Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Arta bisericeasca in general (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5042)
-   -   Dumnezeu cel ascuns in cate un vers... (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=8250)

inorog 28.01.2010 03:30:17

Dumnezeu cel ascuns in cate un vers...
 
NICHITA STANESCU si Logosul ascuns

Stim toți ce înseamnă metafora, comparația, simbolul. Să ne intrebăm însă ce interacțiuni verbale presupune poezia, ce fel funcționează cele care permit exprimarea poetică, cum decurge în poezie aplicarea unui alt registru de interacțiuni.
Spunand “marea ochilor”, aproape automat antrenăm noțiunile “verde”, “albastru”, culori sugerând o privire sumbră sau senină, depinde de ce urmează în text. Greu de imaginat ca “marea” să se refere la ochi căprui, nu ? Iată ceva comparabil cu o interacțiune “tare” din fizică, protonul “chemând” un electron!


Lirica modernă a mers mai departe. Există metafore care trimit la sensuri adânci, dincolo de forțele care organizează lumea cuvintelor “obișnuite”. Spunând “eu am trecut prin el/el a trecut prin mine/eu am ramas un pom singur/el un om singur”, avem o metaforă complexă, aluzie la straturi din biologia umană care ne alatură vegetalului, dar și la sensuri ale limbii, care nu totdeauna e ca un om și umană, ci, uneori - ca un pom, și vegetală.


Iată asemanări cu realități diafane din fizică, bunaoară mezonii, particule care alatură entități de nealăturat în alt model de forțe (protoni cu neutroni…); în același fel, metaforele juxtapun umanul vegetalului și totusi nu sunt iraționale, dacă rațiunea alăturarii e bine aplicată.


Să admitem că un poet vrea să dilueze forțele, de la tari la slabe, pană la foarte slabe. Cum arată asta la Nichita Stănescu ? Abisal ! Iată mostra mea favorită:

Plonjeu

Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,
de brațe inutile, de avioane rupte
în crivățul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.
Inspre zăpadă totul ! La gheață, și la urși.
Le facem iceberguri, ori fum ieșind din iurte,
torenți în atârnare și necurși
sau piramide boante, scurte
sub care-n loc de Ka Nefer Nefer
mumificăm un pește flămanzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care ne-am născut și ne-am iubit.
O, totul se azvârle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, la sori iconoclaști.
Iar eu voi sta in mijloc, la plete dându-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naști.

Sensul poeziei este simplu, deși, în înțelesurile comune, impactul este aiuritor. Există un magnetism al limbii (centrat de un “nord”), reprezentând un sens logic (orice vorbim și înțelegem, indiferent cat forțează înțelesurile, este totuși o singură limbă), ca o zvârlire de obiecte (nu numai simpla atracție, ci un fenomen de emitere într-un curent ordonat de o lege), așa cum obiectele magnetizate se “duc” “natural” spre nord.

Brațe inutile, avioane rupte: inutil să incerci să apuci, să utilizezi “artefacte zburătoare”, ele vor fi prinse de “curent” prin însăși apartenența la acesta. Brațele inutile sunt alăturările “prehensile” dintre cuvinte, modul cum limba “prinde” noțiuni prin rapoarte de forță “tari”. Avioanele rupte: ne rupem de lumea inferențelor, prin care logica obișnuită face să planeze rațiunea “a vol d’oiseau” între noțiuni distante.

Crivățul pe care îl încord: o zonă de “frig”, asemănătoare fenomenului de supraconductibilitate la temperaturi joase, datorită căreia poetul explorează noua dimensiune fără să ajungă alienat de umanitate, luptând cu anume înțelesuri - supunere la îngheț a voinței spre propriile porniri, aruncă sensurile descătușate de ego într-un alt plan.

Inspre zăpadă totul, la gheață și la urși - ne vom duce într-un loc populat de alt fel de “viețuitoare” ale limbii decât cuvintele obișnuite. Nebunii schizoizi au o rarefiere similară a atracției între cuvinte, dar discursul poetic nu e nebunesc, nu e aleator, ci uman, chiar dacă “răcit” de căldura alăturărilor obișnuite, făcută să servească egoul și instrumentele de atașare în lume.


Le facem iceberguri sau fum ieșind din iurte : cuvintele devin alt fel de vehicul decat în ordinea veche.Torenți în atârnare și necurși : sensul lor “îngheață” pentru lumea “cealaltă“.


Piramide boante, scurte etc. : Formidabilă metaforă, piramidele “boante, scurte” sunt mesajul că, oricat rafinăm cuvintele, nu vom atinge nemurirea, peștele flămânzit (trimitere la Dumnezeu-Cuvantul, flămând să fie trait de noi și luand firesc locul lui Ka-Nefer-Nefer, în egipteană: îndoita frumusețe a adevărului). Smerenia celor pătrunși de Logos vede că nemurirea trupului e imposibilă, artefactele Egiptului, tocite de vreme undeva în subsolul limbii fiind mărturia neputinței… de unde ne întâmpină El… flamand sa ne "prinda" ca abandonam dorinta desarta de nemurire a frumusetii omenesti...

Oamenii caută frumosul, nu iluminarea, se lasă seduși de mutilarea verbului divin, de sacrificarea lui hedonismului. “Lăsat sa fie nins în zodia de fier” : evocare a vârstei, decăzute, când oamenii trăiesc ferecați în sensuri imediate, constrangătoare.


Totul se azvârle spre nord: Poetul speră ca poezia să fie un aide-memoire, o răsărire de sori "iconoclaști" (dizolvând egocentrismul), chiar cu prețul ca el să-și aprindă pletele (gest analog tunderii monahale) pentru ca limba să nască și viața verbului, nu numai mumificarea lui, dobandirea faimei, a prelungirii amintirii prin opere dupa moarte.

Cunoașterea dinăuntrul fenomenelor, perspectiva meditativa, nu poate fi abordată în canoane obișnuite. Una din “acuzele” agnosticilor este că religia populează conștiința cu lucruri de necrezut, cu exprimări “dubioase”. Fals. Nici o religie nu propune lucruri cu adevărat de necrezut, tocmai că izvorăsc dintr-o perspectivă umană. Există un canon simbolic al limbajului religios care aduce un ordin de mărime peste dificultatea celui poetic: pentru a se despărți de sensurile lumii, omul nu poate adopta tiparele lumești și nici măcar metafora nu ajunge. Pe de altă parte, despărțirea radicală de aceste constrângeri nu este posibilă decât pentru sfinți. Oamenii obisnuiți au nevoie de ghizi ai “trecerii” - limbajul în pilde al religiei sau viziunea poetică, de aceea s-a spus că poezia este “pasăre cu o singură aripă” din punct de vedere spiritual. Dacă avem nevoie de tăcere, ea nu poate fi de la sine înțeleasă ori impusă. Este nevoie de o diluare (în poezie prin metaforic, în religie - prin abnegație și sacrificiu) a sensurilor comune de care ne legăm ego-ul și abia după aceea vom putea depăși lanțul cuvintelor care ne leagă de noi înșine, cei “obișnuiți”.

inorog 31.01.2010 19:10:15

Ion Barbu: Sfanta Treime ascunsa intr-un simbol

INCREAT

Cu Treptele supui văditei gale

Sfânt jocul în speranță, de pe sund,

Treci pietrele apunerii egale

Supt văile respinse, ce nu sunt.

Ți-e inima la vârste viitoare

Ca șarpele pe muzici înnodat,

Rotit de două ori la mărul-soare,

În minutare-aprins - și încrestat.

Ca de obicei, cum remarca George Călinescu, hermeneutica lui Barbu devine de-a dreptul o joacă dacă accepți să devii familiar cu câteva modalități de a “codifica” unde “sacru” se amestecă, paradoxal dar frumos, cu “ludic”.

Pietrele apunerii egale - reperele morții (este egală pentru noi toți).

Sub văile respinse, ce nu sunt - locașurile rămase vide după căderea îngerilor. Funcțiile lor nu pot fi anulate, dar statutul lor ontologic nu mai e același. Forța lor ne poate oblitera (apunem sub ele). Dar dacă, mântuiți, vom prelua acele dregătorii, vor fi total schimbate. De aceea ele “nu sunt”, iar accesul la ele sugerează de la început cooperarea cu energiile necreate, singurele prin care pot fi deslușite adâncimile unor asemenea taine.

Cu treptele supui văditei gale - cu urcușul spiritual, aceste asprimi ale firii căzute sunt supuse noii bucurii revelate de a “pre-gusta” sărbătoarea învierii, dobândirea statutului de cer nou, pământ nou, om restaurat divin.

Sfânt jocul în speranță, de pe sund: sugestia caracterului ludic exprimă mai multe mesaje. Mântuirea, deși un lucru foarte serios, este un joc de-a divinul, o pregătire pentru frumusețile suprafirești, o citire “ca în oglindă și în ghicitură”, o repetiție pentru sfințenie, deși sfântă ea însăși. “De pe sund” este un pasaj misterios, dar putem afla că, la data scrierii poemului, existau primele combine (marca Sund) care recoltau cereale și alte culturi mai dificil de strâns, posibil să avem aici sugestia omului-grădinar, care inventează unelte pentru a lucra noua grădină a raiului. Cu jocul “în speranță” (dedicat speranței vieții veșnice) al unei agriculturi divine, omul depășește avatarele morții (pietrele apunerii egale), care, altfel, i-ar pecetlui condiția. Sund este un toponim frecvent în Scandinavia. Sugestie posibilă a zonei de miazănoapte, unde se trăiește mult timp în așteptarea soarelui. Daca admitem "Sünd", rezulta expresia germanica pentru "pacat". Poate ca autorul a lasat deliberat acest cuvant obscur sa intervina, pentru ca multiplele sensuri care i s-ar putea atribui sa sugereze ratacirea in multiplicitate, absenta Unicului calauzitor.

Ți-e inima la vârste viitoare ca șarpele pe muzici înnodat: omul este natural dedicat evului viitor, dar totuși prezent. Înțelepciunea (șarpele) prezentă presimte ritmurile noii vârste chiar dacă, temporar, percepția sugerează suferință (pe muzici înnodat).

Rotit de două ori la mărul-soare : Mărul este arhetipul fructului oprit, dar aici el sugerează latura solară a lui Hristos, mărul nou, fructul celest al luminii. De două ori: cele două firi, umană și divină, sunt urmărite de “rotirea” firii umane în jurul noului model, așa cum cosmosul pământesc este centrat de soare.

În minutare-aprins și încrestat: metaforă arătând firea sfințită a omului truditor pentru îmbunătățire înflăcărată de timpul divin juxtapus celui uman, dar nu lipsită de măsură. Arderea interioară e intensă, dar și circumscrisă, ferită de lipsa de măsură (hybris) denunțată de părinții bisericii ca sursă a “ispitelor de-a dreapta”. “Încrestarea” în instrumentele ritmului divin exclude pașii greșiți, graba. Faptul că se vorbește de “minutare” (plural) sugerează că fiecare individ pe drumul salvării este încă o notă personală la armonia a nenumărați timpi dumnezeiești.

dorinastoica14 31.01.2010 20:14:50

"Dumnezeu cel ascuns în câte un viers":17:?

Dar de ce Dumnezeu trebuie ascuns?
Mulți oameni nu vor să-l cunoască pe Dumnezeu și îl refuză.
Ce rost are să-l mai și ascundem?

Când scrii versuri despre Dumnezeu inspirația este divină și este un dar primit pentru scurt timp,asemenea harului,iar cel care scrie devine un canal prin care este tramsmis un mesaj care trebuie înțeles de către toată lumea.

windorin 31.01.2010 21:18:16

Citat:

În prealabil postat de dorinastoica14 (Post 206778)
"Dumnezeu cel ascuns în câte un viers"?
Dar de ce Dumnezeu trebuie ascuns?
Mulți oameni nu vor să-l cunoască pe Dumnezeu și îl refuză.
Ce rost are să-l mai și ascundem?

Dumnezeu este "ascuns in cate un vers" nu pentru ca El ar vrea sa se ascunda, nici pentru ca autorul ar vrea sa'L ascunda, ci pentru ca omul nu mai are inima sa simta duhul versului. Dumnezeu este "ascuns" ochiului si mintii omului lumesc... mai ales in poezie, aceasta taina a cuvantului din ce in ce mai uitata.

inorog 31.01.2010 22:49:41

Nu e important cum scoatem pe Dumnezeu din ascunzis ci cu ce il scoatem impreuna :) Si anume cu partea innoita din noi insine. Dumnezeu este ascuns in masura in care el se afla in trecutul nostru (nu stim unde) si in viitorul nostru (aceasta ne invita sa aflam impreuna).


Ora este GMT +3. Ora este acum 11:09:30.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2019, Jelsoft Enterprises Ltd.