Minunea Naşterii Domnului


În seara de Crăciun, un tânăr l-a întrebat pe tatăl său:
- Tată, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără stricăciune, fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului a rămas neatins de păcat, în mod miraculos, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.
- Băiete - i-a răspuns tatăl - pentru Dumnezeu totul este cu puţinţă. Naşterea Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut. Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, Îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea înfinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul Lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul Lui Dumnezeu în inimă!

Cum pune diavolul şaua pe om!


Omul pune pe cal mai întâi poclada, apoi şeaua; strânge bine tofturul, îi aşează în gura zăbala de la frâu, pune piciorul în scară şi apoi îi sare în spate. Tot aşa pune şi dracul stăpânire pe om, cu încetul: mai întâi îi aruncă o pofta mai mică, apoi altele, din ce în ce mai mari şi mai vinovate. Şi după ce ţi-a sărit în spate şi te hăţuieşte bine, mai fă tu, omule, ceva ca să scapi de necurat sau mai zi dacă ai ce zice.

Poarta Raiului

Demult, a trăit un prinţ tare-tare bogat, care era, însă, şi foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar ca, într-o
noapte, a visat că murise şi ajunsese la poarta Raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
- Vino cu mine să îţi arăt unde vei sta de acum încolo. Şi au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate,
până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare şi frumos.
- A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?
- Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.

- Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el aşa ceva?
- E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe
pământ nu strânge nimic, fiindcă dăruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui. Bine, şi atunci eu unde o să stau? -a mai întrebat nemulţumit prinţul]- Uite acolo, în cocioaba aceea!
- Cum, în şandramaua aia?! Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă ... Cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?
- Sigur că este drept - i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu? Nimic! Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa ... Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale ...

În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe

pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogăţii peste bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu?

Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ: recunoştinţă celor
ajutaţi de el şi binele făcut. Aceasta era averea pe care nimeni nu ar fi putut să i-o fure!
Înţelept ar fi ca şi noi toţi să procedăm aidoma prinţului din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că: Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim!

Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te.

Patul de langa fereastra !
 

Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera.

Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.

Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.

Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc.Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se
profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.

Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii
si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.

Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in
detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din
urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.

Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la
fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.

Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!

Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: "Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?".

Sora ii raspunse surprinsa: "Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva". Apoi adauga trista: "Poate voia doar sa te incurajeze".

Ai auzit o poveste mai emotionanta decat asta? Ai simtit vreodata ceva asemanator sentimentelor pe care aceasta povestire le invoca?

Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa iti daruiasca. Asa ca e mai bine sa lupti pentru ceea ce-ti doresti tu si sa nu mai tii cont de ceea ce zic cei din jur.

Ai simtit vreodata invidie crunta fata de o persoana careia ai fi vrut sa ii iei
locul? Ai fost vreodata dezamagit - poate ceva care ai crezut ca va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai putin de atat? Ai primit vreodata incurajari fara rezerve si nu ai apreciat la acel moment importanta lor?

-Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cumde Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă. Însă, ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce avenit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, săzicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeste mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiulmeu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelasi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferitecând vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi AcelaşiDumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Însă, oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie, însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

Nădejdea mea este Tatăl! Scăparea mea este Fiul! Acoperământul meu este Duhul Sfânt! Treime Sfântă slavă Ţie!

este o pildă pe cât de incomprehensibilă pe atât de inteligibilă...!:25:

pilda nu este scrisă de mine ci doar copiată...! însă unele lucruri nu trebuiesc înțelese așa după ureche...pilda este dată în scopul de a-i ajuta pe alții să perceapă într-un mod cât mai facil aceasta, dându-le un exemplu cât mai "rațional'"...!


fie ca iubirea inefabilă a Prea Sfintei Treimii că se sălășluiască intru inimile voastre...!

Suflet întunecat
 

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalelemuntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-acontinuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-aspus:- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus.Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu pricina.Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată,lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită deDumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeuîi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenealupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea,sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora.Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însăsă fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău desufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "(Sfântul Vasile cel Mare )

Despre Avva Ilie, din Patericul Egiptean




A spus iar că a rămas într-un templu, şi au venit dracii spunându-i:
– Pleacă din locul nostru.
– Voi nu aveţi loc.
Şi au început să-i risipească lujerii de curmal, iar bătrânul el tot aduna. Apoi diavolul l-a luat de mână, trăgându-l afară. Dar în poartă s-a prins bătrânul cu cealaltă mână de uşă, strigând: Iisuse, ajută-mă. Şi diavolul fugi de îndată. Bătrânul începu să plângă. Domnul îi zise:
– De ce plângi?
– Că îndrăznesc să apuce omul şi să facă aşa.
– Tu te-ai lenevit; căci când m-ai chemat, ai văzut cum m-am arătat ţie.
Spun asta, că e nevoie de osteneală multă, şi fără osteneală, nu poate cineva să-l aibă pe Dumnezeu cu sine, că pentru noi s-a răstignit.

Cele două grăunţe
 

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tân- jind după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere, în schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea,spicul deveni copt şi roadă lui multă.Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, întimp ce mândria l-a costat scump pe primul. Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinţa noastră şi ne va răsplăti negreşit. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste oriceobstacol al vieţii, însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai esteloc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării negre - diavolul.

"Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.(Sfânta Scriptură)

Cine-i drept înaintea Domnului?
 

Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh.Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?- Nu, fiule, nici vorbă!- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă.Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?- Nici acesta?- Dar atunci, cine este drept?- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să teînalţi văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şifapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereudeasupra păcatelor şi si? nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţiavea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire.Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.

"Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Post Binecuvantat !

Greutatea păcatelor
 

Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un tăran care nu prea venea pe la biserică. Oprindu-l i-a zis:

-Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz? Pot să te ajut cu ceva?

-Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta si...

-Vai, fiule, nu se poate să nu-ti faci timp să vii la biserică, să aprinzi o lumânare si să spui o rugăciune...! Dacă tu nu te gândesti la Dumnezeu si nu cauti ajutorul Său, cum ai vrea să-ti poarte El de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poti rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îti dă sănătate, liniste si spor în casă. Însă dacă alegi să faci păcate, mai meriti oare ajutorul Său?

-Dar, părinte, ce păcate am eu? -zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave?

-Fiule - i-a mai spus preotul- orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îti strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar... ia adu-ti aminte, ieri a plouat?

-Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.

-Si azi, de ce ai putut să iesi din casă?

-E, părinte, pentru că de dimineată a iesit soarele si pământul s-a uscat repede.

-Păi, vezi, fiule? Anul trecut tii minte când au fost inundatiile? A plouat 3 zile în sir. Am mai putut noi să iesim atunci din case?

Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Asa mică ai impresia că nici nu-ti poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauti să le îndrepti prin căintă si bunătate, prin rugăciune în sfânta biserică, atunci imediat apare dragostea lui Dumnezeu, care aduce iar liniste sufletului, la fel ca si căldura si lumina soarelui, după o zi cu ploaie. Dar, atunci când ploile se adună si curg unele după altele, când mii si mii de picături, ce par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu mai le poate sta în cale. Tot astfel, dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale si devenim tot mai răi si mai egoisti.

Intră în biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te si închină-te în fata icoanelor si, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor si viata ta va fi un exemplu pentru cei din jur.

"Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului" (Avva Isaia).