Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

stefan florin 03.02.2015 18:57:46

Era odata un medic cam arogant. In afara de asta, era si ateist si nu credea in nimic: nici in Dumnezeu, nici in suflet si nici in alte concepte spirituale. El se intalni odata cu un preot si incepu sa-l ia peste picior:
- Parinte, tu zici ca sufletul exista?
- Da, raspunse parintele.
- De unde stii? L-ai vazut vreodata? spuse doctorul.
- Nu.
- L-ai mirosit vreodata?
- Nu l-am mirosit.
- L-ai gustat vreodata?
- Nici atat.
- L-ai auzit vreodata?
- Sufletul nu poate fi auzit.
- Dar, l-ai simtit vreodata, parinte?
- De simtit, da, l-am simtit si inca foarte bine.
- Atunci, parinte – spuse doctorul cu un aer triumfator – daca din cele 5 simturi ale omului, 4 arata ca nu exista, atunci pe cine sa credem? Pe cele 4 simturi sau doar pe unul!?
Parintele, un om foarte intelept, nu se lasa. Si incepu el sa-l intrebe pe medic:
- Doctore, tu ai vazut vreodata cum arata o durere?
- Nu.
- Dar de auzit ai auzit-o?
- Nici atat.
- Poate ai gustat-o?
- Nu poti gusta o durere.
- Sau poate ai mirosit-o?
- Imposibil.
- Dar de simtit, ai simtit-o?
- Normal ca da, toti o simtim.
- Asadar, concluziona preotul, din cele 5 simturi, 4 vorbesc contra durerii. Ce-ai zice daca, folosind acelasi rationament pe care tu l-ai aplicat in cazul sufletului, cineva ar zice ca durerea nu exista!?
Si, de atunci, medicul a ramas profund pe ganduri…

cristiboss56 06.02.2015 19:07:44

Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm
 
Doi oameni munceau în aceeași pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici și vânjoși. Cei doi tăietori de lemne își foloseau topoarele cu aceeași măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanță de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-și mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare și n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi și să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în același timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni.
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-și creadă ochilor. „Nu mai înțeleg nimic! Cum ai reușit să termini când te opreai la fiecare oră?“
Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză și pentru a-mi ascuți securea“.
Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuțim câte puțin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă rețetă: Îmbrățișați în fiecare zi persoanele dragi. Fiți iubitori față de toți. Zâmbiți! Rugați-vă! Ajutați pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitați-vă la cer și priviți spre înalt. Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm.

cristiboss56 06.02.2015 20:33:01

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește:
– Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-și schimbe poziția
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame… Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse.

cristiboss56 07.02.2015 00:54:23

Un țăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeți cum e lumea asta? Cei mari au de toate și sunt primiți oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil așa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă și vom vedea cum o fi și acolo …
Azi așa, mâine așa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise și ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunați să-l întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-și creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creștin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat și la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de țăranul nostru și îi spuse:
- Omule, nu poți intra pe aici, du-te ceva mai încolo și vei găsi o portiță mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo și, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat.
- Ei, așteptăm pe un boier care a murit odată cu tine și care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare și ne pregătim să-l întâmpinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăți multe, dar și aici, cum de e cu putință? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogății și eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat - ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ți-a dăruit. Dacă ai fost sărac și ai știut să împărți și celorlalți din puținul de care ai avut parte, te vei mântui negreșit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiți decât tine. Fie că ești sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă și eu și boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui așa o sărbătoare?
- Omule, creștini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile și sunt bine primiți cu toții. Dar un boier de când n-a mai ajuns și aici, în rai…
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun și darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Și fiecare din noi este bogat, în felul lui; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoiști și zgârciți, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?
“Ești bogat? Foarte bine! Ești zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogații vor fi osândiți, ci cei ce slujesc bogăției” (Sfântul Ioan Gură de Aur

cristiboss56 07.02.2015 14:32:42

Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său
 
La finalul unui curs, un profesor a fost întrebat de un student: „Domnule profesor, care este sensul vieții?“
O parte dintre colegii celui care pusese întrebarea începuseră să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înțelese că da.
Am să vă răspund. Scoase din buzunarul de la pantaloni o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă și spuse:
Pe când eram copil am găsit pe stradă o oglindă făcută țăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare, care se află acum în palma mea. Mă jucam cu el și am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere unde soarele nu poate ajunge. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat am înțeles că ce făceam nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aș fi putut face în toată viața mea. Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înțelegere, cunoaștere, bunătate, blândețe în ascunzătorile din inimile oamenilor și să schimb ceva în mine.
Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său. Scânteia divină semănată în noi ne luminează drumul prin viață dacă nu trăim neglijent și o facem să strălucească mereu mai puternic prin tot ce lucrăm. Sufletele noastre sunt oglinzi care împrăștie pretutindeni lumină cu condiția să nu rămânem în întunericul egoismului.

cristiboss56 07.02.2015 23:02:11

În căutarea iubirii
 
Ochii verzi precum smaraldul privesc cu îngrijorare trandafirul roșu a cărui petale își pierdeau culoarea sângerie, cuprinse fiind de sumbra palidă a morții. Trandafirii erau feblețea ei, trezind mereu în sufletul curat o emoție duioasă.
Tristețea i se așterne pe chipul plăcut.
,, De ce viața trece atât de repede? Unde s-a scurs frumusețea ta, trandafirule?”
Un fluture vesel și colorat se așează pe o frunză lividă, jucându-se cu aripile sale minunate. Ochii urmăreau mișcările fluturelui, dar sufletul căuta cu ardoare răspunsuri.
– Totul a fost creat din iubire, dar… unde ești tu, iubire?
Lumina jucăușă ce dă viață ochilor sclipește tot mai intens, conferind acestora o blândețe și o frumusețe tainică.
– Nu voi aștepta să mă găsească iubirea, o voi căuta eu… da, voi căuta iubirea!
Odată cu aceste cuvinte a început căutarea iubirii. Zilele trec în zbor, luând cu ele și entuziasmul copilăresc al tinerei, entuziasm ce îi cuprinse sufletul la luarea acestei decizii.
Obosită, se oprește la marginea unui râu pentru a-și pune ordine în gânduri, în propria ei viață. Frumusețea apei cristaline prin care înotau zglobii peștișori trece neobservată, bucurându-se de adevărata prețuire doar în ochii Celui ce a creat-o.
Suspine sfâșietoare tulbură liniștea. Tânăra tresare.
Întorcându-și privirea, zărește o fată frumoasă care-și plângea durerea cu atâta intensitate încât imaginea ei cutremura suflete.
– De ce plângi? Îndrăznește tânăra cu smaraldul în priviri să întrebe.
– Cum să nu plâng, când iubirea m-a părăsit?
– Iubirea te părăsește?
– Iubirea m-a rănit… iubirea nu există! Ea a dispărut odată cu băiatul care îmi era drag.
– Nu este adevărat, iubirea nu rănește, iubirea te înalță!
– Iubirea nu există! Rostește sufletul rănit, pierzându-se, treptat, în zare.
Chipul tânăr și frumos al celei ce căuta iubirea este cuprins de o adâncă dezamăgire, însă sufletul ei dorea să găsească adevăratul răspuns.
Căutarea iubirii era grea, anevoioasă, dar esențială; după ce privește cerul azur, tânăra pornește din nou la drum.
Au trecut zece ani de când începuse existențiala călătorie, găsirea iubirii devenind scopul ei suprem.
Ploaia rece pune la încercare răbdarea oamenilor, unii pierzând repede această provocare cu forțele naturii. Tânăra pășește cu nonșalanță printre stropii reci precum gheața, când atenția îi este distrasă de comportamentul unui om supărat.
Timidă, se apropie de el privindu-l întrebătoare.
– De ce mă privești așa? Îi replică, furios, bărbatul.
Tonul ridicat nu a tulburat cu nimic cutezanța fetei.
– Iubirea nu poate exista acolo unde conduce supărarea.
Un râset grosolan și plin de ironie răsună deodată.
– Iubire!? Ce este iubirea? Spune-mi: unde vezi tu iubirea în faptul că nu ai ce pune pe masă? Unde este iubirea în sărăcia care ne înconjoară?
Un moment de tăcere se așterne.
– Nu știu, dar… iubirea trebuie să îți ofere liniște sufletească, siguranță.
– Iubirea nu există!
Cuvintele auzite erau precum un pumnal care îi sfâșia inima.
– Nu, nu este adevărat! Iubirea există! Strigă cu lacrimi în ochi tânăra, în timp ce fugea, pierzându-se în întunericul nopții.
După minute grele în care încerca să fugă cât mai departe de o lume în care parcă iubirea nu-și mai găsea locul, se oprește lângă o clădire masivă. Îndată strigă cu putere cineva:
– Pleacă de aici!
Ștergându-și lacrimile, tânăra întreabă cu o voce tremurândă din care duioșia încă nu dispăruse.
– Cu ce am greșit atât de tare încât nici aici nu pot rămâne?
– Ești la fel de vinovată ca și ceilalți pentru suferința mea! Voi m-ați condamnat să-mi petrec restul vieții într-o închisoare, prin comportamentul și indiferența voastră.
– Noi? Nu întotdeauna ceilalți te marginalizează… omul se poate însingura fără intervenția altor persoane.
– Nu mai vorbi prostii!
– Dacă ai iubi, nu te-ai mai simți singur. Iubirea te eliberează!
Strigăte furioase se aud din spatele ferestrei:
– Pleacă! Cine ești tu să îmi dai lecții? Iubirea nu există! Pleacă!
Alungată, tânăra părăsește clădirea, încetând totodată să mai caute iubirea. Frumusețea chipului s-a stins, fața devenindu-i crispată… vocea în care altădată se simțea dulcea duioșie era acum rece, lipsită de orice urmă de tandrețe.
Au trecut alți zece ani în care viața i se scurgea fără nici un scop, zece ani lipsiți de zâmbete, bucurie și iubire… devenise doar o umbră a ceea ce a fost cândva.
Plimbându-se în derivă, într-o zi îi apare în cale un bătrânel senin, cu soarele în priviri. Avea în mână un trandafir de o unicitate sclipitoare pe care i-l oferă fără întârziere și cu o bucurie imensă din care reieșea dragostea grandioasă ce o purta pentru intreaga creație a lui Dumnezeu.
Tânăra trece nepăsătoare pe lângă el, ignorându-l cu desăvârșire.
– Nu iubești trandafirii? Se aude vocea nespus de suavă a bătrânelului.
– Nu iubesc nimic, iubirea nu există.
Spunând aceeași replică nefastă care i-a spulberat unicul ideal măreț, femeia vrea să își continue drumul, când răspunsul primit o oprește.
– Dacă ți-aș demonstra că iubirea există?
– Cum? Zece ani am căutat iubirea și nu am găsit-o, iar de când am renunțat să o mai caut, au trecut alți zece ani… unde este iubirea?
Un zâmbet tainic se conturează pe chipul senin
– Ai umblat atât de mult după iubire, dar iubirea a fost mereu aproape de tine. Nu trebuie să cauți ceva ce ai deja!
– Cum să fie aproape, când mulți nu o văd?
– Iubirea se caută cu ochii sufletului, ea se simte.
– Dar acei oameni…? De ce nu au simțit iubirea?
– Pentru că și-au întors fața de la iubire. De iubire nu poți fugi, ea este peste tot în jurul tău: în aerul pe care îl respiri, în florile pe care le vezi, în oamenii de lângă tine, dar poți să îi întorci spatele sau, mai rău, să închizi ochii în fața ei, negându-i existența cu desăvârșire. Este mai ușor să refuzi iubirea, decât să o primești… primind iubirea, o vei împărtăși și cu ceilalți, pentru că iubirea se dăruiește, ea nu este egoistă. Vrei un loc anume unde să întâlnești iubirea?
– Atunci, caut-o în inima ta… dacă o vei găsi acolo, vei fii capabilă să o vezi și în jurul tău! Nu te schimba în funcție de ce zic ceilalți, pentru că dreptatea nu se află întotdeauna de partea lor. Ascultă-ți glasul inimii și când vei simți o tresăltare ușoară, o bucurie dulce ce naște lacrimi cristaline, vei ști că ai luat decizia corectă, pentru că glasul inimii este glasul lui Dumnezeu sădit acolo, în adâncul inimii tale.

cristiboss56 08.02.2015 20:09:34

Scrisoarea către Dumnezeu a unui copil sărac
 
Vântul șuiera cu putere, rupând crengile fragile ale copacilor neputincioși. Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperând să se încălzească puțin; pe masa sărăcăcioasă zăcea o foaie mototolită pe care vântul o purtase aproape de căsuța unde locuia sărmanul suflet și o jumătate de creion primit de la un vecin mărinimos.
Salteaua ruptă găzduia o fetiță de o frumusețe covârșitoare, învelită cu două pături vechi care o protejau de frigul din încăpere.
Plimbarea prin cameră își făcuse efectul; după câteva minute, copilul se încălzește îndeajuns pentru a-și duce la îndeplinire idea ce i s-a născut de câteva zile în sufletul curat.
Cu sfială se îndreaptă spre masă și încearcă să îndrepte foaia dar, după câteva încercări nereușite, renunță și, luând jumătatea de creion, începe să scrie:
“Bunului meu Dumnezeu.
Doamne, îți mulțumesc pentru cele două pături primite de la vecina Anca… datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraș; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, știu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de la Tine să îmi aducă această foaie. Îți mulțumesc, Bunule Dumnezeule!
Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat pentru puțin timp. Erai atât de blând și de smerit încât mă simțeam stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce… o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima umplând-o de o dulceață de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor și cu dragoste de poveștile pe care mama ni le spunea într-un grai atât de suav și de frumos seara, înainte de culcare… erau povești duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinți, erau povești despre Tine, erau poveștile copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule.
Uneori mă simt singur. Ce prostuț sunt, nu-i așa? Știu că Tu ești undeva, lângă mine și mă privești cu iubire iar uneori, poate, mă strângi în brațe și, chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar trebui să Te simtă.. da, de aceea mă simt singur… inima mea nu Te poate simți.
Dumnezeul meu, îți mulțumesc pentru fiecare bătaie a inimii, pentru bucuria de a trăi și de a avea astfel șansa de a Te cunoaște. Învață-mă, te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.”
Încheind scrisoarea, o pune într-un plic pe care scrie numele destinatarului. Își privește surioara și surâde înduioșat când aceasta zâmbește, din când în când, în somn; pășind încet până lângă saltea, se pune în genunchi, sărută fruntea fetiței după care iese afară din cameră, îndreptându-se spre poștă.
Vântul rece trecea cu ușurință prin hăinuțele subțiri și rupte, biciuindu-i trupușorul fraged. După câțiva metri parcurși, o voce impunătoare îl oprește.
– Unde te duci, băiete?
Copilul se întoarce timid. În fața lui stătea o femeie înaltă, cu ochi negri și strălucitori ce exprimau un caracter puternic.
– La poștă. Vreau să trimit o scrisoare.
Femeia privește plicul din mâinuțele care acum se înroșiseră din cauza frigului.
– Poșta este în drumul meu. Îți duc eu scrisoarea.
– Dar…
– Nici un “dar”. Este prea frig afară și nu vreau să te îmbolnăvești.
După un moment de tăcere, băiatul oftează ușor și îi dă scrisoarea. Îi mulțumește respectuos, retrăgându-se tăcut.
Rămasă singură, privește scrisoarea care o atrăgea într-un mod inexplicabil. Citind numele destinatarului zâmbește suav și, ascultându-și inima, începe să citească. Cuvintele au tulburat-o profund, zeci de minute plângând fără încetare.
Au trecut două zile de la aceste evenimente. Frigul s-a accentuat, pustiind cu răsuflarea sa de gheață micul oraș. În camera rece, băiețelul își ținea strâns în brațe surioara, cântându-i încet la ureche versurile copilăriei învățate de la iubita sa mama.
Se aud scurte bătăi în ușă; copilașii se privesc tăcuți unul pe celălalt. După câteva clipe, curios dar și precaut în același timp, băiatul se ridică și, cu mișcări lente, deschide ușa. Ceea ce vede îi paralizează pentru scurt timp trupușorul, împiedicându-l să reacționeze în vreun fel.
În pragul ușii era o cutie mare pe care scria “Din partea lui Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi în suflet.” Nu există cuvinte care să descrie bucuria care a cuprins cele două suflete inocente, lacrimile lor cristaline și zâmbetele curate ilustrând cel mai bine emoțiile prin care treceau.
Din spatele unui perete cu aspect neîngrijit priveau doi ochi negri înlăcrimați cu sclipiri duioase ce trădau o pace interioară și o bucurie tainică izvorâtă dintr-un gest mărunt care pentru cei doi copii era un adevărat dar divin. Inima femeii care citise în urmă cu două zile scrisoarea, se înduioșase atât de mult încât, cu ajutorul acelui băiat, reușise să-L găsească în inima ei pe Dumnezeu și, din preaplinul inimii, să dăruiască bucurie. Cu adevărat Dumnezeu lucrează în și prin oameni, iar fiecare gest frumos pe care îl facem semenului nostru este pentru el un dar de la Dumnezeu, iar pentru sufletul nostru, o mângâiere divină.

cristiboss56 09.02.2015 21:46:35

Iubirea de mamă
 
O micuță căsuța găzduia două suflete: o mamă împreună cu băiețelul ei. Căsuța, deși sărăcăcioasă, oferea acea armonie, acea atmosferă încărcată cu iubire și pace duhovnicească. Soțul sărmanei femei a murit de câțiva ani în urma unui anevrism cerebral, lăsându-și familia fără sprijin financiar, dar mai ales, moral.
Sărmana mama își creștea copilul cu multe greutăți, însă niciodată nu l-a privat de iubirea atât de vitală pentru fiecare făptură omenească, pentru fiecare vietate.
Anii treceau iar băiețelul creștea văzând cu ochii, dar sufletul i s-a înrăit din cauza lipsei unui anumit confort material care era prezent în viața prietenilor săi și al influenței unei lumi atât de scumpe și artificiale în care trăia. A început să-și judece mama, să o condamne pentru viața pe care i-a oferit-o, iar, într-o seară, când furia a pus stăpânire pe sufletul său, i-a zis cele mai grele cuvinte pe care o mamă le poate auzi: “Te urăsc“, lăsând în urma sa, după ce a trântit ușa, lacrimi de suferință și o inimă zdrobită dar totuși, plină de iubire pentru unicul ei copil.
Băiatul se plimba pe străzile orașului, încercând să ignore sentimentul de remușcare care, odată cu diminuarea furiei, își face simțit prezența.
Așezându-se pe o bancă dintr-un micuț parc, observă o tânără mamă care se plimba cu băiețelul ei. La un moment dat, băiețelul se îndepărtează de mamă, fiind atras de un porumbel aflat la câțiva metri de el; în încercarea sa de a-l prinde, cade și se lovește.
Tăcerea este spulberată de un plânset sfâșietor și de glasul mamei, care fuge spre copilul ei. După ce îl strânge în brațe, se apleacă și îi sărută rana, vărsând lacrimi născute din pricina lacrimilor copilului ei. Băiețelul, simțind sărutarea și lacrimile ce îi acopereau rana, încetează să mai plângă, și, după ce o îmbrățișează pe mămica lui, se ridică, iar cei doi își continuă drumul.
Privindu-i, tânărul începe o luptă cu amintirile sale, cu sentimentele sale. Își amintește cum, într-o zi, iubita sa mamă, având doar o bucată de pâine i-a dat-o lui, lipsindu-și trupul de hrană dar hrănindu-și sufletul cu privirea copilului ei. Ultimele cuvinte pe care i le-a zis îi bântuie mintea, trezind în el o tristețe profundă ce se exteriorizează prin lacrimile care sunt absorbite de pământul însetat
– Cum oare i-aș putea cere iertare, cum să mai dau acum ochii cu mama mea după tot ce i-am zis? Se întrebă, întristat, tânărul, oferindu-și în curând răspunsul.
– Nu merit nici un sacrificiu de-al ei, nu merit nici măcar o lacrimă din partea ei… sunt un copil care a știut să-i arate, în loc de iubire, doar durere. Din acest moment voi deveni copilul pe care mama îl merită, dar, vina mea nu mi-o voi putea plăti cu toate lacrimile pe care le voi vărsa o viață de acum înainte.
Cugetând acestea, se îndreaptă smerit spre casă. Deschizând ușa, își vede mama stând pe un scaun, cu o poză în mână… parcă adormise. Se apropie încet de ea și o sărută pe frunte, dar, cu stupoare constată că trupul ei era rece; mama lui murise.
Cu ochii în lacrimi, tânărul cade în genunchi, ținându-i mâna a cărei căldură a fost răpită de neașteptata moarte și repetând neîncetat cuvântul: “Mamă”.
Cel mai mult îl durea ultimele cuvinte pe care i le-a zis, îl durea că mama sa a murit fără să-l audă zicându-i cât de mult o iubește, cât de importantă este pentru el.
După zeci de minute în care lacrimile se întâlneau cu buzele ce rosteau dulcele cuvânt, tânărul vede zăcând pe podea poză care căzuse în momentul în care îi luase mâna.
Ridicând-o, vede copilul care acum se maturizase în brațele celei ce îi dăduse viața, zâmbind fericit că și cum ar fi avut totul, și într-adevăr a a avut totul, a avut iubirea de mamă.

cristiboss56 11.02.2015 22:38:01

Iși dorea era o îmbrățișare, un prieten
 
O lumină născută din jocul unei scântei se întrevede jucând pe ringul înalt al peretelui. Copilul cu ochi senini o privește fără să-și dea seama că, treptat, acea lumină a dispărut, el însuși, la început pierdut în jocul fascinant al luminii, s-a rătăcit mai apoi într-o lume a sa, o lume a inocenței cunoscută doar de sufletul pur al unui copil.
Era o seară friguroasă, iar acel copil privea plăpânda lumină de la geamul unui magazin, visând doar la un cămin. Mama lui a murit cu puțin înainte de lăsarea primei zăpezi, iar pe tatăl său nici măcar nu îl cunoscuse. Frați nu avea pentru a găsi în ei sprijinul de care avea atâta nevoie. Deodată un glas puternic îl trezește la cruda și nemiloasa realitate.
- Ce faci aici, cerșetorule? Cauți milă? Ai greșit, aici nu vei primi așa ceva, așa că hai, dispari din ochii mei, vagabondule!
Copilul, cu ochii în lacrimi, privea chipul bărbatului care striga la el, fără să știe ce să zică, ce să facă. În cele din urmă, cu inima frântă de durere și alungat de un om fără inimă, pornește pe drumul înzăpezit, lăsând în urma lui doar lacrimile înghețate.
Nu cerșea milă, nu vroia bani sau altceva. Tot ce își dorea era o îmbrățișare, un prieten.
Lumea din jurul lui era într-o continuă agitație, cuprinsă de un stres sfâșietor, fără a ști în fond pentru ce trudesc atâta. Lumea contemporană, iubitoare de lucrurile materiale nefolositoare, nici măcar nu l-a observat pe micuțul orfan ce privea trist, tânjind după o îmbrățișare.
În cele din urmă, învins de frigul care mușca din trupul său micuț și fraged, copilașul s-a adăpostit sub un pod, acoperindu-se cu câteva cartoane, în speranța că va avea parte de puțină căldură sau, cel puțin, să fie apărat de gerul ucigător, însă speranța i se nărui repede. Puțin după miezul nopții, un om amețit de aburii alcoolului îl trezește pe bietul înger care abia ațipise și, în timp ce îl înjură și aruncă cu pietre după el, îl alungă. Începând din nou a plânge, copilașul nu putea înțelege cum de nici sub un pod nu putea să stea timp de câteva ore sau minute. Străzile pline de oameni în urmă cu câteva ore erau acum aproape pustiite, numai un suflet trist se plimbă de sus în jos, rătăcind în derivă.
Obosit, cu trupul înghețat, ajunge în fața unei clădiri imense și superbe cu o cruce în vârf, cruce ce părea a atinge cerul. Copilul nu știa cu certitudine ce este, fiindcă ai săi niciodată nu l-au dus acolo. Simțind o pace în apropierea Bisericii, însă cu incertitudinea în suflet, copilul cu ochii senini se minunează de frumusețea ei însă, deodată, aude un zgomot. Întorcându-se, vede pe stradă mergând o femeie. Dorind să găsească răspuns la întrebarea sa, fuge să o prindă din urmă. Femeia, grăbită, la început nici nu îl bagă în seamă dar după ce copilul, în timp ce fugea după ea se împiedică și cade, lacrimile sale, strigătul lui de durere o determină pe aceasta să se oprească și să asculte ce are de zis micuțul.
Fericit că femeia se oprise, copilul îi adresează, cu un glas suav, întrebarea care îl macină:
- Doamnă, ce este clădirea aceea mare și frumoasă?
Femeia, schițând un zâmbet, îi răspunde cu o voce blândă:
- Este o biserică! Nu ai mai fost niciodată?
Plecându-și capul, copilul răspunde:
- Nu.
Femeia, mângâindu-l, îl îndeamnă să meargă acasă, iar a doua zi va putea să intre în sfântul lăcaș.
Sărmanul suflet, ascultător din fire, dă afirmativ din cap și se ridică să meargă, însă nu știa unde încotro să se îndrepte. Nu vroia ca cineva să-i plângă de milă și de aceea nu a zis nimic cu privire la familia lui. Oricum obținuse ceea ce își dorise, o mângâiere și un răspuns la întrebarea sa.
Mergând fără nici o țintă, în cele din urmă revine la biserică, acel loc sfânt unde găsise o liniște dulce. Mama lui nu îi vorbise de Dumnezeu, dar inimioara lui îi zicea că Acesta există. Cu timiditate, începe să se roage deși nu o mai făcuse până atunci.
În timp ce se ruga simțea cum inima lui este învăluită de o pace negrăită, de o fericire imensă. Își încheie rugăciunea cu următoarele cuvinte:
Doamne, dacă ai nevoie de un mic servitor, de cineva care să șteargă praful încălțămintelor Tale, te rog să mă primești!
Oboseala îl copleșește, determinându-l să își închidă ochișorii și să adoarmă. A doua zi, când se trezi, a fost înconjurat de o lumină negrăită și îmbrățișat de o mulțime de îngerași, doar trupul îi era înghețat pe treptele reci ale bisericii. Printre mulțimea de oameni care s-au strâns să vadă trupul neînsuflețit, era și femeia din noaptea precedentă… tristă, cu ochii în lacrimi, privea acum trupușorul rece.

cristiboss56 12.02.2015 22:53:03

O fericire colosală . . . !
 
În ochișorii negri se oglindea nemiloasa și tirana boală ce a pus stăpânire pe trupușorul fraged. Un tremurat îi cuprinde corpușorul la scurte intervale de timp, contrar stării febrile severe. Mama îndurerată încearcă să își ascundă lacrimile amare, schimbând concomitent compresele de pe fruntea și burtica copilașului ei. Se aud bătăi în ușă, în curând intrând în micuța încăpere medicul.
După o scurtă consultare, chipul îi devine palid și îngrijorat; mama îl privește cu inima însângerată… citea pe chipul lui un răspuns care îi provoca fiori reci.
– În ce stare este? Întrebă aceasta cu o voce tremurândă.
– Nu cred că va mai apuca ziua de mâine. Îmi pare rău…
Picioarele femeii cedează și o amețeală cumplită își face apariția; cade pe fotoliu.
– Doamnă…
Tânăra mamă nu îl auzea, cuvintele ,, nu va mai apuca ziua de mâine” răsunau constant în minte, torturând-o. Ridică mâna, transmițând astfel să fie lăsată singură… vroia ca ultimele ore pe care le petrecea cu băiețelul bolnav să fie doar ale ei, să nu piardă nici o clipă atât de prețioasă.
Medicul a înțeles și, plecându-și întristat capul, părăsește camera. Au trecut minute grele în care doar lacrimile mari erau mângâiere pentru obrazul livid, iar suspinele deveneau cuvintele ce-i eliberau pentru scurt timp inima împovărată.
Ridică ochii și își privește copilul; acesta zâmbea suav, uitându-se spre un perete ca și cum acolo era cineva sau ceva.
– Puișorul meu, ce s-a întâmplat?
Copilașul, abia rostind, șoptește arătând cu mânuța spre perete:
– Acolo… este o femeie foarte frumoasă cu un prunc în brațe.
Mama se uită spre perete dar nu vede nimic decât o icoană cu Maica Domnului și Pruncul Sfânt.
– Este o icoană, dragul meu.
– Nu, mămică, lângă icoană este o femeie nespus de frumoasă. Uite, îmi zâmbește dulce iar pruncul mă binecuvântează.
Mama, însă, nu vedea nimic.
,, Probabil delirează din cauza febrei”, își spuse îndurerată.
După puțin timp, băiețelul adoarme fiind istovit din cauza bolii.
Femeia merge la icoană, o sărută cu smerenie și, îngenunchind, se roagă sfâșietor:
– Sfântă Maică salvează-mi copilul! Viața mea și viața lui le las în mâinile tale!
Trec cincisprezece minute în care rugăciunea devenea tot mai fierbinte. Copilașul se trezește și râde fericit, atât cât îi permitea boala. Tresărind, mama se îndreaptă spre pat.
Băiețelul nu-și privea mama, ci privea undeva lângă pat ca și cum era acolo o altă persoană.
– Comoara mea, unde privești?
– Mămică, acea femeie a venit lângă mine și m-a sărutat pe frunte, iar pruncul mi-a mângâiat obrazul. Acum s-a așezat pe pat și mă ține de mână, zâmbindu-mi mereu.
– Are un zâmbet minunat… îți zâmbește și ție.
Biata mamă nu vedea nimic și simțea că înnebunește la gândul că băiețelul ei se stingea cu fiecare oră. Disperată, iese afară din cameră pentru a plânge în voie, pentru a-și ascunde durerea; nu înțelegea că sufletul pur al copilașului ei era capabil să o vadă pe Maica Domnului și pe Domnul Iisus.
Copilașul începe un dialog cu frumoasa femeie, așa cum o numea:
– De când ați venit? Nu v-am văzut până azi.
– Dintotdeauna am fost aici și te-am vegheat. Zise, cu cea mai sublimă voce, blânda femeie.
Băiețelul se gândi o clipă, după care rosti cu vocea întristată:
– Dacă tot timpul sunteți aici, atunci înseamnă că alți copilași bolnavi sunt singuri.
Lacrimi calde cad pe mânuță.
– Vă rog, mergeți la ei! Promit că eu voi fi bine până când veți reveni.
Pruncul Sfânt gângurește fericit, privindu-l cu o iubire nemărginită iar Maica Domnului îl mângâie duios pe frunte.
– Drag copil, ei niciodată nu sunt singuri Așa cum în acest moment suntem aici cu tine, așa suntem și cu ei tot în această clipă.
Ochii mari ai suferindului exprimau o uimire imensă.
– Dar cum este posibil?
– Iubirea face totul posibil. Înainte de a ne vedea, ne-ai primit în sufletul tău pur și ne-ai iubit cu toată ființa…
– Mama nu vă vede. Înseamnă că nu v-a primit în sufletul ei…
– Nu toți cei care ne primesc în sufletul lor ne văd, dar noi suntem mereu alături de ei, iubindu-i și păzindu-i.
Copilul scoate de sub pernă un bilețel.
– Vreau să te rog ceva… dacă mor, să nu o părăsești pe mama și dă-i, te rog, această scrisoare. Am scris-o în urmă cu trei zile; te rog să nu uiți de ea.
Femeia îl sărută pe frunte și punând scrisoarea la loc, îi spune:
– Tu nu vei muri niciodată, moartea nu există pentru sufletele inocente precum al tău… în legătură cu scrisoarea… nu e nevoie să i-o dau eu, pentru că o vei face chiar tu.
– Dar cum, dacă sunt grav bolnav și în curând…
Se oprește, amintindu-și de cuvintele pe care le auzise înainte. Maica Sfântă îl binecuvântează după care îi spune ultimele cuvinte înainte de a dispărea pentru scurt timp.
– Credința vindecă totul!
Ușa se deschide, în cameră făcându-și apariția mama care avea ochii roșii de la atâta plâns.
Pune mâna pe fruntea copilașului și constată cu stupoare că febra îi crescuse. Fuge disperată să ude compresa și când se întoarce înlemnește în prag.
Copilașul ei se chinuia să meargă spre icoană.
– Băiete, ce faci?
– Acea femeie mă cheamă la ea. Nu mă împiedica, te rog!
Biata femeie simțea cum puterile îi slăbesc și cum totul se întunecă; leșinase de la atâta durere.
Copilul, cu chiu cu vai, ajunge în brațele protectoare ale Maicii Domnului.
– Voința și credința fac ca imposibilul să devină posibil. Drag copil… în viață, oricâte greutăți ai avea, să nu renunți la credința ta! De acum nu ne vei mai vedea cu ochii trupului, dar mereu vom fi alături de tine, dacă în inimă vei păstra iubirea și credința.
Băiețelul simțea cum, cu fiecare secundă, puterile îi revin dar tristețea îl cuprinde. Maica Sfântă și Pruncul Iisus dispăreau încet din fața ochișorilor lui.
Plângând, strigă cu disperare:
– Stați! Unde să vă caut?
Sfintele Ființe au dispărut, dar vocea inconfundabilă se mai aude încă o dată:
– În inima ta!
O fericire colosală i-a inundat ființa, iar o pace dulce îi învăluia sufletul. De pe buzele micuțe se aude un silențios ,, mulțumesc”.
După ce sărută icoana, fuge spre pat, ia plicul și, ajungând lângă mama lui o sărută de zeci de ori până când își revine.
Un strigăt de bucurie se naște din inima tinerei și frumoasei mame.
– Puișorul meu, te-ai vindecat!
– Maica Domnului și Fiul ei m-au vindecat… mămică, această scrisoare am vrut să o citești după moartea mea și am rugat-o pe acea femei frumoasă să ți-o dea, dar mi-a spus că o voi putea face eu singur și a a avut dreptate.
Mama deschide scrisoarea și o citește. Pe acea foaie erau scrise cele mai frumoase cuvinte pe care o mamă le poate citi… era exprimată o iubire atât de sinceră și de curată încât te făcea să tremuri din toată ființa. Acea scrisoare era un imn de dragoste, scris dintr-o inimă inocentă în care credința și iubirea sălășluiau într-o pace divină.


Ora este GMT +3. Ora este acum 10:30:14.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2021, Jelsoft Enterprises Ltd.