Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=17380)

Florin-Ionut 07.08.2014 14:00:50

La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate
 
Mă refer la păcatele cotidiene care se iartă prin rugăciunea publică, prin rugăciunea particulară, prin Tainele Maslului și Împărtășaniei și prin alte mijloace. Duhovnicul trebuie să le afle, dar să nu așteptăm următoare Spovedanie ca să sperăm la iertarea lor. Ar fi și logic incorect, deoarece ar însemna că orice om trebuie să se spovedească în minutul dinaintea morții, altfel merge la cele veșnice cu păcate făcute timp de cîteva luni trecute de la ultima mărturisire.

Există o serie de păcate extraordinar de grave pe care un creștin practicant nu le săvîrșește (de fapt nu prea ești creștin dacă faci așa ceva), pentru ele iertarea neprimindu-se decît prin preot și cu canon sever de genul opririi de la împărtășire pentru o vreme, plus cele hotărîte de duhovnic. Aici aș putea enumera pentru exemplificare crima, desfrîul, avortul, vrăjitoria, oprirea plății lucrătorilor, ereziile șamd.

Referințe:

Sfîntul Ioan Gură de Aur - Omilii
Sfîntul Nicolae Cabasila - Tîlcuirea Dumnezeieștii Liturghii
Sfîntul Ioan Carpatul - din Filocalie
Autorul Pelerinului Rus

Mihnea Dragomir 07.08.2014 23:03:27

Citat:

În prealabil postat de Florin-Ionut (Post 565146)
Mă refer la păcatele cotidiene care se iartă prin rugăciunea publică, prin rugăciunea particulară, prin Tainele Maslului și Împărtășaniei și prin alte mijloace.

Va referiti, din cate inteleg, la pacatele usoare. Denumirea de "pacate cotidiene" pentru ele imi pare periculoasa din doua motive:
-nu frecventa pacatului ii da caracterul de gravitate. De exemplu, onania este pacat greu si nu pacat usor, chiar daca ajunge adesea sa fie practicata...cotidian.
-sugereaza ca orice ai face, faci pacate. Altfel spus, pacatul usor devine necesar. Nu avem niciun motiv sa fim asa de deznadajduiti. Cu ajutorul lui Dumnezeu, oricine poate sa parcurga perioade lungi ale vietii fara sa faca niciun pacat: nici greu, nici usor.

Citat:

să nu așteptăm următoare Spovedanie ca să sperăm la iertarea lor.
Conditia pentru ca pacatele usoare sa fie iertate este pocainta. Nu este necesar ca, in aceste cazuri, sa aiba un caracter sacramental in forma Tainei Spovezii.

Citat:

ar însemna că orice om trebuie să se spovedească în minutul dinaintea morții, altfel merge la cele veșnice cu păcate făcute timp de cîteva luni trecute de la ultima mărturisire.
Tocmai de aceea este foarte recomandabil ca omul, aflat pe patul de moarte, sa se spovedeasca. Avand in vedere ca firul vietii omului este in mana lui Dumnezeu, care-i poate da drumul brusc, exact cand omul e deasupra prapastiei, crestinul trebuie sa fie pregatit oricand pentru eventualitatea unei morti subite astfel:
-mai intai, straduindu-se sa nu pacatuiasca, astfel facand Taina Spovezii inutila.
-sa isi examineze constiinta des (macar o data pe saptamana, dar si mai bine in orice seara). Sa se caiasca pentru pacatele lesne iertatoare, sa faca, daca se poate, reparatie pentru ele si si sa ceara indurare de la Dumnezeu.
-daca a facut un pacat grav si sufletul lui e in stare cazuta, in care mantuirea nu este cu putinta, sa alerge la preot si sa se spovedeasca. Maslul, impartasirea, casatoria etc nu sunt urgente niciodata. Botezul si spovada, adeseori.

Citat:

Referințe:

Sfîntul Ioan Gură de Aur - Omilii
Sfîntul Nicolae Cabasila - Tîlcuirea Dumnezeieștii Liturghii
Sfîntul Ioan Carpatul - din Filocalie
Autorul Pelerinului Rus
Nu e necesar sa dati referinte la fiecare postare. Cand, totusi, o faceti, precizati sursa. Asta inseamna, de exemplu: "Sf Ioan Gura de Aur, omilia X, paragraful 3". Nu e o problema, se intampla si la case mai mari. Am citit chiar un document ministerial care continea expresia "potrivit legislatiei in vigoare". Care, dom' ministru ?

Florin-Ionut 08.08.2014 11:14:00

Citat:

În prealabil postat de Mihnea Dragomir (Post 565186)
Va referiti, din cate inteleg, la pacatele usoare. Denumirea de "pacate cotidiene" pentru ele imi pare periculoasa din doua motive:
-nu frecventa pacatului ii da caracterul de gravitate. De exemplu, onania este pacat greu si nu pacat usor, chiar daca ajunge adesea sa fie practicata...cotidian.
-sugereaza ca orice ai face, faci pacate. Altfel spus, pacatul usor devine necesar. Nu avem niciun motiv sa fim asa de deznadajduiti. Cu ajutorul lui Dumnezeu, oricine poate sa parcurga perioade lungi ale vietii fara sa faca niciun pacat: nici greu, nici usor.

Am menționat mai sus că desfrînarea e un păcat care necesită spovedanie și canon. Onania intră la capitolul ăsta trist și un creștin autentic nu practică sportul ăsta.

Dar poate atributul ”cotidiene” este într-adevăr unul neinspirat, scris în viteză.

Citat:

Conditia pentru ca pacatele usoare sa fie iertate este pocainta. Nu este necesar ca, in aceste cazuri, sa aiba un caracter sacramental in forma Tainei Spovezii.
Cred că 90% dintre ortodocși nu cred asta, preoți, mireni, monahi. De catolici nu știu ce să zic, dar probabil că și la voi procentul este foarte mare.

Citat:

Tocmai de aceea este foarte recomandabil ca omul, aflat pe patul de moarte, sa se spovedeasca. Avand in vedere ca firul vietii omului este in mana lui Dumnezeu, care-i poate da drumul brusc, exact cand omul e deasupra prapastiei, crestinul trebuie sa fie pregatit oricand pentru eventualitatea unei morti subite astfel:
-mai intai, straduindu-se sa nu pacatuiasca, astfel facand Taina Spovezii inutila.
-sa isi examineze constiinta des (macar o data pe saptamana, dar si mai bine in orice seara). Sa se caiasca pentru pacatele lesne iertatoare, sa faca, daca se poate, reparatie pentru ele si si sa ceara indurare de la Dumnezeu.
-daca a facut un pacat grav si sufletul lui e in stare cazuta, in care mantuirea nu este cu putinta, sa alerge la preot si sa se spovedeasca. Maslul, impartasirea, casatoria etc nu sunt urgente niciodata. Botezul si spovada, adeseori.
De cele mai multe ori preotul nu e disponibil ca să facă Trecerea creștinului la cele veșnice ca la carte, cu o mărturisire amănunțită și cu împărtășirea finală. De aceea am subliniat, pentru cazurile cele mai dese, că pocăința trebuie să fie zilnică, precizînd că omul trebuie să și creadă că este iertat, nu numai să ceară asta.

Marcu 11, 24
”De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea.”

Citat:

Nu e necesar sa dati referinte la fiecare postare. Cand, totusi, o faceti, precizati sursa. Asta inseamna, de exemplu: "Sf Ioan Gura de Aur, omilia X, paragraful 3". Nu e o problema, se intampla si la case mai mari. Am citit chiar un document ministerial care continea expresia "potrivit legislatiei in vigoare". Care, dom' ministru ?
Am așteptat să se arate cineva interesat. E unul din topicurile care nu au succes la public; dacă aș fi deschis unul despre o conspirație, ar fi fost zeci de postări deja.


Căutînd în Pelerinul rus (jos de tot pe pagină) și la Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul - Din Ierihon la Sion, am dat iar de același citat de mai înainte, concluzia autorului fiind aceeași:

<<Sfântul Ioan Carpatul zice că atunci când rostim rugăciune lui Iisus (adică: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!") la fiecare chemare a Sfântului Său nume, Domnul ne
răspunde în chip tainic: "Fiule, iertate să-ți fie păcatele tale!"
Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice că oricât de păcătosi am fi noi, rugăciunea a ceasta ne curățeste, când o zicem
din inimă
.>>

NICOLAE CABASILA - Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii CAPITOLUL I - Despre scopul Sfintei Liturghii în general
Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, sa ne înfatisam pregatiti si
cu vrednicie. De aceea, trebuie sa existe si în slujba Sfintei Liturghii mijloace de
pregatire în acest scop: sunt rugaciunile, cântarile si tot ce se savârseste sau se
rosteste într-însa
, dupa rînduiala sfânta. Acestea ne sfintesc si ne fac în stare, pe
de o parte ca sa primim cu vrednicie sfintirea, iar pe de alta ca sa o putem pastra
si sa ramânem cu ea.
Ele ne sfintesc într-un îndoit schip.
In primul rând ne sfintesc prin însasi puterea pe care o au rugaciunile,
cântarile si citirile. Astfel, rugaciunile ne întorc gândul catre Dumnezeu,
mijlocindu-ne iertarea pacatelor; cântarile, de asemenea, îl fac sa Se
milostiveasca si sa Se îndure de noi
, precum ne spune Psalmistul: „~nalta lui
Dumnezeu jertfa de lauda (cântare)... si te voi izbavi si Ma vei preamari”;3 în
sfârsit, citirile din Sfânta Scriptura, care ne învata atât bunatatea si iubirea de
oameni a lui Dumnezeu cât si dreptatea si judecata Lui, sadesc si aprind în sufletele noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facându-ne astfel mai
zelosi întru pazirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc, îmbunatatesc sufletul si apropie de Dumnezeu atât pe preot cât si pe popor, facând si pe unul si pe
celalalt destoinici pentru primirea si pastrarea cinstitelor daruri care este scopul
Sfintei Liturghii.
Dar ele pregatesc îndeosebi pe preot sa savârseasca cu
vrednicie Jertfa (sfintirea darurilor), care este efectul Sfintei Liturghii, dupa cum
am spus; de aceea vedem, în multe din rugaciunile sfintei slujbe, cum preotul se
roaga în taina ca sa nu fie socotit nevrednic de a aduce Jertfa ci sa slujeasca
Tainei cu suflet curat, cu limba si mâini curate. Iata deci cum suntem pregatiti
pentru lucrarea sfânta de însasi puterea cuvintelor rostite si cântate.

Sfîntul Ioan Gură de Aur - Scrieri / Omilii la Matei
”Să mergem, dar, și noi după Hristos, că și noi avem multe boli sufletești, pe care vrea să ni le vindece înainte de-a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupești, ca să izgonească pe cele sufletești. Să ne ducem, așadar, la El! Să nu-I cerem nimic pămîntesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sîrguință, ne împlinește și acum cererea noastră.

Ioan_Cezar 09.08.2014 02:44:59

Doamne ajută, Florin-Ionuț!
Aș vrea să te întreb care ar fi mesajul pe care dorești să îl dezbatem pe topicul acesta. Iartă-mă te rog, dar nu îmi e foarte clar.
Urmărești vreo finalitate anume?
Ne atragi atenția asupra vreunui aspect folositor despre care presupui din capul locului că ne scapă?

Găsesc deocamdată trei tâlcuri în postările tale:
a) credința că suntem iertați, că ni se "șterg" păcatele dacă facem rugăciune umilită, din inimă, duce la iertarea păcatelor;
b) pocăința (îndreptarea vieții) șterge păcatele nespovedite (măcar pe cele considerate "ușoare");
c) practica spovedaniei ar trebui restrânsă doar pentru un anumit gen de păcate, anume foarte grave.
Înțeleg bine? Acestea ai vrut să transmiți?

Și ce se întâmplă dacă nu mergem la spovedit cu păcatele deja iertate? Pierdem ceva?
Invers, ce câștigăm dacă mergem la spovedit cu păcatele deja iertate (fără intermedierea părintelui duhovnic, așadar)?
Și care mai e noima spovedaniei dacă păcatele sunt deja iertate prin căință, fapte bune/pocăință? Ce rol mai are în acest caz duhovnicul?

Te întreb cu gând curat și aștept cu interes răspunsul tău.
Toate cele bune, Florin-Ionuț,
Doamne ajută!

P.S. Mă întreb dacă nu apare pe undeva pericolul subiectivismului, al interpretării ce duce la solilocviu... O alunecare în păreri de sine, bune ori rele etc. Cât despre multele păcate insuficient conștientizate ori de-a dreptul negate, precum și despre obiceiul minții de a practica autoînșelarea ... nu mai zic, ca să nu par prea neîncrezător ori sumbru/deznădăjduit...:)

Mihnea Dragomir 09.08.2014 09:52:07

Urcusul spiritual este o aventura a fiecaruia. Un parcurs nu seamana cu altul. Totusi, dupa ce am citit diverse relatari de "memorialistica spirituala", pot spune ca, in linii foarte generale, de cele mai multe ori, urcusul spiritual cunoaste 4 faze sau trepte in raportul sau cu Taina Spovezii.

-in prima faza, de credinta prea slaba, necesitatea Tainei este negata. Sa-i spunem "faza protestanta", adica de protest fata de recomandari babesti ale unor autori venind din "intunecatul Ev Mediu". Spovada este o "practica obscurantista", o interpolare in raportul "liber si personal" cu Dumnezeu. Uneori, penitentul devine exeget, face arheologie biblica, intreband "cand s-au spovedit Sfintii Apostoli ?" Drept care crestinul nostru nici nu se spovedeste. Ori, daca o face (rar, in orice caz), marturiseste mai degraba pacatele altora decat pe ale lui.

La urma urmei, de ce sa mearga la spovada daca e deja iertat ?

-in faza a doua vorbim de suprascrupulozitate. Penitentul ajunge in cealalta extrema, a ispitelor de dreapta. Spovada pe care tocmai a facut-o dimineata, seara i se pare invalida. Daca Dumnezeu nu l-a iertat ? Fiindca a uitat sa spuna cutare pacat. Fiindca spunandu-l, a uitat sa precizeze cutare circumstanta. Fiindca nu a indeplinit intocmai canonul la spovada dinainte, aceea de saptamana trecuta. Fiindca nu s-a spovedit sub patrafir ori pentru ca a baut apa de la chiuveta inainte de a se spovedi. Aflat in aceasta faza, omul nostru e atacat de superstitii de tot felul. Daca faptul ca i-a cazut din mana hartia cu rugaciunile e un semn ? Fara doar si poate, acesta e un pacat mare, care trebuie spovedit.

Si atunci, se naste intrebarea: daca spovada nu este niciodata cum trebuie, de ce sa mearga la spovada ? Si spovedindu-se in acest mod carent, cum poate primi Preasfantul Sacrament cu vrednicie ? Mai bine sa se abtina!

-in faza a treia, credinta penitentului nostru este iarasi zdruncinata. De asta data nu prin ignoranta, ca in prima, ci printr-un fel de suprasaturare. Este akhedia, plictisul si lenea spirituala care se instaleaza. Penitentul se indeparteaza nu numai de la spovada, ci de la practica de credinta in general. Daca isi mai face rugaciunile, lucru care devine deosebit de anevoie si, i se pare lui, fara rost, atunci le face formal, fariseic si nu gaseste in ele niciun fel de gust. Lispit de ravna, penitentul isi da seama ca nu ar actiona in buna constiinta daca s-ar duce la spovedit. Drept care, nici nu se mai duce.

-in faza a 4-a, in sfarsit, putem vorbi de o practica de credinta normala si de un raport normal cu Sfanta Spovada. Singurul risc este, acum, pentru confesor: are de-a face cu un penitent care a venit sa marturiseasca un singur pacat. Fata de ce a auzit inainte, de la ceilalti, acesta i se pare de-a dreptul banal. Desigur, Sarsaila ataca si in faza aceasta si nimeni nu trebuie sa creada, atata vreme cat respira, ca e scutit de lucrarea viermelui neadormit, ci toti trebuie sa avem limpede in minte ca, asa cum urcusul e deschis oricui, si coborasul e mereu o posibilitate. Si, de regula, se face mult mai rapid. Daca primul e asemenea unei ascensiuni pe un munte, al doilea e asemenea aluncarii pe un tobogan.

sophia 09.08.2014 12:42:57

Eu nu stiu acum originea spovedaniei si care a fost la inceputuri scopul ei si cum se facea.
Se duceau oamenii tot timpul, sau numai pentru probleme mai mari etc.

Eu vad aici doua aspecte importante:

1. Am observat ca pana si preotii te intreaba cand de te duci: ce ai de spus de la spovedania trecuta? S-a intamplat ceva important.
Deja nici ei nu mai vad rostul sa tot spui ca te-ai certat cu X-lescu, sau ca ai baut vinerea o cana de lapte, sau ca ai bombanit pe unul care ti s-a bagat in fata la semafor.
Spovedania nu trebuie sa ajunga ceva de rutina, numai ca sa fie.
Asa cum nu te duci nici la medic pentru fiecare zgarietura sau guturai.
Trebuie sa te duci pentru probleme care sunt intr-adevar pacate sau situatii deosebite.
De asta spun ca e bine sa invatam si sa stim care sunt cu adevarat pacate care trebuie marturisite la spovedanie, care trebuie discutate cu preotul.
Multi oameni confunda pacatele, vad in toate pacate si nu mai fac diferenta.
Ca sapunul e parfumat, ca mi-am ingrijit corpul, ca am spus nu stiu ce etc.
S-a mai discutat si cu alte ocazii si s-au pus aici liste cu sute de lucruri considerate pacate (de unii...).Pai daca toate astea le-am spune la spovedanie...

2. Mai vad si altceva in ceea ce spune Florin. Ca pacatele marunte se iarta zilnic prin rugaciuni si canoane pe care si noi insine ni le putem facem (de ex. ne impunem sa spunem rugaciuni, sa citim acatiste, sa facem o fapta buna) este una.
Dar cand mergem la spovedanie (si apoi la Sf. Impartasanie) ar trebui sa ne cerem iertare si sa ne impacam cu cei pe care i-am lezat, sau sa corectam anumite mici greseli.
Am mai spus asta:
Eu nu stiu daca este suficient sa te ierte numai preotul, daca un om ramane indurerat din cauza ta fie si numai dintr-o vorba sau prostie.

Trebuie totul putin diferentiat si avut grija.

Mai imi vine in minte o poveste spusa de preotul nostru la o predica si pe care cred ca am vazut-o undeva si pe internet.
Daca nu gresesc intreba o data un mare teolog (Sf. Augustin, Antonie sau nu stiu) ce anume este un sfant si spunea: uite eu fac asta si asta si asta. Pot eu sa fiu sfant?
Si atunci Domnul Dumnezeu i-a spus: "uite, du-te in localitatea cutare si cauta un cizmar cu numele X. Stai o vreme si observa cum traieste el."
Si s-a dus el acolo. Si a vazut cum cizmarul avea o familie cu multi copii, era sarac, traia din munca cinstita, in pace cu sotia si copiii, ingrijiti, nu se certa cu nimeni, ajuta unde putea, mai dadea la saraci, mergeau la biserica etc., nu se plangea de nici unele si era mereu senin.
Atunci a inteles omul ca acela (cizmarul) era de fapt un sfant si traia fara de pacat.

Daca stiti povestea pe undeva, dati aici link-ul.

Ce vreau sa spun cu ea? Oare acel cizmar mai avea ceva de spus la spovedanie? Sau il stia Dumnezeu deja? Si oare nu astea sunt cele mai importante lucruri in fata lui Dumnezeu?

Lucian008 09.08.2014 15:21:39

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 565284)
De asta spun ca e bine sa invatam si sa stim care sunt cu adevarat pacate care trebuie marturisite la spovedanie, care trebuie discutate cu preotul.

Nu te supara, dar pana te lamuresti tu ce reprezinta Spovedania si cum trebuie facuta cred ca ar fi bine sa te abtii sa dai sfaturi. La fel si pe orice alta dscutie despre invataturi ale Bisericii. Puteam sa iau toate afirmatiile si sa le analizez, dar nu faceam nimic productiv si duceam la o alta cearta.
Fiecare trebuie sa lamureasca la duhovnic ce si cum trebuie sa spovedeasca.
Te-ai gandit ca s-ar putea sa gresesti in sfaturile tale, iar unii sa le ia de bune? Iti asumi ratacirea si pacatele pe care altii le-ar putea face din cauza sfaturilor tale?

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=17212

sophia 09.08.2014 16:40:22

Citat:

În prealabil postat de Lucian008 (Post 565289)
Nu te supara, dar pana te lamuresti tu ce reprezinta Spovedania si cum trebuie facuta cred ca ar fi bine sa te abtii sa dai sfaturi. La fel si pe orice alta dscutie despre invataturi ale Bisericii. Puteam sa iau toate afirmatiile si sa le analizez, dar nu faceam nimic productiv si duceam la o alta cearta.
Fiecare trebuie sa lamureasca la duhovnic ce si cum trebuie sa spovedeasca.
Te-ai gandit ca s-ar putea sa gresesti in sfaturile tale, iar unii sa le ia de bune? Iti asumi ratacirea si pacatele pe care altii le-ar putea face din cauza sfaturilor tale?

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=17212


1. Nu dau sfaturi, ci am scris ce am inteles eu din postarea initiala a firului (intrebarile puse de Florin). Nu am discutat despre invataturi ale Bisericii.
Daca ai probleme cu firul ia-te de Florin, nu de mine.
2. Am spus cum se face la noi la spovedanie. Daca la voi e altfel, o fi mai bine. Nu stiu.

Si nu stiu ce asa rau am scris.

Ioan_Cezar 09.08.2014 16:55:36

Citat:

În prealabil postat de Mihnea Dragomir (Post 565278)
Urcusul spiritual este o aventura a fiecaruia. Un parcurs nu seamana cu altul. Totusi, dupa ce am citit diverse relatari de "memorialistica spirituala", pot spune ca, in linii foarte generale, de cele mai multe ori, urcusul spiritual cunoaste 4 faze sau trepte in raportul sau cu Taina Spovezii.

-in prima faza, de credinta prea slaba, necesitatea Tainei este negata. Sa-i spunem "faza protestanta", adica de protest fata de recomandari babesti ale unor autori venind din "intunecatul Ev Mediu". Spovada este o "practica obscurantista", o interpolare in raportul "liber si personal" cu Dumnezeu. Uneori, penitentul devine exeget, face arheologie biblica, intreband "cand s-au spovedit Sfintii Apostoli ?" Drept care crestinul nostru nici nu se spovedeste. Ori, daca o face (rar, in orice caz), marturiseste mai degraba pacatele altora decat pe ale lui.

La urma urmei, de ce sa mearga la spovada daca e deja iertat ?

-in faza a doua vorbim de suprascrupulozitate. Penitentul ajunge in cealalta extrema, a ispitelor de dreapta. Spovada pe care tocmai a facut-o dimineata, seara i se pare invalida. Daca Dumnezeu nu l-a iertat ? Fiindca a uitat sa spuna cutare pacat. Fiindca spunandu-l, a uitat sa precizeze cutare circumstanta. Fiindca nu a indeplinit intocmai canonul la spovada dinainte, aceea de saptamana trecuta. Fiindca nu s-a spovedit sub patrafir ori pentru ca a baut apa de la chiuveta inainte de a se spovedi. Aflat in aceasta faza, omul nostru e atacat de superstitii de tot felul. Daca faptul ca i-a cazut din mana hartia cu rugaciunile e un semn ? Fara doar si poate, acesta e un pacat mare, care trebuie spovedit.

Si atunci, se naste intrebarea: daca spovada nu este niciodata cum trebuie, de ce sa mearga la spovada ? Si spovedindu-se in acest mod carent, cum poate primi Preasfantul Sacrament cu vrednicie ? Mai bine sa se abtina!

-in faza a treia, credinta penitentului nostru este iarasi zdruncinata. De asta data nu prin ignoranta, ca in prima, ci printr-un fel de suprasaturare. Este akhedia, plictisul si lenea spirituala care se instaleaza. Penitentul se indeparteaza nu numai de la spovada, ci de la practica de credinta in general. Daca isi mai face rugaciunile, lucru care devine deosebit de anevoie si, i se pare lui, fara rost, atunci le face formal, fariseic si nu gaseste in ele niciun fel de gust. Lispit de ravna, penitentul isi da seama ca nu ar actiona in buna constiinta daca s-ar duce la spovedit. Drept care, nici nu se mai duce.

-in faza a 4-a, in sfarsit, putem vorbi de o practica de credinta normala si de un raport normal cu Sfanta Spovada. Singurul risc este, acum, pentru confesor: are de-a face cu un penitent care a venit sa marturiseasca un singur pacat. Fata de ce a auzit inainte, de la ceilalti, acesta i se pare de-a dreptul banal. Desigur, Sarsaila ataca si in faza aceasta si nimeni nu trebuie sa creada, atata vreme cat respira, ca e scutit de lucrarea viermelui neadormit, ci toti trebuie sa avem limpede in minte ca, asa cum urcusul e deschis oricui, si coborasul e mereu o posibilitate. Si, de regula, se face mult mai rapid. Daca primul e asemenea unei ascensiuni pe un munte, al doilea e asemenea aluncarii pe un tobogan.

Îmi place descrierea celor 4 faze pe care ai schițat-o aici, îmi place în primul rând pentru că ține de ceea ce eu aș numi "o psihologie a credinței" (sau, ca să mă bat singur peste gură, "psihologia fâțâitului prin lăcașurile de cult").
Etapele pe care le descrii sunt așezări psihologice față de o Taină. La început negare, apoi îndoială punctată de momente de scrupulozitate extremă, apoi plictisul față de fosta "jucărie nouă" și, în fine, o ultimă ipostază - cea a unei lămuriri și a unui echilibru lipsit de ifose ori patos.
Punctul nevralgic al unei astfel de abordări îl reprezintă tocmai caracterul ei psihologic (limitat și, în caz de perseverare, vădit neavenit).
Or, pentru a ieși din închisoarea sinapselor noastre, pentru a avea în mod real o viață de credință (iar nu una de jocuri psihologice care se învârtesc ca un fluture în jurul becului atrăgător al credinței), ei bine, e nevoie de ceva cu adevărat tainic, care nu e din lumea aceasta.

De Harul Duhului Sfânt.
Când începe lucrarea Harului în om, discursul psihologic trebuie să lase loc discursului duhovnicesc.

Atunci când inima omului se deschide cu adevărat înaintea lui Hristos, când harul e cu adevărat primit și începe lucrarea lui în sufletul omenesc, descrierile noastre psihologice trebuie să înceteze, pentru că e vorba despre cu totul alt fel de viață sufletească. Una care scapă psihologiei.
Mai degrabă vom vorbi atunci despre ce se întâmplă cu omul sub lucrarea harului și ce se întâmplă cu omul când harul se retrage. (Nu știu foarte bine cum e în BC, dar la noi Biserica oferă credincioșilor o minunată comoară patristică pe această temă - de la Sfântul Isaac Sirul ori Simeon Noul Teolog până la, să zicem, Gheron Iosif Isihastul legat de care sunt fericit să recomand din nou cartea "Starețul meu Iosif Isihastul" unde sunt descrise pe larg mișcările sufletului atât sub lucrarea Harului cât și procesul retragerii și al părăsirii omului de către Har, în scop pedagogic și desăvârșitor.)
Treptele înaintării duhovnicești sunt infinite și se petrec înlăuntrul tuturor Tainelor, iar sufletul se modelează precum fierul sub foc, ajungînd cu vremea și cu nevoințele să devină una cu focul...

Cât privește suprasaturarea și duhul akediei, permite-mi să-ți atrag atenția asupra unei posibile compilări fără voie care, probabil, ți-a scăpat în viteza desfășurării mesajului.
Suprasaturarea este o întâmplare a persoanei, ține de însușirile omului, e reacția lui proprie în raport cu un stimul (de orice fel ar fi). În funcție de unele însușiri personale fiecare deține un prag dincolo de care începe să se manifeste suprasaturarea.
Akedia nu ține de om ci e duh din afara omului. Acest duh vine și îl ispitește pe credincios, făcîndu-l (dacă acceptă colaborarea cu simțământul sugerat, dacă pune la suflet sugestia vicleană) să se simtă plictisit, îmbâcsit, sătul etc.
E drept că akedia și trândăvia sunt legate, primul fiind prilejuitor al celui de-al doilea (în caz că omul nu se apără prompt cu armele Duhului ci se lasă momit și subjugat de șerpeasca sugestie), însă e limpede că vorbim despre naturi distincte: demonul și omul.

dobrin7m 10.08.2014 00:09:06

Citat:

În prealabil postat de Ioan_Cezar (Post 565273)

P.S. Mă întreb dacă nu apare pe undeva pericolul subiectivismului, al interpretării ce duce la solilocviu... O alunecare în păreri de sine, bune ori rele etc. Cât despre multele păcate insuficient conștientizate ori de-a dreptul negate, precum și despre obiceiul minții de a practica autoînșelarea ... nu mai zic, ca să nu par prea neîncrezător ori sumbru/deznădăjduit...:)

Bine sesizat aici. De aceea sunt de parere ca spovedania este spovedanie, unde marturisesti pacatele. Usoare, grele, duhovnicul apreciaza si sfatuieste dupa starea fiecarui suflet. Si asa vom putea sa fim feriti de parerea de sine. Uneori din pacatele mici, dar inradacinate in fire si repetate, ne departam de Harul Duhului Sfant.

Florin-Ionut 11.08.2014 07:21:52

Citat:

Doamne ajută, Florin-Ionuț!
Doamne ajută!

Citat:

Aș vrea să te întreb care ar fi mesajul pe care dorești să îl dezbatem pe topicul acesta. Iartă-mă te rog, dar nu îmi e foarte clar.
Urmărești vreo finalitate anume?
Ne atragi atenția asupra vreunui aspect folositor despre care presupui din capul locului că ne scapă?
Da. Mesajul principal e că ortodocșii cred că sînt oertați numai prin Spovedanie, ceea ce este periculos de fals. Păcatele sînt iertate și prin Spovedanie.

Citat:

Găsesc deocamdată trei tâlcuri în postările tale:
a) credința că suntem iertați, că ni se "șterg" păcatele dacă facem rugăciune umilită, din inimă, duce la iertarea păcatelor;
Corect.

Citat:

b) pocăința (îndreptarea vieții) șterge păcatele nespovedite (măcar pe cele considerate "ușoare");
Îndreptare vieții... depinde. Dacă e vorba de un om care vine la ortodoxie, trebuie neapărat să se mărturisească prin preot. Dacă e un creștin care a căzut și vrea să se ridice, poate s-o facă și prin rugăciunea particulară, prin participarea la Liturghie, prin primirea Euharistiei - dar e vorba de păcatele ușoare. Oricum ar fi, mai grave sau mai obișnuite, duhovnicul trebuie să afle de ele.

Citat:

c) practica spovedaniei ar trebui restrânsă doar pentru un anumit gen de păcate, anume foarte grave.
Înțeleg bine? Acestea ai vrut să transmiți?
Discutabil. Călugării au timp și se pot spovedi cînd vor, săptămînal chiar. Mirenii însă nu pot face asta. Am încercat o bună bucată de vreme și nu e deloc simplu, mergeam duminică la mănăstire și stăteam la coadă cu măicuțele. Oricum, nici duhovnicul nu e mereu disponibil. La un moment dat mergeam cu aceeași listă de păcate clasice de genul păcatelor capitale și părintele mi-a zis că spovedania mea e un fel de luare la cunoștință și că nu e neapărat să vin săptămînal pentru aceste păcate și că pot merge la împărtășit și cu rugăciunea zilnică plus cea de la Liturghie. Atunci nu prea l-am crezut, dar acum înțeleg ce spunea.

Pe de altă parte nu trebuie să facem ca unii ortodocși de prin Peru de ecemplu care se spovedesc o dată mai mulți ani. La cîteva luni e suficient. Ceea ce vreau să subliniez pentru a N-a oară e că ortodocșii practicanți trebuie să îndrăznească să se apropie de Potir fără confesiune dacă nu au comis păcate dintr-alea care-i declasifică de fapt ca și creștini.

Citat:

Și ce se întâmplă dacă nu mergem la spovedit cu păcatele deja iertate? Pierdem ceva?
Da. Riscăm să murim fără să fim iertați, pentru că deși o cerem nu credem.

Invers, ce câștigăm dacă mergem la spovedit cu păcatele deja iertate (fără intermedierea părintelui duhovnic, așadar)?

Rămînem într-o stare de mîntuire cvasi-continuă. De aceea rugăciunea trebuie să fie cît de deasă.

Citat:

Și care mai e noima spovedaniei dacă păcatele sunt deja iertate prin căință, fapte bune/pocăință? Ce rol mai are în acest caz duhovnicul?
E întîlnirea cu duhovnicul, ținerea aproape de el care trebuie să ne urmărească. Poate el sesizează ce noi nu observăm. Căci cu cît urci cu atît mai rău te lovești cînd cazi, nu?

Citat:

Te întreb cu gând curat și aștept cu interes răspunsul tău.
Toate cele bune, Florin-Ionuț,
Doamne ajută!

P.S. Mă întreb dacă nu apare pe undeva pericolul subiectivismului, al interpretării ce duce la solilocviu... O alunecare în păreri de sine, bune ori rele etc. Cât despre multele păcate insuficient conștientizate ori de-a dreptul negate, precum și despre obiceiul minții de a practica autoînșelarea ... nu mai zic, ca să nu par prea neîncrezător ori sumbru/deznădăjduit...:)
He... Asta e pentru avansați. :) Totuși amintesc citatele de mai sus din marii Sfinți care ne-au amintit ce Însuși Hristos a zis, că orice cerem să și credem că am primit și așa va fi. Doar să fim capabili să iertăm la rîndul nostru...

Ioan_Cezar 11.08.2014 12:03:10

"Spovedania mea e un fel de luare la cunoștință"...
Aha!

Probabil duhovnicul a vrut să îți atragă atenția asupra formalismului religios, care întinează viața de credință.

Dacă merg la spovedanie ca să rulez același refren la nesfârșit, ori ca să "dau raportul", ca să "dau socoteală" - asta nu e spovedanie, e formalism bazat pe frică, așa cum unui copil îi e frică să nu-l bată tatăl cel rău ori să nu-l pedepsească doamna cea acră - și atunci "spune tot", săracul, tremurînd sau nu ca un câine la injecție... Lui Dumnezeu, însă, nu trebuie să îi dăm raportul, că știe Domnul mai bine chiar decât noi cum ne sunt inima și rărunchii. Să nu Îl confundăm pe Domnul Iubirii cu securistul din beciurile miliției.

Probabil părintele a vrut, așa cum am cunoscut și eu că spun îndeobște preoții, ca tu să înțelegi mai adânc miezul păcatului, să devii conștient mai la adâncul sufletului de ce va să fie acela păcat.
Căci într-adevăr, cine vine să turuie un raport de proastă purtare fără însă să simtă și să înțeleagă profund că a greșit față de sine, de semeni și de Dumnezeu - ce folos are de pe urma unei astfel de practici?
Cum îi ajută în viață și peste moarte?
Cum își îndreaptă sufletul, cum îl aduce cu adevărat din rătăcire?

Dar asta nu înseamnă că nu merg la spovedanie și că îmi sunt iertate păcatele fără spovedanie. Eu cred că acest punct de vedere este fals și dovedește neînțelegerea unor aspecte de bază din taina Spovedaniei.

Pe de altă parte, eu cunosc că sunt trei etape în taina Spovedaniei:
1) descoperirea (conștientizarea) păcatelor proprii și trăirea cu zdrobire de inimă, cu căință, înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune; cer Domnului să fiu iertat și sunt sigur că El mă va ierta, așa cum zice Evanghelistul în versetul indicat. Este o etapă în care mă confrunt puternic cu propria conștiință.
2) pentru a primi iertarea, pe care o doresc cu adevărat din tot sufletul, merg la spovedanie și acolo, sub epitrahil, rostesc ceea ce mai nainte am exprimat doar înaintea Domnului. Astfel, ceea ce era rugăciune personală, în cămara minții mele, devine nu doar explicit și deplin clarificat prin actul formulării verbale dar și întărit și confirmat, ca și cum ar primi pecete, în fața preotului duhovnic care îl reprezintă pe Hristos. Această etapă extinde confruntarea mea cu propria conștiință la relația cu conștiința preotului.
3) în urma dialogului duhovnicesc primesc canonul folositor pentru îndreptare, pentru tămăduirea și întremarea sufletului rănit de păcat.

Aceste etape sunt: una personală, doar între mine și Hristos și două la care am un partener de lucru, un frate de credință și martor - preotul duhovnic.
Cel care vrea să își exprime până la capăt deplina bună credință își ia de obicei și un martor, un garant, nu se teme să aducă și altuia la cunoștință greșeala sa. Dacă s-a lepădat cu adevărat în adâncul sufletului de greșeală.

Te rog să mă ierți dar cred că la spovedanie NU mergem cu păcatele deja iertate,
ci doar cu căință și cu credința că Domnul ni le va ierta și șterge DUPĂ spovedanie înaintea duhovnicului și împreună cu acesta, în frățietate.

Mai cred că Biserica Ortodoxă nu are de câștigat de pe urma unor inovații, bazate pe insuficienta înțelegere și lucrare a Tainelor ori mai bine zis de lipsa Tainelor, inovații aduse de oamenii altor confesiuni, în speță de către protestanți.

Ioan_Cezar 12.08.2014 02:07:37

Dacă păcatele îmi sunt deja iertate prin rugăciune, înseamnă că spovedania e doar un epifenomen.
Biserica ne învață însă că spovedania nu e un epifenomen, ci o împlinire a unui fenomen care începe cu rugăciunea inimii înfrânte și smerite și continuă cu deschiderea ei în cer, reînviind omul prin Har, prin părtășia cu preotul duhovnic.

Pentru ca acest fenomen să facă saltul de la potență la act, ori de la pământ la cer, e nevoie atât de o inimă devenită receptivă prin credință și căință, cât și de har co-lucrător (așa cum e nevoie nu doar de un ogor bine plugărit, ci și de sămânța care vine de la Semănător). Acest har vine prin preotul duhovnic, cel care a beneficiat de Taina Hirotoniei.
Taina Hirotoniei tocmai în aceasta pune pe omul preot: să ierte și să dezlege (sau să lase legat).

Dar noi vedem uneori în preot doar un om. Și punem ochii minții pe scăderile omului sau pe nedesăvârșirea lui (ori pe diverse realizări lumești ale lui), când ne-am folosi mai mult dacă am pune ochii sufletului pe harul preoțesc.

Nu, la spovedanie nu cred că putem merge cu păcatele deja iertate, însă e necesar să mergem cu credința că Dumnezeu ne iartă păcatele în Taina Spovedaniei.

Eu cred că Evanghelistul ne vorbește despre necesitatea și puterea credinței, iar nu despre păcatele deja iertate.
Credința fără fapte, moartă este. Fără fapta numită spovedanie, credința în iertarea păcatelor rămâne neroditoare, oricât ar fi ea de mare.

Credința e condiție necesară a faptei, nu substituentă a ei!

O spovedanie fără credința în iertarea păcatului e la fel de inutilă ca și o credință fără spovedanie. Doar împreună aduc rodul iertării.

dobrin7m 12.08.2014 11:08:46

Citat:

În prealabil postat de Ioan_Cezar (Post 565394)

Nu, la spovedanie nu cred că putem merge cu păcatele deja iertate, însă e necesar să mergem cu credința că Dumnezeu ne iartă păcatele în Taina Spovedaniei.

Eu cred că Evanghelistul ne vorbește despre necesitatea și puterea credinței, iar nu despre păcatele deja iertate.
Credința fără fapte, moartă este. Fără fapta numită spovedanie, credința în iertarea păcatelor rămâne neroditoare, oricât ar fi ea de mare.

Credința e condiție necesară a faptei, nu substituentă a ei!

O spovedanie fără credința în iertarea păcatului e la fel de inutilă ca și o credință fără spovedanie. Doar împreună aduc rodul iertării.

Este intradevar important ceea ce este aici subliniat - necesitatea si puterea credintei - mesajul transmis noua. Atat de puternica trebuie sa ne fie credinta incat cand cerem sa credem ca ne-a si fost dat. Iar aceasta sa fie etalon la masura credintei noastre. Iar daca nu a fost dat sa stim ca nu am meritat la acel moment, ca poate e nevoie de mai multa smerenie, de cainta, poate e o incercare a puterii credintei... Adica de a ajunge la acea masura a credintei in care sa nu mai existe nici urma de indoiala.
Legat de pacatele noastre si iertarea lui Dumnezeu, fara o cainta cuprinsa de umilinta, de smerenie, de rusinare chiar, in fata lui Dumnezeu, nu vine iertarea. Ori cainta este cu adevarat smeritoare doar in fata duhovnicului. Cata psihologie ortodoxa este cuprinsa doar in acest gest de spovedanie in fata duhovnicului. Cum se prezinta singur sufletul seara cand se cerceteaza pe el insusi si cum se prezinta sufletul in fata duhovnicului . Sunt doua stari diferite, doua nivele de smerenie.

Sper ca nu supar cu interventiile mele. Imi amintesc prima mea spovedanie dupa un sir de ani de pacatosenie. Desi am mers cu frica la spovedanie, pentru ca nu a fost cainta si smerenia adanca, nu am primit atunci iertarea. Si am trait atunci 2 saptamani de cainta si plans, simtind ca daca atunci muream , fundul iadului era al meu. Abia atunci a venit iertarea, ca pe o usurare si fericire de nedescris.

sophia 12.08.2014 12:32:54

Eu totusi nu sunt lamurita:
Ce trebuie sa spunem la spovedanie?
Vi s-a intamplat sa nu aveti ce sa spuneti? Sau sa nu stiti ce sa spuneti?

Voi chiar aveti de fiecare data lucruri de spus? Sau mai si puneti ceva ca sa fie?
Si chiar spuneti toate chestiile marunte de fiecare data?

Si ce spun cei care se duc la fiecare slujba sa se impartaseasca?
Ce poate sa se adune totusi?

Chiar tot ce facem este pacat si trebuie sa spunem? Unde este limita totusi?
Am mai spus: si preotul vrea sa auda numai ce s-a mai intamplat important in ultima vreme.

Si daca nu ai ce sa spui?

Eu cred ca ar trebui sa ne invete preotul mai intai ce sa spunem si cum sa ne spovedim.
Spunea cineva mai sus ca noi trebuie sa spunem tot si duhovnicul sa analizeze. Adica ce sa spunem noi? Lucruri marunte facem toti si mereu, nu s-ar mai termina coada si ar apuca 1-2 doar sa se spovedeasca.

Ca ne mai punem si intrebarea atunci: spovedania este obligatorie si fortata?
Sau te duci numai daca si cand ai ceva de spus?

Ma mai gandesc si la altceva.
In pildele din Sf. Evanghelie se duc oamenii la Iisus si sunt iertati pe loc. Dar ei nici nu spun ce au facut. EL ii stie toti si ii iarta.

Iata ce am gasit aici pe site intr-un articol:

"Credinciosul se poate spovedi oricand simte nevoia sau, cu atat mai mult, cand este puternic tulburat sufleteste, nu e cazul sa astepte postul urmator sau - cum obisnuiesc sa conditioneze unii "duhovnici"! - neaparat sa tina un post formal de 3 zile si de-abia atunci sa se adreseze preotului (cand poate ascultarea sa devina "postuma"; o persoana a declarat duhovnicului ca daca nu ar fi ascultat-o intr-un moment de grea cumpana, cand a avut neaparata nevoie de ajutor duhovnicesc, s-ar fi sinucis!). Pe de alta parte, nu incurajam nici spovedania pentru orice chestiune minora ce creeaza un anumit disconfort psihic. Maturizarea psihologica si cea spirituala pretind sa ne asumam si personal propriile limite, s/caderi si neimpliniri. Nu e cazul sa apelam la spovedanie ca toxicomanul la drogul sau."

CristianR 12.08.2014 13:10:37

Într-o vreme și eu constatam că nu prea am ce să spun la spovedanie; mi se părea că n-am păcătuit și că, eventual, am făcut greșeli minore. Mi-am dat seama, totuși, că era semn de împietrire a inimii, că starea în care mă aflam era de ne-simțire, de ne-pocăință. Nu lucram la mântuirea mea, nu prea mă rugam, eram rece.

Dacă citești un îndreptar de spovedanie constați că multe sunt păcatele pe care le ignori. Dacă înainte de a te spovedi și împărtăși citești canonul de pocăință și cele 12 rugăciuni de dinainte de împărtășanie, sau chiar și rugăciunea de seara către Duhul Sfânt, constați că ai făcut cam toate păcatele scrise acolo, și poate și mai multe. Și dacă te nevoiești puțin cu postul, cu îngenuncherea la rugăciune, cu câteva mătănii, dai inimii o stare mai potrivită pentru a se deschide harului și, în consecință, pocăinței.

Dacă ne cercetăm un pic, ne dăm seama că păcatele pe care le facem nu sunt deloc nesemnificative. Ele derivă din neîmplinirea celei mai însemnate porunci a Mântuitorului - iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Căci din cauza lipsei dragostei suntem indiferenți la ceea ce El ne învață, nu dorim să-L cunoaștem, nu-L căutăm, nu ne rugăm, nu facem bine după puteri, hulim, bârfim, clevetim, pierdem vremea, trândăvim, ne mâniem, ne certăm, nu ne milostivim, ocărâm, nu mângâiem, nu-l căutăm pe cel aflat în felurite nevoi, ne desfrânăm (în sensul că nu ne punem frâu plăcerilor de tot felul).

Și lista ar putea fi mult mai lungă, cuprinzând, practic, nu niște mărunte fapte izolate, ci o grămadă de semne ale depărtării noastre de Dumnezeul cel bun și iubitor. Până nu am început să ne asemănăm Lui, să iubim și noi cu dragostea Lui, suntem în păcat, adică morți cu sufletul. Și măcar să ne mărturisim această stare de moarte, să o regretăm și să dorim să înviem, ca să primim iertarea și darul Lui, adică harul prin care ne dă încă o dată puterea să ne ridicăm din moarte, să urâm păcatul și să-l părăsim.

Mihnea Dragomir 12.08.2014 13:14:14

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 565410)
Eu totusi nu sunt lamurita:
Ce trebuie sa spunem la spovedanie?

Pacatele grave ( = mai sunt numite si "pacate grele", "pacate de moarte" sau, in mod eronat "pacate capitale"). Altfel spus, incalcarile facute cu voie si in mod liber ale Poruncilor (mai exact: cele zece Porunci, asa cum le intelege Biserica, plus poruncile Bisericii).

Asta, teoretic.
Practic, la examenul de constiinta trebuie sa lucram cu un mare "indice de suspiciune" ca sa zic asa, astfel incat la cel mai mic dubiu asupra gravitatii unui pacat sa il consideram grav si sa il spovedim. Vom gresi mult mai putin marturisind pacate usoare decat am face-o nemarturisind pacate grele. Fiindca, in primul caz, cel mult ne vom plictisi confesorul, pe cand in al doilea devine chestionabila validitatea Tainei.

Morala este o stiinta vasta si, ca laici, nu putem avea pretentia ca intelegem usor gravitatea unui pacat. Spre exemplu, barfa este un pacat greu sau unul usor ? Intrebarea cheie este "care e continutul barfei" ? Daca barfa "stampileaza" pe cel barfit cu un pacat grav, atunci barfa respectiva e incalcare grava a poruncii a 8-a si trebuie neaparat marturisita. Daca, insa, pacatul despre care il acuzam pe barfit nu e el insusi pacat grav, atunci barfa nu e pacat grav. Propozitiile "seful este betiv" si "seful trage parturi cand e singur in birou" par, in ochii neinitiatului, doua barfe la fel. Dar duhovnicul nostru stie ca diferenta dintre ele este enorma, ca intre simpla imbolnavire a sufletului si moartea sufletului. De aceea, uneori, noua ni se pare ca un duhovnic cam intra in detalii cand ne cerceteaza, dar de fapt sunt intrebari cheie ca sa isi dea seama de gravitatea pacatului.

Asta, cu barfa, a fost o intrebare foarte simpla, dar sunt multe care ii pot incuia chiar si pe cei mai avansati in studiul doctrinei morale, fie ei calugari, presbiteri, episcopi. De aceea, din tot ce am citit referitor la vietile sfintilor, am vazut ca ei spovedeau adesea pacate cu totul minore. Stiau ei ce stiau, iar noi e bine sa facem la fel. Spovedind TOATE pacatele care ne ies in evidenta la examenul de constiinta, nu vom pierde niciodata nimic, iar uneori vom castiga.


Citat:


Si daca nu ai ce sa spui?
Daca ati ajuns la un asemenea grad de sanctitate incat examenul de constiinta, facut cu indreptarul de spovada in mana, arata ca nu ati facut niciun pacat, si ati facut asta dupa ce v-ati rugat lui Dumnezeu sa va dea harul de a va vedea pacatele, atunci trebuie ca cel putin o data pe an, de preferinta in Sfantul si Marele Post, sa mergeti la biserica, sa cereti spovada si sa spuneti asa: "In numele Tatalui, si Fiului si Duhului Sfant, marturisesc lui Dumnezeu si dumitale, parinte, pacatele mele. Mi-am cercetat cugetul si am ajuns la concluzia ca nu am niciun pacat facut in ultimul an. Dar am venit, fiinca cineva de pe Forumul Ortodox mi-a spus ca trebuie sa vin macar o data pe an la spovada. Cer indurare de la Dumnezeu pentru eventuale pacate de care nu-mi amintesc si de la dv, parinte, dezlegare pentru Sf Impartasanie".

Ati notat ? Asa e bine sa faceti si sa spuneti. Pe urma, veti vedea ce zice duhovnicul.

Citat:

In pildele din Sf. Evanghelie se duc oamenii la Iisus si sunt iertati pe loc. Dar ei nici nu spun ce au facut. EL ii stie toti si ii iarta.
Care pilde ? Va referiti la bolnavi ? Ei isi arata bolile lui Isus. Bolile sunt metafore pentru pacate.

oaie_cugetatoare 12.08.2014 14:56:32

Citat:

În prealabil postat de Mihnea Dragomir (Post 565412)
Pacatele grave ( = mai sunt numite si "pacate grele", "pacate de moarte" sau, in mod eronat "pacate capitale").

Apropos, hai sa-ti zic o intamplare reala, petrecuta intre un mare duhovnic
ortodox român si doua femei.
Vine prima femeie la duhovnic sa se marturiseasca.Ea ii spune pacatele
, duhovnicul considera ca sunt pacate grele(de moarte) si ii da drept
canon, ca pentru fiecare pacat de moarte sa stranga cata o piatra mare si
grea si s-o lase prin ograda manastirii.Zis si facut , ia femeia 5 pietre mari
si grele si le pune prin ograda manstirii in locuri distincte, aleatoriu alese.
Apoi, duhovnicul ii spune ca poate sa plece si sa vina peste cateva saptamani.

Alaturi de femeia noastra, mai era si alta femeie.Intra si aceasta la spovedanie, si ii atrage atentia duhovnicului ca ea are pacate mici de tot si mai nevinovate, spre deosebire de cealalta femeie.
Duhovnicul nu-i confirma/infirma justificarea femeii, si ii spune sa ia un pumn de
pietricele si sa le azvarle cu putere in ograda manastirii.Zis si facut.
Ia femeia un pumn de pietricele si le arunca prin aer prin iarba manastirii.
Apoi duhovnicul, ii spune ca poate sa plece si sa se intoarca peste
cateva saptamani.

Dupa cateva saptamani, se intorc cele doua femei. Duhovnicul ii spune
femei cu pacate grele sa se duca in ograda manastirii sa ia fiecare piatra
grea de unde a pus-o si se le aduca la el. Se duce femeia si pe rand ia
fiecare piatra grea si o aduce la duhovnic.Vazand acestea duhovnicul
ii da dezlegarea la impartasanie.

Vine si randul celei de-a doua femei. Duhovnicul ii spune sa se duca, sa
gaseasca fiecare pietricica pe care a aruncat-o, se le stranga si
si sa vina inapoi cu toate pietricelele pe care le-a avut in pumn(numai acelea si nu altele si exact numarul lor ).
Revoltata femeia ii spune ca este imposibil sa gaseasca pietricelele pt ca
sunt foarte mici si nici nu le mai stie numarul si n-are cum sa le gaseasca
in ograda manastirii pt ca in ograda manstirii sunt puhoiuri de pietricele.
Nu mai are cum si n-are nici puterea sa deosebeasca pietricelele din pumnul
ei fata de altele pt ca fizic nu le mai poate gasi, si nici nu le mai stie numarul pt ca n-a stat sa le numere, deoarece nu le-a dat importanta.

Duhovnicul ii spune c-o intelege, si mai spune ca asa cum sta treaba cu
aceste pietricele asa sta treaba si cu pacatele mici nemarturisite.
Deci pana nu ii aduce pietricelele , duhovnicul nu-i va da dezlegare.

Pentru ca femeia nu a putut sa-i reconstituie pumnul de pietricele, duhovnicul i-a elaborat o nou canon, pt fiecare petricica din pumn, aruncata si negasita.

Morala: Orice pacat, oricat de mic ni s-ar parea noua trebuie marturisit,pentru ca altfel ajungi in situatia ultimei femei.

sophia 12.08.2014 15:06:37

Citat:

În prealabil postat de CristianR (Post 565411)
Într-o vreme și eu constatam că nu prea am ce să spun la spovedanie; mi se părea că n-am păcătuit și că, eventual, am făcut greșeli minore. Mi-am dat seama, totuși, că era semn de împietrire a inimii, că starea în care mă aflam era de ne-simțire, de ne-pocăință. Nu lucram la mântuirea mea, nu prea mă rugam, eram rece.

Dacă citești un îndreptar de spovedanie constați că multe sunt păcatele pe care le ignori. Dacă înainte de a te spovedi și împărtăși citești canonul de pocăință și cele 12 rugăciuni de dinainte de împărtășanie, sau chiar și rugăciunea de seara către Duhul Sfânt, constați că ai făcut cam toate păcatele scrise acolo, și poate și mai multe. Și dacă te nevoiești puțin cu postul, cu îngenuncherea la rugăciune, cu câteva mătănii, dai inimii o stare mai potrivită pentru a se deschide harului și, în consecință, pocăinței.

Dacă ne cercetăm un pic, ne dăm seama că păcatele pe care le facem nu sunt deloc nesemnificative. Ele derivă din neîmplinirea celei mai însemnate porunci a Mântuitorului - iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Căci din cauza lipsei dragostei suntem indiferenți la ceea ce El ne învață, nu dorim să-L cunoaștem, nu-L căutăm, nu ne rugăm, nu facem bine după puteri, hulim, bârfim, clevetim, pierdem vremea, trândăvim, ne mâniem, ne certăm, nu ne milostivim, ocărâm, nu mângâiem, nu-l căutăm pe cel aflat în felurite nevoi, ne desfrânăm (în sensul că nu ne punem frâu plăcerilor de tot felul).

Și lista ar putea fi mult mai lungă, cuprinzând, practic, nu niște mărunte fapte izolate, ci o grămadă de semne ale depărtării noastre de Dumnezeul cel bun și iubitor. Până nu am început să ne asemănăm Lui, să iubim și noi cu dragostea Lui, suntem în păcat, adică morți cu sufletul. Și măcar să ne mărturisim această stare de moarte, să o regretăm și să dorim să înviem, ca să primim iertarea și darul Lui, adică harul prin care ne dă încă o dată puterea să ne ridicăm din moarte, să urâm păcatul și să-l părăsim.

Aici e vorba de ceva mai profund zic eu. E vorba mai intai de ce intelege si considera fiecare prin pacat.
De ex. tu insiri aici ca a pierde timpul este pacat.
De ce? Cui ii faci rau prin asta.
Doar pentru ca stai la un moment dat si te odihnesti si nu faci nimic, sau ti-este rau (fie si psihic) si nu poti/vrei sa faci nimic nu se cheama ca faci pacat.
Eu vad asa, tu vezi asa, altul vede altfel.

Un grup de oameni de aici de pe forum si de o alta pagina crestina considera ca a folosi sapunul (mai ales ca este parfumat) sau faptul ca fetele isi ingrijesc corpul (pensat, epilat, aranjat parul etc.) este pacat.

Altii multi nu vad asa. Ma duc atunci si ii spun preotului ca fac din astea cand eu nu le consider pacat? Nu.

De aia spun ca trebuie poate sa ai o dsicutie cu preotul sa-l intrebi - ce considera el pacat? Trebuie sa-i spun eu la spovedanie ca ma pensez?

Si daca stai sa te gandesti orice lucru cat de mic il poti incadra si la un pacat mai mare. M-am spalat cu sapunul parfumat inseamna mandrie, ca am vrut sa atrag pe cineva. Un exemplu. Si de fapt este o prostie. A te spala nu este un pacat.
Daca eu ii spun prietenei ca nu canta bine si ea se simte lezata, inseamna ca am facut pacat: mandrie, manie, cearta etc.?

Cred ca lucrurile sunt mai profunde.
Mai intai ca e vorba de relatia cu preotul nostru. Cat de apropiati suntem si ce ii spunem si ce nu. Ce limite avem.
Unii isi pun sufletul pe tava, altii povestesc din patul conjugal. Altii nu.

Sunt lucruri si numai intre persoana si Dumnezeu si nimeni altcineva.
Te rogi Lui, din sufletul tau si ce simti si spui tu acolo nu stie nici preotul.
Dar Dumnezeu te aude si te stie si stie ce iarta si ce nu si de ce ti se intampla un lucru sau altul.

Ca nu-i tot una sa faci o greseala aiurea asa, sau pentru ca te simti rau (tocmai ai patit ceva care te-a zguduit - boala, deces in familie, pierdut serviciul etc.)) si a venit apoi picatura care a varsat paharul.

Nu e totul sa te duci sa spui ceva, orice la spovedanie, ca asa trebuie.
Ci trebuie sa intelegi in profunzime ce spui, de ce este pacat, sa poti avea incredere si sa poti discuta cu preotul sa te ajute sa nu mai faci, sa intelegi niste lucruri.

Legat de pildele din Sf. Evanghelie - da, acei oameni poate ca facusera un pacat. Nu stiu, am putea sa ne imaginam. Nu se spune direct.
Dar Dumnezeu nu le cere nici o explicatie, ei nici nu spun nimic. Doar vin in fata lui si sunt iertati. Este asta tot spovedanie?

In fine, eu nu sunt atat de "limpede" ca voi.

@Mihnea - si cu barfa nu este asa simplu. Adica tu de ex. te duci si povestesti preotului tot ceea cer discuti cu prieteni, sau cu sotia (ca X a aruncat gunoiul pe strada)?

Of, daca am putea sa spunem tot si mai ales sa clarificam tot, n-ar mai exista pacate si pacatosi pe lumea asta...


@Oaie cugetatoare - eu nu am inteles asa din povstirea ta. Mai intai ca nu se discuta ceea ce se intampla la spovedanie. Mai apoi, ca exact asa, pacatele mici sunt ca pietricelele alea care nu le mai stie nimeni, sau ca graunti de nispi care se duc si nu le stii. Daca stam sa le bagam in seama si sa le numaram pe toate si sa ne impiedicam in ele, nu mai traim. Multe facem, ca suntem oameni si numai Dumnezeu le mai stie si nici pentru El nu au importanta.

Pentru Dumnezeu exista alte lucruri mai importante, bolovani imensi pe care nu-i bagam in seama.
Vedem un cuvant si ne ostenim sa spunem ceva la spovedanie si nu vedem lacrimile unuia chinuit de langa noi
si nu vedem ce se intampla in jurul nostru.

CristianR 12.08.2014 15:33:37

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 565417)
De ex. tu insiri aici ca a pierde timpul este pacat.
De ce? Cui ii faci rau prin asta.

Decât să stau degeaba, aș putea să fac un bine, să lucrez ceva cu folos. Cum ar fi: să mă rog, să mă apropii de Dumnezeu citind o carte duhovnicească, să lucrez pentru a ajuta pe cineva ș.a.m.d. Timpul este ceva ce ne este dăruit de Dumnezeu și vom fi judecați pentru darurile pe care ni le-a dat și nu le-am folosit. Este limitat, se va termina cândva, nu este pentru totdeauna. De multe ori ne spune Mântuitorul să lucrăm, așa cum și Dumnezeu lucrează mereu.
Citat:

Doar pentru ca stai la un moment dat si te odihnesti si nu faci nimic, sau ti-este rau (fie si psihic) si nu poti/vrei sa faci nimic nu se cheama ca faci pacat.
Eu vad asa, tu vezi asa, altul vede altfel.
Este normal să ne odihnim după ce am lucrat, este normal să stai la pat dacă îți este rău sau ești bolnav. Pentru că trebuie să te refaci, ca să poți, din nou, lucra.

Citat:

Un grup de oameni de aici de pe forum si de o alta pagina crestina considera ca a folosi sapunul (mai ales ca este parfumat) sau faptul ca fetele isi ingrijesc corpul (pensat, epilat, aranjat parul etc.) este pacat.

Altii multi nu vad asa. Ma duc atunci si ii spun preotului ca fac din astea cand eu nu le consider pacat? Nu.
Putem înțelege ce este păcat și ce nu, dacă am fost atenți la cuvintele lui Hristos din Evanghelii sau ale Bisericii sale. Nu este ceva ce ține de propria imaginație. Și trebuie să ne folosim de ajutorul dat de rugăciunile gata scrise, unde păcatele sunt precizate clar. Ele sunt semne, cum spuneam, ale neputinței noastre de a iubi. Asta reiese din ce spune Apostolul Pavel, când zice că aș putea face orice faptă bună, inclusiv viața să mi-o dau, dacă n-am dragoste, nimic nu sunt.
Nimic nu realizez, pentru că n-am sufletul viu dacă n-am dragoste. Și dacă le fac pe toate cu suflet mort, înseamnă că n-am nicio legătură cu Hristos cel viu.

Citat:

M-am spalat cu sapunul parfumat inseamna mandrie, ca am vrut sa atrag pe cineva. Un exemplu. Si de fapt este o prostie. A te spala nu este un pacat.
Daca eu ii spun prietenei ca nu canta bine si ea se simte lezata, inseamna ca am facut pacat: mandrie, manie, cearta etc.?
Într-adevăr, poate să nu însemne nimic faptul că ai folosit un săpun parfumat pentru tine. Dar, să zicem că o femeie măritată face aceasta cu gândul de a plăcea unui alt bărbat - atunci gândul ei nu este curat. Și bine este să îți dai seama de semnificația gesturilor tale, să înțelegi singur pentru ce le-ai făcut, dacă scopul lor este bun sau nu, dacă este curat sau nu. Ca să prinzi răul în fașă, căci este mult mai ușor să-l omori cât e mic.

Citat:

Cred ca lucrurile sunt mai profunde.
Mai intai ca e vorba de relatia cu preotul nostru. Cat de apropiati suntem si ce ii spunem si ce nu. Ce limite avem.
Unii isi pun sufletul pe tava, altii povestesc din patul conjugal. Altii nu.
Important este să așteptăm de la duhovnic îndreptare, ajutor pentru a ne apropia de Hristos. În unele cazuri contează și aspectele intime ale vieții, fără a le discuta în amănunt, evident. Însă pot spune multe despre starea sufletească și duhovnicească a credinciosului.



Citat:

Nu e totul sa te duci sa spui ceva, orice la spovedanie, ca asa trebuie.
Ci trebuie sa intelegi in profunzime ce spui, de ce este pacat, sa poti avea incredere si sa poti discuta cu preotul sa te ajute sa nu mai faci, sa intelegi niste lucruri.
Iar adesea nu înțelegi sau nu știi ce este păcat și ce nu, și de ce este păcat. În acestea avem nevoie de ajutorul duhovnicului, ca să ne lămurească.

Din nou, nu sunt necesare amănunte. Dacă îmi dau seama că am bârfit, exact asta îi spun duhovnicului: Am bârfit. Nu îi spun pe cine, cu ce ocazie, în ce împrejurări. Eventual să ajung în cele din urmă să mă și îndreptățesc.

Florin-Ionut 14.08.2014 08:22:57

Frate Ioane,

Glumind puțin, îmi imaginez că duhovnicul tău are un reportofon ascuns sub reverendă ca să reasculte acasă mărturisirea ta, ca să te înțeleagă cum te aștepți tu. :)

Dacă păcatele sînt iertate numai și numai prin duhovnic, atunci Sfinții pe care i-am citat mai sus greșesc. Din nou, acum te-aș ruga să comentezi scurt și tehnic, inginerește:
Căutînd în Pelerinul rus (jos de tot pe pagină) și la Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul - Din Ierihon la Sion, am dat iar de același citat de mai înainte, concluzia autorului fiind aceeași:

<<Sfântul Ioan Carpatul zice că atunci când rostim rugăciune lui Iisus (adică: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!") la fiecare chemare a Sfântului Său nume, Domnul ne
răspunde în chip tainic: "Fiule, iertate să-ți fie păcatele tale!"
Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice că oricât de păcătosi am fi noi, rugăciunea a ceasta ne curățeste, când o zicem
din inimă
.>>

și
Sfîntul Ioan Gură de Aur - Scrieri / Omilii la Matei
”Să mergem, dar, și noi după Hristos, că și noi avem multe boli sufletești, pe care vrea să ni le vindece înainte de-a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupești, ca să izgonească pe cele sufletești. Să ne ducem, așadar, la El! Să nu-I cerem nimic pămîntesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sîrguință, ne împlinește și acum cererea noastră.

Deci iertarea și mîntuirea sînt acum, astăzi! Nu la următoarea Spovedanie. Atunci duhovnicul află de păcatele tale, se roagă și el pentru iertarea ta, cumva retroactiv, te mustră și caută metode să te îndrepteze.

Credința falsă că numai prin mărturisirea sub patrafir sîntem iertați are două consecințe grave:

1. Duci luni de zile în bagaj o droaie de păcate și păcățele. Ai toate șansele să pleci în veșnicie cu ele și asta nu pică deloc bine la Judecată. Starea în care mori contează mult, nu-i așa?
2. Rărește foarte tare primirea Euharistiei care se presupune iarăși eronat că e condiționată de Spovedanie. Ceea ce vine în contradicție cu Canoanele Apostolice și alte Canoane locale. Însăși Taina Împărtășaniei este un mijloc găsit de Dumnezeu prin care noi să ne împăcăm cu El. Cum zice săptămînal la Liturghie? Spre iertarea păcatelor, nu spre judecată, nici spre osîndă.

Deci ceea ce susțin eu nu e abureală protestantă, ci are temei solid în Sfînta Tradiție, citînd din marii dascăli care ne-au lăsat scrise aceste lucruri clare, fără echivoc.

Ioan_Cezar 15.08.2014 23:16:14

Părintele meu nu poartă reverendă. E preot ortodox, nu catolic.

.........:)

Ioan_Cezar 15.08.2014 23:33:42

Despre spovedanie, în tradiția athonită
 
Starețul ne sfătuia să fim sinceri față de Dumnezeu și față de el, înțelegînd prin aceasta mărturisirea curată. Astfel a trecut viața noastră lângă el.
Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui și să nu îi ascund nici cel mai mic gând.
Simțeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ține ceva ascuns înlăuntrul meu.

- Gheronda, văd atât de limpede... Ce este aceasta?
- Este o parte din roada ascultării și a mărturisirii curate a gândurilor.

... îmi spuneam: "Chiar și acum de voi pleca la Dumnezeu, ce voi spune? Păcatele mele le-am mărturisit. Sufletul meu se află dezgolit înaintea Starețului. Iar tot ce am făcut, am făcut din ascultare."

Însă atunci când ucenicul nu este sincer și nu își dezvăluie sufletul înaintea Starețului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârșit bun.

Atunci când un creștin nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul lui se nasc patimile, pe care dacă nu le curățește prin Mărturisire și pocăință nu va putea să afle niciodată sănătatea și mântuirea sufletului său.
Atunci când omul mărturisește toate cu smerenie este ca și cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său.

Sfințitul nostru Stareț spunea: "Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta. Nu și-a mărturisit gândurile și atunci acestea l-au mâncat, precum șerpii. Mic este șarpele, dar dacă nu-l alungi, el crește, dobândește otravă și te mușcă, iar tu mori. Ai văzut om înșelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta."

Arhim. Efrem Filotheitul - "Starețul meu Iosif Isihastul"

cristiboss56 16.08.2014 00:54:31

A veni la preot, a te marturisi si a cere iertare de la Dumnezeu in Taina Sfintei Spovedanii este prima conditie pe calea vindecarii !

Florin-Ionut 18.08.2014 13:02:40

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 565616)
A veni la preot, a te marturisi si a cere iertare de la Dumnezeu in Taina Sfintei Spovedanii este prima conditie pe calea vindecarii !

De acord Cristian, adevărat. Cu asta se începe pocăința, cu Spovedania.

Dar eu unul păcătuiesc zilnic și nu mă mărturisesc prin preot zilnic. Atunci cu păcatele mele ce se întîmplă? Se adună în desagă și așteaptă 1-2-3 luni pînă mă întîlnesc cu duhovnicul ca să mă dezlege?

Pocăința este zilnică sau o dată la cîteva săptămîni sau chiar luni? Ce sens mai au atunci rugăciunile de iertare particulare și cele din slujbele Bisericii dacă numai și numai prin Taina Spovedaniei primim iertare?

Florin-Ionut 18.08.2014 13:35:31

Citat:

Starețul ne sfătuia să fim sinceri față de Dumnezeu și față de el, înțelegînd prin aceasta mărturisirea curată. Astfel a trecut viața noastră lângă el.
Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui și să nu îi ascund nici cel mai mic gând.
Simțeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ține ceva ascuns înlăuntrul meu.

- Gheronda, văd atât de limpede... Ce este aceasta?
- Este o parte din roada ascultării și a mărturisirii curate a gândurilor.

... îmi spuneam: "Chiar și acum de voi pleca la Dumnezeu, ce voi spune? Păcatele mele le-am mărturisit. Sufletul meu se află dezgolit înaintea Starețului. Iar tot ce am făcut, am făcut din ascultare."

Însă atunci când ucenicul nu este sincer și nu își dezvăluie sufletul înaintea Starețului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârșit bun.

Atunci când un creștin nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul lui se nasc patimile, pe care dacă nu le curățește prin Mărturisire și pocăință nu va putea să afle niciodată sănătatea și mântuirea sufletului său.
Atunci când omul mărturisește toate cu smerenie este ca și cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său.

Sfințitul nostru Stareț spunea: "Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta. Nu și-a mărturisit gândurile și atunci acestea l-au mâncat, precum șerpii. Mic este șarpele, dar dacă nu-l alungi, el crește, dobândește otravă și te mușcă, iar tu mori. Ai văzut om înșelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta."

Arhim. Efrem Filotheitul - "Starețul meu Iosif Isihastul"
__________________
"Părăsește luptele și cuvintele umflate. Pe omul cel dinlăuntru vrea harul Dumnezeiesc să-l unească cu Dumnezeu. Atunci vei deveni folositor și altora." (Gheron Iosif Isihastul)
Cînd ne spovedim duhovnicul TREBUIE să afle toate relele pe care le-am comis. Gînduri, vorbe, fapte, tot. La modul general sau chiar în detalii dacă timpul permite. Dar pentru aceste păcate și greșeli e necesar să ne pocăim îmediat după ce le săvîrșim și să nu așteptăm Spovedania pentru ca să fim dezlegați exclusiv prin preot, ci să credem că ACUM ne iartă bunul Dumnezeu pentru rugăciunile Sfinților.

E o amăgire generală din cîte am observat - și am început și am trecut prin ea - că altă dată vom fi iertați, nu în momentul în care cerem mila Domnului. Și atunci la ce bun mai rostim rugăciunile de curățire și de umilință? Pentru ce se mai roagă preotul în altar să fie curățit înainte de săvîrșirea Jertfei dacă Dumnezeu nu-l iartă? Pe el, pe noi toți. La ce s-or fi inventat ecteniile de iertare dacă noi nu credem cu tărie că primim iertarea?

Oare nu ne învață Biserica, părintele Galeriu obișnuia să sublinieze chiar foarte des, că timpul Lui Dumnezeu este ASTĂZI și ACUM, iar timpul diavolului este MÎINE sau ALTĂDATĂ? Păi sigur că este o amăgire din care diavolul iese cel cîștigat.

Nu mai vorbesc despre frecvența împărtășirii care e direct legată de cele spuse mai sus.

CristianR 18.08.2014 13:44:40

Citat:

În prealabil postat de Florin-Ionut (Post 565725)
E o amăgire generală din cîte am observat - și am început și am trecut prin ea - că altă dată vom fi iertați, nu în momentul în care cerem mila Domnului. Și atunci la ce bun mai rostim rugăciunile de curățire și de umilință? Pentru ce se mai roagă preotul în altar să fie curățit înainte de săvîrșirea Jertfei dacă Dumnezeu nu-l iartă? Pe el, pe noi toți. La ce s-or fi inventat ecteniile de iertare dacă noi nu credem cu tărie că primim iertarea?

Eu cred că suntem iertați de fiecare dată când cerem iertare de la Dumnezeu cu sinceritate. Dar dezlegarea de la spovedanie este mai mult decât atât, pentru că altfel n-ar fi dat Mântuitorul apostolilor și umrașilor lor puterea de a lega și de a dezlega. Simți adesea o eliberare când îți dă preotul dezlegarea, sufletul ți se ușurează. Este o lucrare a harului pe care, cel puțin eu, nu o simt atunci când mă rog singur.

Ești, prin preot, mult mai aproape de Hristos; ești chiar în fața Lui.

Ioan_Cezar 18.08.2014 14:05:52

Citat:

În prealabil postat de Florin-Ionut (Post 565723)
De acord Cristian, adevărat. Cu asta se începe pocăința, cu Spovedania.

Dar eu unul păcătuiesc zilnic și nu mă mărturisesc prin preot zilnic. Atunci cu păcatele mele ce se întîmplă? Se adună în desagă și așteaptă 1-2-3 luni pînă mă întîlnesc cu duhovnicul ca să mă dezlege?

Pocăința este zilnică sau o dată la cîteva săptămîni sau chiar luni? Ce sens mai au atunci rugăciunile de iertare particulare și cele din slujbele Bisericii dacă numai și numai prin Taina Spovedaniei primim iertare?

Dacă îmi permiți câteva opinii, în marginea experienței mele sărace și îndeosebi în baza lecturilor din "viețile" unor oameni îmbunătățiți duhovnicește (că de unde să ne luăm dreptarul, modelele, dacă nu de la cei care au ajuns acolo unde râvnește orice creștin, adică la o viață curată și plină de har):
1) Pocăința începe și se însoțește toată viața cu spovedania. Chiar și marii pustnici veneau periodic la spovedanie. În tradiția isihastă a românilor era acest obicei, ca zăvorâtul/pustnicul să coboare din când în când la spovedanie și împărtășire. În ciuda faptului că unii dintre ei erau deja purtători de Dumnezeu, făceau minuni etc.
2) Da, păcatele se adună iar sufletul duce povara lor până la spovedanie. Printre altele, acest fapt ajută pe nevoitor să experimenteze starea de păcătoșenie și de retragere a harului, cu scop pedagogic. De a nu se mândri, de a nu se crede superman sau omul păianjen, de a suferi cu luare aminte, de a-și zdrobi încă mai vârtos inima, de a-și pleca mai mult mintea înaintea Domnului - Care este nu doar Iubitul, ci și Stăpânul nostru.
3) Credința că Domnul îi va ierta creștinului păcatele (în taina Spovedaniei) aduce nădejde, mângâiere, puteri noi în nevoință, ușurarea sufletului și mărinimia de suflet în făptuirea tuturor faptelor bune. Dar nu șterge păcatul. Sunt mii de mărturii ale oamenilor duhovnicești
legat de acest aspect, printre altele aceștia povestind câte au avut de tras după o neascultre sau alta, până s-au încredințat că nu e de glumă cu păcatul, cu neascultarea... Cea mai dureroasă "palmă" pe care au primit-o marii nevoitori este uscăciunea inimii, scăderea rugăciunii, starea de părăsire de către Har dusă până la extremele deznădejdii... Citește și vei vedea!
4) Cum ce sens mai au rugăciunile? Cum ce sens mai au slujbele?... Chiar așa simplist, mecanic, chiar așa ca la piață vedem lucrurile astea? Oare am ajuns ca sectanții, ca să credem că Dumnezeu, Împăratul și Stăpânul nostru ne îndeplinește PE DATĂ rugămințile noastre, imediat ce vrea voia noastră, mușchiul nostru, gurița noastră? Ne târguim cu Dumnezeu? Îl grăbim/constrângem/somăm pe Dumnezeu? Copii ce suntem...
Florine, Florine... Frate, astea sunt gânduri de rătăcire sectantă, iartă-mă că îți zic așa direct. Sunt duhuri străine de viața Bisericii.
Dumnezeu nu e peștișorul din poveste care ne îndeplinește pe dată dorințele, nici papagalul roz cu loz în plic/plisc, nici zâna măseluță. Nu!

Sunt necesare nenumărate nevoințe, răbdare, stăruință multă, lacrimi până la noroi sub picioare și chiar până la sânge etc. pentru a dobândi șansa ca harul Duhului Sfânt să vină peste noi. De venit va voi când binevoiește Domnul și Stăpânul vieții noastre, după Mare Înțelepciunea și Voia Lui.

Rugăciunile și slujbele ajută sufletul să rămână "pe recepție", să nu se smintească, să nu se răzvrătească, să nu uite, să nu se moleșească etc.
Rugăciunile și slujbele frăgezesc inima, limpezesc conștiința, liniștesc cugetul, întăresc și pregătesc etc. Dar nu oferă ceea ce doar Taina Spovedaniei, prin specificul ei, oferă: iertarea păcatelor de către Dumnezeu prin preotul duhovnic.

Găsești chiar în "Pelerinul rus", dacă recitești cu atenție, pasaje care susțin cele scrise mai sus.
"Pelerinul rus" e o carte care deschide o nouă poartă pentru conștiința noastră, fără însă a închide alta... Această carte adaugă, nu substituie.

Florin-Ionut 18.08.2014 17:50:47

Frate Ioane,

Tot așa pot și eu susține că Domnul nu ne dă automat iertare prin simplul fapt că ne spovedim. Mai trebuie să și credem că ne dă, ca un bun și milostiv cum este Dumnezeul nostru.

Am înțeles că ai citit în ultima vreme din Gheron Iosif și din ucenicii lui. Și eu pun mare preț pe Mărturiile din viața monahală, sînt două volume care nu ar trebui ratate. Rețin de acolo ce subliniezi tu, că harul se retrage mai ales în cazul lui rarisim după experiențele contemplative tocmai ca să nu cumva să cadă urît de tot în păcatul mîndriei cu formele sale subtile mai ales pentru noi, creștinii de rînd.

Gheron Iosif a fost de la 18 ani pînă la bătrînețe în munte, a praticat rugăciunea inimii... nu ne putem noi compara cu trăirea lui. Dar avem de învățat din experiența lăsată scrisă, e adevărat.

Da, simplist și tehnic eu cred împreună cu anonimul Pelerin rus, cu Sfinții Ioan Gură de Aur, Nicolae Cabasila, Ioan Carpatul, Ioan Iacob Hozevitul și nu numai ei că astăzi și acum sîntem iertați dacă o cerem cu credința în mila Lui Hristos. Este atît de logic pentru mine și mă bucur că am temei biblic și în Sfînta noastră Tradiție.

Dacă ar fi după cum zici tu, nici preoții nu ar avea voie să săvîrșească Liturghia pentru că rugăciunile de curățire dinainte de momentul euharistic nu ar fi ascultate de Dumnezeu. Unde mai pui că se și împărtășesc de fiecare dată fără ca duhovnicul lor să-i spovedească înainte. Asta ca fapt divers.

Îți recomand să-l întrebi pe duhovnic la următoare întîlnire ce părere are despre chestiunea asta. E influență eterodoxă sau face parte din viața unui ortodox autentic?

cristiboss56 18.08.2014 18:44:11

Citat:

În prealabil postat de Florin-Ionut (Post 565723)
De acord Cristian, adevărat. Cu asta se începe pocăința, cu Spovedania.

Dar eu unul păcătuiesc zilnic și nu mă mărturisesc prin preot zilnic. Atunci cu păcatele mele ce se întîmplă? Se adună în desagă și așteaptă 1-2-3 luni pînă mă întîlnesc cu duhovnicul ca să mă dezlege?

Pocăința este zilnică sau o dată la cîteva săptămîni sau chiar luni? Ce sens mai au atunci rugăciunile de iertare particulare și cele din slujbele Bisericii dacă numai și numai prin Taina Spovedaniei primim iertare?

Rugaciunile de umilinta si iertare sunt puntea de legatura dintre marturisiri , de la o spovedanie la alta spovedanie , caci aceasta Sfanta Taina nu este intrerupta , ci este continua prin insasi aceste rugaciuni .
Apoi , daca moartea survine pe neasteptate , aceste rugaciuni spuse cu mare cainta sunt dovada simtirii noastre , bine placute lui Dumnezeu intru iertarea noastra !
Nici Marturisire fara rugaciuni , dar nici rugaciuni fara Marturisire , sunt lucruri care se leaga si se completeaza reciproc .
Doamne ajuta , Florin !

Ioan_Cezar 18.08.2014 20:42:22

Citat:

În prealabil postat de Florin-Ionut (Post 565743)
Frate Ioane,

Tot așa pot și eu susține că Domnul nu ne dă automat iertare prin simplul fapt că ne spovedim. Mai trebuie să și credem că ne dă, ca un bun și milostiv cum este Dumnezeul nostru.

Am înțeles că ai citit în ultima vreme din Gheron Iosif și din ucenicii lui. Și eu pun mare preț pe Mărturiile din viața monahală, sînt două volume care nu ar trebui ratate. Rețin de acolo ce subliniezi tu, că harul se retrage mai ales în cazul lui rarisim după experiențele contemplative tocmai ca să nu cumva să cadă urît de tot în păcatul mîndriei cu formele sale subtile mai ales pentru noi, creștinii de rînd.

Gheron Iosif a fost de la 18 ani pînă la bătrînețe în munte, a praticat rugăciunea inimii... nu ne putem noi compara cu trăirea lui. Dar avem de învățat din experiența lăsată scrisă, e adevărat.

Da, simplist și tehnic eu cred împreună cu anonimul Pelerin rus, cu Sfinții Ioan Gură de Aur, Nicolae Cabasila, Ioan Carpatul, Ioan Iacob Hozevitul și nu numai ei că astăzi și acum sîntem iertați dacă o cerem cu credința în mila Lui Hristos. Este atît de logic pentru mine și mă bucur că am temei biblic și în Sfînta noastră Tradiție.

Dacă ar fi după cum zici tu, nici preoții nu ar avea voie să săvîrșească Liturghia pentru că rugăciunile de curățire dinainte de momentul euharistic nu ar fi ascultate de Dumnezeu. Unde mai pui că se și împărtășesc de fiecare dată fără ca duhovnicul lor să-i spovedească înainte. Asta ca fapt divers.

Îți recomand să-l întrebi pe duhovnic la următoare întîlnire ce părere are despre chestiunea asta. E influență eterodoxă sau face parte din viața unui ortodox autentic?

Frate,
Mă tem că porți discuția cumva înspre termenii unei alegeri de tip alb-negru, când de fapt e vorba (după convingerea mea) de o continuitate și completare între mai multe fațete ale vieții de credință. Una crește prin cealaltă, se sudează și se potențează reciproc.
Spovedania și rugăciunea cu căință sunt întrepătrunse. De fapt chiar în actul Mărturisirii începem și sfârșim cu rugăciuni, atât noi cât și preotul duhovnic. E limpede că fără rugăciune nu e nici o Taină.
Dar la fel de limpede e că fiecare Taină are specificul ei ireductibil. Ca exemple extrase din bogăția actului de cult al fiecărei Taine: în Taina Hirotoniei e punerea mâinilor, în Taina Botezului e întreita afundare și ungerea cu sfântul mir, în Taina Euharistiei e actul cuminecăturii care include și o componentă pur și simplu digestivă, în Taina Nunții e dansul etc.
Iar în Taina Spovedaniei e dialogul mărturisirii și povățuirii.
Dar asta nu înseamnă că, dacă am săvârșit aceste acte am și trăit Taina în toată plenitudinea ei și nici că putem săvârși Taina doar prin rugăciune cu lacrimi și căință. Ori că primim iertare/dezlegare de păcate în afara ei.

Observ cum se împletesc toate într-un întreg, precum părțile corpului în organism. Și încă, pentru a fi viu, organismul ăsta mai are nevoie și de suflarea de viață dată de Harul lui Dumnezeu. Observ și mă minunez. Tu nu?

Să reducem întregul la una din părțile sale, pe motivul că una ni se pare mai importantă decât alta... Asta e cugetare arbitrară, preferențialitate subiectivă, omenește de înțeles însă .... prea omenesc, nu știu cum să-ți zic...
Iertarea păcatelor se primește în condițiile deschiderii concrete către semenul nostru duhovnicul, iar nu în subiectivitatea noastră care se poate închide peste noi precum s-ar prăvăli o piatră peste răsuflătoarea unui mormânt...

Cât despre autorii citați, mai exact despre pasajele evocate, ar trebui să ne oprim și să le luăm pe rând, în contextele lor nu foarte sărace și să cugetăm pe îndelete la semnificația celor scrise acolo. Vom trage, cred, cu totul alte concluzii și vom afla că lucrurile nu sunt așa de simplu tranșate precum par.
În fine, referitor la cartea pomenită, nu am citit-o de curînd și nu mă aflu sub vreo influență oarecare a lecturii, precum îmi pare că sugerezi...:)
Cartea aceasta o citesc și o recitesc de 4-5 ani, slavă lui Dumnezeu.
Sunt departe de a avea un entuziasm facil și superficial specific unei prime lecturi. Mai degrabă, dimpotrivă, sunt tot mai nedumerit și mai atras la cugetare (una nu foarte facilă, deloc comodă) pe măsură ce tot citesc și iar recitesc.

Mi-ar plăcea să adun câteva materiale pe tema discutată de noi și să rezum câteva gânduri ceva mai clar structurate într-o viitoare postare, nu știu când va fi. M-ar bucura să reușesc asta, oarecînd...

Deocamdată mă păstrez în cadrul celor deja formulate și mă țin la opinia tradițională a credincioșilor printre care se numără și câțiva preoți cu experiență liturgică apreciabilă, care m-au ajutat să înțeleg câte ceva din viața de credință; inclusiv părintele meu duhovnic.

Toate cele bune,
Doamne ajută!

cristiboss56 18.08.2014 22:01:46

Citat:

În prealabil postat de CristianR (Post 565726)

Ești, prin preot, mult mai aproape de Hristos; ești chiar în fața Lui.

Aici ai punctat excelent , aici este esenta acestei Sfinte Taine !
Doamne ajuta , Cristian !

Ioan_Cezar 19.08.2014 03:38:12

Hai și-o vorbă din Bătrâni!
 
http://www.crestinortodox.ro/intervi...iei-70494.html

Taina pocaintei cuprinde patru elemente: 1. Mai intai de toate sa nu mai faci pacatul. 2. Sa-l marturisesti. 3. Sa te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se da sau nu se da.

Lupta este din partea amandurora, a fiului si a parintelui, sa te vindeci de pacate si sa progresezi, sa devii mai bun, din ce in ce mai bun. Pacatele, la prezenta asta sufleteasca continua, ti-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: "Uite ce am fost eu in stare sa fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu sa-L supar pe Dumnezeu cu pacatele mele!"


http://episcopiagiurgiului.ro/Stiri/...articleID=1855
Pleaca-ti capul cu duh înfrânt, cu lacrimi si cu tânguire, spune amanuntit pacatele tale lui Dumnezeu înaintea parintelui tau duhovnic si te va adumbri, prin mijlocirea slujitorilor tainei lui Dumnezeu, harul Sfântului Duh, aducând în casa sufletului tau iertarea pacatelor ...

Ioan_Cezar 19.08.2014 03:58:32

Anul Omagial Euharistic
 
http://basilica.ro/stiri/anul-omagia...eni_13532.html

cristiboss56 19.08.2014 21:25:23

In cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele - Maica Siluana
 
In cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele pot să-ți spun că ni le iartă chiar în clipa în care ne cerem iertare, dacă îndeplinim condițiile necesare și anume:
1. Să conștientizăm că fapta, cuvântul sau gândul pentru care ne cerem iertare este păcat, adică ne-a despărțit de Dumnezeu și de scopul existenței noastre: viața fericită în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.
2. Să ne dăm seama că puterea sufletească pe care am folosit-o pentru a face păcatul e bolnavă, că ea ne era dată ca să facem cele plăcute lui Dumnezeu și aducătoare de bucurie pentru noi.
3. Să urâm plăcerea trecătoare prin care ne momește vrăjmașul pentru a ne despărți de Bucuria pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.
4. Să iertăm toate tuturor celor care ne-au greșit nouă. Aceasta este cerința de bază. Domnul spune limpede: iertați și vi se va ierta! De ce Își condiționează astfel iertarea? Pentru că ținerea de minte a răului înseamnă ținerea răului în mintea noastră care, în felul acesta, nu mai poate primi Bucuria sfântă, nu are „în ce s-o pună”! Chiar dacă ar fi ceva locușor, imediat se strică bucuria în contact cu necurăția din noi. Nu? Ia pune puțină apă proaspătă într-un pahar aproape plin cu apă stricată și vezi dacă o poți bea!
Așadar, nu Domnul are nevoie de timp pentru a ne dărui iertarea care ne readuce bucuria în suflet, ci noi avem nevoie de timp pentru a ne curăți mintea și inima de zgura rivalității și a egoismului, de mocirla ținerii de minte a răului și a nevoii de răzbunare... Cei care iartă degrabă, degrabă simt iertarea Domnului și bucuria Lui! Cei care se împotrivesc și țin minte răul ce li s-a făcut se chinuiesc mult și îi chinuiesc și pe cei din jur.
Așadar, pentru a simți bucuria și pacea pe care ni le aduc iertarea păcatelor și greșelilor noastre, e nevoie să ne spovedim neîncetat. Nu des, ci neîncetat. Așa cum respirăm. Această spovedanie permanentă are două dimensiuni:
- Prima este aceea prin care, imediat ce greșim, Îi arătăm Domnului neputința noastră și-I cerem ajutorul și iertarea. Această permanentă arătare și vorbire cu Domnul ne va curăța mintea și inima de greșeli și se va aduna în cuvinte clare prin care vom desemna răul izvorât din inima noastră, nu din cea a aproapelui.
- Cea de a doua dimensiune este aceea prin care ne ducem păcatele, acum cunoscute și legate prin cuvânt, la picioarele Domnului în Sfânta Taină a Spovedaniei ca să le ridice de la noi. Și Domnul le ridică cu harul care coboară prin rugăciunile și cuvintele de dezlegare dăruite de El părintelui nostru duhovnic. Și noi devenim curați și liberi. Și plecăm hotărâți ca mai degrabă să murim decât să mai facem păcatele mărturisite, pe care le urâm. Și dacă iarăși le vom face, va fi pentru că am căzut și nu pentru că am voit să alunecăm pentru plăcere! Și iarăși ne vom ridica și dacă iarăși vom cădea, iarăși ne vom ridica, pentru că mult milostiv este Domnul și iubitor de oameni.
Și încă ceva foarte important: când ne spovedim nu e nevoie să spunem multe amănunte, pentru că acestea au mai ales rolul de a ne pune pe noi înșine într-o lumină favorabilă și pe ceilalți în una mai puțin favorabilă... E un gând viclean acolo. Să avem încredere în Dumnezeu, prezent și lucrător în Taină, că pe toate le știe și le înțelege, și că nu așteaptă de la noi informații despre cele întâmplate, ci voința noastră de a ne elibera de răul pe care l-am făcut sau gândit și că vom îndrăzni să gustăm, să vedem și să mărturisim cu bucurie că bun este Domnul! Îndrăznește, copil drag, și se va face ordine în mintea și în viața ta!
Bucurie sfântă!
Maica Siluana

Ioan_Cezar 20.08.2014 02:43:31

Despre iertarea păcatelor prin puterea preoților în Taina Spovedaniei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
"Aceștia au primit puterea nu asupra necurăției trupești, ci asupra celei a sufletului, și nu de a fi martori ai curățirii, ci de a curăți de păcate." (Despre Preoție, III, 5-6)

Așadar, puterea noastră este insuficientă și e nevoie de puterea preoțească pentru iertarea păcatelor noastre.
Oare, undeva în adâncul inimii, ne e greu să acceptăm că avem o putere limitată?...

dobrin7m 20.08.2014 12:02:22

Citat:

În prealabil postat de Ioan_Cezar (Post 565822)

Așadar, puterea noastră este insuficientă și e nevoie de puterea preoțească pentru iertarea păcatelor noastre.
Oare, undeva în adâncul inimii, ne e greu să acceptăm că avem o putere limitată?...

Si fara aceasta recunoastere, putem noi pasi pe drumul smereniei?

Sfantul, nu mai are nevoie sa fie iertat caci a si fost. Insa stie ca fara smerenie pierde tot ce a castigat. De aceea se spovedeste la preot, smerindu-se.
Printre cei care se spovedesc si asculta de un duhovnic, exista si sfinti, nestiuti. Insa printre cei care cern singuri pacatele si se spovedesc doar cu ce aleg ei dupa cernere cu siguranta ca nu sunt sfinti. Insasi aceasta alegere ii departeaza de sfintenie.

Trebuie sa ne predam pana la capat in mainile Domnului. Nu cu jumatati de masura. Si de-ar fi sa pierdem lumea asta toata. (inteles prin instrainarea noastra de lume).

cristiboss56 20.08.2014 22:44:36

Intelepciunea copiilor - sa luam aminte !
 
In cadrul concursului literar-religios €žLăsați copiii să vină la Mine“, edițiaa VIII-a, inițiat de Parohia €žNașterea Domnului din Cluj-Napoca, au fost premiați numeroși copii care au scris despre Taina Sfintei Spovedanii. În cele ce urmează, sunt prezentate o parte din lucrările participante, majoritatea aparținând unor elevi ai Școlii „Constantin Brâncuși€œ, aflată în vecinătatea bisericii.

Bunica mereu mă învață lucruri interesante și folositoare. Este o persoană credincioasă, la fel ca și mama mea. Când stau acolo o perioadă mai îndelungată, deasupra patului meu îmi pune o icoană mare care, după spusele ei, trebuie să mă acopere de rău în timpul nopții. Ea m-a învățat și despre post, în mare parte, dar, copil fiind, îmi e puțin greu. Însă, de aici am reținut un lucru foarte important. Esențial chiar. Mereu spunea că păcatele sau faptele rele ne pătează sufletul. Dar, dacă spunem că sufletul nostru este o haină mare, albă și curată, ca orice haină pătată de faptele rele sau, mai exact de murdărie, se poate spăla. De aceea, trebuie să ne îngrijim de sufletul nostru și să mergem să ne spovedim.
E important să mergi să te spovedești Mi-am dat seama că, de fapt, faptele rele nu le mărturisesc doar preotului. Mi-am dat seama că, atunci când ies din camera respectivă, în sufletul meu este o ordine. O anumită ordine. Un suflet curat, ușurat de toate lucrurile care s-au adunat sau care au format o pată în inima mea Și, așa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, ar trebui să putem face și noi asta la rândul nostru. Este foarte important să poți ierta. Este primul pas spre o inimă curată. Cred că toți încercăm să evităm să facem fapte rele, dar câteodată, parcă este inevitabil. Nu putem fi perfecți prin ființa noastră. Este esențial să nu uităm că, în schimbul iertării, trebuie să oferim ceva. Măcar cu gândul. Măcar un minut“. (Diana Foghiș, clasa a VII-a)

Scânteia din suflete

€žSpovedania și Împărtășania se țin de mână. Una fără alta e ca un om fără suflet. Aceste două Sfinte Taine ne spală sufletele și ne șterg definitiv fiecare gând negru, fiecare sentiment morbid, fiecare pată ce se înfige adânc în sufletul nostru... E ca un praf magic ce distruge tot răul. E o minune de care oamenii pot profita oricând.
Înainte să mă spovedesc, simt cum emoțiile nemiloase mă cuprind și mă strâng tare de tot. Dar de ce? Încep să mă gândesc la păcatele mele, la tot ce am greșit. Nu îmi vine nimic în minte, deși sunt atâtea de spus... După ce îmi mărturisesc păcatele, mă simt ca un om nou. Mă simt de parcă tocmai mi-am dat jos o haină murdară. Simt o fericire sinceră, simt cum o lumină mi se înfiripă în suflet. Acea lumină se alimentează cu rugăciuni, fapte bune, vorbe frumoase... Dar aceeași lumină poate dispărea dacă e stinsă de întunericul păcatului.
După cum știm toți, după spovedanie urmează Sfânta Împărtășanie, moment minunat, în care-L primim în sufletele noastre pe Iisus, a Cărui iubire nu cunoaște margini. La fel cum oamenii au nevoie de hrană și apă pentru a trăi, sufletele noastre au nevoie de rugăciune, iubire, Sfânta Euharistie pentru a le fi iertate păcatele Spovedania și Împărtășania sunt vitale pentru noi, în ciuda faptului că noi nu ne dăm seama. Ne lăsăm orbiți de greutăți. Suntem niște oameni ținuți în lanțurile păcatului. Noi nu putem rupe lanțul, nu-l putem tăia, nu-l putem arde. Noi nu putem face acest lucru, însă Spovedania și Împărtășania pot. Ne pot elibera din strânsoarea păcatului care ne apleacă privirea și umerii și care ne întristează. Este o tristețe insuportabilă. Până când totul se evaporă și rămânem cu acea scânteie care ne face să fim ca niște oameni adevărați, ca niște îngeri fără aripi“. (Denisa Doboș, clasa a VII-a)

Pe drumul cu soare

€žSimțeam lumina trandafirie a soarelui ca o mângâiere a îngerilor, treptat, cu fiecare pas care mă apropia de curățirea păcatelor. Inima îmi pulsa tare, cu bătăi repezi, nerăbdătoare, și parcă aștepta să fie descătușată de ceea ce săvârșisem rău în aceste zile. Emoțiile îmi copleșeau sufletul și toate în jurul meu parcă mă mânau încet, cu mâini nevăzute pe drumul cu soare. Când am pășit în biserică, fiecare gând rău, emoție, amintire sfâșietoare mi-au fost luate de atingerea cerească. Atunci am știut că ceea ce făceam era bine. Mă simțeam în siguranță Gustam mirosul fin al tămâii, care era pentru mine ca o strigare către Dumnezeu. Mă apropiam cu pași timizi de momentul în care trupul meu avea să se unească cu Trupul Lui. Flăcări infinite arătau calea Domnului, flăcări mai arzătoare și mai pline de har cu cât mă apropiam mai mult de El. Când am gustat din Trupul și Sângele Său, Raiul mi-a răsărit în fața ochilor și o lumină puternică, blândă, mi-a dat de înțeles că am fost iertată. Glasul dumnezeiesc al îngerilor, îmi umplea sufletul de bucurie. Dumnezeu era în sufletul meu, în mintea mea, era ca o apariție cunoscută inimii mele, parcă așteptată dintotdeauna. Așa m-am întâlnit cu Dumnezeu prin mărturisire și împărtășanie, iar El s-a bucurat că sunt în Casa Lui nu numai cu trupul, ci și cu întreg sufletul meu“. (Ștefania Ghilea, clasa a VIII-a).

Rochia mea cea albă

€žMintea mea se învârtea confuză, în timp ce pășeam cumpătat pe aleea soarelui. Mâna micuță era învelită drăgăstos într-a bunicii mele. Zâmbetul ei cald îmi liniștea bătăile repezi ale inimii. Aerul parfumat mă învăluia încetișor în acorduri dulci de liliac. Rochia albă flutura în urma mea ca un vis frumos de vară timpurie. Am intrat cu pași mici și cu buze tremurătoare în marea Casă a Domnului, iar, pentru o clipă, respirația mi s-a oprit. Mirosea a tămâie, era întuneric, candelele ardeau deasupra capetelor tăcute. Aripi de înger parcă făceau să vibreze aerul parfumat, dându-ne a înțelege minunea care se înfăptuia dincolo de ușa Sfântului Altar pe care ședea pictat în culori calde Îngerul Gavriil. Bunica m-a împins ușor de la spate, făcându-mi semn cu capul. Emoțiile mele erau fără rost. Când mi-a venit rândul, am pășit și eu în micuța încăpere luminată, unde aștepta preotul. Îndată ce m-am uitat în ochii săi calzi, umezi, am văzut bunătatea și acea scânteie de lumină care aduce liniștea. Era altfel... Nu mi-a fost nicio clipă rușine să-mi mărturisesc păcatele mele. Pentru prima dată în viața mea am simțit că vorbeam nu numai cu un preot, ci și cu Dumnezeu. El i-a încredințat preotului o taină pe care nu o putem înțelege vreodată M-am simțit ușoară după aceea. Împăcată, pură, la fel ca și rochia mea albă, pe care am simțit că o merit cu adevărat!“ (Mara Spătar, clasa VII-a).

Pentru mine, Biserica este importantă

€žPrin mărturisire, eu înțeleg recunoașterea propriilor mele păcate, pe care îmi promit că voi încerca să nu le mai repet. În momentul în care mergi în fața preotului și îi mărturisești greșelile tale, îți amintești cât de multe fapte rele ai făcut și te simți vinovat. Acesta e un pas spre iertarea păcatelor. Preotul este doar un intermediar, prin care tu ajungi la Dumnezeu. Preotul este un martor văzut, deoarece Dumnezeu este martorul nevăzut care te ascultă și îți iartă păcatele. Greșelile și faptele rele sunt ca o boală. Această boală poate fi vindecată prin mărturisirea păcatelor (
) Când ne spovedim, cel mai important este să fim sinceri. Preotul este acolo să te asculte, iar apoi Dumnezeu îți iartă păcatele. Pentru mine, Biserica este foarte importantă. Când intru în ea, am impresia că toate problemele mele dispar și nu mă concentrez decât la faptul că sunt mai aproape de Dumnezeu. La sfârșitul spovedaniei, fiecare creștin dovedește că s-a lepădat de păcate și se hotărăște să nu le mai repete Deși pentru unii copii mersul la biserică este privit cu rezervă, eu merg pentru că mă simt ocrotită și împăcată. Recunosc, și eu am greșit de multe ori, dar atunci când mă spovedesc, mă simt liberă și cu sufletul liniștit. Spovedania este importantă pentru mine și pentru familia mea, iar Dumnezeu este și va fi mereu Tatăl meu Ceresc€œ. (Raluca Petrovai, clasa a VII-a).

Florin-Ionut 21.08.2014 12:24:29

Cu adevărat minunate aceste minieseuri ale fetițelor de-a VII-a. Desprinse parcă dintr-o Filocalie a copiilor.

Cel mai tare m-a impresionat mesajul următor care parcă cade ca o palmă peste obrazul meu:

Citat:

Și, așa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, ar trebui să putem face și noi asta la rândul nostru. Este foarte important să poți ierta. Este primul pas spre o inimă curată. Cred că toți încercăm să evităm să facem fapte rele, dar câteodată, parcă este inevitabil. Nu putem fi perfecți prin ființa noastră. Este esențial să nu uităm că, în schimbul iertării, trebuie să oferim ceva. Măcar cu gândul. Măcar un minut.
Greu cuvînt, dificil de pus în practică. Dar nu imposibil...

Florin-Ionut 21.08.2014 12:40:14

Citat:

Despre iertarea păcatelor prin puterea preoților în Taina Spovedaniei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
"Aceștia au primit puterea nu asupra necurăției trupești, ci asupra celei a sufletului, și nu de a fi martori ai curățirii, ci de a curăți de păcate." (Despre Preoție, III, 5-6)

Așadar, puterea noastră este insuficientă și e nevoie de puterea preoțească pentru iertarea păcatelor noastre.
Oare, undeva în adâncul inimii, ne e greu să acceptăm că avem o putere limitată?...
Să nu uităm că există păcate urîte de tot care se iartă exclusiv prin Spovedanie, cu canon, deci numai prin preot. Am enumerat deja cîteva dintre ele și am subliniat că un creștin normal la cap nu comite așa ceva: crime, avorturi, erezii, neplata angajaților, vrăjitorii șamd.

Păcatele care nu sînt de moarte sau strigătoare la Cer se pot ierta prin rugăciunile zilnice și pentru rugăciunile preoților de iertare inerente Liturghiei și altor slujbe (nu numai prin Maslu), că de aceea s-au inventat aceste ectenii de cerere. Doar că trebuie să credem asta, să iertăm celorlalți și să ne propunem să nu le mai comitem.

Nu pentru că sîntem vrednici ne iartă Domnul, ci pentru că El el bun și noi neputincioși. Indiferent că vorbim de Spovedanie prin preot sau de mărturisirea direct Lui sau prin intermediul Sfinților rugători și mijlocitori nouă.

Nu uita că da, fiecare dintre creștinii ortodocși are prin Har o parte din preoția universală, la rigoare fiind capabil să boteze, să ierte celorlalți păcatele (”mărturisiți-vă unul altuia”...). Iarăși, pentru bunătatea Domnului Care a găsit și aceste soluții pentru a ne facilita mîntuirea, nu pentru că am fi noi bineplăcuți Lui sau sfințiți sau mai știu eu cum. Deci nu vorbim despre vreo putere a noastră, ci de Harul de Sus care lucrează chiar și prin noi păcătoșii și netrebnicii.


Ora este GMT +3. Ora este acum 02:50:59.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2019, Jelsoft Enterprises Ltd.