Intr-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineața nu a venit nimeni la Liturghie. Așa că slujba a fost oficiată doar de preoți și de cântăreț în fața celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuși, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoționantă încât cei doi l-au întrebat uimiți la sfârșit: "Părinte, de ce ați ținut să faceți o asemenea slujbă și o asemenea predică în biserica goală?". "Cum goală?", a replicat părintele. "Păi nu a venit nimeni!", au spus cântărețul și lumânărarul. "Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu ați ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteți vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deși ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile și, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuși vin. Când vine și omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri triști, care au cântat împreună cu mine atât de frumos și asta m-a stimulat.
|
Într-o noapte un șarpe în timp ce căuta de mâncare, intră într-un atelier de tâmplărie de la marginea pădurii.
Tâmplarul, un om priceput dar cam dezordonat, lăsase câteva unelte pe jos. Unul dintre ele era un fierestrău. Pe măsură ce șarpele umbla prin atelier, se suie pe fierestrău făcându-și o tăietură mică. Imediat, crezând că este atacat, se încolătăcește în jurul fierestrăului atât de tare încăt începe să sângereze pe gură. Asta în infurie și mai tare și îl face să strângă cu toată puterea fierestrăul umplându-l de sânge. La scurt timp, șarpele iși dă ultima suflare stângând cu toate forțele fierestrăul și moare. Câteodată reacționăm cu furie în unele situații și nu ne dăm seama că ne facem rău. În viață este bine să ignorăm unele persoane sau situații cât și comportamentul nociv a celor din jurul nostru. Oamenii spun și fac lucruri diferite, dar decizia de a reacționa pozitiv sau negativ este numai a ta. Răspunsurile calde alungă supărarea, iar cele dure stârnesc furii.... |
Povestea Adevărului
A fost odată ca niciodată o minciună. Aranjată, luxoasă și mândră, ea se plimba pe străzile orașelor și căuta compania oamenilor. La un colț de stradă stătea și Adevărul. Modest și simplu. Blând și iubitor. Oamenii treceau îngândurați pe lângă el, dar nimeni nu îl lua în seamă, deși în ochii lui străluceau frumuseți mărețe. Totuși el a rămas să aștepte cu răbdare, speranță și îngăduință. Minciuna își căuta prieteni și locuință. O așa gogoașă să fie singură? Își dorea cu orice preț să câștige oameni. Și pentru că era vicleană, reușea de multe ori să stea la brațul lor. Unii o pofteau cu drag în casă, chiar o lăsau să pătrundă în gândurile și în sufletele lor, iar ea le promitea că le va aduce numeroase satisfacții. Mulți au căzut fermecați la picioarele ei și au ajuns să o venereze. Dar, nu a trecut multă vreme, și aceștia au observat că rămân singuri din cauza ei. Cei dragi lor s-au depărtat, că au pierdut încrederea, iubirea și prietenia. Minciuna le-a adus doar bunuri vremelnicie și fără valoare. Și i-au cerut socoteală. Dar ea i-a tratat cu indiferență. Și atunci s-au gândit să meargă la Adevărul care îi aștepta de atâta timp. Și au adus minciuna în fața lui să îi ceară iertare: „Stimabile Adevăr, ți-am adus minciuna să o pedepsești sau dacă ai putere, să o ierți”. Adevărul a oftat adânc și le-a răspuns: „V-am iertat, căci nu minciuna trebuia iertată. Ci voi cei care ați lăsat-o în gândul, sufletul și casa voastră”. Oamenii au insistat că este vina minciunii care i-a ispitit și că ea trebuie să-i ceară iertare și i-au spus astfel: „Nerușinată Minciună, privește Adevărul și cere-i iertare pentru ce ne-ai făcut”. Însă Adevărul le-a explicat: „Nu minciuna v-a distrus, ci alegerea voastră. Pe mine mă găsiți oricând în voi. Nu mă mai abandonați. Eu sunt dragostea, iertarea, nădejdea și credința. Adevărul nu se poate acoperi, ci numai descoperi”. |
Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, i s-a făcut obicei și spunea și el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă și corbul a zburat afară. Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un șoim, dar auzind de la corb: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nicio simțire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Numele lui Dumnezeu, șoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce.
Cu atât mai mult pe noi ne va apăra și ne va sfinți Harul lui Dumnezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru și poate lucra. Și chiar dacă nu înțelegem, el își face treaba sa. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om. Și orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputință ca Harul lui Dumnezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rostește cineva, le binecuvintează pe toate. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, p. 110) |
„Vedenia lui Bartolomeu” Mihail Nesterov
La vârsta de șapte ani, Bartolomeu (Sf. Cuv. Serghie de Radonej) a fost trimis să studieze împreună cu cei doi frați ai săi: Ștefan, fratele cel mai mare, și Petru, fratele său mai mic. Frații săi au reușit să învețe, dar Bartolomeu nu reușea să asimileze cunoștințele, chiar dacă profesorul îi acorda o atenție mai deosebită. Părinții săi l-au mustrat aspru, profesorul l-a pedepsit, iar colegii săi făceau haz de lipsa lui de înțelegere. Bartolomeu îl ruga stăruitor pe Domnul cu lacrimi să-i dăruiască pricepere pentru a citi. Odată, tatăl său l-a trimis pe Bartolomeu după cai pe moșia lor. De-a lungul drumului, el a întâlnit un înger trimis de Dumnezeu, având înfățișarea unui călugăr. Bătrânul se ruga sub un stejar. Bartolomeu s-a apropiat de călugăr și a așteptat ca acesta să-și termine rugăciunea, după care i-a făcut o închinăciune. Bătrânul monah l-a binecuvântat, i-a dat un sărut și l-a întrebat ce dorește. Copilul a răspuns: „Vreau cu tot sufletul meu să învăț citirea și scrierea. Sfinte Părinte, roagă-te pentru mine, ca Dumnezeu să mă ajute și să mă înțelepțească.” După ce l-a ascultat, călugărul a făcut o rugaciune pentru Bartolomeu și l-a binecuvântat zicându-i: „Copilul meu, de acum înainte Dumnezeu îți va da să înțelegi cele de care ai nevoie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!” (a se vedea celebra pictură a lui Mihail Nesterov, „Vedenia lui Bartolomeu”) Apoi, Bătrânul a luat un vas din care i-a dat lui Bartolomeu o bucată de prescură zicându-i: „Copile, ia și mănâncă! Aceasta îți este dăruită ca un semn al harului lui Dumnezeu, și pentru înțelegerea Sfintei Scripturi.” Călugărul a vrut să plece, dar Bartolomeu l-a rugat să viziteze și casa părinților săi. Părinții l-au primit pe oaspete cu bucurie, oferindu-i ospitalitatea lor. Bătrânul a spus că este potrivit ca în primul rând să se împărtășească de hrană spirituală și l-a îndemnat pe fiul lor să citească Psaltirea. Bartolomeu a început să citească, iar părinții săi au fost uimiți de schimbările care au avut loc cu fiu lor. La despărțire, Bătrânul a făcut o profeție despre Sfântul Serghie: „Fiul tău va fi mare înaintea lui Dumnezeu și al oamenilor. El va deveni sălaș al Sfântului Duh.” După această întâmplare, copilul sfânt a citit fără dificultate, înțelegând înțelepciunea cărților fără osteneală. O, sfinte al nostru, nu uita pe sărmanii tăi până în sfârșit, și ca cel ce ai îndrăznire către Împăratul Ceresc, nu trece cu vederea pe cei ce vin cu credință și se închină ție, căci ca unul ce ești de minuni făcător poți să ne ajuți nouă. |
TOLBA CU POVESTI :
Povestea celor doi frati Doi frați care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînțelegere și a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de liniște. Într-o dimineață, cineva a bătut la ușa fratelui mai mare. Când a deschis ușa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. “Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveți nevoie de mici reparații aici, în gospodărie, eu v-aș putea ajuta.” “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuiește vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălțime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aș vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.” Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfințit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari și a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui și, copleșit de ceea ce vedea, și-a îmbrățișat fratele mai mare și i-a spus: “Ești un om deosebit, să te gândești tu să construiești un pod așa de frumos după tot ce ți-am spus și ți-am făcut! Iartă-mă, frate!” Și s-au iertat. Tâmplarul, văzându-și treaba terminată, începu să-și adune uneltele ca să plece într-ale sale. “Așteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.” “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.” “OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI ” ..... |
Poveste de Craciun:
Barbatii nu plang niciodata ! Ionica priveste pe geamul inghetat cum ninsoarea se asterne din ce in ce mai groasa in fata casei. Se gandeste cum va iesi mama dimineata sa plece la munca. Vin sarbatorile si are acum multa treaba. Multe doamne care au slujbe importante o cheama sa le faca curat prin casa, sa le bata covoarele, fel de fel de treburi gospodaresti. Abia de mai prinde cateva ceasuri sa se odihneasca. In ultimile zile, fiind atat de ocupata, n-a mai zarit-o plangand pe furis. Ea nu i-a spus, dar el stie ca mama nu mai lucreaza la patron, ca domnul si-a oprit numai cativa oameni, ca sunt vremuri grele si banii se scot cu multa sudoare. Si nici pachet pentru tata n-a mai vazut de mult sa-i faca. Acolo unde se afla, fiind departe, trebuiesc multi bani de tren si cate si mai cate. Nu l-a vazut de vreo doi ani si tare ii este dor de el. Mai ales cand ramane singur acasa. Ar vrea si el o sanie, daca era acasa tata stia cum sa-i faca rost de una. Dar o sa mai astepte. Cat o sa-l mai tina? Ce vina a avut el, daca era gheata pe sosea si masina s-a rasturnat? Au murit doi oameni, asta e foarte tragic. Aveau si ei copii, cine stie cum o duc acum... isi sterge lacrimile care l-au napadit dintr-odata. Si-a zis de multe ori ca el nu va mai plange, ca barbatii adevarati nu au voie sa fie vazuti plangand. Ei trebuie sa-si ascunda durerile, numai femeile au voie sa planga, ca sa le mangaie barbatii, asa a citit el intr-o carte. Dar parca la scoala a putut sa se abtina? N-a putut cand colegul de banca i-a spus ca tatal lui e un puscarias. Ar fi vrut sa-l bata, dar mama l-a invatat ca la rautati nu se raspunde cu rautati. Iisus a iubit deopotriva si pe cei rai, dar si pe cei buni. Asa i-a spus invatatoarea cand l-a gasit plangand in ultima banca. Tot ea i-a daruit „Biblia pentru copii”. Ce carte frumoasa! si ce chip frumos are fiul lui Dumnezeu! A iubit pe toti copiii, nu el a zis: "Lasati copiii sa vina la mine"? Cu cartea in mana Ionica se gandeste la invatatoare. "S-o citesti, Ionica, s-o citesti toata. si ai sa vezi ca in aceste zile de Craciun o sa se intample o minune. Sa crezi in Mos Craciun"! Aprinde veioza si rasfoieste cartea. - Mama! exclama baiatul plin de uimire. - Ce s-a-ntamplat Ionica, de ce nu dormi? il intreba speriata mama. - Uite, mama, ce-am gasit in carte! Femeii nu-i venea sa creada. Baiatul tinea in mana dreapta o bancnota de 100 euro! - De unde ai cartea Ionica? - Mi-a dat-o doamna invatatoare, mi-a spus s-o citesc pe toata ca se va intampla o minune! - Doamna invatatoare... si mama se grabi sa-si ia fiul in brate. il saruta pe amandoi abrajii, rosii de bucuria minunii care abia se savarsise. Lacrimile mamei sfaraiau peste pielea frageda a copilului. - Eu nu plang, mama! Barbatii nu plang niciodata! - Maine, Ionica, mergem sa-l vedem pe tata. Mergi cu mine! In aceeasi noapte pe chipul frumos al invatatoarei a inflorit un zambet. Tocmai o visase pe Maica Fecioara cu Pruncul in brate. |
Dumnezeu locuiește în inimile noastre!
Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat. Printr-o minune dumnezeiască, copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb. Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu. Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare. În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește: – Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate. Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise. Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături. – De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el. – Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit – Noapte? Cum arată noaptea? Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde: – Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere – Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul. – Spune-mi, te rog, cum este lumina? Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde: – Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață. – Dar lumea? Cât e de mare? Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele: – Uite atât de mare. Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-și schimbe poziția – Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este? – Hm… Dumnezeu toate le poate. – Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu? După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer. – Acolo, sus în cer – Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb. Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția. – Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui. Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu. – Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame… Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată. – Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa Te voi lăuda mereu. O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină. Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’ S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse. |
O frumoasă istorioară despre puterea rugăciunii către Maica Domnului
Îți plac istorioarele duhovnicești! O să-ți citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarășul meu de drum. Se numește „Agapia” sau „Mântuirea păcătoșilor”. În ea se află descrise multe întâmplări minunate. Despre un oarecare om evlavios, Aegatonie. Acesta fusese învățat încă din copilărie de pioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te….” și celelalte. O spunea zilnic. Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și, năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos. Atunci pustnicul îi zise: „Amintește-ți, orbule și nerecunoscătorule, de câte ori ți-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Amintește-ți cum, pe când erai încă băiețandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ți aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulți dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! Îți amintești cum, călătorind odată cu un prieten, ați căzut amândoi din căruță? El și-a frânt piciorul, iar tu nu ai suferit nimic. Nu știi oare că un tânăr, pe care-l cunoști și care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu ești sănătos și nu simți nici o durere? Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea.” |
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist și apăsat de griji, iar mama plângea, ținându-și fața în palme. Fetița lor cea mică, mirată de această situație, se apropie încet și întrebă:.
- Mamă, de ce plângi? - Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani și pentru a putea trăi am vândut și casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în liniște atâția ani, și să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă și ca vai de ea- Dar, mamă, nu locuiește Dumnezeu și în casa aceea săracă în care ne vom muta?Mirați de credința copilei și de adevărul spus de aceasta, părinții au înțeles că, în viață, greutățile și necazurile de orice fel încolțesc sufletului omului, dar credința și speranța nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieții e străbătut mai ușor. "Precum meșterul aruncă aurul în topitorie și-l lasă a se cerne și a se curăța prin foc până ce strălucește, tot așa și Dumnezeu lasă sufletele omenești să fie cercetate de necazuri, până ce se curăță și se lămuresc. Sursa Cele mai frumoase pilde și povestiri ortodoxe Leon Magdan |
Citat:
Oricum povestea e frumoasa, poate mai putin realista, avand in vedere ca oamenii se tem in general de lei nu pentru ca se stiu necredinciosi, ci pentru ca stiu ca pot fi mancati de lei, iar leii acestia nu sunt deloc preocupati de faptul ca pranzul lor e credincios sau nu. Sa n-avem pretentia ca animalele sa faca teologie. Asta nu inseamna insa ca nu putem extrage de aici o invatatura morala. Uneori suntem atat de ticalosi incat am merita sa ne manance animalele salbatice. In aceasta sta adevarul povestii. Daca lucrurile s-au intamplat in realitate e mai putin important. Ba mai bine, in acest caz sa nu se fi intamplat in realitate. Cu asemenea fiare periculoase nu e de trait, mai ales intr-o manastire unde stim cate se intampla de nu le stie nimeni. |
Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deși se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre frați. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă lași să mă cert cu frații așa des?”. Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îți trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îți dă motiv. Tu poți să înveți să înoți într-un bazin fără apă? Tot așa este și cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu ești stăpân pe reacțiile tale”. Călugărul s-a luminat și de atunci își spunea mereu: „Mă supăr doar când vreau eu”. Și așa a scăpat călugărul de supărare.
|
La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu știu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la școală și nu știu să citesc”. Părintele a întrebat-o: „Și nu te rogi?”, la care ea a grăit: „Mă rog, cum să nu mă rog”. „Și cum te rogi?”. „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: „Doamne, curățește sufletul meu, cum curăț eu gunoiul din casă”. Atunci când spăl rufe spun din nou: „Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, așa cum e o rufă curată și spălată”. Când fac orice alt lucru spun aceleași cuvinte”. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?”, iar părintele Paisie i-a spus asa: „Numai așa să te rogi toată viața de acum înainte!”.
|
La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi și a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
– Părinte, sunt destul de rău. Aș vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd ușor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât și multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuși, eu sper că după ce voi mai crește, voi putea să mă schimb, nu-i așa? – Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine! L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, și i-a spus: – Vezi acest vlăstar, știi ce este? – Da, părinte, un puiet de brad. – Smulge-l! Tânărul a scos brăduțul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduț ceva mai înalt, aproape cât un om. – Acum, scoate-l pe acesta. S-a muncit băiatul cu pomișorul acela, dar cu puțin efort a reușit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus: – Smulge-l acum pe acela. – Dar e destul de mare, nu pot singur. – Du-te și mai cheamă pe cineva. Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom și, cu multă greutate, au reușit, în sfârșit, să-l scoată. – Acum scoateți bradul falnic de acolo. – Părinte, dar acela este un copac mare și bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi și o sută de oameni. – Acum vezi, fiule ? Ai înțeles că și relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputință pare, la început, inofensivă și fără mare importanță, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, crește și pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poți scoate și singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar ferește-te să lași răul să ți se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ți-l scoată. Nu amâna niciodată să-ți faci curățenie în suflet și în viață, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu. „Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor crește din nou”. |
În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau niște mere mari și roșii de-ți lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta și el câteva, așa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt și de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, și-a zis: „Fie ce-o fi!” și a-nceput să se cațăre pe gard. Cu greu, a reușit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard își agățase haina și o rupsese. Acu, ce să mai facă! Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi și s-a afundat în mâl. Când, în sfârșit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, și-a spus: – E drept că am obținut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălțările și pantalonii murdari… Cum stătea el așa și își plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus: – Bine, omule, trebuia să te muncești atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai pățit! Ca să nu mai spun că nu înțeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiș? Dacă ai fi bătut la mine în poartă și mi-ai fi cerut câteva mere, eu ți-aș fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli și să te odihnești și apoi îți vei vedea de drum! Tare bucuros și mulțumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în același timp, și-a promis sieși că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit. În viață, nu este important doar să obții, ci și cum obții! Sunt oameni care vor să aibă mai mult și, atunci muncesc fără tihnă. Alții, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă și să înșele. Aceștia, păcătoșii, singuri se înșeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează și cum l-ai obținut! „În cele trecătoare, nu poți deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovnicești, nu poți deveni bogat decât îmbogățind pe altul”. |
Într-o dimineață, un băiat s-a dus la bunicul său și l-a întrebat:
– Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite? – E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre și ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu pușca? – Bineînțeles, bunicule, că vânătorul și-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe șanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer. – Păi, vezi, băiatul meu…! Tot așa sunt și oamenii, asemenea păsărilor. Când ești muncitor și harnic, când ești mereu preocupat să faci cât mai mult și mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneș și delăsător, diavolul cu ușurință îl ispitește, iar el cade imediat în păcat. Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea și să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor și cu tragere de inimă, fiindcă doar așa va afla liniște și bucurie în viață. „Mâinile la muncă, mintea și inima la Dumnezeu!” |
Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan și, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului și cum de nu l-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec și alți oameni și pățesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit și, cu toate că se lovise destul de tare și se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniștit și mulțumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puțin acum, când știa că i-a scăpat, poate, și pe alții de la o suferință ca a lui.
Să știi să te gândești și la ceilalți, înseamnă să știi să trăiești. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie și bucuriile noastre, iar durerile și necazurile lor, trebuie să ne doară și pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalți. Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoști, fără să te cunoască, fără să aștepte vreo mulțumire, omul acela ți-a făcut un bine. „Dragostea necondiționată – rădăcina și izvorul binelui”. |
La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reușise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimiși aici erau fie condamnați la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispășeau o pedeapsă foarte mare. Deși era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineață, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiță la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare și haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neașteptată îl țintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaș micuț, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuși, chipul palid și slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coșmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se așeză alături și o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soțul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban și că, de foame și frig, copilașul s-a îmbolnăvit. – Lasă femeie, îi spuse pușcăriașul, o să te ajut eu. – Nu vreau să furi pentru mine și nici să sufere cineva nu doresc. – Nu-ți face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul și a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în fața poliției, aceasta l-a întrebat mirată: – Ce faci ? – Lasă, ți-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliției, omul s-a predat, iar când șeful poliției a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul pușcăriaș este, în sfârșit, prins, acesta îi spuse: – Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva și m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită! Cu lacrimi de recunoștință în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puțini credeau că cineva l-ar putea prinde și preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, șeful poliției a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă. După câteva zile, femeia, cerând o audiență la directorul pușcăriei, i-a povestit acestuia totul, așa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deținutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a grațiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău. Oamenii trebuie să se ajute unii pe alții. Nu te ajuți pe tine decât ajutându-i pe ceilalți. Dumnezeu vede cu ce preț cauți binele altora și nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanțuri la mâini și la picioare, obosit și dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranță. Și nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem. “Nu dărui celorlalți după cum merită, ci după cum au nevoie” (Sfântul Ioan de Kronstadt). |
"Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia."
In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie ... Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa. Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a aes tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat. - Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi! S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns: -Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni. Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul. Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea. "Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia." |
Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un țăran si i-a spus:– Uite, omule, fiindcă știu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Iți dau de muncă și te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?– Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac ?– Să-mi construiești o casă, la marginea pădurii.Țăranul a plecat bucuros și, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Insă omul ce și-a spus ? „E, și așa nu mă vede, ce-ar fi să-l înșel?!”Și, în loc să facă totul așa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine și proaste și să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar țăranul știa ca n-o făcuse bine și că, destul de repede, ea se va strica.Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:– Fiindcă știu că tu și familia ta locuiți într-o cocioabă mică, îți fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construiești și ți-am spus acum, la sfârșit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.Acum și-a dat seama omul de greșeala sa. A vrut să-l înșele pe altul și, de fapt, singur s-a înșelat. Dacă ar fi fost cinstit și și-ar fi văzut de treabă, și-ar fi făcut un bine lui și familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.In sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înșele niciodată pe nimeni.„După cum ne purtăm noi cu aproapele, așa se va purta Dumnezeu cu noi.”
|
Un om l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important? - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti ca ele sa creasca? Asa, fara sa fac inimic, or sa rasara? - Nu, parinte, trebuie sa le ud ... - Dar daca le uzi si atat, vor creste ele mari si frumoase? - Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ... - Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca? - In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu vor creste niciodata. - Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpat omenia... Noi insa trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete. Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-1 mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea. Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?! E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple defericire. "Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua si noi acestora. " |
Un inger calatorea intr-o buna zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el ! -Este un trandafir-ziceau trandafirii. -Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii. -Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa. Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea. Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi: -Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !? Ghiocelul tacu. -Vrei tu mirosul trandafirului? -Nu! -Dragalasenia lalelei? -Nu! -Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac? -Nu! -Ce doresti atunci? -Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara. Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare care ne zambeste dupa o iarna posomarata. Cu drag, o primavara cu ganduri curate , cu suflet cald si cu multa Lumina !!! |
TOLBA CU POVESTI :
Ocara de sine nu miroase a bine Mulți creștini, neștiind ce e smerenia, se umilesc pe ei înșiși în fața oamenilor, numindu-se păcătoși și, mai prejos decât animalele, în faptă însă aștep*tând ca oamenii să se minuneze de smerenia lor. Acestea sunt numite de Părinții Bisericii de*șarte pentru că nu au acoperirea faptei, de vreme ce atunci când altcineva, dintr-o parte, îl numește pe unul ca acesta păcătos și dobitoc, se tulbură și răspunde înapoi. Nu este smerit acela care se ocărăște singur pe sine, spune Sfântul Ioan Scărarul, ci acela care rabdă ocările de la alții. Nu este nevoie să ne prihănim de față cu oamenii, ci să primim toate câte ne vin de la alții. De ne vor spune aceștia să ne așezăm în capul mesei, să ne așezăm. Iar de ne vor spune să ne ridicăm, să ne ridicăm, fără să arătăm pe fața noastră că ne bucurăm sau ne amărâm de un lucru sau altul. Fiindcă și Sfântul Apostol Petru, crezând că se smerește, a oprit pe Hristos ca să nu-i spele picioarele, dar nu a fost lăudat pentru asta, ci mustrat. A venit un frate la Avva Serapion și-l îndemna pe el bătrânul să facă rugăciune după obicei. Iar el, păcătos pe sine numindu-se și nevrednic de chipul călu*găresc, nu se lăsa înduplecat. A voit încă și picioarele lui să le spele eremitul, dar nu a primit. Și l-a făcut de a gusta. A început așadar și bătrânul a mânca și-l sfătuia pe el zicând: „Fiule, de voiești să ai folos, rabdă în chilia ta și ia aminte de tine și de lucrul mâinilor tale! Că nu-ți aduce atâta folos să ieși afară, cât a sta într-un loc“. Iar el, acestea auzind, fratele s-a amărât și s-a schimbat la față, încât nimic n-a putut să fie tăinuit de bătrân. Deci i-a zis lui Avva Serapion: „Până acum ziceai că ești păcătos și te ocărai pe tine, cum că ești nevrednic să trăiești. Și fiindcă cu dragoste te-am îndrumat, atâta te-ai sălbăticit. Deci, de voiești să fii smerit, cele ce ți se aduc asupră-ți de la alții, învață-te să le suferi vitejește și nu ține la tine cuvinte deșarte“. Acestea auzindu-le fratele, a făcut metanie bătrânului. Și mult folosindu-se, s-a dus. |
Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; și lupta cu disperare să-și salveze viața. Înduioșat și plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă și scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înțepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când își deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă și pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înțepă pentru a doua oară, așa de tare încât acesta suspină. Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuți mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ți mulțumească el te rănește mereu?” Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înțelept. Ține de firea scorpionului să înțepe și de a mea să fac binele necondiționat, în iubire și compasiune !” În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău. Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință. Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta! Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!! |
Pâinea Maicii Domnului
La mănăstirea Sfântul Pavel era un părinte foarte simplu, numit părintele Mina. Cu ani mai în urmă. Era ajutor de brutar. Deci, părintele care făcea pâinea, făcea prescurile, care se ocupa acolo la brutărie, îl avea pe părintele Mina ca ajutor. Părintele Mina era om foarte simplu și ascultător, nu întreba niciodată nimic, ce-i spunea, aceia făcea. „ Dă făina! ” Dădea făina. „ Adu apă! Frământă aici, pune aici… ” El făcea. Și se ruga continuu. Eh, la un moment dat, se îmbolnăvi brutarul și-l cheamă starețul, că deja avea și el un an de zile de când ajuta la brutărie: „ Părinte Mina, vezi, azi faci pâine pentru părinți, că părintele s-a îmbolnăvit! ” El a spus: „ Să fie binecuvântat! ” Și s-a dus în brutărie, dar omul nu știa nimic, dacă el doar a făcut ascultare, niciodată nu s-a băgat să se intereseze și s-a rugat, s-a trezit în fața unui lucru. Și cum se făcea pâinea acolo? Atunci se făcea pâine în fiecare zi, erau un fel de pâinici ca și prescurile – erau porția unui călugăr. Ei, și făceau, pâine dimineața ca să ajungă când era masa seara și pentru a doua zi dimineața cum ar fi, Și după aia, următoarea zi, la fel, când era două mese. Dacă era numai o masa, atunci pentru seara. Și părintele trebuia să facă pâine în ziua aceea ca să aibă pentru masa de sera cum ar fi. Dar s-a dus în brutărie, se uita, nu știa pe ce să puie mâna și cu ce să înceapă. Și a început să plângă și să se roage. Era o icoană a Maicii Domnului acolo. „ Maica Domnului, ajuta-mă! Știi că eu n-am învățat sunt nepriceput, nu știu! Și ce trebuie să fac acum? Părintele stareț mi-a spus să fac pâine, și până ajungem la masa trebuie să fie gata pâinea…” Cum plângea el și se ruga, vede că se deschide ușa de la brutărie, îmbrăcată cuviincios, ca un fel de monahie, să spunem. Și el când o vede, nu s-a gândit ce caută femeie acolo, în simplitatea lui. Zice: – Auzi, știi cumva să faci pâine? – Știu! – Hai, ajuta-mă și pe mine, că nu știu! – Sigur că te ajut! Ia dă făina încoace. Și a început să facă precum cu brutarul. El îi dădea la mână și femeia asta a început: repede, a frământat a făcut, a pus la cuptor, a copt, s-a terminat mult mai repede pâinea decât era normal, cu brutarul. Frumos, calde, bucuros părintele, femeia a ieșit pe ușă și-a plecat. Nici nu și-a dat seama să-i mulțumească, zice el: „ Văleu, am uitat să-i mulțumesc! ” Bucuros omul că are pâine calda, a pus masa – a pus la masă pâine caldă și au început părinții să mănânce pâine. Și mâncau și nu se săturau și zic: „ Părinte, mai adu-ne pâine! ” Că întotdeauna făcea mai mult oleacă. Au lăsat mâncarea și mâncau toți pâine. Starețul zice: „Mă, treaba nu-i bună. L-am lăsat pe ăsta, nepriceput, cum se pune, să facă pâine și sigur a pus lapte, zahăr, că nu se poate – pâine atât de dulce și de bună n-am mâncat niciodată! ” După ce s-a încheiat masa, ca să nu-l ocărască acolo, de față cu toți, când a ieșit afară îl cheamă starețul: – Ia vino încoace, părinte Mina! – Da, părinte! (lui îi era frică acum c-o să-l ocărască că nu i-a reușit pâinea, sau ca n-a ieșit bună.) – Ce-ai pus în pâinea aceea? El așa, începu să plângă: – Dar n-am făcut-o eu! – Dar cine a făcut-o?! – Păi…femeia! – Care femeie?? Și atunci și-a revenit și el, stai un pic, ce femeie în Athos? Și i-a povestit. – Ia spune, ce s-a întâmplat? – Păi, uite, plângeam că nu știam și a intrat o femeie așa…, m-a ajutat, ea a frământat, ea a făcut pâinea. Și atunci când a auzit starețul a început să plângă, adunat toată obștea, l-a pus din nou să povestească și a zis: „ Părinților, gata, nu vă mai atingeți de pâinea asta, o s-o tăiem bucățele, o uscăm și o luă ca de sfințenie! Să ajutăm pe cei bolnavi.” Și-n felul ăsta au consumat-o câte un pic, știind c-au mâncat pâine din mâinile Maicii Domnului. Adică, Maica Domnului a intervenit ea, văzând simplitatea brutarului și-a venit, le-a dăruit, a frământat și-a făcut pâine pentru părinți. Vedeți câtă dragoste are Maica Domnului? Și cum se îngrijește? |
Există un proverb care spune: „Pe marea liniștită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică și marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înțelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănțuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte și pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă și nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduiește totul atât de iscusit încât scapă de primejdie.
Pilda de azi ne vorbește despre mândrie, despre răbdare în ispite și iubire părintească. Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân și i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat și i-a zis că este ticălos și nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde și, părăsindu-și locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut și foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină ești așa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus și m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire și, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele și-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, și nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta căruntețelor și cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduiește atât prin silință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruiește-mi numai ziua ta de astăzi și întoarce-te la chilia ta“. Și a făcut fratele așa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărțit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Și stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce lași să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să învețe la bătrânețile sale ceea în lungă vreme n-a învățat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiți“. Iar după ce a sfârșit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie și repezind săgeți asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace și încolo, ca într-o beție, până ce nemaiputând suferi, a ieșit din chilie și pe aceeași cale ca și tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înțelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci și ce pricină te-a tulburat așa de tare?" Iar bătrânul, simțind că sfântul cunoaște ale sale, n-a zis nimic de rușine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta și de aici înainte cunoaște slăbiciunea ta și să te socotești pe tine sau neștiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporți. Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmașul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înțeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâți la moarte și nu înceta să răscumperi pe cei duși la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge și inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmașului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească". |
Fagurida
E un om bun de care mi se facu lehamite. Toata ziua cica se pocaieste si se schimba.
Ma intalnesc cu el dupa 20 de ani si ce credeti ca constat? Nu mai avea in buzunare numai roni ca pe vremuri, acuma avea dolari si euroi, aur, carduri, tichete. Nu mai avea nici portofelul lui rashpalit ci acuma isi luase chimir-sherpas, pungi moi, portofele din piele de crocodil, avea buzunare ascunse si chiar la ciorap avea buzunare in caz ca-l prada hotii. Nici nu mai manca asa cum era obijnuit in comunism, doar cand il apuca foamea pita cu salam cu soia si lapte batut ci acuma manca mereu tot felul de bunatati. Cand era post manca felurite preparate de post dupa traditie facute dupa tot felul de retete traditionale din toata lumea si daca era sarbatoare sau se termina postul atunci ca gurmandul mergea ca musafir pe la cunoscuti sau pe la restaurante, bodegi, fasfuduri si topea tot. Cica doar gusta. Si-a facut si acasa bucutarie dotata cu tot ce trebe si si-a zidit chiar loc de barbecue in curte si se inchipuia mare master chef. In ultima vreme l-am vazut ca a inceput sa schimbe si beuturile. Voia mereu sticle pline cu orice beutura si ca o sugativa bea bea bea privind la fetitele tinere zicand ca e vorba de credintza, ca e tare, ca e rezistent. Ii zic: -Ma asa te-ai pocait tu si asa te-ai schimbat, ca zeama banului murdar si ca pungile fara fund si nesatule? Din ban te-ai facut valuta, in loc de apa bei zeama de lux cu spalatura de fetitze tinere si din pungutza cu doi bani te-ai facut scrofitza-puschulitza nesatisfacuta care se vrea mereu plina si satisfacuta de grijile lumii fara de griji? Se uita la mine atat de suparat si plin de ura murdara incat am crezut ca ma bate mortal acolo pe loc pentru ca cica l-as fi jignit. -I-am zis: ma, nu eu te-am jignit, nu eu te-am facut cum esti ci reintalnindu-ne doar m-am mirat de schimbarea ta.... in bine... de tot. Mergea toata ziua la biserica, pe la toate manastirile, se avea la per tu cu toti staretii si stia toti teologii si profesorii de pe la facultati, vorbea intruna si raspandea cica religia in lume. Nu putea misca un deget daca nu era vorba de bani. Zicea ca nu vrea sa piarda timpul degeaba asa ca cu pragmatism din orice facea bani, specula, tototot echivala in bani si ii mergea mintea si ochii, se invartea incat in creierul lui era un fel de falanster in care toate erau in slujba banului si a inmultirii banului, a schimbarii banului in orice si a inmultirii pungilor. Spunea, asta e solutia la orice: banii. Scopul scuza mijloacele! I-am zis: ba, tu semeni cu baba calatoare foarte vorbitoare la care i s-o suit luxul banilor la cap si se crede medaliata de cer ca a inmulktit talantii incat cu oricine te intalnesti vorbesti ca egoistul numai despre tine si despre calitatile si meritele tale exceptionale in materie de schimbare si de schimbarea schimbarii. M-a trimis la dracu si m-a blestemat ca nu-i dadeam dreptate. Ajung acasa si ma gandesc la intamplarea asta si-mi dau seama ca defapt is mai rau ca prietenul meu, realizez ca si eu asa m-am pocait toata viatza ca viermele incercand sa schimb mediul, oamenii din jur, lumea, sistemul in mai bine si pe mine in mai rau, pana si frica mi-am schimbat-o in bani si am rasturnat-o... ca sa fie bine. Imi zic privindu-ma in oglinda: iata, ai aceiasi mutra de om neschimbat, semeni cu un mascet, cu un banaforet, dar vad ca mediul in care traiesc, acuma e net superior, belsug de toate bunatatile iar tu trandavesti si papi totul cu foarte mult spor la beutura in care te vezi si-ti faci frizura. Ce mai pocainta ai si tu: Ideal de vierme ipocrit, mediu tot mai bun si tu tot mai rau si mai prost. Fagurida blablaista... Vai de mine, imi zic, am ajuns ca shoarecele-sobolan trancanitor care a innebunit dupa ce s-a implantat in stup ca greierele in gaura si care cerseste toata ziua bani si ca sa nu fie dat afara pledeaza suparat ca e nevinovat si ca se schimba si ca se lasa schimbat de schimbatorii de bani in orice si invers numa sa scape de Tata! Se lasa pana si rebotezat si repocait k lumea ca i s-a facut lehamite si-i egal de toate! Ce eroroare! |
La chilia „Sfântul Hrisostom” ce ține de Schitul „Sfântul Pantelimon” (Mănăstirea Cutlumuș) din Muntele Athos a trăit în urmă cu mai mulți ani părintele Daniel. Acesta, timp de 20 de ani, a fost bolnav și a avut dureri de cap și de spate, probleme cu rinichii și inima, probleme la picioare și, uneori, dureri în tot trupul. Deși a mers de multe ori la medici și a făcut numeroase radiografii, rezultatul a fost mereu același. Doctorii nu au putut găsi nici o explicație fizică pentru boala lui. Părintele Daniel a continuat să-și poarte suferințele bolilor, negăsind nici un medic sau om de știință care să-l poată ajuta.
Într-un an, pe 27 iulie, în timpul privegherii de Sfântul Pantelimon, părintele Daniel s-a rugat Sfântului Pantelimon cu lacrimi în ochi și s-a închinat zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu și ocrotitorul Schitului nostru, tu care ești doctor și pentru dragostea lui Hristos ți-ai vărsat sângele, arată dragostea ta și mijlocește către Domnul Hristos să-mi dea tămăduire, ca astfel cu sănătate să pot slăvi și să cânt numele Său la priveghere”. Acestea zicându-le, părintele Daniel a ațipit din pricina oboselii. Atunci l-a văzut într-o vedenie pe Sfântul Pantelimon îngenunchind în fața tronului lui Dumnezeu și mijlocind pentru sănătatea lui Daniel. Părintele Daniel a auzit pe Domnul Hristos spunând Sfântului Pantelimon: „Frate al meu, Mare-Mucenice Pantelimon, crezi că ești mai milostiv decât Mine? Crezi ca iubești omenirea mai mult decât Mine? Din dragoste pentru Mine Ți-ai vărsat sângele, dar Eu nu Mi-am vărsat sângele și încă Îmi vărs sângele în fiecare zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Să știi că este voia Mea atunci când se întâmplă de multe ori ca trupul să sufere, pentru ca sufletul să fie mântuit. Acesta este calea prin care voiesc ca mulți oameni să se mântuiască.” Când fratele Daniel a auzit acest lucru, s-a trezit și a slăvit numele lui Dumnezeu, a mulțumit Sfântului Pantelimon pentru mijlocirea sa, și îndată a simțit cum o povară mare a fost ridicată de la el și a înțeles că trebuie să îndurăm crucea și situația bolilor noastre cu răbdare, bucurie și mulțumire. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 15:28:00. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.