Hai sa privim lumea prin ochii nostrii,atunci cand vom vedea nu ne va trebui interpretarea altora.

Poate balanta are rolul ei :)

Voi cei care nu aveţi o familie, ascultaţi ce spune şi un familist:
Femeia, ca şi bărbatul, este în familie nu ce vrea femeia (sau bărbatul), ci aşa cum cere familia.
După chipul Bisericii: nu e Biserica după unul sau altul. Ci unul sau altul, oricare ar fi acela, e după şi prin Biserică.
Hristos nu e după El, ci prin ascultare de Tatăl, în Duhul Sfânt.

Mai sa fie, vorbind despre femeia in familie, tocmai am citit astazi un blog interesant:

http://mirelapete.dexign.ro/2013/08/...e-gospodina-2/

Si mai este si reversul, plin de umor, dar care pe mine m-a umplut de tristete:

https://ivanuska.wordpress.com/2013/08/04/gospodina/

Acuma, ce să zic... După reputaţia mea (proastă, în sistemul de valori bulibăşit unde îmi duc viaţa -mă refer la lumea asta întreagă) de misogin (hauzi!!), e cazul să o şterg d-aici cât să nu arunc iar o petardă (că tot e vremea lor!).
Aşa că zic cuminte, cât pot de cuminte:
1) Lirica feminină are particularităţile ei. Un parfum, vorba primului articol, inconfundabil... De gospodină, probabil...:) Când spun parfum, asociez asta cu farmec, apropiere, tandreţe etc. La altceva refuz să mă gândesc, nu de alta dar sunt conştient că am reputaţie de misogin!...:))
2) Feminismul e prea urât ca să mă opresc la el. Puţin îmi pasă că e foarte răspândit. Dealtfel, ce lucru prost şi urât nu e azi foarte răspândit? Bunul simţ şi valorile tradiţionale au devenit nu doar o rara avis ci şi un moft, căzut în dizgraţie...
3) Una peste alta, acord următoarele note (în calitatea mea de profesor incurabil şi complet nedorit) celor două articole:
a) nota 3, primului - nu vreau să aduc argumente. Ar putea fi lezant.
b) nota 2, celui de-al doilea.
În total 5, cât să treacă, la pachet, ultimele coşmaruri ale anului trecut.
Să dea Dumnezeu să avem un an mai bun!
Iar pentru asta avem nevoie de mult mai multă luciditate, care nu se obţine fără bun simţ şi niscaiva muncă. Ce, cum? Muncă? Da. Foarte multă muncă. Sufletească, musai sufletească!
La mulţi ani!

Dar eu nu le-am pus pentru note, ci pentru a aduce in tema anumite mentalitati, viziuni pe care unii oameni le au, si care sunt o realitate.

Da, există aceste mentalităţi, sunt multe - vrute şi nevrute.
Dar ce rost are să aducem în discuţie mentalităţi care ar trebui ignorate când noi nu reuşim să încorporăm şi să practicăm pe cele cu adevărat folositoare?
Iar dacă tot aţi adus în discuţie ce pot scrie femeile - sunt o mulţime de femei care scriu admirabil! Şi ele vorbesc despre viaţă, despre sacrificii, despre condiţia feminină etc. Şi ele abordează subiecte foarte delicate - dragostea, jertfa, dreptatea şi nedreptatea, libertatea, credinţa... Dar cât de frumos o fac!
Eu m-aş bucura să aduceţi texte scrise de astfel de femei, cu adevărat nobile şi darnice, câtă vreme avem, slavă Domnului, o mulţime printre noi.
Sunt femei care au diverse profesii, vârste diferite, condiţii sociale dintre cele mai diverse şi care ne bucură sufletul, atât nouă bărbaţilor cât şi femeilor, inclusiv copiilor.
Aşa bine ar fi să le citim mărturisirile, dilemele, soluţiile!
Asta vroiam să zic...:)

"Azeam glasurile şi râsetele copilaşilor mei din curte...mă gândeam cu disperare că cele trei luni pe care le mai aveam de trăit vor trece extrem de repede, şi ei or să rămână, brusc şi fără explicaţii, fără mămică, şi or să alerge prin curte şi or să întrebe zilnic de mămica lor, şi soţul n-o să poată să-i facă să înţeleagă...să înţeleagă ce? Ce puteam aştepta de la o fetiţă de 5 ani, sau de la un băieţel cu sindrom Down, cum puteam aştepta să înţeleagă că Dumnezeu, în marea lui milostivire faţă de mine, mi-a dat această boală ca pe o ultimă speranţă sau şansă?

Ei aveau atâta nevoie de mămica lor: să o pipăie, să o muşte, să o gâdile, să o îmbrăţişeze, să o simtă palpabil şi concret lângă ei.
Apa fierbinte îmi curge pe trup, şi parcă n-are nici un efect asupra inimii mele.

Sânt atât de tristă şi de îngheţată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Si e tot mai fierbinte...şi mai firbinte...până când, deodată, realizez grozăvia întregii situaţii, realizez şi văd iadul inimii mele, care tot mă îngheţa şi care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existenţial şi copleşitor...

Şi atunci pentru primă dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea îngheţată...Eram goală în faţa Lui, atât la trup cât şi la suflet..."Iartă-mă, Doamne!", urlam eu, căzând în genunchi, iar apa care devenea tot mai fierbinte îmi ardea de acum spatele cocoşat de atâtea păcate, îl ardea cu o forţă năvalnică. Dar eu fierbinţeala apei nu o mai simţeam deja, nu mai simţeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristeţea se pietrificase...şi urlam, şi mă apucase urletul către Dumnezeu şi către Măicuţa lui într-un moment absolut deloc demn, într-un moment şi într-un spaţiu aproape de neconceput: într-o cabină de duş, în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aş fi trăit lângă copilaşii mei dacă n-aş fi trăit în primul rând pentru şi în Dumnezeu."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 191-192)

"Mă ridic şi încep să urc. Nu ştiu cât o să mai rezist. Simt că fac implozie şi din mine or să se împrăştie milioane de particule, toate pline de dor, de dor şi de recunoştinţă pentru aceşti eroi ai copiilor mei.

Urc și privesc crucea. Mă așteaptă răbdătoare, aşa cum m-a aşteptat o viaţă… Mă aşteaptă să o iau cu o bucurie a asumării, aşa cum ar face orice creştin adevărat.

Cancerul era al meu şi numai al meu, făcea parte din toată fiinţa mea, cancerul poate eram eu, dar poate că-mi era prea frică să recunosc asta… şi de ce nu, poate că el era speriat de mine, că de atâţia ani fusese şi el destul de hăituit şi hărțuit de mine. Şi pentru prima dată simt o milă teribilă faţă de toate acele celule bolnave, care se încăpăţânau cu îndârjire să trăiască. Dacă Dumnezeu îngăduise să trăiască în mine, de ce nu m-aş bucura cu adevărat? [....]

Nu ştiam de ce nu am murit atunci....privesc la toţi cei cinci copilaşi ai mei. Privirile lor parcă mă imploră să mai rezist, să mai respir încă. Sânt plină toată de dor, mă ridic cu greu şi încep să urc din nou...puţin câte puţin...Sunt trasă în sus de puterea crucii, sânt trasă în sus de dragostea copiilor şi a bărbatului meu.

"Slavă ţie Doamne!", mai apuc să zic, şi pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferinţa, suferinţî care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie.

Urcam...urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare...urcam spre cruce..."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 197-198)

.......... Da!........