Teama...de implicare?
 

Deschid acest topic, recunosc, mai mult din punct de vedere omenesc. Problema: mi-e teama de o relatie, sa ma duc la intalniri, sa cunosc, sa ma deschid. Stiu, majoritatea o sa imi spuneti "Du-te la duhovnic!". Raspuns: Am fost dar tot nu reusim sa rezolvam problema. Ori nu reusesc eu sa expun problema cu care ma confrunt, ori dansul nu reuseste sa priveasca lucrurile si din alt unghi. Poate cu timpul va veni si rezolvarea, dar pana atunci va rog sa expuneti si parerile dvs. Poate vreo vorba, poate vreo mustrare, poate ceva va scoate la liman problema ca doar Dumnezeu lucreaza prin oameni.
Pe scurt, pana in urma cu ceva vreme (vreo cativa ani) imi doream sa fiu parte a unei familii, sa fiu fericirea unui viitor sot (a se intelege ca al meu, nu al alteia), sa fiu mama. Dorintele nu au disparut, insa mi-e extrem de greu sa mai fac vreun pas inainte. V-ati confruntat cu asa ceva vreodata? Exista cineva care intelege la ce ma refer? Stiu ca nu-i o formula dar care a fost solutia sa iesiti din impas pentru a reusi sa va redeschideti sufletul? Nici rugaciunea nu mai merge cum mergea odata.
P.S: nu vreau formule, ci doar pareri. Si, din experientele altor topicuri, nu incercati sa imi spuneti sa fac nu stiu ce acatist de nu stiu cate ori, sau nu stiu cate metanii. Am incercat si astfel de formule, cu binecuvantarea duhovnicului bineinteles si nu au functionat in ceea ce ma priveste. Dumnezeu sa ma ierte, poate gresesc, dar uneori un gand a facut de o mie de ori mai mult decat nu stiu cate acatiste citite pe banda.
Multumesc

"Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă."

E nevoie de rabdare. Tu continua sa mergi la biserica, sa te rogi si .. lasa-te in voia lui Dumnezeu. Cand vrea El, toate se leaga, piedicile dispar, temerile se risipesc...

Fie Doamne voia Ta in viata mea iar nu voia mea!!

Asta pentru ca esti foarte sensibilă.Nu te poți deschide oricui,si nu te poate deschide sau intelege orice.Si astfel ajungi sa te izolezi,te gândesti la retragere in mănăstire,nu neapărat ca urmare a unei chemari,ci pur si simplu,ca o cale de scăpare,un refugiu,un loc unde vei fi înțeleasă.Dar in adâncul tău,tu știi ca vrei o familie,copii,un soț care sa te iubească si înțeleagă.Tu cauți afectiune in primul rând,insa ai fost rănită,dezamăgită si e normal sa iti fie frică.

Un prim pas poate ar fi sa vedeti ce principii, preocupari, pasiuni, hobbyuri aveti, si sa incercati sa gasiti un om care sa impartaseasca acceleasi valori, principii, pasiuni, preocupari, etc cu ale dumneavoastra, pentru a aveea subiecte comune de discutie.
Ca sa puteti cunoaste un om mai bine (si eventual ulterior sa apara si anumite sentimente), intai trebuie sa existe puncte comune si subiecte comune de discutii.

Apoi incercati sa aveti incredere si in calitatile dumneavoastra, sa va invingenti aceea teama sau -nu stiu cum sa-i spun- retinere in a cunoaste pe cineva. Pana la urma toti suntem oameni, si nu trebuie sa va fie teama.

Bineinteles ca trebuie in accelasi timp si o mare atentie, deoarece in ziua de astazi se gasesc si multi nebuni, cu intentii dubioase sau periculoase.

Si nu in ultimul rand- sa nu disperati. Sunt convins ca si dumneavoastra aveti multe calitati, si, cu ajutorul Lui Dumnezeu, veti gasi pe cineva care sa va aprecieze si sa va iubeasca, si cu care sa va intemeiati o familie!

AGabriela aveam de gand sa va raspund mai demult dar nu am reusit sa o fac.
Am citit o carte de exceptie :"Omul in cautarea sensului vietii" de Viktor E. Frankl.
Omul a stat vreo 3 ani jumate in lagare de concentrare.A fost medic psihiatru.La un moment dat undeva parca prin luna martie a anului 1945 un detinut ii spune ca a avut el o viziune (sau vis) si ca razboiul se va termina si vor fi eliberati pana la sfrsitul lunii(deci sfarsitul lunii martie) .
Nu au fost eliberatii asa cum a prevazut el si a murit la scurta vreme ,mai mult de gandurile ce si le-a facut. Cu toate ca timpul pana la eliberare, era cu ceva mai mare decat el l-a prevazut, cu vreo 4 saptamani.Dar omul a murit.E foarte important factorul mental.
De ce spun de lucrul asta.E foarte important sa nu ne punem niste termene limita,mai ales la lucruri care nu depind cu totul de noi, uite am implinit atatia ani si nu o sa ma mai casatoresc.
Am niste cunostinte ea avea vreo 47-48 de ani el vreo 50.S-au cunoscut pe Internet.O potrivire foarte buna intre ei,zicem noi care ii cunoastem .Dupa cativa ani le merge foarte bine si au facut o fundatie enorma la casa lor,caci au ganduri mari, chiar daca au o varsta.Nu am mare incredere in relatiile cunoscute pe Internet ,DAR,Dumnezeu lucreaza pe cai stiute numai de el,si stiu destule cazuri cu oameni cunoscuti pe Net la care casatoria merge.
Si mai stiu vreo doua familii cu varste apropiate de 50 de ani cand s-au casatorit.La fel au si copii chiar.
Deci sa nu deznadajduiti cu gandul :A mai trecut un an !
Domnul sa va ajute sa gasiti omul potrivit!

Cu varsta, apare pericolul sklerozei spirituale. Ea imbraca toate aspectele, mult dincolo de cel relational. Nu mai avem pornirea de a iesi din inchisoarea certitudinilor. Nu mai citim decat lucruri despre care suntem deja convinsi. Nu ne mai investim in noi prietenii. Nu mai avem nici rabdarea, nici interesul. Ne simtim bine in propriile universuri ale solitudinii, pe care ni le-am plasmuit, in care dialogam noi si proiectiile noastre. Isus ? A spus El ceva despre sarea pamantului, dar El a spus, El a auzit. El a stat la ospat cu fariseii, dar noi nu mai gasim placere in ospete nici macar cu vecinii. Care vecini ? Nenorocitii aia ? Pasul urmator e sa nu mai gasim placere nici in acatiste. Daca nu mai avem chef de chefuri, nu e normal sa nu mai avem chef de rugaciune ? Dupa alienare, vine mizantropia. Dupa mizantropie, vine akhedia. Si, in sfarsit, aspelpisirea completa.

Ce i-o fi venit Atoatelui sa se inomeneasca ? Nu-i era Lui bine acolo, intre gratioase fapturi spirituale ? Uite ce-a patit! Dar El si-a invins teama si ne-a indemnat sa Il urmam. "Bine ne este noua aici!" a spus Petru, vazand cu ochii lui stralucirea de negrait a realitatilor fata de care lumea noastra e umbra. Dar L-a urmat pe Isus in apostolie, intre oameni, pana la moarte.

Acatistele ? Sunt foarte bune, mai ales daca bucuria lor ne umple inima. Dar ceea ce va lipseste e alta bucurie, aceea a jocului. Cautati lada cu papusi din pod si scuturati-le de praful vremii care le grizoneaza. Redescoperiti, Gabriela, bucuria si mirarea fetitei cu papusile, ca a uneia ca aceia va fi imparatia Cerului!

Excelenta postare! Cu multumiri, Doamne ajuta!

Dupa opinia mea, ati descris foarte bine situatia dvs. Foarte bine pentru un psiholog. Felicitari pentru claritate!
As vrea sa va transmit cateva cunostinte. Nu o parere.

*
In primul rand, stiati ca ceea ce descrieti dvs. este un tip de personalitate? In tarile anglofone se numeste ceva gen VSP sau HSP, adica oameni foarte senzitivi (nu prea s-a gasit un termen potrivit pentru traducere), cu o reactivitate emotionala aparte, asemanatoare celei din tulburarea de personalitate evitanta. In aceste tari (Anglia, SUA, din cate cunosc) sunt cluburi sau grupuri speciale formate din aceste persoane si se fac niste intruniri dupa modelul AA. Grupuri de suport si de marturisiri/impartasiri unde fiecare poate exprima ceva si poate lua de la altii. Uneori au un psiholog printre ei dar de obicei se autoconduc. Rezultatele sunt promitatoare.

Pentru Romania, ce cred ca poate fi facut e sa cautati, in paralel cu mentinerea legaturii stranse cu alte persoane de suport si, mai ales, cu duhovnicul, un consilier/psihoterapeut. Nu stiu daca avem consilieri specializati strict pe chestiunea aceasta dar sunt consilieri cu formare in una din specializarile urmatoare:
- analiza tranzactionala
- terapie rogersiana
- terapie rational-emotiva
- terapie gestalt.
Oricare din aceste orientari terapeutice cred ca va pot fi de folos. Daca gasiti si psihologul potrivit ca persoana...

As vrea sa intelegeti ca ceea ce descrieti sunt insusiri limpezi ale personalitatii despre care vorbeam. Nu e nici boala, nici moft. Si nu trece cu varsta sau cu norocul... Trebuie lucrat, pur si simplu, pentru dezvoltarea unor insusiri care, nu stiu din ce pricina, au ramas un pic in urma. Daca nu lucrati cu un specialist pentru aceasta dezvoltare, riscati sa va confruntati cu problema in variate forme... Sper ca intelegeti.

Personal am lucrat cu un tanar care avea aceasta "problema". Am sesizat repede despre ce e vorba dar nu l-am putut ajuta, eu nefiind specialist in aceasta. El mi-a marturisit ca a facut terapie in Italia, un an, si in Franta dar fara rezultate notabile. Il ajutau insa intalnirile de grup si discutiile cu terapeutul.

Cred ca e bine, asadar, sa cautati un psi.
De asemenea, va mai aduc la cunostinta ca psihofarmacologia moderna a descoperit anumite substante care au un rol pozitiv/facilitator pentru rezolvarea acestui tip de probleme. Eventual ati putea consulta, deci, si un medic psihiatru care sa fi auzit de VSP/HSP. Sau cum s-o numi, ca nu prea m-a interesat denumirea....:)

Va doresc succes!
Doamne ajuta!

Foarte interesant.

Am observat genul asta de persoane dar nu stiam unde se incadreaza dpdv. psihologic.

Din pacate sensibilitatea exagerata nu de putine ori e asociata si cu o agresivitate iesita din comun, de asta si relatiile cu aceste persoane sunt f. greu "digerabile".

Mi se pare mie sau totusi e un progres?

Tin minte ca alta data erau frustrari majore din cauza sentimentului de neimplinire in planul relatiilor interumane, al casatoriei in special.
Faptul ca ai devenit mai impacata in directia asta poate fi un progres.

Duhovniceste, lucrurile scartaiau cam la fel deci nici un regres aici.

Cu Dumnezeu lucrurile sunt relativ simple: Il iubesti sau nu.

Cam asta e si ceea ce cere el (vezi porunca nr. 1) nu doar o loialitate seaca, de principiu.
Daca exista nr. 1, atunci implinirea poruncii nr. 2 vine aproape de la sine.
Si toate frustrarile personale, in special vizavi de relatiile cu altii, dispar.

Cum ajungem sa iubim pe Dumnezeu, asta e problema.