Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Dogmatica (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5074)
-   -   Sfinții Părinți nu au afirmat vreodată că Persoana ipostaziază firea (physis) (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=19463)

geusebie 20.12.2019 06:30:34

Sfinții Părinți nu au afirmat vreodată că Persoana ipostaziază firea (physis)
 
Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, kir HIEROTHEOS Vlachos:

TEOLOGIA POSTPATRISTICĂ DIN PERSPECTIVĂ ECLEZIALĂ

Comunicare susținută în cadrul conferinței

„Teologie patristică și erezie postpatristică”,

organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului,


Miercuri 15 februarie 2012

Preasfințite Episcope de Maraton, kir Meliton, reprezentant al Arhiepiscopului Atenelor și întregii Grecii, kir Ieronim, Preasfințiți arhierei, iubiți preoți, onorați profesori, iubiți frați, s-a observat de-a lungul timpului că diferitele curente ideologice, culturale și spirituale care au apărut în Apus, precum Iluminismul, Romantismul și Modernismul vin în spațiul nostru cu o oarecare întârziere de 30-50 de ani. Astfel, ceea ce nouă ni se pare nou, deja a dominat în Apus în urmă cu mulți ani. În această mișcare intră și fenomenul teologiei postpatristice despre care s-a vorbit mult la noi în ultima vreme și de aceea consider că inițiativa Mitropolitului Pireului, kir Serafim, iubitul meu frate în Hristos, este vrednică de considerație și de laudă. Acest fenomen al teologiei postpatristice trebuie combătut, deoarece conduce la secularizare în teologia și pastorația Bisericii Ortodoxe. Vorbitorii dinaintea mea și cel care va urma ating puncte importante și fundamentale despre teologia postpatristică, însă comunicarea mea va aborda acest subiect din perspectivă ecleziologică.
Voi sublinia patru puncte:

1. PREISTORIA TEOLOGIEI POSTPATRISTICE

Pentru că intervalul de timp este limitat, nu voi dezvolta acest punct așa cum l-am formulat în textul scris care va fi depus în Actele conferinței, ci voi face doar un rezumat al acestuia.

În Ortodoxie, miezul teologiei postpatristice a fost formulat la începuturile secolului al XIX-lea – lăsându-i de-o parte pe protestanți, care, așa cum deja s-a subliniat, au fost promotorii acestei direcții –, de către filosofii și teologii slavofili, avându-l ca protagonist pe Aleksei Homiakov. Homiakov a legat creștinismul de cultură și astfel creștinismul acesta a sfârșit în a deveni o teologie postpatristică. Era de acord cu observația prietenului său filosof, Kirievski, că este imposibil să fie reînnoită filosofia Sfinților Părinți în forma pe care o avea în epoca lor. După ei, această teologie a Părinților ar răspunde la întrebări ale epocii și culturii în care s-a dezvoltat. În fapt, aceasta este inima și nucleul teologiei postpatristice, anume, afirmația că epoca noastră are altă cultură decât cea din epoca Părinților, pune alte întrebări și, prin urmare, e nevoie să se dea alte răspunsuri. Homiakov și cei de un cuget cu el dădeau prioritate libertății și dragostei, mai presus de așezămintele și de sfintele canoane ale Bisericii, considerau că teologia scolastică este superioară teologiei patristice și că, ulterior, teologia și evlavia rusă este mai presus și decât cea patristică, și decât cea scolastică. Însă, așa cum s-a arătat, Hristos nu S-a întrupat pentru a răspunde întrebărilor culturale ale epocii Sale, ci pentru a birui moartea, pe diavol și păcatul și aceasta este lucrarea fundamentală a Bisericii. Desigur, Părinții au vorbit despre problemele epocii lor, dar lucrarea lor fundamentală a fost să ajute omul în lucrarea duhovnicească a dobândirii comuniunii cu Hristos. Astfel, scopul Bisericii și al teologiei nu este atât să dezvolte o cultură, nici să dea răspunsuri la întrebări filosofice, sociale și culturale, deși face și acest lucru, ci să-l conducă pe om la îndumnezeire prin curățirea inimii și luminarea minții (nous). Cele mai multe aspecte ale acestui punct le las pentru Actele conferinței în care se va publica comunicarea mea, pentru că am făcut o întreagă cercetare asupra teologiei lui Aleksei Homiakov.

2. PUNCTELE FUNDAMENTALE ALE TEOLOGIEI POSTPATRISTICE

Vom vedea în ce constă așa-numita teologie postpatristică. Cuvântul „postpatristic”, fie în interpretarea lui temporală, fie în cea critică, înseamnă teologia de „după Părinți”, potrivit căreia cuvântul lui Hristos trebuie formulat cu altă gândire decât cea a Sfinților Părinți ai Bisericii, de vreme ce azi avem o altă cultură. Potrivit acestei păreri, Părinții secolului al IV-lea, vorbind despre dogmele Bisericii, au folosit gândirea stoică și neoplatonică. Asta înseamnă că în epoca de azi va trebui să citim Evangheliile și scrierile Părinților prin prisma gândirii postpatristice, adică, pentru a ne „regăsi trebuie să curățăm timpul de molozurile inerte care transformă memoria într-un strigoi al vieții noastre sufletești”. Ca să fiu nepărtinitor, trebuie să spun că există și alți susținători ai teologiei postpatristice care se exprimă într-un mod care nu provoacă atât de mult cititorul așa cum face afirmația de mai sus, potrivit căreia „gândirea patristică a trecutului transformă memoria într-un strigoi al vieții noastre sufletești”. Cu toate acestea, există multe probleme, dacă analizăm lucrurile din perspectiva teologiei ortodoxe. Odată definit fenomenul, trebuie să vedem liniile generale ale teologilor postpatristici. Potrivit acestora, în evoluția Bisericii s-au dezvoltat două tipuri de ecleziologie: a) ecleziologia primară, așa cum a fost ea exprimată în cărțile Noului Testament, de unde și studiile biblice pe această temă, și b) ecleziologia ulterioară, așa cum a fost ea exprimată de Părinții Bisericii începând cu secolul al III-lea.

Prima, adică ecleziologia primară, se numește ecleziologia comuniunii și a spiritualității euharistice și este o eshatologie istorică orizontală, iar a doua este o concepție verticală și, cu precădere, personalistă asupra istoriei, care a fost definită pe baza principiilor creștinismului Gnostic (gnosticist n.m.) și a concepțiilor neoplatonice. Prima, ecleziologia primară, a comuniunii, se întemeiază pe Dumnezeiasca Euharistie, ca arătare a slavei eshatologice a Împărăției lui Dumnezeu, iar cea de-a doua este ulterioară, personalistă, neoplatonică, mistică, ascetică. Este vorba, după cum afirmă literal teologii postpatristici, de e abatere în cazul celei de-a doua, a Părinților, de la ecleziologia și spiritualitatea euharistică, liturgică, înspre ecleziologia terapeutică (…). Prin această teorie ni se înfățișează o ecleziologie euharistică fără nevoință și o ecleziologie terapeutică, curățitoare fără Dumnezeiasca Euharistie și, astfel, Dumnezeiasca Împărtășanie este arătată ca fiind în opoziție cu pustia, cu viața de nevoință. În ce privește „ecleziologia ulterioară” – așa cum o numesc ei – care, potrivit teologilor postpatristici, a alterat ecleziologia primară și este exprimată de Sfinții Părinți începând cu secolul al III-lea, are diferite direcții, fiind influențată de diferite curente care predominau în filosofia antică greacă. Astfel, există și se observă două tendințe la Părinți – se înțelege, potrivit teologilor postpatristici. Prima se referă la unirea mistică cu divinul care se face prin mintea fără gânduri (ἀνίδεος νοῡς). Această spiritualitate începe cu Anaxagoras și Platon și trece prin Filon Iudeul către neoplatonici: Clement Alexandrinul, Origen și în final este formulată de Evagrie Ponticul care i-a dat caracter organic. Astfel, fundamentul teoriei lui Evagrie, după cum afirmă postpatristicii, este neoplatonic, ca și fundamentul teologiei Sfântului Grigorie Teologul și a Sfântului Grigorie de Nyssa. În această direcție sunt interpretate învățăturile despre viața contemplativă și practică, despre curățire, luminare și îndumnezeire și întregul conținut al Filocaliei. Mintea (nous) concepe rațiunile ființelor create și tot în minte (nous) strălucește lumina dumnezeiască. Această perspectivă au urmat-o toți Părinții ulteriori – după cum afirmă teologii postpatristici – adică operele Sfântului Dionisie Areopagitul și ale altor Părinți, precum: Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Filothei Sinaitul, Isihie Sinaitul, Nichita Stithatul, Grigorie Sinaitul și isihaștii Athosului, avându-l în frunte, desigur, pe Sfântul Grigorie Palama. Toți acești Sfinți sunt neoplatonici, după teologii postpatristici.

geusebie 20.12.2019 07:06:57

A doua spiritualitate – potrivit teologiei postpatristice – care s-a dezvoltat imediat după teologia evagriană și care se mișcă paralel față de cea a unirii mistice cu divinul a primei spiritualități, începe cu masalianul[1] – după postpatristici – Sfântul Macarie Egipteanul și are origini în filosofia stoică și în evlavia populară și dă prioritate simțului (…) și inimii. Potrivit lui Macarie, omul încetează să mai fie înainte de toate minte (nous), pentru a deveni un simț care sesizează realitatea interioară, în care este cuprins și Harul. Simțul inimii adeverește sau dezminte în ce măsură Duhul Sfânt există și lucrează sau nu în noi, în ce măsură existența noastră dobândește sau nu plinătate de sus. În această perspectivă, potrivit teologilor postpatristici, se va mișca mai târziu și Sfântul Simeon Noul Teolog, care pretindea o relație individuală cu Dumnezeu, valorificând în același timp simțurile duhovnicești evagriano-origeniste și ideile lui Diadoh al Foticeii. Aceste două tradiții și spiritualități patristice – potrivit teologilor postpatristici – sunt caracterizate de două faze și expresii determinante. Adică, teologia tradiției evagriene este caracterizată drept misticism teoretic având ca centru mintea fără gânduri (ἀνίδεος νοῡς), câtă vreme teologia tradiției macariene este caracterizată drept un materialism duhovnicesc, având drept centru inima. Prin prisma acestor două tradiții sunt interpretate toate pozițiile Părinților Bisericii, de la Sfântul Dionisie Areopagitul, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Maxim Mărturisitorul, Isihie Sinaitul, Macarie Egipteanul până la Sfântul Simeon Noul Teolog. Și de la Nichifor cel din Singurătate, Sfântul Grigorie Sinaitul și Sfântul Grigorie Palama până la Calist și Ignatie Xantopulos. Potrivit teologilor postpatristici, concluzia este că, chipurile, Părinții începând cu secolul al III-lea, au alterat ecleziologia vechii Biserici a Scripturii și, pe de altă parte, înșiși Părinții se împart în două categorii, în funcție de cum au fost influențați de filosofia antică, mai ales de neoplatonism, de filosofii stoici și de alte tradiții mistice. Desigur, printr-o asemenea analiză exterioară și raționalistă a învățăturii Sfinților Părinți și mai ales a Filocaliei, se dezintegrează întreaga învățătură a Bisericii despre premisele cunoașterii lui Dumnezeu, se dezintegrează tradiția unitară a Bisericii, este discreditată tradiția isihastă a Bisericii noastre, așa cum a fost ea formulată în rugăciunile și imnele Bisericii noastre și așa cum a fost așezată de către Sinoadele Ecumenice, mai ales de Sinodul al IX-lea Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama. De asemenea, prin aceste interpretări se distruge tot duhul Filocaliei și învățătura Părinților numiți niptici ai secolului al XVIII-lea, avându-l în frunte pe Sfântul Nicodim Aghioritul care este calomniat, ponegrit și insultat.

3. APLICAȚIILE TEOLOGIEI POSTPATRISTICE ÎN GÂNDIREA TEOLOGICĂ CONTEMPORANĂ

Baza teologiei postpatristice a apărut în urmă cu mulți ani, așa cum am arătat deja, și a fost adusă în țara noastră prin traducerile operelor teologilor postpatristici în limba greacă. În ultima vreme însă se vorbește foarte mult despre teologia postpatristică, pentru că mentalitatea postpatristică a provocat efectiv conștiința bisericească comună. Fără să absolutizez lucrurile și situațiile, voi identifica între altele câteva învățături caracteristice pe care le-a observat și Părintele Ioannis Romanidis și asupra multora dintre acestea era de acord și Părintele Gheorghi Florovski.

Prima învățătură postpatristică care domină și azi și care nu se vede nicăieri în tradiția biblico-patristică este că ecleziologia și antropologia sunt interpretate pe baza triadologiei și nu a hristologiei. Însă Biserica este Trupul lui Hristos și omul este creat după chipul Cuvântului [2], cunoaștem că Hristos este Capul Bisericii [3] și arhetipul creării omului, dar și Cel prin Care omul a renăscut, de aceea S-a întrupat a Doua Persoană a Sfintei Treimi. Desigur, Hristos nu S-a despărțit vreodată de Tatăl și de Duhul Sfânt, de vreme ce comună este esența (ousia) și lucrarea (energeia) Dumnezeului Treimic, dar Hristos este Capul Bisericii și prin Hristos Îl cunoaștem pe Tatăl în Duhul Sfânt, așa cum a spus El Însuși: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine” (Ioan 14, 9-11). Astfel, nu se pot face analogii între Biserica omului și Biserica Dumnezeului Treimic. Interpretăm totdeauna ecleziologia și antropologia având ca bază hristologia.

A doua învățătură postpatristică este teoria despre ontologia persoanei. Această opinie este într-adevăr o învățătură postpatristică din multe și diferite motive. Mai întâi, Părinții Bisericii resping așa-numita ontologie pe care o identifică cu metafizica și care a fost condamnată sinodal, după cum vedem în Sinodiconul Ortodoxiei. Apoi, se referă la Persoanele Sfintei Treimi, datorită monarhianismului modal și dinamic, dar văd Persoanele din perspectiva teologiei Dumnezeirii celei în Trei Strălucir, iar nu din perspectiva filosofiei. Părinții nu au afirmat vreodată că Persoanele sau, mai precis, că Persoana ipostaziază firea (physis), nici că Persoana este felul de ființare al firii (physis) dumnezeiești, ci subliniau că însușirile ipostatice reprezintă felul de ființare a Persoanelor. Nici că Persoana precedă esenței (ousia), de vreme ce Persoana este alcătuită din esență (ousia) și însușiri personale. Mai mult încă, Părinții interpretează omul din perspectiva chipului și asemănării cu Dumnezeu Cuvântul și nu au făcut analize filosofice asupra persoanei umane prin analogie cu Dumnezeul Treimic, dat fiind faptul că resping analogia entis [4] a metafizicii și afirmă că nu există analogie între creat și necreat. Așa-numita ontologie a persoanei, care în paralel desconsideră viața isihastă și o interpretează drept pietism, este cu adevărat o părere postpatristică, pentru că ignoră deosebirea dintre omul trupesc-psihologic și omul duhovnicesc, așa cum o prezintă Apostolul Pavel. În plus, părerea despre comuniunea Persoanelor, trebuie respinsă în virtutea învățăturii bisericești patristice, potrivit căreia nu există comuniunea Persoanelor nici în Dumnezeul Treimic, nici în Dumnezeu-Omul Hristos, nici la oameni. În Dumnezeul Treimic este comuniunea firii (physis) și lucrarea (energeia) comună a celor trei Persoane, nu însă și comuniunea Persoanelor. De ce? Pentru că sunt și însușirile care nu se comunică, și anume: „nenăscut”, „născut” și „purces”. Perihoreza Persoanelor nu înseamnă comuniunea Persoanelor. De asemenea, în Dumnezeu-Omul Hristos unirea celor două firi este ipostatică și nu avem o unire a Persoanelor, pentru că nu există două Persoane în Hristos, așa cum afirmă nestorianismul. Iar omul se împărtășește de lucrarea (energeia) lui Dumnezeu în Persoana lui Hristos și prin El, de lucrarea (energeia) Sfintei Treimi. Despre acest subiect pregătesc un studiu special care va dezvolta această problematică și va demonstra incontestabil că teoria persoanei aplicată la om ne-a venit din Apus și mai ales din idealismul și existențialismul german. În strânsă legătură cu poziția postpatristică anterioară sunt și opiniile despre personalitatea omului prezentată psihologic, prin psihologizarea antropologiei, disprețuindu-se tradiția niptico-isihastă a Bisericii. În fine, așa-numitul personalism voluntarist constituie o poziție postpatristică.

A treia învățătură postpatristică este ecleziologia euharistică. Desigur, nimeni nu neagă marea valoare a Dumnezeieștii Euharistii la care ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu este posibil să fie separată de Biserică și de întreaga învățătură a Bisericii. Mai întâi, există o strânsă legătură între Biserică, Ortodoxia credinței și Euharistie, așa cum o vedem la Sfântul Ignatie Teoforul. Nu există Biserică fără Ortodoxia credinței și fără Euharistie, după cum nu există Ortodoxia credinței fără Biserică și fără Dumnezeiasca Euharistie, dar nici Dumnezeiasca Euharistie în afara Bisericii și a Ortodoxiei credinței. Prin urmare, Dumnezeiasca Euharistie nu se poate considera ortodoxă în afara structurii canonice a Bisericii și a premiselor necesare de participare la Euharistie. Părinții Bisericii și Canoanele Sinoadelor Locale și Ecumenice precizează care sunt premisele participării omului la Dumnezeiasca Euharistie, și anume nevoința și modul isihast de viață. Dumnezeiasca Euharistie nu poate substitui curățirea, luminarea și îndumnezeirea și, desigur, nici curățirea, luminarea și îndumnezeirea nu pot substitui Dumnezeiasca Euharistie. De asemenea, alături de Dumnezeiasca Euharistie, centre fundamentale ale vieții bisericești sunt Sfânta Scriptură, dogma și rugăciunea. Există o legătură foarte profundă între „lex credenti” (legea credinței) și „lex orandi” (legea/canonul de rugăciune). Episcopul este întâi-stătătorul adunării euharistice, dar, în același timp, trebuie să fie și profet care să propovăduiască cuvântul profetic celor care se îmbisericesc și care doresc să înainteze de la chip către asemănarea cu Dumnezeu.

geusebie 20.12.2019 08:03:00

În plus, interpretarea eshatologică a Dumnezeieștii Euharistii prin respingerea sau subestimarea tradiției niptico-isihaste este de asemenea o învățătură postpatristică, străină de învățătura Sfinților Părinți. Trăirea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu în Dumnezeiasca Euharistie se află în strânsă legătură cu participarea creștinului la lucrarea (energeia) curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care îl tot invocă teologii postpatristici, în Mistagogia lui, nu prezintă doar dimensiunea eshatologică a Dumnezeieștii Euharistii, ci și dimensiunea ei isihastă, ca întoarcere a minții în inimă din risipirea ei în cele simțuale. Prin urmare, iubitorii de Dumnezeu se învrednicesc să vadă cu ochii minții (nous) pe Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, trăirea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu în Dumnezeiasca Euharistie nu poate fi înțeleasă în afara activării harului lui Dumnezeu care se află în inima omului prin Sfântul Botez și Sfânta Mirungere, este ceea ce Părinții numesc sfântul jertfelnic al inimii. Astfel, după cum spunea Părintele Romanidis, nu Euharistia este cea care face ca Biserica să fie cu adevărat Biserică, ci Biserica este cea care face ca Euharistia să fie cu adevărat Euharistie. Cu alte cuvinte, calul – adică dogma și canoanele Bisericii – stă înaintea carului și nu invers. Astfel, suntem îndreptățiți să vorbim de Euharistie ecleziologică, iar nu de ecleziologie euharistică.

A patra părere postpatristică – urmarea celei dinainte – este sublinierea exagerată a caracterului pascal al Bisericii Ortodoxe desconsiderându-se viața de Cruce, adică separându-se taina Crucii de vederea slavei Învierii lui Hristos. Unii teologi postpatristici afirmă că Biserica Ortodoxă este Biserica Învierii, în timp ce „bisericile” celelalte trăiesc Crucea lui Hristos. Este vorba într-adevăr de o separare a vieții bisericești, de vreme ce Crucea lui Hristos este despărțită de Învierea Lui. Astfel, când ni se prezintă slava Împărăției lui Dumnezeu și participarea la slava Învierii desconsiderându-se curățirea și luminarea care înseamnă trăirea tainei Crucii, despărțindu-se Crucea de Înviere, avem de-a face cu o teologie postpatristică care nu este în acord cu învățătura Prorocilor, Apostolilor și a Părinților Bisericii. Din păcate, aceste opinii postpatristice străine Bisericii, pe care nu le întâlnim în textele Sfintei Scripturi și ale Părinților Bisericii și care, în anumite aspecte, sunt speculații asupra unor învățături pe care le întâlnim la Părinți, ne-au fost vărsate în teologia neogreacă și trebuie să o curățim de ele. Părintele Ioannis Romanidis, comentând aceste păreri, scrie că problema teologiei contemporane și viitoare nu este scolasticismul, care a fost deja foarte lovit, ci mai ales părerile despre ontologia persoanei, ecleziologia euharistică și dihotomia dintre teologia tainei Crucii și a vederii slavei Învierii. Aceste lucruri vor fi analizate într-o carte care va apărea peste câteva zile și va prezenta opera și învățătura Părintelui Ioannis Romanidis.

Totuși, însușirea principală și fundamentală a teologilor postpatristici este că discreditează sau neagă tradiția niptico-isihastă a Bisericii și persiflează, mai ales, foarte necuviincios cele despre curățire, luminare și îndumnezeire – nucleul Bisericii Ortodoxe. Părintele Ioannis Romanidis explică în felul următor această mentalitate: „Există părerea că învățătura despre desăvârșire a Părinților Bisericii este de proveniență idolatră și că, chipurile, Părinții Bisericii ar fi fost influențați de aceste distincții dintre curățire, luminare și îndumnezeire, preluate din cultura idolatră. La neoplatonici este clar formulată această distincție și datorită asemănării între cele două, ai noștri au adoptat această poziție, care, în principal, se bazează pe studiile pe care le-au făcut protestanții. Adică, protestanții, de vreme ce au negat monahismul și au adoptat fie determinismul absolut al lui Calvin, fie învățătura lui Luther despre mântuirea omului doar prin credință și sunt inamicii unui monahism al tradiției întâlnite în Occident, întemeiate pe teologia meritelor prisositoare, deci, protestanții, după ce au înțeles că învățătura despre merite este eronată, au desființat cu totul monahismul și castitatea pe care acesta o presupune. Din aceste motive, Luther și mai ales Calvin erau împotriva treptelor curățirii, luminării și îndumnezeirii. Apoi, istoricii protestanți s-au ocupat de această temă și s-au bucurat foarte mult când au găsit extraordinara asemănare dintre învățătura Părinților și învățătura idolatrilor și au afirmat că învățătura despre treptele desăvârșirii e de proveniență idolatră. Și de aceea, ai noștri teologi care se duc cu atâta chef să studieze pe la universități străine – și nu zic să nu se ducă, dar să o facă în mod critic, pentru că ai noștri studiază fără spirit critic – și vezi acum scrierile teologilor ortodocși pline, peste tot vezi această idee că Biserica a fost influențată de idolatri, de neoplatonici și, anume, în ce privește treptele desăvârșirii”.

4. UN EXEMPLU CARACTERISTIC

Ca să vedem cum lucrează așa-numita teologie postpatristică, vom cita un exemplu foarte sugestiv. Este vorba de interpretarea postpatristică a evenimentului Schimbării la Față a Domnului. Evangheliștii descriu că pe Muntele Tabor a strălucit Fața lui Hristos ca soarele și hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Părinții Bisericii învață că și Trupul lui Hristos prin Întrupare a devenit izvor al energiilor necreate ale lui Dumnezeu. În secolul al XIV-lea a avut loc o mare dispută între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam despre natura acestei lumini: dacă lumina aceasta era creată sau necreată. Sfântul Grigorie Palama învăța ortodox că această lumină nu era o a treia putere ascunsă în Hristos, ci era lumina dumnezeirii Sale. Astfel, această lumină era dumnezeiască și necreată, câtă vreme Varlaam afirma că e vorba de lumină creată. În general, Varlaam afirma că lumina pe care o vedeau Prorocii și Apostolii era creată și inferioară rațiunii, de aceea și considera că filosofii care lucrau cu rațiunea erau superiori Prorocilor și Apostolilor care vedeau această lumină. Disputa s-a încheiat prin consacrarea sinodală a învățăturii Sfântului Grigorie Palama și prin așezarea Sfântului Grigorie în rândul Sfinților Bisericii, în timp ce Varlaam a fost condamnat ca eretic. Teologia postpatristică interpretează evenimentul Schimbării la Față a Domnului din perspectiva lui Varlaam și se dezice de învățătura Sfântului Grigorie Palama, acest corifeu al Părinților Bisericii. Despre teologia Sfântului Grigorie Palama teologii postpatristici afirmă: „gândirea lui și întreaga Tradiție patristică orientală începând din secolul al III-lea prin Origen trimite clar la categorii ale filosofiei platonice și neoplatonice. Apoi, omiliile Sfântului Grigorie Palama la Schimbarea la Față a lui Hristos – scriu ei – sunt pline de expresii platonice și platonizante și urmează scheme raționale ale acestor filosofii. (…)

Astfel, potrivit teologiei postpatristice, se impune să părăsim alegorismul neoplatonic și patristic, fără, desigur, să încetăm să îi studiem și să îi predăm în școli pe Părinți, și se impune, de asemenea, să citim Schimbarea la Față din perspectiva unității omului și lumii. Asta înseamnă că trebuie să respingem învățătura Sfântului Grigorie Palama despre lumina Schimbării la Față a lui Hristos, să respingem învățătura Sinodului IX Ecumenic, dar și învățătura tuturor Părinților care au tâlcuit evenimentul Schimbării la Față a lui Hristos, după cum, de asemenea, trebuie să anulăm sau să înlocuim și imnografia Bisericii despre acest eveniment. Potrivit erminiei postpatristice, Ucenicii, în acel moment, pe Muntele Tabor, nu au participat la lumina necreată a îndumnezeirii, după cum au interpretat până acum Părinții Bisericii, ci au cunoscut o lume a deplinătății pe care o trăiesc ca bucurie. „Lumina lui Hristos cu care a strălucit pe Tabor este deplinătatea Lui. Astfel, Hristos strălucește de plinătate și Se deschide prin strălucirea Lui în spațiu, Se adresează lui Dumnezeu și răspunsul lui Dumnezeu provoacă Schimbarea la Față. Strălucea întreg Hristos și deplinătatea Lui i-a inundat ființa cu o lumină care I S-a impregnat în haine. Când cineva există cu adevărat”, scrie mai departe, „adevărul se înscrie pe hainele și podoabele lui, toate strălucesc necondiționat adevărul. Lumina lui Hristos nu e lumina metafizică a lui Grigorie Palama, ci, pe Fața Lui Hristos, Dumnezeu Se arată în transparența omului. Această transparență înseamnă theofania trupului, este prezența lui Dumnezeu în om ca deplinătate existențială, trecere de la opacitate la transparența luminoasă a omului”. Aici, evident, se dă la o parte întreaga teologie despre îndumnezeirea omului.

geusebie 20.12.2019 08:49:47

Astfel, prezența și Schimbarea la Față a lui Hristos între Prorocii Moise și Ilie arată că prin Hristos părăsim o lume pe care aceștia o exprimă. Se spune: „între libertatea poruncilor, pe care o exprimă Moise, și credința într-un Dumnezeu mai presus de orice stihie a lumii, pe care o exprimă Ilie, stă Iisus, veșnicia în trup, adevăr mai presus de fobii și convenții”. Astfel, „Hristos le spune că putem să justificăm existența pământească, de vreme ce murim așa cum am trăit, deschizându-ne conștiința spre durere, spre prețuirea vieții. La fel, Iisus merge spre Ierusalim și spre moarte și va îndura Golgota, pentru că S-a urcat pe Tabor și a avut loc Theofania”. Cererea Apostolului Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una” (Matei 17, 4) este interpretată din perspectiva ascezei eleniste, ca cerere de refugiere în realitatea atemporală sau de a păstra veșnic această condiție fericită, fericirea să se instituționalizeze și să se încorporeze în durată. Acesta este motivul pentru care Hristos nu le satisface cererea. Norul luminos care i-a umbrit pe Ucenici, potrivit acestei erminii postpatristice, constituie o realitate eterică între cer și pământ, energia ei cerească descrie schimbarea luminoasă ca schimbare lăuntrică, în timp ce umbra norului acționează ca văl protector al simțurilor, pentru că Ucenicii nu puteau suporta lumina. Vocea care se aude din nor întinde lumina Schimbării la Față asupra Ucenicilor și a spațiului înconjurător. Slava lui Hristos înseamnă întâlnirea pe pământ a omului și a lui Dumnezeu, un timp al aruncării trecutului în prezentul nostru regenerator.

Din toată această prezentare ermineutică, înțelegem că gândirea postpatristică ne sugerează să vedem evenimentul Schimbării la Față ca pe o propunere a existenței eshatologice care ne renaște spre o nouă viață, nu într-un viitor mântuitor care anulează prezentul, nici la un nivel magico-taumaturgic al dumnezeirii lui Hristos. Este vorba de ethosul Împărăției înțeles ca viață în lume, liberă de greutatea lumii sau ca o existență în care „mâine” constituie o posibilitate deschisă și în nici un caz ca o rânduială strictă, despiritualizată șamd. Acest exemplu arată foarte clar cum lucrează numita teologie postpatristică, încercând să se dezică de Tradiția ermineutică a Părinților și a Revelației, a slavei lui Dumnezeu ca lumină necreată și a îndumnezeirii omului prin participarea la lumina necreată, pe care o consideră neoplatonică, și interpretează evenimentele Noului Testament din perspectiva opiniilor contemporane protestante, biblice și umaniste, străine de Tradiția Bisericii noastre. Prin asemenea păreri este trecută cu vederea întreaga tradiție ermineutică a Bisericii noastre, dar și întreaga ei viață liturgică, se introduce speculația modernă și, în fapt, se protestantizează întreaga Tradiție a Prorocilor, Apostolilor și Părinților, care este experiența și teologia Bisericii Ortodoxe. De la Dumnezeu-Omul Hristos ajungem la omul-Dumnezeu. S-ar putea obiecta că exemplul menționat este izolat și, eventual, extrem, și că nu este acceptat de către teologii postpatristici. Însă realitatea este că acest exemplu este inclus într-o carte reprezentativă pentru teologia postpatristică, după cum menționează autorul acesteia, și este în strânsă legătură cu alte lucrări asemănătoare care au fost acceptate ca reprezentative de un teolog academic care se face purtătorul de cuvânt al acestei teologii. În general, această mișcare numită azi „teologia postpatristică” reprezintă reîntoarcerea în forță a mișcării „neo-ortodoxe” din trecut. Și dacă cercetăm aceste curente constatăm că au puncte de plecare și trăsături comune. Este lesne de înțeles că, precum în teologia scolastică se distingeau diferite tendințe, la fel teologia postpatristică este exprimată de diferite tendințe, pentru că fiecare teolog postpatristic se deosebește de ceilalți.

În fine, teologia postpatristică este străină de teologia Bisericii noastre și este un corp străin în organismul Bisericii. Deja s-au spus foarte multe și ne va spune și următorul vorbitor. Ceea ce telegrafic pot spune este că există trei puncte-cheie:

1. În Tradiția Ortodoxă există o unitate indestructibilă a învățăturii și experienței Prorocilor, Apostolilor și Părinților. (…)

2. Sfinții de-Dumnezeu-văzători au folosit limba epocii lor, ca să îi combată pe eretici și să îi îndrume pe credincioși, dar nu au folosit și modul lor de gândire. Sfântul Grigorie Palama subliniază: „Și cele ale Părinților grăiesc [asemănător] doar exterior, doar în privința cuvintelor, însă în ce privește înțelesurile, sunt foarte diferite. Primii, deci, după cuvântul lui Pavel, au mintea lui Hristos, ceilalți, la rândul lor, vorbesc după intelectul lor omenesc, dacă nu chiar mai rău”, pentru că Părinții au mintea (nous) lui Hristos, în timp ce filozofii, în cel mai bun caz, vorbesc din cele ale intelectului (dianoia) omenesc, iar în cel mai rău caz vorbesc din lucrarea satanică, drăcească. Afirmația că Sfinții Părinți erau neoplatonici sau origeniști constituie o foarte gravă ignorare a teologiei sau chiar, aș spune, denaturarea acesteia.

3. Întreaga bogăție a Părinților a trecut în dogme, în cult și în rugăciunile Tainelor. Astfel, se leagă „lex credenti” de „lex orandi” și probabil acesta este motivul pentru care cei care sunt stăpâniți de idei postpatristice se arată necuviincioși față de cult și rugăciune.

Înaltpreasfințiile Voastre și iubiți frați în Hristos, termin, am sărit peste multe, dar voi termina. Experiența de-Dumnezeu-văzătoare a Sfinților, tradiția isihastă și filocalică și cultul Bisericii contestă părerile postpatristice care discreditează și aceste trei dimensiuni ale vieții bisericești, adică experiența, isihasmul, cultul, și, în esență, protestantizează teologia ortodoxă. Ca să se vadă ce este exact Tradiția bisericească ortodoxă și că este contrară teologiei postpatristice, care se sprijină pe cultură și filozofie, voi menționa, încheind, un exemplu din arătarea lui Hristos către cei doi Ucenici care mergeau către Emaus în prima zi a Învierii. Pe când cei doi Ucenici mergeau spre Emaus în prima zi a Sâmbetei și discutau evenimentele Răstignirii lui Hristos, fiind foarte întristați, S-a apropiat de ei Hristos, necunoscut lor, și a început să le tâlcuiască pasaje ale Sfintei Scripturi potrivit cărora Hristos trebuia să fie răstignit. În timp ce le vorbea, inima Ucenicilor ardea de dragoste pentru Dumnezeu de la harul dumnezeiesc. L-au rugat să rămână cu ei, iar la frângerea pâinii li s-a descoperit că El este Hristos înviat. Evenimentul acesta este deosebit de semnificativ. Este drumul Ucenicilor lui Hristos către Sfânta Liturghie. Hristos este prezent în toate fazele acestui drum, dar Se revelează progresiv. Inimile Ucenicilor ajung să ardă prin tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, deoarece lucrarea (energeia) Cuvântului lui Dumnezeu atinge spațiul lăuntric al inimii și începe rugăciunea. Asta înseamnă că tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu luminează inima omului și urmează revelația, vederea lui Hristos înviat în dumnezeiasca Euharistie. Prin urmare, bucuria vederii lui Hristos înviat se arată tuturor Apostolilor și întregii Biserici.

Teologia postpatristică aspiră să analizeze Scripturile folosind ca instrument rațiunea și nu inima. Vrea Dumnezeiasca Euharistie fără arderea inimii, fără rugăciunea inimii, se referă la ontologia persoanei și nu la urcușul omului de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. Vorbește despre întâi-stătătorul adunării euharistice și nu despre profet, vorbește despre Învierea lui Hristos fără trăirea tainei Răstignirii, care reprezintă tradiția ascetico-isihastă. Aspiră să răspundă la subiectele pe care le pune cultura contemporană și nu se referă la biruința lui Hristos, la biruința creștinului prin puterea lui Hristos împotriva diavolului, a stricăciunii și a morții, se preocupă de lume și nu de transfigurarea omului, vorbește de estetică și artă și trece cu vederea asceza consacrată. Dorește să primească răspunsuri la întrebări ale culturii contemporane și nu se interesează de participarea la slava Crucii și a Învierii lui Hristos. Aceasta este problema teologiei postpatristice și a oricărei alte teologii care nu este bisericească, pentru că la baza ei teologia ortodoxă este eclezială, așa cum a arătat minunat Sfântul Apostol Pavel în Epistolele către Coloseni și Efeseni,
și după cum a subliniat și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu afirmând că teologia nu este postpatristică, ci este bisericească; teologia noastră ortodoxă este bisericească, nu postapostolică și postpatristică.
________________________________________

[1] Masalianismul este o erezie apărută în Mesopotamia în jurul anului 360 care nega faptul că prin Sfintele Taine omul primește har și afirma că singura putere duhovnicească era rugăciunea permanentă care conducea la dobândirea Duhului Sfânt. Această erezie a vătămat monahismul. Masalienii erau nevoitori care practicau sărăcia, castitatea și postul, dar refuzau viața sacramentală a Bisericii. Această învățătură a fost anatemizată de Sindoul al III-lea Ecumenic de la Efes din anul 431.

[2] Coloseni 1, 15

[3] Coloseni 1, 18; Efeseni 4, 15-16

[4] analogia ființei [n.tr.]


Ora este GMT +3. Ora este acum 11:25:10.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.