.
Împărat S-a născut, Cel mai puternic, în acelaşi timp cu toiagul puterii şi cu candela milei - ca şi cei mai mici să se îndrepteze şi să strige: „Noi suntem fii de Împărat!” Erou S-a născut, Nebiruit, ca să-i apere pe cei drepţi, ca să-i cucerească pe păcătoşi, ca să sfărâme duhurile răutăţii, cele de sub ceruri.
Călăuză S-a născut, Cel mai limpede-văzător, ca pe cei rătăciţi să-i aducă la drumul drept şi să-i călăuzească. Luminător S-a născut, Cel mai luminat, ca să destrame întunericul şi să îi lumineze pe cei întunecaţi. Păstor S-a născut, Cel mai grijuliu, ca să mântuiască turma de lupi şi s-o adune în staulul Său.
Hrănitor S-a născut, Cel mai bogat, ca să-i hrănească pe cei flămânzi, nu cu pământ, ci cu cer - cu trupul Său ceresc şi cu sângele Său de foc.
Iubitor de oameni S-a născut, Cel mai mare, ca să-i strângă la pieptul Său şi să îi învieze prin dragoste pe orfanii Săi cei nenumăraţi, ce îndelung au mers din mormântul vieţii în mormântul morţii.
Descoperitor S-a născut, Cel mai mare, ca să tragă vălul şi să descopere muritorilor nemuritoarea împărăţie a cerurilor.
Toate acestea sunt înţelesuri ale acestor cuvinte încântătoare, cu care creştinii se salută de Naşterea Domnului şi cu care şi eu vă salut pe voi, fraţilor: Hristos S-a născut!

Episcop Nicolae Velimirovici

Aflat în exil în Europa occidentală, teologul Vladimir Lossky (1903-1958) s-a aflat în situaţia de a explica mediilor intelectuale vest-europene principalele trăsături ale spiritualităţii ortodoxe. Cu toate că nu ducea lipsă de metode erudite de expunere, Lossky apelează adesea la istorisiri pentru a ilustra teme fundamentale ale trăirii şi spiritualităţii creştinismului răsăritean. Dialogul dintre Sfântul Serafim de Sarov şi ucenicul său, redat în pasajul următor, poate suplini probabil mii de pagini de expuneri savante, cu privire la experienţa trăirii Duhului Sfânt în viaţa unui creştin.
Insensibilitatea faţă de Dumnezeu este anormală
„Noi nu putem să nu-L simţim pe Dumnezeu, dacă firea noastră este în stare de sănătate duhovnicească. Nesimţirea în viaţa lăuntrică este o stare anormală. Trebuie să ştii să îţi recunoşti propriile stări şi să judeci fenomenele vieţii mistice. Pentru aceasta, Sfântul Serafim din Sarov îşi începe învăţăturile duhovniceşti cu cuvintele: „Dumnezeu este un foc care încălzeşte şi aprinde inimile. Dacă simţim în inimile noastre frigul ce vine de la diavol - căci diavolul este rece -, să-L chemăm pe Domnul şi El va veni şi va încălzi inima noastră prin dragostea faţă de El şi faţă de aproapele. Şi în faţa căldurii feţei Sale va fi alungat frigul vrăjmaşului“.
Harul se va face cunoscut ca bucurie, pace, căldură lăuntrică, lumină. O persoană care intră în unire din ce în ce mai strânsă cu Dumnezeu nu poate rămâne în afara luminii. Dacă ea se află afundată în întuneric, aceasta se datorează faptului că firea sa este întunecată de vreun păcat sau pentru că Dumnezeu o încearcă pentru a-i mări şi mai mult râvna. Aceste stări trebuie depăşite prin ascultare şi smerenie, la care Dumnezeu răspunde arătându-Se din nou în suflet, împărtăşind Lumina Sa fiinţei omeneşti părăsite pentru o vreme. Uscăciunea sufletului este o stare bolnăvicioasă care nu poate dura; autorii de lucrări de ascetică şi mistică aparţinând tradiţiei orientale n-au considerat vreodată uscăciunea sufletului drept o etapă necesară şi normală pe calea unirii cu Dumnezeu. Ea este un accident foarte frecvent pe această cale, dar totdeauna primejdios. Este o încercare care duce fiinţa umană la hotarele morţii duhovniceşti, pentru că urcuşul spre sfinţenie, lupta pentru lumina dumnezeiască nu este fără primejdie. Cei ce caută lumina, viaţa conştientă în Dumnezeu, trec printr-o mare primejdie duhovnicească, dar Dumnezeu nu-i lasă să rătăcească în întuneric.
Sfântul Serafim de Sarov şi experienţa Duhului Sfânt
Un pasaj extras din Revelaţiile Sfântului Serafim din Sarov, scrise la începutul veacului al XIX-lea, ne face să înţelegem mai bine decât toate expunerile teologice în ce constă această siguranţă, această „gnoză“ sau cunoaştere a unirii cu Dumnezeu. În cursul unei convorbiri pe care o avea cu Sfântul Serafim la marginea unei păduri, într-o dimineaţă de iarnă, un ucenic al Sfântului Serafim, autorul textului pe care îl cităm, a spus învăţătorului său:
- „Nu înţeleg totuşi cum putem avea siguranţa că ne aflăm în Duhul lui Dumnezeu. Cum aş putea să recunosc într-un mod sigur, în mine însumi, arătarea Lui?
- Ţi-am mai spus - zice Părintele Serafim - că este foarte simplu. Ţi-am vorbit multă vreme despre starea în care se găsesc cei care sunt în Duhul lui Dumnezeu; şi-am lămurit, de asemenea, cum trebuie recunoscută prezenţa Lui în noi... Ce-ţi mai trebuie, prietene?!
- Trebuie să pricep mai bine tot ce mi-ai spus.
- Prietene, amândoi suntem în această clipă în Duhul lui Dumnezeu... De ce nu vrei să mă priveşti?
- Nu te pot privi Părinte, răspunsei, ochii tăi aruncă flăcări; faţa ta a devenit mai orbitoare decât soarele şi mă dor ochii privindu-te.
- Nu te teme de nimic - spuse el - în această clipă ai devenit la fel de luminos ca şi mine. Şi tu eşti acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu m-ai putea vedea aşa cum mă vezi.
Şi, aplecat spre mine, îmi spuse încet la ureche:
- Aşadar, dă slavă Domnului Dumnezeu pentru nesfârşita Sa bunătate pe care o are faţă de noi. Aşa cum ai văzut, nici n-am făcut măcar semnul crucii; a fost de ajuns să rog numai pe Dumnezeu în gând, în inima mea, spunând lăuntric: Doamne, învredniceşte-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti această pogorâre a Duhului Tău, cu care învredniceşti pe slujitorii Tăi, când binevoieşti să li Te arăţi în mărita lumină a slavei Tale. Şi, cum vezi, prietene, Domnul a împlinit pe dată această cerere a smeritului Serafim... Cât de recunoscători trebuie să fim lui Dumnezeu pentru acest negrăit dar acordat amândurora! Nici chiar Părinţii pustiului n-au avut totdeauna asemenea semne ale bunătăţii Sale. Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu - ca o maică plină de duioşie faţă de copiii ei - a binevoit ca prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu să-ţi mângâie inima întristată... Aşadar, de ce nu vrei, prietene, să mă priveşti drept în faţă? Priveşte fără teamă, deschis! Domnul este cu noi.
Încurajat de aceste cuvinte, am privit şi am fost cuprins de o evlavioasă spaimă. Imaginează-ţi faţa omului care-ţi vorbeşte în mijlocul soarelui în strălucirea razelor sale orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi mişcarea buzelor sale, expresia schimbătoare a ochilor lui, îi auzi vocea, simţi mâinile lui care te ţin de umeri, dar nu vezi nici aceste mâini, nici trupul interlocutorului tău, nimic, decât lumina strălucitoare care se răspândeşte departe, la câţiva stânjeni în jur, luminând prin strălucirea sa pajiştea acoperită cu zăpadă şi fulgi albi care nu contenesc să cadă...
- Ce simţi?..., mă întrebă Părintele Serafim.
- O bunăstare nesfârşită, răspunsei.
- Dar ce fel de bunăstare? În ce anume?
- Simt, răspunsei, o asemenea linişte, o asemenea pace în sufletul meu, că nu găsesc cuvinte să o spun.
- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, când spunea ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă; pacea pe care lumea nu o poate da... pacea care covârşeşte toată mintea.
Ce mai simţi încă?
- O nesfârşită bucurie în inimă.
Şi Părintele Serafim urmă:
- Când Duhul lui Dumnezeu coboară în om şi îl învăluie în plinătatea prezenţei Sale, atunci sufletul este covârşit de o negrăită bucurie, căci Duhul Sfânt umple de bucurie toate cele pe care le atinge... Dacă pârga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o asemenea blândeţe, de o asemenea bucurie, ce vom spune despre bucuria care îi aşteaptă în Împărăţia cerească pe toţi cei ce plâng aici, pe pământ? Şi tu, prietene, ai plâns destul în cursul vieţii tale pământeşti, dar vezi bucuria pe care ţi-o trimite Domnul ca să te mângâie chiar în lumea aceasta. Acum trebuie să te nevoieşti, să faci necontenite strădanii, să dobândeşti puteri din ce în ce mai mari pentru a ajunge la măsura desăvârşită a staturii lui Hristos... Această bucurie pe care o simţim în această clipă, în parte şi scurtă, atunci se va arăta în toată strălucirea ei, covârşind fiinţa noastră cu negrăite desfătări pe care nimeni nu ni le va putea răpi“.

- De ce se luptă permanent ȋn noi binele cu răul?
- Ȋn viața aceasta, o viață a ȋncercărilor şi a luptelor, creştinul se află mereu ȋntre două tendințe: ȋntre bine şi rău, ȋntre ispitirea şi necazurile pricinuite de vrăjmaşi şi liniştirea şi ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de ȋntrecere ȋntre Dreptul, Sfȃntul şi Multmilostivul Dumnezeu şi răul, vicleanul şi ucigaşul vrăjmaş. Omul se află cȃnd sub influența vrăjmaşilor, cȃnd sub influența harului lui Dumnezeu. Duşmanii atrag ȋn toate posibilele greşeli şi păcate, iar Dumnezeu ȋi miluieşte pe păcătoşii care se pocăiesc, curăță, sfințeşte, ȋndreptează, linişteşte, ȋnnoieşte şi ȋntăreşte. Această competiție şi victorie a harului asupra păcatului are loc mai ales ȋn timpul Sfintei Liturghii – această jertfă minunată ȋmpăciuitoare şi sfințitoare a lui Dumnezeu, a milostivirii față de lume, jertfa de laudă. Tu, Doamne, ții ȋn mȃinile Tale şi iadul ȋntreg, cu satana şi mulțimea sa nenumărată, iar doar prin pedeapsa Ta, pentru aducerea noastră pe calea cea bună şi pentru pedepsirea noastră, satana şi ȋngerii săi plăsmuiesc chinuri pentru noi. Ne rugăm Ţie, Mȃntuitorul nostru, ne pocăim ȋnaintea Ta fără fățărnicie de greşelile noastre, iar Tu să ne povățuieşti pe noi, să ȋndepărtezi pe vrăjmaşii noştri de la noi, spunȃnd: ȋi asupriți cu fărădelegi pe robii Mei, ȋnsă ei de acum Mă urmează pe Mine.
SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

Când contemplaţia Luminii Necreate se leagă de invocarea Numelui lui Hristos, semnificaţia acestui nume ca „împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1) devine deosebit de limpede şi duhul omului aude glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Mc. 9, 7). Hristos ne-a arătat în El Însuşi pe Tatăl: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9). Acum cunoaştem pe Tatăl în aceeaşi măsură în care L-am cunoscut pe Fiul. „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30). Şi Tatăl dă mărturie Fiului Său. De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi şi lumea Ta”.
A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veşnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veşmântul sufletului; când creierul nu mai funcţionează şi este greu să ne aducem aminte alte rugăciuni, în lumina cunoştinţei dumnezeieşti ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înălţa spre viaţa cea nestricăcioasă.
Arhimandritul Sofronie

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi iertăm oricui ne-o datorează nouă.” (Luca 11, 4)

Deseori, chiar dacă iertăm o ofensă, în adâncul sufletului nutrim o oarecare reținere față de cel ce ne-a ofensat. Într-un asemenea caz ar trebui să ne așteptăm la ceea ce spune Domnul: „Cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).


Dacă vom spune, cunoscând aceasta, „aș fi vrut să iert, dar nu pot”, nu vom fi vrednici să venim înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune de iertare.
Mai bine lasă-ți rugăciunea, lasă-ți lucrul și mergi mai întâi să te împaci pe deplin și în toate privințele cu toți cei cu care ești dator să te împaci și după aceea revino la Dumnezeu. Caută să te păzești, ca să nu-ți spună Domnul și ție ce i-a spus slugii viclene: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia, oare, ca și tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, așa cum am avut eu milă de tine? (Matei 18, 32-33). Ni se va ierta nouă, în măsura în care și noi am iertat.

Numai puterea crucii Domnului ne poate izbăvi de ținerea de minte a răului, dându-ne posibilitatea de a ierta așa cum ne iartă Domnul. „Pentru că Dumnezeu era Cel ce întru Hristos împăca lumea cu sine însuși, nesocotindu-le lor greșalele și punând întru noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

La începutul creștinismului locuiau în Antiohia doi prieteni, preotul Saprichie și mireanul Nichifor. La un moment dat, s-au certat dintr-un motiv oarecare și au încetat să se mai vadă. Între timp s-a iscat o prigoană împotriva creștinilor. Saprichie a fost prins și i s-a propus să aducă jertfă zeilor, pentru că altminteri ar fi dat morții. Saprichie a zis că preferă să moară și urma să fie executat. Nichifor, care încercase încă mai demult să se împace cu el, s-a grăbit să se ducă să-i ceară iertare mucenicului și, întâlnindu-l pe drum, i-a căzut la picioare, implorându-l: „Mucenicule al lui Hristos, iartă-mă!”

Saprichie nu i-a răspuns, întorcându-i spatele. Această s-a repetat de câteva ori. Nichifor s-a ținut pe urmele osânditului, până la locul de execuție, continunând să-și ceară, cu insistență, iertare, dar Saprichie rămânea neclintit în ura sa.

Și ce credeți că s-a întîmplat? În ultima clipă, înspăimântîndu-se de osândă, Saprichie s-a lepădat de Hristos și a acceptat să aducă jertfă idolilor. Prin aceasta se împlineau și în cazul lui cuvintele apostolului Ioan: „Cel ce-și urăște fratele este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2, 11).

Nichifor a mărturisit fără teamă credința creștină și s-a învrednicit de cununa muceniciei.

Extras din :
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 181-182

Sfaturi pentru rugăciune ale Starețului Porfirie
 

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă. Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

"Numai prin dragostea lui Hristos ce Se rastigneste putem sa biruim toate "uraciunile" acestei lumi. Prin dragostea Lui rastignitoare putem deveni din robii mandriei si slavei desarte fii lucratori ai smereniei slujitoare, din purtatori ai dorintelor egoiste prin aceeasi dragoste putem deveni slujitori ai fratilor nostri si lucratori ai libertatii dragostei. Cea mai mare boala a omului este necunoasterea lui Dumnezeu, fara de care omul ramane singur, trist, mahnit, nedumerit. "Daruieste-mi lumina cunoasterii Tale" pentru ca sufar de necunoastere, insasi lipsa cunostintei adevarate a lui Dumnezeu este cea mai mare suferinta pe pamant." Ieromonah Teofan Mada