Gandirea patristica
 

,,Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. "(Evrei 13,7-8)

,,Părinţii Bisericii sunt persoane care, prin viaţa şi activitatea lor, au meritat şi au primit de la Biserică titlul de Părinte al ei. Ei se numesc şi Sfinţi Părinţi, Părinţi ai Bisericii sau Părinţi bisericeşti.

Începând din primele secole creştine, denumirea de Părinţi bisericeşti, Sfinţi Părinţi, Părinţi Sfinţi, Părinţii Bisericii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sau Părinţii dascăli şi învăţători exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinţei. Ei, Părinţii, mari dascăli şi învăţători, sunt consideraţi drept reprezentanţii normativi ai tradiţiei doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizaţi ai credinţei, dar ei au avut şi o uriaşă experienţă duhovnicească, iar ortodoxia credinţei şi vieţuirea sfântă au constituit chintesenţa în scrierile şi în întreaga lor activitate. Pe lângă viaţă sfântă, ei s-au distins şi prin propovăduirea învăţăturilor bisericeşti primite de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli.

Pentru ca să poată fi numit cineva Părinte bisericesc, trebuie să avem încredinţarea că Biserica i-a acordat în mod expres acest titlu. Organul prin care vorbeşte Biserica este Sinodul Ecumenic. Prin urmare, Părinţii bisericeşti sunt numai acele persoane pe care le-a decretat vreun Sinod Ecumenic drept Părinţi bisericeşti. Prin deducţie, se mai consideră drept Părinţi bisericeşti şi aceia de care întâmplător nu s-a ocupat nici un Sinod Ecumenic, dar pe care i-au numit Părinţi bisericeşti ceilalţi Părinţi bisericeşti, decretaţi de Sfintele Sinoade.

De aici urmează că Părinţi bisericeşti sau Sfinţi Părinţi nu se mai numesc începând cu secolul al VIII-lea, fiindcă din acest secol nu s-au mai ţinut Sinoade Ecumenice, care să acorde acest titlu. Nu avem deci Sfinţi Părinţi sau Părinţi bisericeşti decât în primele opt secole. Prin urmare, titlul de Părinte bisericesc sau de Părinte al Bisericii numai Biserica îl poate da cuiva, chiar dacă numele de părinte îl putem acorda fiecărui cleric, dar numai de părinte al nostru.S-a dat deci acestor autori (din primele opt secole) denumirea de Părinţi. Acest titlu era rezervat, la origine,conducătorilor Bisericii, episcopilor, depozitari ai autorităţii doctrinare, cât şi disciplinare. Mai târziu, în tratatele teologice şi în lucrările conciliilor din secolul al V-lea acest cuvânt îi desemna atunci pe apărătorii credinţei împotriva ereticilor.

Condiţii pentru un Sfânt Părinte

Denumirea de Părinte o include pe cea de ortodoxie. Nu toţi autorii creştini care au scris despre subiecte religioase sunt numiţi Părinţi ai Bisericii şi fac obiectul Patrologiei, ci doar aceia care au respectat regula stabilită de Sfântul Apostol Pavel, depositum custodi (I Timotei 6, 20), vor putea să fie invocaţi ca o autoritate sigură de către creştinii din alte epoci. Ereticii nu merită acest titlu de onoare; nu sunt amintiţi în operele patristice şi în manualele de Patrologie decât în măsura în care trebuie să-i cunoaştem pentru a înţelege respingerea lor de către autorii rămaşi statornici în credinţă. Aceştia din urmă, care sunt aprobaţi de Biserică, merită, prin scrierile şi operele lor, să fie pentru toţi creştinii ghizi, profesori, Părinţi.

Deci, numele de Părinte bisericesc sau Părinte al Bisericii sau Sfânt Părinte se cuvine totuşi, în mod strict, doar scriitorilor care îndeplinesc următoarele patru condiţii: viaţă sfântă, învăţătură de credinţă ortodoxă, aprobarea Bisericii, vechime, ultima condiţie referindu-se la încadrarea autorului în limitele celor opt secole creştine, mai precis până la anul 787, dată la care a avut loc cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, de la Niceea.

După învăţătura ortodoxă, cei ce au propovăduit şi învăţături străine Bisericii sau contrare ei, oricât de mare le-a fost efortul propovăduirii, nu primesc numele de Părinţi bisericeşti, ci rămân simpli Scriitori bisericeşti. De exemplu, Fericitul Ieronim sau Fericitul Augustin. Acelaşi lucru se petrece şi cu cei care nu corespund în întregime în privinţa sfinţeniei vieţii. De obicei, cei ce au greşeli în învăţătură au şi în viaţă, aşa după cum ne spune Mântuitorul, că nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 16-18). Este important de ştiut faptul că atât probarea Bisericii, cât şi vechimea sunt necesare, deoarece au rol verificativ. Dacă prima este consemnată în mod expres în documentele sinoadelor, ecumenice şi locale, în decizii bisericeşti de maximă importanţă sau în chip tacit, prin folosirea învăţăturii anumitor autori pentru apărarea credinţei, cea de-a doua implică, pe de o parte, autoritatea timpului apropiat de Sfinţii Apostoli şi Părinţii din primele două veacuri, iar pe de altă parte, confirmarea apartenenţei autorilor respectivi la epoca unităţii depline a Bisericii din primul mileniu.

Aşadar, titlul de Sfânt Părinte l-a acordat Biserica numai acelor scriitori bisericeşti care au demonstrat că învăţătura ce o propovăduiesc o au prin inspiraţia Duhului Sfânt, pe Care L-a promis Domnul Apostolilor, când le-a făgăduit că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan 15, 16), Care îi va povăţui şi-i va învăţa tot adevărul, împărtăşindu-le învăţătura lui Hristos, a Cuvântului divin, Cel ce este cu ei până la sfârşitul veacurilor. De trimiterea Duhului Sfânt i-a asigurat Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli şi pe urmaşii acestora, episcopii şi preoţii. De aceea, şi Sfinţii Părinţi au fost aleşi cu precădere dintre episcopi, mai rar dintre preoţi (Sfântul Ioan Damaschin) şi numai în mod excepţional dintre diaconi (Sfântul Efrem Sirul). Dintre laici nu sunt Sfinţi Părinţi. Iustin Martirul şi Filosoful, de exemplu, un însemnat Scriitor bisericesc, poartă titlul de Sfânt ca martir, nu ca Părinte bisericesc.


Folosirea termenului de Părinte în Antichitate

În Antichitate, cei vechi dădeau acest titlu omagial învăţătorilor lor, ca celor ce au contribuit la naşterea personalităţii lor sufleteşti, aceasta fiind o formă a celor vechi de a-şi manifesta gratitudinea faţă de cei ce le predau învăţătura.

Sfinţii Apostoli au admis şi ei folosirea titlului de părinte dar restrângându-l numai la persoane care învaţă, propovăduiesc Evanghelia Domnului Hristos, trăiesc conform preceptelor acesteia şi învaţă şi pe alţii să le păzească. Deci învăţătura ce o propagă în scrierile şi cuvântările lor trebuie să fie a lui Hristos, iar nu cea eretică. Numai pe acela îl recunoaşte Biserica drept Părinte al ei, adică pe acela care propovăduieşte învăţătura ei curată, fără schimbări sau interpretări greşite.

Cuvântul Părinte are însă o evoluţie interesantă, potrivit mersului istoriei şi spiritualităţii Bisericii. Acest cuvânt era de origine sacră, cu rădăcini în Vechiul şi Noul Testament, exprimând raportul dintre învăţător şi ucenic, ca un raport între tată şi fiu. Ucenicii profeţilor se numeau fiii profeţilor (III Regi 20, 35). Învăţătorul de înţelepciune era socotit tatăl şcolarilor săi. În Noul Testament, legătura dintre învăţătorul-tată şi ucenicul-fiu pare a fi mai adâncă şi mai caldă. Sfântul Pavel scrie corintenilor: „Căci de aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi, căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos“ (I Corinteni 4, 15). Ceva mai didactic şi parcă nu atât de afabil, Sfântul Irineu vorbeşte aproximativ în acelaşi sens: „Cine a primit învăţătura de la cineva e numit fiu al celui care-l învaţă, iar acesta din urmă e numit tatăl său“ (Adversus haeres., IV, 41, 2). Clement Alexandrinul precizează, la rându-i: „La fel numim noi părinţi pe învăţătorii noştri“ (Stromate I, 1, 3).

În acest sens, calificativul de tată sau părinte era frecvent în primele secole, mai ales pentru episcop. Martiriul Sfântului Policarp, datând din perioada 155-158, pune în gura mulţimii păgânilor, care cereau moartea episcopului Policarp al Smirnei, următoarele cuvinte: „Acesta este dascălul Asiei, părintele (scil. tatăl) creştinilor“ (XII, 2). Aceasta înseamnă că denumirea de părinte era obişnuită în cazul episcopilor, de vreme ce a fost pusă până şi în gura păgânilor. În anul 177, martirii din Lion se adresau lui Eleuterie, episcopul Romei, cu apelativul părinte. La fel, printre epistolele lui Ciprian găsim câteva (Epist. XXX, XXXI, XXXVI) iscălite Cypriano papae. Acest obicei s-a răspândit repede, astfel încât, în secolul al IV-lea, denumirea în cauză a devenit ceva obişnuit.

Dacă, la început, cuvântul părinte se aplica mai ales episcopilor, cu timpul, a dobândit o semnificaţie aparte, în special atunci când era folosit la plural. De acum, părinţii nu mai sunt doar episcopii obişnuiţi, ci episcopii din trecut care erau martori ai doctrinei Bisericii şi deţineau o autoritate deosebită în materie de învăţătură a acesteia. Câteodată se întâmplă ca printre cei numiţi părinţi să fie persoane care n-au fost episcopi. Aşa, bunăoară Vasile, arhiepiscopul Cezareei (330-379), se va referi la episcopii întruniţi la sinodul din Niceea (325) în următorii termeni: „Ceea ce noi învăţăm nu este rezultatul propriei noastre cugetări, ci ceea ce am învăţat de la Sfinţii Părinţi“ (Epistola CXL, 2)".(va urma)

Sfinţii Apostoli şi Părinţii Apostolici

Ţinând seama de calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un Părinte bisericesc, Sfinţii Apostoli pot fi consideraţi ca cei dintâi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, pentru că ei întrunesc cu prisosinţă aceste calităţi. Totuşi, ei formează o categorie superioară celei a Părinţilor bisericeşti, de aceea nu li se dă titlul acesta. Dar şi ucenicii imediaţi ai Apostolilor au un titlu de superioritate între Părinţii bisericeşti, anume de Părinţi Apostolici.

Dintre ceilalţi Sfinţi Părinţi, Biserica îi cinsteşte cu titlul special de superioritate pe trei: Sfântul Vasile cel Mare, († 379), Sfântul Grigorie de Nazianz († 390) şi Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), numindu-i mari învăţători ai Bisericii. Titlul de Părinte nu se identifică pe deplin cu cel de Învăţat (Înţelept) al Bisericii. Acesta din urmă nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în Antichitatea creştină (ei sunt Părinţi şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare, şi presupune o aprobare specială din partea Bisericii, care nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Ei se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte şi Învăţaţi ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinţii ei, ci îi numeşte şi mari dascăli, adică îi aşază între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieştilor învăţături. Roma le asociază în plus, dintre orientali, pe Sfântul Atanasie, şi îi plasează în frunte pe înţelepţii latini, Sfântul Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Grigorie cel Mare. Aceştia patru sunt numiţi de teologii catolici şi Marii Părinţi ai Bisericii.

Părinţii Bisericii şi Scriitorii bisericeşti

Fără să aibă autoritatea teologică şi bisericească a Părinţilor Bisericii, unii dintre scriitorii bisericeşti sunt autori de lucrări importante sau numeroase. Printre aceşti autori putem cita în general pe apologeţii greci şi latini ai secolului al II-lea, pe Clement Alexandrinul, Lactanţiu, Rufin, Teodor de Mopsuestia, Didim cel Orb, Sinesiu de Cirene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, scriitori sirieni, armeni, georgieni etc. Părintele profesor Ioan G. Coman precizează că operele acestor scriitori reprezintă un uriaş material de istorie a culturii şi a spiritului creştin în primul mileniu, un material cu orientări şi soluţii variate pentru problemele vremii. Este o sinteză literar-filosofică şi spirituală a produselor muncii şi inteligenţei umane din trei continente din jurul Mediteranei în primul mileniu de după Hristos.

Unii dintre aceşti scriitori bisericeşti au fost dascăli de seamă, din înţelepciunea şi scrierile lor adăpându-se mulţi din cei ce au fost consideraţi Părinţi ai Bisericii. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, luând ca punct de plecare învăţătura Sfântului Varsanufie, supranumit şi Marele Bătrân, a încercat să explice rămăşiţa unora dintre teoriile greşite ale scriitorului bisericesc Origen la Sfântul Grigorie de Nyssa şi de Nazianz: „Ei au respectat pe Origen ca pe un dascăl de la care au învăţat multe. Datorită celor învăţate de la el, ei au putut înainta în cugetarea lor şi astfel au putut îndrepta cele mai multe dintre acelea, fiind călăuziţi în aceasta mai ales de Duhul Sfânt. Dar au rămas la ei unele mici fărâme din mulţimea greşită a învăţăturilor origeniste. Aceasta pentru că nu totdeauna au rugat pe Dumnezeu să le spună dacă şi acele mici fărâme sunt adevărate sau nu. În esenţă, Varsanufie face o distincţie între învăţăturile proprii ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi de Nyssa şi între unele cuvinte luate de la Origen, pe care le consideră însuşite de ei de la el. Căci de cele drepte, spuse de ei, declară (Sfântul Varsanufie) că sunt de la Duhul Sfânt, dar de cele greşite, rămase de la Origen, nu spune aceasta“(sursa Ziarul Lumina)

Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (I)

,,Cu siguranta, putini sunt cei ce, in vremurile noastre din urma, de plapande nevointe ascetice, nazuiesc catre inaltimile rugaciunii mintii (sau chiar cunosc ceea ce este aceasta); dar avertismentele Sfantului Paisie si ale altor Sfinti Parinti raman valabile si pentru nevointele mai mici ale multor dintre crestinii ortodocsi de astazi. Oricine citeste Filocalia si alte scrieri ale Sfintilor Parinti, si chiar multe dintre Vietile Sfintilor, va intalni pasaje despre rugaciunea inimii, despre vederea dumnezeiasca, despre indumnezeire si despre alte stari duhovnicesti inalte, si este esential pentru crestinul ortodox sa cunoasca ce ar trebui sa gandeasca si sa simta despre acestea.Sa vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfintii Parinti despre aceasta, si despre abordarea Sfintilor Parinti in general.

Sfantul Staret Macarie de la Optina (+ 1860) a gasit cu cale sa scrie, in mod deosebit, un „Avertisment celor ce citesc carti patristice duhovnicesti si doresc sa practice Rugaciunea mintala a lui Iisus”. Aici, acest mare Parinte, foarte apropiat secolului nostru, ne spune cu limpezime ce atitudine trebuie sa avem fata de aceste stari duhovnicesti: „Sfintii si de Dumnezeu purtatorii Parinti au scris despre mari daruri duhovnicesti nu pentru ca oricine sa nazuiasca fara discernamant spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le au, auzind despre astfel de daruri si descoperiri inalte, primite de catre cei ce s-au invrednicit de ele, sa-si poata da seama de propria slabiciune profunda si marea neputinta, si sa poate in mod involuntar sa tinda spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasa celor ce cauta mantuirea decat toate celelalte lucrari si virtuti”. Iarasi, Sf. Ioan Scararul (secolul al 6-lea) scrie: „Precum saracii. vazand vistierii imparatesti, isi cunosc si mai mult saracia lor, tot asa si sufletul, citind despre marile virtuti ale parintilor, isi face cugetul sau si mai smerit” (Treapta 26:25). Prin urmare, prima noastra abordare a scrierilor Sfintilor Parinti trebuie sa fie una plina de smerenie.

Iarasi, Sf. Ioan Scararul scrie: „E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfintilor. E un lucru pricinuitor de mantuire a ravni sa faci la fel. Insa a voi sa urmezi vietuirea lor dintr-o data e un lucru nesocotit si cu neputinta” (Treapta 4:42). Sf. Isaac Sirul (secolul al 6-lea) invata in a doua sa Omilie (asa cum este rezumata de catre Staretul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): „Cei ce cauta in rugaciune simtiri duhovnicesti dulci si le asteapta, si mai ales cei ce nazuiesc inainte de vreme spre vederea si contemplarea duhovniceasca, cad in inselarea vrajmasului si pe taramul intunecarii si al incetosarii mintii, fiind parasiti de ajutorul lui Dumnezeu si lasati diavolilor spre batjocura, pentru cautarea lor plina de mandrie, peste masura si vrednicia lor”.

Prin urmare, trebuie sa ne apropiem de Sfintii Parinti cu intentia smerita de a incepe viata duhovniceasca de la treapta cea mai de jos, si nici macar sa nu visam la dobandirea acelor stari duhovnicesti inalte, care ne depasesc pe de-a-ntregul. Sf. Nil din Sora (+ 1508), un mare Parinte rus al vremurilor mai apropiate noua, scrie in Asezamantul sau monahal (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, in trupul lor muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost gasiti vrednici sa primeasca in aceasta viata trecatoare o particica din bucuriile ce ne asteapta in patria noastra cereasca?... Noi, cei impovarati cu nenumarate pacate si prada patimilor, suntem nevrednici chiar si de a auzi asemenea cuvinte. Totusi, punandu-ne nadejdea in harul lui Dumnezeu, suntem incurajati sa tinem cuvintele scrierilor sfinte in mintile noastre, ca macar putin sa ne dam seama in ce ticalosie ne aflam si catre ce nebunie suntem impinsi.”

Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (II)

,,Spre a ajuta intentiei noastre smerite de a-i citi pe Sfintii Parinti, trebuie sa incepem cu cartile patristice de baza, cele ce invata ABC-ul. Un incepator al secolului al 6-lea din Gaza a scris odata marelui batran vazator in duh, Sf. Varsanufie, cu mult in duhul incepatorului ortodox neexperimentat de astazi: „Am carti ale dogmelor si pe cand le citesc, simt ca mintea mi se duce dinspre gandurile patimase catre contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfantul batran i-a raspuns: „N-as vrea sa te ocupi de carti precum acelea, din pricina ca iti inalta mintea; ci este mai bine a cerceta cuvintele Batranilor care iti smeresc mintea, coborandu-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cartile dogmatice, ci ti-am dat o povata; caci mancarurile sunt osebite” (Intrebari si raspunsuri, nr. 544).

Iarasi, diferite carti patristice despre viata duhovniceasca sunt potrivite crestinilor ortodocsi in diferite conditii de viata: cea potrivita indeosebi celor singuratici nu este aplicabila in mod direct calugarilor ce traiesc viata obisnuita; cea potrivita calugarilor in general nu va fi relevanta in mod direct pentru mireni; si in fiecare conditie, hrana duhovniceasca potrivita celor ce au ceva experienta poate fi cu totul nedigerabila pentru cei incepatori. Din momentul in care cineva a dobandit un anumit echilibru in viata duhovniceasca, prin practicarea efectiva a poruncilor lui Dumnezeu in disciplina Bisericii Ortodoxe, prin citirea rodnica a scrierilor elementare ale Sfintilor Parinti, si prin calauzirea duhovniceasca din partea parintilor ce traiesc – atunci acel cineva poate dobandi mult castig duhovnicesc din toate scrierile Sfintilor Parinti, aplicandu-le la propriile-i conditii de vietuire.

Episcopul Ignatie Briancianinov a scris, referitor la aceasta: „S-a observat ca incepatorii nu pot adapta niciodata cartile la starea lor, ci sunt in mod invariabil atrasi de tendinta cartii. Daca o carte da sfaturi asupra tacerii si arata bogatia de roade duhovnicesti ce sunt adunate prin tacerea profunda, incepatorul va avea, in mod invariabil, o dorinta puternica de a merge in singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste de ascultarea neconditionata sub povatuirea unui Parinte purtator de Duh, incepatorul va capata, in mod inevitabil, o dorinta pentru viata cea mai stricta in supunere desavarsita fata de un Batran. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste doua cai de vietuire. Dar cartile Sfintilor Parinti ce descriu aceste stari pot influenta un incepator intr-atat incat, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei, acesta sa hotarasca cu usuratate sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate mijloacele de a-si lucra mantuirea si de a spori duhovniceste punand in practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieti desavarsite zugravita in culori stralucitoare si ispititoare in imaginatia sa.” Prin urmare, el concluzioneaza: „Nu te increde gandurilor, parerilor, viselor, impulsurilor ori inclinatiilor tale, chiar de iti ofera sau iti astern dinainte-ti, intr-o infatisare atragatoare, cea mai sfanta viata monahala” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre calugari se refera si la mireni, cu ingaduinta pentru conditiile diferite ale vietii laice.

Sf. Varsanufie indica in alt Raspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfintii Parinti mult prea academic: „Cel ce se ingrijeste de mantuirea sa nu trebuie nicidecum sa intrebe [Batranii, de ex. sa citeasca cartile Patristice] doar pentru dobandirea cunoasterii, caci cunostinta semeteste (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit sa intrebe despre patimi si cum trebuie cineva sa isi traiasca viata, adica, cum sa se mantuiasca; caci aceasta este trebuincios, si calauzitor spre mantuire”. Prin urmare, nu este potrivit cuiva sa citeasca Sfintii Parinti doar din curiozitate sau ca un exercitiu academic, fara o intentie efectiva de a practica ceea ce invata ei, potrivit propriului sau nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin ca este cu putinta sa ai multa informatie abstracta despre Sfintii Parinti, fara a avea nici o cunoastere duhovniceasca. Despre unii ca acestia spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Dupa cum cineva, imbracat fiind saracacios, se viseaza bogat, dar sculandu-se din somn, iarasi se vede sarac si gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvantul duhovnicesc; ei par ca vorbesc in cunostiinta de cauza, desi nu-i asa. Fara sa fi gustat din obiectul cuvintelor lor, raman cu mintea la o oarecare inchipuire.”

O incercare, pentru a afla daca citirea de catre noi a Sfintilor Parinti este academica sau adevarata, este indicata de catre Sf. Varsanufie in raspunsul sau catre un incepator care a descoperit ca a ajuns semet si mandru, atunci cand vorbea despre Sfintii Parinti (Raspunsul nr. 697): „Cand vorbesti despre viata Sfintilor Parinti si despre raspunsurile lor, trebuie sa te osandesti, spunand: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine.

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)

CAPITOLUL I
,,Dumnezeu

Frumusetea gandirii patristice poate fi surprinsa mai ales in tematica ei, in problematica ei. Obiectul acestei gandiri il formeaza Dumnezeu, Logosul, lumea si omul. Dezbatute cand mai calm, cand mai furtunos, cand in chilii umile de calugari, cand in salile fastuoase al sinoadelor ecumenice, aceste probleme au primit solutii de o siguranta si de o armonie necunoscute lumii pagane.

Dumnezeu e centrul intregii gandiri patristice.De la El pornesc si spre El se indreapta toate creaturile. El este izvorul intregii existente, fiind existenta insasi. Aceasta idee, luata din Vechiul Testament, da o temelie de granit si o frumusete unica gandirii patristice. Fiind izvor si scop a tot ce exista, totul pleaca de la Dumnezeu si se intoarce la Dumnezeu in acea frumusete si puritate primara proprii operei iesite din Perfectiunea insasi. Frumusetea monoteismului patristic e cu atat mai remarcabila cu cat, exceptand perioadele monoteiste ale religiei iudaice, curatenia, integritatea si perfectiunea Dumnezeului crestin erau aproape necunoscute gandirii grecesti. Bajbaind intre materialism, spiritualism si eclectism, filosofia elena nu reusise decat rareori si sporadic sa presimta sau sa formuleze vag ideea unui singur Dumnezeu. Nous-ul lui Anaxagoras, Logosul lui Heraclit, Demiurgul lui Platon si primul Motor al lui Aristotel nu sunt decat intrezariri si preambuluri. Chiar cand ideea monoteista reuseste sa se desprinda ceva mai precis la unii ganditori stoici sau neoplatonici, ea este asa de inconsistenta si de oscilatorie, incat nu poate forma un temei pentru un sistem filosofic, cu atat mai putin pentru o credinta. Lucrul se explica in oarecare masura prin rolul dominant al mitologiei, care nu se multumea sa circule in majoritatea genurilor literare, ci se infiltrase cu abilitate si-si castigase loc onorabil si in filosofie. Puzderia de zei elenici nu putea inlesni infiriparea unui monoteism, chiar mediocru, intai pentru ca acesti zei erau constituiti de Homer si de Hesiod intr-un panteon puternic si sistematic, si prezenta lor se facea simtita in absolut toate manifestarile spirituale ale neamului grec, in al doilea rand pentru ca chiar in sistemele de filosofie cele mai spiritualiste, cosmogoniile sau antropogoniile erau organic legate de un numar mai mic sau mai mare de zei. Dar motivul de capetenie al incapacitatii filosofiei elene pentru monoteism sta in caracterul eminamente laic al poporului grec. Este singurul popor civilizat al lumii vechi care n-a avut teologie si preoti. Plecand de la datele imediate ale simturilor, de la materie, filosofii eleni au cautat pe cai sinuoase originea lumii. Nici unul dintre ei nu s-a putut ridica pana la culmea definitiei biblice ca Dumnezeu este "Cel ce este".

Dumnezeul gandirii patristice este creatorul lumii din nimic.Eternitatea si atotputernicia Lui l-au capacitat sa creeze lumea din nimic. Demiurgul platonic creeaza lumea dintr-o materie deja existenta. Cosmologia si antropologia platonica se vor resimti totdeauna de imperfectiunea acestei conceptii.Sfintii Parinti invata ca Dumnezeu a facut lumea din bunatate si iubire si ca a creat-o ca pe o podoaba. Conceptia despre o lume-podoaba exista si in gandirea greaca, dar cand la eleni lumea era un cosmos armonios iesit din cultul grecului, la Sfintii Parinti cosmosul e o exteriorizare a perfectiunii divine. Armonia vine din mintea divina nu din ratiunea umana. Dumnezeul Sfintilor Parinti este, in fine, izvorul insusi al frumosului. "Daca Dumnezeu ar crea ceva urat, n-ar mai fi Dumnezeu", zice Origen."Dumnezeu este frumusete, dar El depaseste orice frumusete", zice marele teolog din Nazianz.Toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu ca imaterialitatea,transcendenta, si perfectiunea sunt prezentate si dezbatute de gandirea patristica cu un lux de cunostinte, cu o siguranta, cu o precizie si cu o eleganta logica si metodologica, cum rar se intalnesc in filosofia profana. Origen, Grigorie de Nazianz in Discursuri teologice, Dionisie Pseudo-Areopagitul in Numele divine si Ioan Damaschin in Dogmatica si Dialectica au scris pagini model de clasicism filosofic. Argumentele ontologic si cosmologic pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu sun si astazi valabile in aceeasi forma in care le-a crea si prezentat gandirea patristica.

Logosul si Intelepciunea

Piscul frumusetii gandirii patristice este invatatura despre Logos si Intelepciunea divina. Existent in filosofia lui Heraclit si mai ales cea stoica, Logosul capata la Sfintii Parinti, o semnificatie si o importanta noua, devenind pilonul central al gandirii crestine. Corporal, desi de o materialitate subtila, circuland ca un fluid in toate elementele lumii vizibile, la stoici. Logosul nepastrand din filosofia pagana decat numele, este in filosofia crestina principiul generator si mantuitor al universului. Afirmatia prologului Evangheliei Sfantul Ioan ca: "Fara El (Logos) nimic nu s-a facut din ce s-a facut" a indicat ganditorilor crestini sa vada in Logos izvorul general al fiintelor si principiul creatiei. Expresia din acelasi prolog ca: "In El era viata" inseamna o viata spirituala, rationala. Aici doctrina crestina despre Dumnezu-Logos are atingere cu teoria platonica despre "Idei", dar aceasta atingere e trecatoare, pentru ca, desi "Ideile" lui Platon prezente inca in doctrina scolii alexandrine sub numele de noymata , tipoi si logoi , imperiul acestor "Idei" se destrama: Logosul in care ancorasera "Ideile" erau la Dumnezeu insusi. Atotputernicia si atotstiinta Logosului au facut inutila prezenta "Ideilor".

Dupa acelasi prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul e "Lumina lumii". Aceasta Lumina este, in gandirea patristica, izvorul cunoasterii. Stiinta inseamna lumina prin impartasirea mintii noastre din Lumina nepieritoare a cunoasterii desavarsite care e in Dumnezeu-Logos. Dogmatistii si mai ales misticii patristici vad in cunoasterea si in apropierea de aceasta lumina a Logosului, ultimul grad al desavarsirii gnostice, al contemplatiei. Inundarea cu lumina divina echivaleaza cu intrarea in paradis. O alta consecinta de valoare exceptionala a acestei teorii este ca Logosul fiind temeiul primar al lumii si in acelasi timp lumina, urmeaza ca lumina este fundamentul luminii. Lumina ca baza a creatiei si a cosmosului este o conceptie unica in istoria filosofiei si in istoria religiilor.

Patronand creatia si conducand cosmosul, lumina Logosului s-a proiectat partial asupra lumii si a oamenilor dinainte de venirea Mantuitorului. Exista in lumea precrestina o cunoastere naturala a Logosului, care a precedat cunoasterea Logosului intrupat.Intre participarea la Logos inainte de Hristos si revelatia lui Hristos, este aceeasi deosebire ca intre samanta si fruct sau ca intre tabloul unui obiect si obiectul insusi.Logosul nu este numai creator, El este si ordonator. Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca Logosul este legea naturala care patrunde totul, care conduce lucrurile si care ne calauzeste de la lucruri la Dumnezeu. El mentine cosmosul in armonia proprie si nu lasa nimic la intamplare. Cand Tatian Asirianul spunea grecilor sa nu-si faca un titlu de orgoliu din stiinta lor, pentru ca aceasta stiinta e luata din intelepciunea barbarilor, el intelegea prin aceasta ca atat intelepciunea barbarilor si Legea evreilor cat si stiinta elena sunt opera Logosului ordonator. E o idee impartasita de intreaga gandire patristica.

Creatia cea mai revolutionara a gandirii patristice este identificarea Logosului cu Iisus Hristos.Iisus Hristos este Logosul total, integral. Aceasta identificare, care era un scandal pentru filosfia elena si pentru mentalitatea iudaica, este opera revelatiei supranaturale. Logosul partial a facut loc Logosului total in persoana istorica a lui Iisus Hristos. Revelatia a atins cel mai inalt punct al lucrarii ei. Venirea lui Hristos in lume inseamna desavarsirea operei Logosului prin mantuirea pe care el o aducea oamenilor si intregului univers. Aceasta mantuire inseamna suprimarea pacatului si a tuturor consecintelor lui prin moartea trupeasca a Logosului insusi, apoi crearea din nou a lumii prin inundarea luminii inefabile a adevaratei cunoasteri si a harului. Aceasta lumina de cunoastere si har iradia din insusi Logosul Iisus Hristos. Prin identificarea Logosului cu Iisus Hristos, gandirea patristica reface unitatea primordiala a cosmosului unind Logosul precrestin cu crucea luminii in persoana istorica a Mantuitorului. De aici inainte lumea e una si toate eforturile ei tind spre imparatia Luminii.

Cu aceeasi frumusete gandirea patristica prezinta invatatura despre intelepciunea divina. Aceasta Intelepciune este manifestarea in act a lucrarii Logosului.Ea este Dumnezeu insusi. Ea nu e o cunoastere filosofica, nu e gnoza, nu are nici o asemanare cu intelepciunea omeneasca. Ea e pentru iudei sminteala, pentru pagani nebunie. Intelepciunea divina depaseste ratiunea umana, pentru ca ea lucreaza dupa modul supranatural; dar ea nu exclude ratiunea noastra, ci o presupune intr-un anumit sens.Intelepciunea divina contine inceputul, ratiunea si forma tuturor creaturilor. Este, deci, o intelepciune creatoare. Ea este si proniatoare, caci nimic nu se intampla in lume fara stirea si fara hotarirea ei. Sfintii Parinti opereaza cu Intelepciunea divina mai ales cand combat doctrina pagana despre destin."(va urma)

Capitolul II

,,Lumea

Lumea este opera mainilor lui Dumnezeu. Combatand conceptiile elenice ale scolilor ioniana si atomista, care puneau la inceputul lumii elemente irationale, Sfintii Parinti urmand invataturii biblice, afirma ca lumea e creata de Dumnezeu. Impotriva lui Platon si a neoplatonicilor, ei stabilesc ca din nimic. In pagini fascinante, Origen si Sfantul Vasile cel Mare arata imposibilitatea unei materii preexistente creatiei si coeterne cu Dumnezeu. Lumea a fost creata in timp si este continuu sub ochiul bigilent si proniator al Intelepciunii divine. Sfintii Parinti, in deosebi Origen, Sfantul Vasile cel Mare, Tertulian si Fericiul Augustin descriu cu lux de amanunte compozita elementelor materiei. In afara de universul vizibil, Dumnezeu a creat si lumea spirituala a ingerilor. Origen si Dionisie Pseudo-Areopagitul ne descriu cu lux de detalii crearea si armonia acestei lumi.

Lumea e, in gandirea patrisitica, expresia bunatatii divine. Ea este o opera iesita dintr-un act de iubire. Conceptie inalta pana la care se ridicasera in oarecare masura Hesiod si Platon, dar al caror Eros nu e decat un accident sau atribut pasager, nu o realitate ontologica, nu substanta divina insasi, cum e in cazul Dumnezeului crestin.Fiind opera a bunatatii si a iubirii, lumea este frumoasa. Lumea, zice Origen, a fost facuta de Dumnezeu limitata, pentru a putea fi frumoasa. S-a zis ca Origen gandeste aici ca un grec, care nu putea concepe lumea ca infinita, intrucat infinitul era pentru grec ceva barbar, lipsit de armonie si masura. Adevarul e ca frumusetea lumii, in gandirea patristica, nu e datorita limitarii ei in spatiu decat partial, pentru ca mintea omului sa se poata ridica pana la aceasta frumusete; in fond frumusetea cosmica e ca o exteriorizare a frumosului care e Dumnezeu insusi. Materia insasi nu e rea in sine. Ea contribuie, prin cantitatea data fiecarei creaturi, la armonia universala. "Noi credem, zice Origen, ca Dumnezeu, Tatal a toate, a poruncit acestea pentru mantuirea tuturor creaturilor Sale prin ratiunea inefabila a Logosului Sau si a Intelepciunii Sale..; diferitele lor miscari, numite mai sus, au fost randuite sa fie potrivite si folositoare armoniei lumii...". Frumusetea si rostul inalt al lumii vazute sunt o nota caracteristica a gandirii patristice, in opozitie nu numai cu conceptia gnosticilor care afirmau ca lumea e imperfecta, dar si cu o seama de sisteme si religii vechi care, la fel ca budismul, religiile orientale si de misterii sau diferite hemetisme, pretindeau ca lumea e un rau si ca trebuie parasita cat mai repede. Platon insusi, care exalta atat armonia cosmica, armonia "ideilor", condamna lumea vizibila care e un mormant al lumii invizibile. Sfintii Parinti ca Vasile cel Mare, Grigoriei de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur, Cyril al Alexandriei, Gericiul Ieronim, Fericitul Augustic, Ioan Damaschin se intrec in a canta frumusetile naturii in mijlocul careia ei traiesc. Pentru ei lumea e un loc de incercare intru desavarsire.

Omul in gandirea patristica

Omul este faptura lui Dumnezeu. Dupa ingeri, el este cea mai desavarsita creatura a intregului univers. Luptand contra diferitelor antropologii care asezau originea omului cand in pamant, cand in apa, cand in alte elemente ale materiei, gandirea patristica stabileste obarsia divina a omului, care nu deriva nici din animale, cum pretindea un filosof grec, nici din lemn cum afirma poetul Hesiod, ci a iesit din mainile Creatorului. E in aceasta afirmatie nu numai o consecinta a cosmologiei patristice, dar si constatarea ca omul e singura oglinda reala a lui Dumnezeu pe pamant. Originea divina a omului explica, singura aspiratiile lui catre divin.Pusa timid de Tertulian, examinata cu pasiune de Origen, antropologia crestina se inalta la rangul de sistem desavarsit si unitar prin mintea de aur a acelor genii si fericiti sfinti care au fost Grigorie de Nussa si Fericitul Augustin.

Alcatuit din trup si suflet, omul luat in sine nu este nici desavarsit nici nedasavarsit; el este bun si poate deveni mai bun. Partea principala a fiintei lui este sufletul, care e mai de pret decat trupul, caruia el ii da viata si-I face posibila adunarea stiintei si practicarea virtutii. Cuvantul de ordine al gandirii patristice este primatul sufletului si inrudirea lui, in deosebi a partii conducatoare din suflet, a lui "Nous", a mintii, cu Dumnezeu. Sufletul, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, este o entitate rationala, creata, vie, care da putere de viata si de perceptie corpului organic si sensibil, atat timp cat aceasta viaza. Sufletul are trei facultati: vegetativa, senzitiva si rationala; acestea trei formeaza una in sufletul rational. Prin aceasta definitie, Sfantul Grigorie inlatura definitiv impartirea platonica si stoica a sufletului in cele trei elemente cunoscute.

Printr-o demonstratie savanta si extrem de interesanta, care este si astazi valabila, Grigorie de Nyssa si Nemesius de Emesa arata legatura organica, indisolubila dintre trup si suflet. Sufletul si trupul sunt create in acelasi timp. Omul nu ia nimic din afara, cu exceptia hranei, ci se dezvolta din interior in afara, din puterea interna. Aceasta putere este sufletul. Sufletul e prezent din momentul zamislirii, nu se poate insa manifesta in forma perfecta, fiindca-I lipsesc organele necesare. El se dezvolta progresiv. La inceput activeaza numai puterea de hrana. La nastere, corpul ajungand la lumina, incepe sa lucreze sensibilitatea. Cand s-a maturizat ca un fruct, atunci ratiunea lumineaza in om. De aceea sufletul si trupul merg impreuna. Sufletul nu salasluieste intr-o anumita parte a trupului, ci in tot trupul. El ramane continuu unit cu corpul, chiar dupa moarte, intrucat nefiind spatial el poate persista cu partile componente ale corpului chiar dupa dezagregarea acestuia. La invierea din urma, nu vor trebui ca sufletele sa mearga la judecata cu corpurile cu care au murit.

Indrazneata si sitematica, aceasta antropologie are, printre altele, meritul de a fi impus filosofiei unitatea omului si a naturii sale alcatuita, din trup si suflet, unitate care a invins dualismul platonic.Drama umanitatii, incepand cu pacatul din paradis si sfarsind cu preziua mantuirii prin Iisus Hristos, este infatisata in toata durerea, dar si in toata frumusetea ei. Gandirea patristica releva si analizeaza fara incetare pacatul, care, lucru vrednic de retinut, e definit nu ca o actiune pozitiva, ci ca o lipsa a ceva care trebuia sa fie, lipsa hotararii pentru Dumnezeu.Cu toate necazurile si suferintele lui, cu toata tragedia care-l consuma din pricina pacatului care-l roade, omul este si ramine pentru gandirea patristica cea mai mare podoaba a lumii, o perla, careia nimic din ce exista in univers nu I se poate compara. Iata cum glasuieste in aceasta privinta una dintre mintile de aur ale Sfintilor Parinti:

Cine ar putea sa admire cum se cuvine nobletea acestei fiinte care uneste in ea pe cele muritoare cu cele nemuritoare, care impreuna pe cele rationale cu cele irationale, care poarta in propria ei fire chipul intregii creatii, lucru pentru care a fost numita lumea cea mica (microcosmos), fiinta care a fost invrednicita de Dumnezeu cu atata atentie, pentru care sunt toate cele prezente si cele viitoare, pentru care Dumnezeu insusi S-a facut om, care tinde spre nemurire si fuge de ce este muritor, care, alcatuita dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este regina in ceruri, care traieste impreuna cu Hristos, care este copilul lui Dumnezeu si care e asezat mai presus de orice stapanire si autoritate?

Cine ar putea sa povesteasca privilegiile acestei fiinte? Ea colinda marile, frecventeaza cerul cu ochiul mintii, cugeta la miscarile, distantele si volumul astrelor, recolteaza pentru sine pamantul si marea, dispretuieste fiarele si monstrii apelor, toata stiinta, arta si cercetarea ii reusesc, intretine cu cine vrea legaturi peste granite cu ajutorul scrisului, nu se lasa impiedicat de corp si profeteste cele viitoare. Omul e domn peste toate, stapaneste peste toate, se bucura de toate, vorbeste cu ingerii si cu Dumnezeu, porunceste creaturii, ordona demonilor, cerceteaza natura lucrurilor, se osteneste pentru Dumnezeu, este salas si templu al lui Dumnezeu. Toate aceste el le obtine prin vitute si evlavie". Orice comentar la acest text este superfluu."(va urma)

Capitolul III

Interpretare patristica a naturii si istoriei

,,Sfintii Parinti dau o noua interpretare naturii si istoriei. Mantuirea adusa de Iisus Hristos a afectat nu numai soarta omului, ci pe a intregii naturi. Aceasta natura, purificata prin moartea si invierea Domnului, dogorita de caldura harului, devine ogorul fecund al divinatatii. Roadele naturii sunt sfinte si ele nu pot fi platite, alterate sau suprimate decat de pacat. Natura nu-I pazita de arhangheli ca paradisul, pentru a interzice accesul celor impuri: Satan si satelitii lui au libertatea sa circule si sa ispiteasca; mantuirea prin Hristos nu a impus naturii sfintenie, ci numai a purificat-o pentru a merge pe calea desavarsirii. In fond, omul e acela care determina caracterul pozitiv sau negativ al naturii fata de Dumnezeu, caci el e cel ce apreciaza.
Sfintii Parinti au, in general, o atitudine de simpatie si chiar de dragoste fata de natura propriu-zisa. Inainte de a lua hotarari mari, in momente de tulburare, din nevoia de a adanci sau limpezi gandurile si mai ales pentru a se desavarsi, Sfintii Parinti se retrag in sanul naturii: la poalele, pe povarnisul sau pe piscul muntilor, pe malul apelor, in pesteri, in paduri sau in pustiu. Traind in contact direct cu natura pura, ei se regasesc pe ei insisi, si reintra in ritmul sacru al firii, pe care o canta in versuri inaripate ca Grigorie de Nazianz sau in proza lustruita ca Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur si Fericitul Augustin. E caracteristic ca intr-un asemenea loc retras, pe malul Irisului, in Pent, cei doi colegi si prieteni Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie Teologul au alcatuit, din scrierile lui Origen, acel cod al conduitei crestinului desavarsit, care se numeste "eleganta" sau "distinctia spirituala". Majoritatea Sfintilor Parinti si a scriitorilor bisericesti greci si latini scriu cate un tratat despre feciorie. Ei exalta virginitatea omului, la lumina comparatiilor nesfarsite cu puritatea naturii. Natura crestina are prospetimea, castitatea si inocenta creaturilor in momentul iesirii din mainile lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie de Nazianz spune undeva ca el prefera sa traiasca cu fiarele caci ele sunt mai bune ca oamenii. Fiarele despre care ne vorbeste Sfantul Atanasie in Viata Sfantului Antonie sunt deghizari satanice, caricaturizari ale animalelor, nu animale propriu-zise. Incercarea demonilor de a altera firea imbracand chip animalic e tot asa de frecventa si sub masca umana.

Gandirea patristica are aprecieri aspre la adresa naturii umane. Aceasta e perfectabila, dar e inclinata mai ales spre lunecare. Sfintii Parinti lupta din rasputeri contra lunecarilor naturii prin intarirea si inarmarea sufletului. Natura umana trebuie inaltata prin vindecarea imperfectiunilor si transfigurata prin exercitiul continuu al virtutii si al cunoasterii.Natura, e, in gandirea patristica, opera lui Dumnezeu si serveste omului pentru exercitiul desavarsirii. Ea e una, alcatuind un tot perfect unitar, nu impartita in diferite etaje apartinanad fiecare altei divinitati, ca in mitologia indiana, greaca, latina s.a. Natura nu e nici identica cu destinul, ca la atatia ganditori pagani, nici suficenta siesi avandu-se pe sine cauza si scop, ci ea e un instrument in mainile lui Dumnezeu, care lucreaza dupa planurile sale ascunse. Cercetarea stiintifica a naturii pe care unii Sfinti Parinti o practica cu pasiune confirma principiile credintei si mareste entuziasmul cunoasterii.

Istoria capata si ea un sens nou. Ea nu mai este o inlantuire anosta de cauze si fapte economice, politice, sociale si militare, proprii unor tari sau unor vremi. Continuand sa existe, aceste cauze si fapte nu se mai explica prin specificul omenesc sau prin imponderabilul intamplarii ori al destinului, ci prin planul insondabil al Providentei divine. Istoria umana se desfasoara pe pamant printre oameni si pentru oameni, dar ea nu e o simpla jucarie terestra, ci e puternic si organic legata de istoria cerului. Aplicand faptelor istorice, teoria filosofica a Logosului "spermatikos", istoricii patristici declara ca istoria omenirii precrestine este o pregatire pentru istoria cea noua care incepe cu anul nasterii Mantuitorului. Prin umbrele si luminile ei, dar mai ales prin luminile ei, istoria universala deschide drumul istoriei mantuirii, istoriei crestine. Imparatii si conducatorii de popoare legislatorii si oamenii precrestini se integreaza cu onoare in istoria divina daca ei au lucrat dupa dreptate si dupa ratiune. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune undeva ca numai prin planul Providentei se explica minunata coincidenta a raspandirii crestinismului cu asezarea pacii romane sub primii Cezari, coincidenta care a transformat umanitatea.
Fericitul Augustin, in lucrarea sa celebra De civitate Dei, imparte omenirea in doua cetati rivale, care duc un razboiu neincetat: cetatea pamanteasca, a acelora care traiesc dupa om, dupa modelul uman, si cereasca a acelora care traiesc dupa Dumnezeu, dupa modelul divin. Aceste doua cetati sunt amestecate si inlantuite aici pe pamant, dar ele vor fi bine separate una de alta la sfarsitul lumii in fata dreptului Judecator. Dumnezeu va face insa ca cetatea celor alesi sa se intinda pana la marginile pamantului, ca imparatii si conducatorii sa fie in tarile lor imaginea fidela a lui Dumnezeu in ceruri - cum caracterizeaza Eusebiu pe Constantin cel mare,- ca istoria sa fie o manifestare terestra a planului divin.

Istoria umana este, pentru gandirea patristica, actiunea in desfasurare a unitatii terestre sub ochiul vigilent al lui Dumnezeu. Aceasta actiune va trebui, cu trecerea veacurilor, sa ajunga expresia insasi a bunatatii divine. Coborarea lui Dumnezeu in istorie prin intruparea lui Iisus Hristos este o garantie sigura." (va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE LUNI SEARA

Capitolul IV

,,Metoda si logica

Metoda si logica gandirii patristice reies de la sine din cele expuse pana aci. Aceasta metoda si aceasta logica sunt o imbinare de elemente istorice, de ratiune, de stiinta si de revelatie supranaturala. Sudarea si armonizarea acestor elemente a parut inca din antichitate si pare si astazi unora drept un "scandal". Acest "scandal" nu poate fi insa decat in mintea necunoscatorilor sau dusmanilor crestinismului.

Primul element al metodei gandirii patristice este faptul real, necontestat de nimeni, al istoricitatii venirii lui Dumnezeu in lume prin intruparea, viata si faptele lui Iisus Hristos. Persoana istorica a Mantuitorului da gandirii patristice un temei de granit pe care nu l-a avut nici un sistem filosofic din lumea veche. Principiile, argumentele si rationamentele gandirii profane nu ieseau din certitudinea stiintifica a unui fapt istoric, ci de cele mai multe ori din apriorisme, judecati abstracte sau observatii empirice, care fara a fi totdeauna inexacte, puteau servi pro si contra unei teze. Aceasta incertitudine filosofica e necunoscuta gandirii patristice.

Al doilea element al acestei metode este cercetarea cu ajutorul ratiunii atat cat aceasta se poate intinde si lucra. Sfintii Parinti selecteaza si utilizeaza achizitiile ratiunii umane din toate filosofiile pamantului. Dar ei nu admit toate produsele ratiunii fara distinctie. Unele din aceste produse sunt erori datorita intunecarii partiale, altele datorita limitelor firesti ale ratiunii, altele, in fine, datorita interventiei demonilor. Sfintii Parinti precizeaza ca multi filosofi se contrazic, pentru ca ei nu prind si nu gandesc cu precizie adevarul. Cu alte cuvinte, ratiunea umana nu poate capata nici in intregime si nici o exactitate adevarul. Numai o ratiune luminata si superlativizata prin har poate indepline acest oficiu. Aceasta ratiune purificata si desavarsita prin puterea harului este in deosebi utilizata de gandirea patristica. Ea depaseste capacitatea ratiunii extraharice si poate ajunge, depasind chiar cel mai mare geniu uman, pana la granita surpanaturalului.

Gandirea patistica nu evita, ci cultiva cu pasiune cercetarea stiintifica propriu-zisa. Stiintele naturale, stiintele exacte si anexele acestora au format obiectul de studiul al multora din Sfintii Parinti. E suficient sa mentionez scoala alexandriana, apoi pe cei doi frati Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, in fine pe Sfantul Ioan Damaschin, in ale caror opere e pusa la contribuitie intreaga stiinta a vremii lor. Autorii patristici cerceteaza pe larg compozitia materiei, descriu sau analizeaza cele trei regnuri: anorganic, vegetal si animal, ne vorbesc despre compozitia atmosferei si a astrelor, studiaza geometria si matematicile - Origen e produsul unei asemenea scoli si va conduce o atare scoala - ei sunt maestri in stiintele liberale ca filologia si dialectica. Se cunoaste admiratia pe care pagani si adresari ca Prohyriu si Libaniu o aveau fata de elitele intelectuale crestine. Stiinta nu contrazice, ci ajuta si lumineaza pietatea.

Al patrulea si cel mai de seama element al metodicei patristice este colaborarea revelatiei supranaturale. Am vazut ca ratiunea luminata de har se inalta numai pana la portile supranaturalului. De aici inainte, revelatia divina singura orienteaza si indoctrineaza gandirea patristica. Elementele revelate, adica Sfanta Scriptura, inspiratia si viziunile prin care Dumnezeu vorbeste multora dintre Sfintii Parinti, minunile prin care Iisus Hristos sau Sfanta Treime se fac vaditi si multe altele, pot contrazice experientele ratiunii umane, fara ca prin aceasta sa stirbeasca ceva acestor elemente revelate. De fapt revelatia nu contrazice, ci completeaza si depaseste puterile si datele gandirii omenesti. Aceasta gandire, cu toata frumusetea si inaltimea ei, este limitata. Gandirea patristica isi are izvorul cunoasterii in Iisus Hristos insusi: "Hristos este intelepciunea personificata si adevarul; in El se afla ascunse toate comorile cunoasterii", zice Sfantul Ioan Damaschin. Izvorul principal al stiintei patristice se afla, asadar, in Dumnezeu, nu in lume, in Creator, nu in creaturi. Parintii armonizeaza intr-o adevarata simfonie revelatia supranaturala cu istoria si stiinta omeneasca. Aceasta simfonie nu vrea sa cante decat adevarul. Ea e orchestrata de o logica pe care n-o accepta totdeauna filosofia laica, geloasa pe categoriile si fagasurile ei. Dar logica gandirii patristice are avantajul de a lucra cu intrecul real, in lumea vazuta si nevazuta, cu Dumnezeu insusi, spargand zidurile stramte si cenusii ale gandirii profane. E logica luminii paradisiace.

Concluziile Parintelui Ion G Coman

Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti. Nu cercetarea orgolioasa a vietii si operelor lor, nu ganduri straine de lumina arzanda a existentei lor, ci dragostea neprihanita si inima umilita ne apropie de sufletul lor si de mintea lor. Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac. Deci, stiinta suprema, stiinta despre Dumnezeu, nu se poate obtine decat prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni". Frumusetea e opera iubirii. Daca lumea noastra e frumoasa, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu. Gandirea Sfintilor Parinti e frumoasa pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu. La randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti. Si nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii. Aceasta cunoastere ducand, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala. Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii. Dar aceste tristeti sunt trecatoare. Nota dominanata este elanul spre inaltimi, bucuria trairii in Dumnezeu.

In fine, gandirea patristica armonizeaza umanul cu supranaturalul. Spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna. Sus acolo, in azurul nesfarsit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti."(material preluat de pe crestinortodox.ro)va urma

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE MARTI SEARA

CAPITOLUL V (I)

,,Indumnezeirea-scopul vietii umane

Conceptul crestin de indumnezeire a parcurs o dezvoltare lunga inainte de Sfantul Maxim si pozitia sa ar trebui inteleasa pe fondul acesta. Pentru scopul urmarit de noi, nu este necesara o prezentare mai elaborata a acestei istorii. Curentul general este coerent, iar ideea de indumnezeire la Sfintii Parinti greci a fost tratata destul de bine intr-un numar de monografii.

Conceptul de indumnezeire in traditia crestina de dinaintea Sfantului Maxim Marturisitorul

Parintii greci timpurii, ca Sfantul Irineu, Sfantul Clement al Alexandriei si Origen, au avut cu siguranta un concept de indumnezeire legat in special de ideea chipului lui Dumnezeu in om si a infierii omului in Hristos, dar o teologie a indumnezeirii nu a fost dezvoltata decat incepand de la Sfantul Atanasie. Se poate spune ca aceasta teologie a avut ca punct de plecare binecunoscutul dicton: "Logosul S-a facut om pentru ca noi sa ne facem dumnezei..."

Aceasta afirmatie - pe care ar trebui sa o remarcam, pentru ca ea cuprinde aspectul reciprocitatii in Hristos, aflat la radacina formulei tantum-quantum, de exemplu, asa cum o gasim la Sfantul Maxim - a fost elaborata in doua idei integrate, ambele bazate pe intruparea lui Hristos: 1) comunicarea cunostintei despre Dumnezeu prin revelatia lui Hristos si 2) patimirea lui Hristos pentru a obtine nemurirea pentru oameni. Adoptarea oamenilor in filiatia divina se identifica mai departe cu indumnezeirea la Sfantul Atanasie, dupa cum a fost si in traditia anterioara, desi, in acelasi timp, se specifica faptul ca acest fel de asimilare in Dumnezeu nu trebuie inteles ca identificare. Filiatia divina este chiar scopul intruparii. Desigur ca exista in final un accent puternic pe Botez si pe Sfantul Duh, ca agent ultim al indumnezeirii.

Parintii capadocieni, in general, il urmeaza pe Sfantul Atanasie. Atat Sfantul Vasile cel Mare, cat si Sfantul Grigorie de Nazianz ofera o descriere explicita a ideii de indumnezeire, cu toate ca atitudinea lor este restrictiva pentru a evita posibilele interpretari gresite. Unele perspective noi au fost adaugate de Sfantul Grigorie de Nyssa, care a fost totusi destul de retinut. El a pus un accent puternic pe distanta care exista intre Dumnezeu si om si, de asemenea, pe diferenta dintre caracterul imuabil al lui Dumnezeu si caracterul pururea miscator al omului. Acceptand liber acest caracter miscator Hristos a eliberat omul din robia mortii - aspect important al indumnezeirii, de la bun inceput. El adauga la importanta Botezului, primit prin credinta, o intelegere a Sfintei Euharistii ca unificare a trupului indumnezeit al lui Hristos cu al nostru. Asadar, indumnezeirea este inteleasa explicit pe baza unirii Logosului cu omul intreg, unire prin care natura umana se indumnezeieste in El.

__________

Portret patristic:,,Ce faci tu pentru om? Să fii în mijlocul lumii, în mijlocul suferinţei" (Parintele Galeriu)
Avva Galeriu (căci aşa îi spuneau fiii săi duhovniceşti cei mai apropiaţi) era un iubitor şi osârduitor al rugăciunii neîncetate. Ţinea cu sfinţenie poruncile, căutând ca prin curăţire şi nepătimire, însoţite de dragoste şi întărite de rugăciune, să înainteze în urcuşul vieţii contemplative; atunci când se ruga, toţi cei care l-au cunoscut şi au trăit sub oblăduirea Sfinţiei Sale pot mărturisi, fără nici un fel de tăgadă, că atingea desăvârşirea. Simţeai efectiv cum vorbea cu Dumnezeu, atunci când se ruga; rămân de neuitat serile de vineri, ale rugăciunilor de dezlegare pentru cei ce se spovedeau şi se pregăteau pentru Sfânta Împărtăşanie. Numai cei ce au trăit acele clipe de neuitat pot să spună că simţeau cu adevărat atingerea harului Duhului Sfânt. În clipele acelea, cei ce erau prezenţi trăiau deplinătatea sentimentului că Biserica este locul unde Cerul se uneşte cu pământul.

Odată, pe când ne aflam împreună cu Avva, la ceas târziu de seară şi de taină, în grădiniţa din faţa căsuţei ,,din poveşti", de lângă biserică, se auzea o muzică asurzitoare, cu sonorităţi orientale, dar de prost-gust şi care irita auzul în tot locul şi-n toată vremea, l-am întrebat la un moment dat pe Avva dacă nu-l deranja cumva acel zgomot practic dezagreabil, iar Sfinţia Sa a răspuns, aducând şi peste prezenţi pacea sa: ,,Atunci când te afli în linişte cu sufletul, toate aceste lucruri nu le mai iei în seamă, nu te mai pot tulbura în nici un fel."

După mai bine de 57 de ani de preoţie, părintele Galeriu recomanda cu mare grijă şi atenţie, dar şi cu foarte mult tact învăţătoresc, în chipul desăvârşitei smerenii, într-un cuvânt adresat preoţilor tineri: ,,Întâi să aibă conştiinţa lui Hristos şi a răspunderii înaintea lui Dumnezeu, a istoriei şi a poporului. Feriţi-vă de judecata oamenilor! Apoi să creadă cu tărie în adevărul sfintei Ortodoxii. Este slujitorul celei mai drepte, celei mai curate, celei mai depline credinţe, pe care noi o putem apăra în faţa întregii lumi. ...Să nu-i fie ruşine de credinţa lui, care este cea mai sfântă. O putem apăra astăzi şi în faţa ştiinţei, şi în faţa filosofiei. ...Credinţa te face om. Nici filosofia, nici ştiinţa nu te fac om, om cu definiţia ta adevărată de a fi după chipul Lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El. ...Să aibă, deci conştiinţa că în Sfânta Ortodoxie se află adevărul suprem. Iar pe de altă parte trebuie să conştientizeze clipa aceasta, în care există atâta suferinţă şi atâta lume este chinuită. Unul este flămând, altul tremurând. Ce faci tu pentru om? Să fii în mijlocul lumii, în mijlocul suferinţei. ...În vremurile vechi, preotul era centrul în comunitatea lui. El răspundea de toate problemele acesteia."

Părintele suferea mult pentru om, pentru cel căzut şi doborât de păcat, luptând cu toată fiinţa sa ca să-l ridice pe fiecare dintre semenii ce aveau nevoie de ajutorul Lui Dumnezeu. Suferea pentru umanitatea care a rătăcit drumul prin păcate şi spunea cu durere nesfârşită, referindu-se la aceasta: sărmana lume este bolnavă, tare a mai rătăcit drumul; nu se mai poate regăsi pe sine, trebuie ajutată sărmana. Sunt nenumărate momentele când părintele, dacă întâlnea vreun om aflat în lipsuri mari, îşi dădea fie paltonul, fie pantofii, sau banii din buzunar, pentru cel lipsit. Hristos a Înviat, părinte Galeriu!"
__________

Elaborarea acestei idei arata ca dezvoltarea ei ulterioara este adanc inradacinata in hristologie. In realitate, dezvoltarea ulterioara a hristologiei a favorizat acceptarea indumnezeirii ca element permanent al doctrinei crestine. Se poate vedea acest lucru, de exemplu, la Sfantul Chiril al Alexandriei, pentru care indumnezeirea devine certitudine pe temeiul dublei consubstantialitati a lui Hristos. Sfantul Chiril evidentiaza faptul ca natura umana se indumnezeieste in Hristos, in principiu, pe baza intruparii, iar aceasta indumnezeire se realizeaza in cazul fiecarui om in parte prin harul Duhului Sfant. Sfantul Chiril intelege asemanarea cu Dumnezeu ca apartinand taramului sfinteniei, pe temeiul misiunii omului de a realiza asemanarea in sine insusi, ceea ce duce la o evaluare a virtutilor in asociere cu conceptul de sfintenie ontologica, ce caracterizeaza conceptia lui despre indumnezeire.

Un element nou a fost introdus de Sfantul Dionisie Pseudo-Areopagitul, in scrierile caruia cuvantul theosis; a inlocuit, in cele din urma, theopisis, ca termen teologic tehnic. Aici remarcam influenta tarzie a neoplatonismului. Altminteri, Sfantul Dionisie nu merge mai departe decat predecesorii sai. El accentueaza ca indumnezeirea este scopul creatiei si o vede realizata in asemanare si in unire cu Dumnezeu. Este doar darul harului dumnezeiesc si se realizeaza prin Botez si prin Sfanta Euharistie. Prin ierarhii, omul urca la virtutea divina. In multe privinte, Sfantul Dionisie este la fel de grijuliu sa evite neintelegerile, pe cat sunt si Sfintii Parinti capadocieni."(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE MIERCURI SEARA

Capitolul V (II)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Doctrina Sfantului Maxim despre indumnezeire - un rezumat al antropologiei sale teologice

Conceptia Sfantului Maxim despre indumnezeire depinde in mare masura de cea a Sfantului Dionisie Pseudo-Areopagitul, asa cum o dovedeste clar folosirea termenului theosis, dar el este tributar si celorlalti predecesori ai sai si traditiei generale pe care am conturat-o. Pune accent puternic pe ideea ca indumnezeirea este implinita prin intermediul harului divin si ca mijloacele ei sunt Biserica, Sfintele Taine etc. Dar principala contributie personala consta in felul in care combina doctrinele despre intrupare si indumnezeire, pe baza formulei tantum-quantum, legata de conceptele comunicatio idiomatum si perichoresis. Tocmai acest lucru ne permite sa-i prezentam doctrina despre indumnezeire ca rezumat al intregii sale antropologii teologice.

Pentru Sfantul Maxim, temelia doctrinara a indumnezeitii omului se gaseste, evident, in unirea ipostatica a naturii divine si a celei umane in Hristos. Dar rezultatul intruparii - acela ca natura umana se indumnezeieste in unirea ipostatica cu cea divina in Hristos - se intemeieaza, la randul sau, pe scopul creatiei lui Dumnezeu, caci El a creat omul pentru a-l face partas la natura divina. Aceasta participare la natura divina nu se realizeaza pe baza naturii umane. Prin urmare, trebuie sa se realizeze pe fundamentul unirii ipostatice dintre natura umana si natura divina in Logos. Sfantul Maxim demonstreaza foarte clar ca, daca indumnezeirea s-ar petrece conform naturii umane, atunci natura ar fi indeplinit-o, dar nu este asa, pentru ca se datoreaza doar scopului lui Dumnezeu si harului. Asadar, caracteristic indumnezeirii, asa cum o intelege Sfantul Maxim, este ca ea se realizeaza chiar in conditiile in care se petrece unirea ipostatica a lui Hristos, adica in armonie perfecta, insa fara schimbare sau stirbire a naturilor.

Convingerea Sfantului Maxim este ca indumnezeirea nu se realizeaza dupa natura umana, desi omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu. Relatia omului cu arhetipul sau nu implica, in consecinta, o astfel de participare, cum ar presupune o unitate ontologica. Dumnezeu si omul isi sunt paradigme unul altuia, spune Sfantul Maxim. Relatia lor ramane astfel pe taramul imitarii, al capacitatii de adaptare reciproca la modurile de existenta.Aceasta pozitie da posibilitatea Sfantului Maxim sa spuna, pe de o parte, ca nu exista nici o putere inerenta in natura umana care sa fie capabila sa in dumnezeiasca omul , si totusi, pe de alta parte, ca Dumnezeu se face om in masura in care omul se indumnezeieste - evident pe baza faptului ca omul are o dorinta naturala sa-si gaseasca placerea doar in Dumnezeu. Folosind formula tantum-quantum, infatiseaza acea patrundere si comunicare reciproca, posibila in cadrul unirii ipostatice.

Este foarte clar acum ca aceasta ultima afirmatie trebuie inteleasa atat in sens general, cat si in raport cu fiecare persoana. In primul caz, el se refera la intruparea divina a lui Iisus, unde formula indica simplu ca intruparea divina si indumnezeirea umana se petrec in acelasi timp. Pentru ca, asa cum ne amintim, nu exista nici macar o yvcoiari in Hristos, cel putin potrivit intelegerii ulterioare a Sfantului Maxim, si astfel, in Hristos, natura umana este unita in principiu cu Logosul - gasindu-si ipostasul in ea - si legat de aceasta natura, exista de asemenea o vointa naturala, care doreste sa-si gaseasca odihna doar in Dumnezeu. Dar, intrucat nu exista nici o ezitare in cazul lui Hristos, nici o cantarire a alternativelor, Sfantul Maxim poate spune ca Dumnezeu se intrupeaza intr-atat cat omul se indumnezeieste. in al doilea caz - cand textul se aplica fiecarui crestin in parte -, trebuie inteles in analogie cu ceea ce am spus deja. Omul nu dispune de o putere naturala de a se indumnezei pe sine, dar prin Botez a fost eliberat, in asa fel incat sa poata alege liber ceea ce este bine pentru el. Si, prin urmare, o alta intrupare se petrece in credincios, o intrupare in virtutile sale - desi ele sunt inca in limita naturii -, care se realizeaza ca miscare revelatoare a lui Dumnezeu catre om. Omul isi exercita lucrarea virtuoasa si primeste prin har reflectii ale insusirilor divine in sine, deoarece Dumezeu si omul isi sunt paradigme unul altuia. Din nou cele doua miscari sunt concepute ca petrecandu-se in acelasi timp. Omul s-a indumnezeit prin darul dragostei, pe cand insusirile dumnezeiesti au devenit lucratoare in el.

Dar acum putem vedea imediat ca ceea ce Sfantul Maxim numeste indumnezeire nu se restrange doar la "treapta" cea mai inalta a desavarsirii duhovnicesti. Sau, mai bine spus: fiindca indumnezeirea se produce deja in viata practica, si ea trebuie considerata cea mai inalta forma a desavarsirii; evident, nu exista o ordine cronologica fixa intre diferitele elemente in schema dezvoltarii duhovnicesti la Sfantul Maxim. indumnezeirea este, ca sa spunem asa, simplu, cealalta fata a intruparii - adica a intruparii in Iisus si in fiecare om in parte -, si astfel, se petrece peste tot unde intruparea se petrece, adica oriunde se poate spune ca Divinitatea "patrunde" in sfera umanului, pe baza schimbului de insusiri care a survenit prin unirea ipostatica.

Pozitia aceasta a Sfantului Maxim este clar exprimata intr-una din scrierile lui de inceput, in care spune, folosind o formula destul de indrazneata: de fapt cea mai desavarsita opera a dragostei si sfarsitul lucrarii ei este sa permita, printr-o atribuire reciproca (adica communicatio), ca trasaturile individuale (idiomata) ale celor ce sunt uniti prin legaturile ei, la fel ca si numele lor, sa devina folositoare amandurora, astfel incat omul se face dumnezeu, iar Dumnezeu este numit si apare ca om (...)". Este evident ca in intreaga opera a Sfantului Maxim aceasta "comunicare" trebuie inteleasa strict, nu ca o amestecare a naturilor, nici a vointelor lor, ci ca o coordonare a lucrarilor divine si umane, care pastreaza caracteristicile fiecareia dintre ele, dar ingaduie o revelare a lui Dumnezeu in categoriile umane (prin reflectarea insusirilor Lui) si relatia omului cu Dumnezeu in viitoarea "fiintare vesnica", datorita acelorasi calitati ce se concentreaza in darul divin al iubirii.

Putem spune acelasi lucru si despre "contemplarea naturala". Ea se realizeaza printr-un proces in care mintea este adusa la o golire si la o intelegere unificata care reflecta simplitatea divina. Acolo, din nou, omului i se daruieste prin har simplitate si identitate de la Dumnezeu. impreuna cu nemurirea trupului si neschimbabilitatea sufletului, simplitatea este darul ultim pe care indumnezeirea il presupune. Faptul ca aceasta este daruita omului se va revela in final si se va realiza numai dupa moarte - in viata de apoi, care se daruieste omului prin Hristos ca "fiintare vesnic fericita"(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE JOI SEARA

Capitolul V (III)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,, Indumnezeirea este scopul crearii omului. Omul a fost plasmuit pentru a se face partas firii dumnezeiesti. Indumnezeirea nu sufera descriere. Nici aceia care au gustat-o in viata lor pamanteasca nu au putut-o descrie. Acest fapt nu exclude, desigur, orice incercare de a se face referire la ea. Dar orice astfel de incercare se margineste la spatiul lumii create si nu poate patrunde in natura ei reala. Indumnezeirea, dupa cum observa Sfantul Grigorie Palama, "chiar si zisa, negraita ramane, avand nume - se spune de catre Parinti - doar pentru cei ce au avut parte de ea".

Premisele indumnezeirii omului stau in crearea lui "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna insa ca indumnezeirea se realizeaza prin puterile omului sau ca apare ca urmare a dezvoltarii lui morale sau spirituale. Dumnezeu este necreat, pe cand omul este creat, intre Dumnezeu si om exista o discontinuitate naturala.Oricate ar dobandi omul, oricat s-ar desavarsi moral sau spiritual, nu se poate apropia de Dumnezeu si indumnezei. Iar daca lucrul acesta este general valabil pentru om, pentru ca are fire creata, cu atat mai mult este valabil pentru omul pacatos si cazut, care si-a denaturat firea.

Indumnezeirea nu este produsa de catre om, ci este oferita lui ca dar al lui Dumnezeu. Omul a vrut de la inceput sa se indumnezeiasca, dar a dat gres. Ceea ce nu a izbutit acesta - refuzandu-L pe Dumnezeu - a adus-o Dumnezeu, prin inomenirea Lui. Inomenirea lui Dumnezeu realizeaza indumnezeirea omului.Dumnezeu Cuvantul Si-a asumat firea omeneasca si a indumnezeit-o. Aceasta s-a facut prin impreuna-lucrarea Maicii Lui. Prin desavarsita ei daruire lui Dumnezeu "cea a tuturor oamenilor tarana, in trup lui Dumnezeu iarasi s-a zidit".

Trupul lui Hristos este radacina cea noua, care aduce vlastarelor ei viata vesnica si nestricaciunea. De la Hristos, care are plinatatea harului dumnezeiesc, se da oamenilor harul indumnezeitor. Si pentru ca Hristos Si-a luat trupul din Preasfanta Lui maica, ea a devenit simbol al Bisericii si maica a credinciosilor. Astfel oamenii sunt legati de Dumnezeu si intreolalta ca frati ai lui Hristos si copii ai Maicii Lui.Prin Hristos omul nu se reintoarce, simplu, la starea in care se afla inainte de caderea lui, ci este dus mult mai sus. Aceasta noua stare este aratata prin inaltarea lui Hristos.Inaltarea, ca de altminteri intreaga viata a lui Hristos, nu este o chestiune a Sa personala, ci aratare a slavei omului celui nou. Inaltarea lui Hristos a slobozit firea omeneasca de necesitatea lumeasca si a ridicat-o la fericirea imparatiei lui Dumnezeu.

Astfel a devenit "Parintele veacului ce va sa vina". Hristos, ca si "chip al Dumnezeului Celui nevazut", deschide omului celui zidit "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu calea indumnezeirii, care este si calea adevaratei libertati. Iar acest dar al lui Hristos este adus omului prin icoana Lui cea dupa fire: Duhul Sfant, Duhul libertatii. Intrucat fiecare om este faptura "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu, are inlauntrul lui dorinta indumnezeirii, care adesea se manifesta in formele cele mai paradoxale si contradictorii. Dorinta aceasta este in cele din urma dorire de Hristos, catre Care omul isi are dintru inceput raportarea sa.

Omul este chemat sa impreuna-lucreze cu harul lui Dumnezeu, pentru a fi dus la indumnezeire. Fara aceasta conditie indumnezeirea nu este cu putinta. Iar aici este scoasa in evidenta marea raspundere a crestinului. Daca pentru omul care nu are legatura cu Hristos pricina pacatului a fost si este pofta propriei deificari, pentru crestin pricina pacatului a fost si este neglijarea sau nelucrarea harului dat de Dumnezeu, care indumnezeieste omul. Iar daca pacatului omului care a trait inainte de sau departe de Hristos i se poate gasi o oarecare justificare considerandu-se valoarea tintei urmarite, pacatul crestinului isi ia intreaga lui gravitate si intregul lui tragism de la inaltimea si maretia darului trecut cu vederea.

Indumnezeirea omului vine ca rod al asemanarii lui cu Hristos. Fara imitarea vietii lui Hristos nu este cu putinta desavarsirea si indumnezeirea omului. In traditia patristica se disting de obicei trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti: a) curatirea, b) luminarea si c) indumnezeirea. In primul stadiu omul se curateste de patimi, pe cand in cel de al doilea este luminat si cunoaste ratiunile celor ce sunt, care la randul lor duc la Dumnezeu-Cuvantul. In fine, in cel de al treilea stadiu se infaptuieste unirea cea dupa har a omului cu Dumnezeu si asemanarea lui cu El, indumnezeirea. Distingerea acestor trei stadii ale desavarsirii spirituale nu trebuie perceputa mecanic, ci tipologic. De altfel nici unul dintr-aceste trei stadii nu este rupt de celelalte doua, ci este organic legat de ele, si fiecare stadiu ce urmeaza il presupune pe cel precedent."(Georgios Mantzaridis,preluare de pe crestinortodox.ro) va urma

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE VINERI SEARA

CAPITOLUL V (IV)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b) perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoar­cerii harului, care este mai bogata in trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor.

Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie. Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca. Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara inceput si necircumscrisa.Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu.

Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere". Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor.

Harul lui Dumnezeu il preface pe credincios. Intreg omul, ca existenta psihosomatica unitara, se uneste cu Dumnezeu si se face prieten al Lui. Dupa cum fierul inrosit devine foc, fara a inceta sa fie fier, asa si omul care se impartaseste de lumina dumnezeiasca devine lumina, fara a inceta sa fie om. In firea omeneasca cea creata Se salasluieste si lucreaza Dumnezeu Cel necreat. in felul acesta, asa cum noteaza Sfantul Grigore Palama, "in Pavel traieste si vorbeste Hristos, desi Pavel este cel ce se afla traind si vorbind; astfel Petru omoara si inviaza, desi doar Dumnezeu este Cel ce se afla omorand si inviind". De aceea cel indumnezeit nu se lauda cu virtutile si realizarile lui. Orice fapta buna si orice virtute sunt in ultima analiza rodul harului lui Dumnezeu, care exista si lucreaza inlauntrul lui. Omul indumnezeit devine lumina a lumii. Primeste lumina lui Dumnezeu si o da mai departe. Nu lumineaza de la sine insusi, ci cu lumina Aceluia. Nu este izvor al luminii, ci primitor si transmitator al ei. Din singurul izvor al luminii isi primeste stralucirea fiecare, dupa propria masura. Si, desi este creat, devine necreat dupa har. Astfel omul patrunde in odihna cea vesnica, unde traieste desavarsirea cea nesfarsita."(Georgios Mantzaridis)

Viata pierderii si aflarii

,,Viata crestina este viata pierderii si aflarii, a distrugerii si a intregirii. Pierderea se realizeaza la nivelul stricaciunii, iar aflarea la nivelul vesniciei. Trecerea de la stricaciune la vesnicie se face prin puterea lui Hristos, dar are nevoie si de indraznirea omului. In trupul lui Hristos credinciosul depaseste impartirea firii sale si isi afla unitatea lui ontologica. Este eliberat de constrangerea stricaciunii si a mortii si devine partas vietii adevarate. Este introdus in orizonturi nemarginite si dobandeste posibilitatea de-a deveni ipostas adevarat. Locul dezvoltarii noului sau ipostas este trupul lui Hristos, Biserica, iar taramul manifestarii acestuia sunt ceilalti.

Adevarata societate sau comuniune umana se dezvolta dupa modelul Sfintei Treimi. Dupa cum fiecare Persoana a Sfintei Treimi nu are doar o parte a firii dumnezeiesti, ci este Dumnezeu desavarsit si are intreaga Dumnezeire, tot astfel si fiecare om adevarat nu are doar o parte a firii omenesti, ci este om desavarsit si are intreaga umanitate. Om adevarat este omul universal sau „omul pe de-a'ntregul"; este acela care, prin harul lui Dumnezeu, cuprinde in ipostasul sau intreg neamul lui Adam. In ciuda diferentei incomprehensibile si a alteritatii naturale care exista intre Dumnezeu si om, Dumnezeul Treimic este pus inaintea Bisericii ca model pentru intreaga omenire si pentru fiecare om in parte."Eu" isi afla sinele propriu in "tu", pentru ca astfel devine cu putinta identificarea lui cu intreaga fire omeneasca. Legile identitatii si opozitiei sunt inlaturate. Ceilalti devin invierea fiecaruia. Interesul fiecaruia se afla in interesul celuilalt. Castigul unuia dintre madulare este castig de obste. Mantuirea fiecaruia priveste intreg trupul.

Actualizarea unitatii credinciosilor in trupul Bisericii se realizeaza prin iubire si se cultiva prin supunerea reciproca a madularelor ei. Supunerea libera, ca expresie a iubirii fata de aproapele, largeste persoana umana, o face salas al "impreuna-cuprinderii" celorlalti si o arata ipostas ce imbratiseaza intreaga existenta umana. Credinciosul desavarsit nu isi iubeste aproapele "ca pe sine insusi" intrucat l-ar simti psihologic sau social asemanator siesi, ci fiindca este ontologic unit cu el prin firea omeneasca ce o au in comun, al carei nou cap, in Biserica, este Hristos; fiindca este deofiinta cu el.Iubirea catre aproapele ramasa la nivel psihologic sau social nu depaseste ruptura dintre eu si tu. Poate fi forma superioara de iubire proprie lumii cazute, dar nu este cea mai desavarsita pe care o poate cunoaste omul. Iubirea catre aproapele la nivel ontologic se afla dincolo de ruptura dintre eu si tu. Este iubirea ce duce la perihoreza sau intrepatrunderea lor. Iar aceasta nu se izbuteste prin puterile omenesti, ci are caracter harismatic si devine cu putinta in Biserica lui Hristos. Iubirea lui Hristos devine si iubire a credinciosului, inlauntrul caruia traieste Hristos."

Crestinul este omul social prin excelenta, dar si omul antisocial prin excelenta. Este prin excelenta antisocial pentru ca neaga lumea si lucrurile lumii, spre a se da pe sine insusi lui Dumnezeu. Dar este si prin excelenta social pentru ca in Dumnezeu si prin Dumnezeu afla adevarata iubire si comuniune cu intreaga lume. Intrucat traieste in Hristos si viata lui "este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu", detine premisele ontologice de a-l iubi pe fiecare om, chiar si pe vrajmasul sau."(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE VINERI SEARA

CAPITOLUL V

Viata pierderii si aflarii (II)

,,Hristos a venit in lume ca Mesia, asadar ca Mantuitor si mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Si savarseste lucrarea aceasta apropiindu-se de om ca aproape al lui. Se infatiseaza ca flamanzind, insetand, strain, gol, bolnav, in inchisoare, avand asadar nevoie de ajutor, ospitalitate si sprijin. Mai mult, nu Se margineste la cineva sau la cativa, ci Se imparte in mod neimpartit si Se afla deopotriva in toti si in fiecare. Tine de om faptul de-a primi sa raspunda la venirea Lui. Si daca aduce lui Hristos hrana, apa, adapost, ajutor, atunci Hristos insusi i Se face lui hrana, apa, adapost, ajutor si viata si sociale ale oamenilor dimensiuni teologice. in persoana aproapelui exista Hristos insusi. De aceea orice aducem aproapelui, aducem lui Hristos, dupa cum si refuzul de-a sluji aproapelui constituie refuzul de-a sluji lui Hristos. Adevarata viata a omului se afla in persoana aproapelui sau. In perspectiva aceasta ospitalitatea ocupa in viata crestina locul cel mai inalt.

Biserica il cheama pe om sa priveasca rautatea sau neputinta celuilalt ca a sa proprie si sa o combata in sine insusi. Cu atat mai mult il face, desigur, sa lupte impotriva propriilor lui rautati si neputinte, ajungand pana la ura de sine. Ura de sine, ca ura fata de pacatul care se incuibeaza inlauntrul omului, il curateste de rau.Iubirea crestina nu este o notiune abstracta, ci este legata de persoane concrete si de o umanitate concreta. Pentru Hristos aproapele este omul concret sau umanitatea concreta si nu notiunea abstracta a omului sau a umanitatii. Iar iubirea catre Dumnezeu are caracter personal. Trairea ei se realizeaza la nivelul comuniunii persoanelor: a lui Dumnezeu si a aproapelui. In Dumnezeu se afla plinatatea iubirii. Iubirea catre Dumnezeu, ca iubire catre arhetip, face adevarata si iubirea catre icoana (chipul) Lui, omul. Dimpotriva, despartirea de Dumnezeu distruge si iubirea fata de aproapele. Destrama comuniunea adevarata si da nastere singuratatii, care poate exista chiar in cazul unor mari densitati de populatie.

Trupul lui Hristos este spatiul mantuirii si al punerii in valoare a potentialului omului. Credinciosul care traieste ca madular al trupului lui Hristos participa la bucuria si tristetea aproapelui sau. Priveste aspiratiile celuilalt ca propriile sale aspiratii si realizarile proprii ca realizari ale intregului trup. Acest fapt necesita, insa, sfaramarea cochiliei izolarii egoiste si incetarea potrivniciei fata de aproapele. Credinciosii se unesc in trupul lui Hristos ca madulare inseparabile ale lui. Sfintirea fiecaruia capata dimensiuni universale, pentru ca in persoana lui este recapitulata intreaga lume.Lumea este asemenea unui spital in care fiecare sufera de o anumita boala. Cand crestinul se ingrijeste de vindecarea sa, nu il osandeste pe celalalt de boala lui. Cand uita de adevarul acesta, uita de fapt de insusi scopul sau.

Credinciosul e dator sa aiba inima curata. Iar cel ce are inima curata ii vede pe ceilalti buni. Curatia inimii omului se adevereste "cand pe toti ii considera buni si nu vede pe nimeni care sa ii fie necurat sau spurcat". Gandurile pe care le cultiva cineva despre aproapele sau sunt revelatoare pentru sine insusi. Iar dupa felul in care se raporteaza la aproapele poate fi inteleasa propria sa stare duhovniceasca. Cultivarea gandurilor bune nu inseamna incapacitatea sau neputinta distingerii oamenilor sau a lucrurilor, ci maturitate duhovniceasca, iubire reala si cuget smerit. Gandurile bune cultiva relatii personale pasnice, influenteaza pozitiv mediul social si determina in mod analog fiecare situatie ift parte. Din contra, gandurile rele il rod pe om inlauntrul sau, tulbura relatiile lui personale si determina negativ diversele situatii prin care trece.

Iubirea adevarata nu se margineste la prieteni, ci ii cuprinde si pe vrajmasi. Iubirea de vrajmasi constituie o caracteristica esentiala a iubirii crestine. Este piatra de incercare cu care i se verifica si i se constata in general existenta. Si aceasta se intampla pentru ca iubirea crestina nu este determinata de oportunitati si interese personale, ci de libertate si caracter dezinteresat: "Si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fii Celui Preainalt, caci El este bun cu cei nemultumitori si rai". Iubindu-si vrajmasii, crestinul inlatura impartirile, traieste unitatea firii omenesti si devine universal.

La iubirea aceasta omul nu ajunge dintr-odata, ci treptat. Cand un parinte nevoitor a fost intrebat cum trebuie infruntat vrajmasul, a raspuns: Daca vine cineva sa te ucida, legea nu te condamna daca il ucizi tu aparandu-te. Dar in loc sa il ucizi, te poti purta mai omeneste si sa il scoti din lupta ranindu-l. Daca, insa, ai taria duhovniceasca necesara si il infrunti cu rugaciunea, atunci faci cel mai bun lucru.

In sfarsit, crestinii nu se pot considera pe ei insisi iresponsabili pentru purtarea celorlalti. De altminteri aceasta nu este rupta de purtarea credinciosilor fata de aceia. Daca viata credinciosilor este corecta, ii invata pe ceilalti si actioneaza binefacator asupra dispozitiilor si comportamentului acelora. Un cuvant atribuit Sfantului Apostol Matia spune: "Daca va pacatui vecinul celui ales, a pacatuit cel ales; caci daca acesta s-ar fi purtat precum porunceste cuvantul, si vecinul si-ar fi pazit viata spre a nu pacatui". Iar, dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur, daca ar fi crestinii intr-adevar credinciosi, n-ar mai exista necredinciosi. Ceilalti sunt oglinda noastra.

Pozitia crestinilor in lume este analoaga pozitiei preotilor in Biserica. Precum preotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea credinciosilor, asa si acestia, ca "preotie imparateasca", sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea lumii. Intelesul "preotiei imparatesti" este direct legat de participarea credinciosilor la slujirea proroceasca, arhiereasca si imparateasca a lui Hristos, precum si de raspunderea lor de a da marturia credintei lor lumii, sa se roage pentru ea si sa se ingrijeasca de intoarcerea ei la Dumnezeu. Viata si activitatea crestinilor trebuie sa fie calauzite de duhul iubirii aratat de Hristos. Lucrarea lui Hristos ca mijlocitor intre Dumnezeu si oameni este continuata de Biserica, adica de trupul Lui care ii are drept madulare pe toti credinciosii."(Georgios Mantzaridis,preluare de pe crestinortodox)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE SAMBATA SEARA

CAPITOLUL VI

Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului (I)

,,Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, ea nu încercă să pătrunda în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii ci încercă să-l invete pe credincios ţina poruncile lui Hristos în viaţa iar încercând să ţina poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o lungă strădanie a vindecării acestor patimi.Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de inspiraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte inceputul urcusului spre Inviere.

Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii? Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate energiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

Vindecarea sufletului.Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”." (va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL: PLANSUL DE DUMINICA SEARA

CAPITOLUL VI

Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului (II)


,,Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica Ortodoxa este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.

b) Conştientizarea bolii

Sunt două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Omul trebuie sa fie conştient de boala sa. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.

c) Preotul-tămăduitor ortodox

Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.

Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.În tradiţia patristică se vorbeşte despre botezul prin apă si prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?

De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.

d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă

Liniştirea minţii de involburarea de ganduri „Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).

Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii."(va urma)

RUGACIUNE DE DIMINEATA SCRISA DE PARINTELE ARSENIE BOCA

CAPITOLUL VI

Ortodoxia ca metoda de vindecare a sufletului (III)

,,Imaginaţia bolnavă

Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme.

Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.

Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri.

Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.

Patimile

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.

a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.
b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului.
c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.
d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care
poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.
e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.
f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.
g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).

Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească

Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu."(adaptare după Mitropolit Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă)


"Conform gindirii unitare a Parintilor si a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci si unica.Biserica este una si unica, pentru ca ea este trupul Unuia si Unicului Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo nu exista Biserica, iar unde nu exista Biserica, acolo nici Euharistia nu exista. In afara acestei identitati, adica a Bisericii si a Euharistiei, se afla erezia, falsa biserica si antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca Euharistie, este unitate soborniceasca si unirea lui Hristos cu credinciosii si a credinciosilor cu Hristos. Si in Euharistie si in Biserica, Dumnezeul-Om Hristos este Unul si, de asemenea, este "toate si intru toti." (Sfantul Iustin Popovici)

Capitolul VII

Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti despre lupta si biruirea patimilor (I)

,,Virtutile constau in lucrarea potrivit firii sau, altfel spus, potrivit scopului pe care Dumnezeu li le-a dat la crearea firii omenesti, a facultatilor, puterilor sau tendintelor omului. Ele corespund folosintei si sensului firesc si rational al acestor facultati, care au rostul de a-l indrepta pe om catre Dumnezeu si de a-l inalta la El, insemnand de altfel, pentru Sfintii Parinti, conform Logosului, dupa chipul si asemanarea Caruia a fost creat omul. Patimile, dimpotriva, se ivesc datorita lucrarii contra firii (adica impotriva scopului firesc si normal sau, altfel spus, impotriva lui Dumnezeu) a puterilor sufletului si a organelor trupului, prin devierea, pervertirea,reaua lor folosinta. Astfel, Sfantul Ioan Damaschin defineste patimile ca "abaterea de bunavoie de la starea conforma firii la una contrara firii". Sfantul Nichita Stithatul, tot asa, considera ca patimile sunt suscitate de "puterile sufletului in miscarea impotriva firii". Sfantul Ioan Scararul, la fel, spune ca: "noi am schimbat insusirile sustinatoareale firii in patimi". Sfantul Talasie vorbeste si el despre schimbarea virtutilor in pacate.Iar Sfantul Vasile cel Mare arata ca: "Dumnezeu ne-a inzestrat cu puterile necesare ca sa implinim toate poruncile pe care ni le-a dat (...) cu aceste puteri lucrand corect si dupa cuviinta, facem viata noastra virtuoasa prin pietate; daca insa nu folosim actiunea lor, alunecam spre rautate. Iar definirea rautatii este urmatoarea: folosirea rea si impotriva poruncii Domnului a darurilor pe care ni le-a dat Dumnezeu ca sa facern binele; dupa cum tot asa de adevarat, definitia virtutii cerute de Dumnezeueste folosirea acestor daruri ale lui Dumnezeu cu buna-stiinta, potrivit poruncii Sale"."

Sfantul Grigorie Palama invata tot asa ca "reaua intrebuintare a puterilor sufletului e cea care da nastere patimilor vrednice de dezaprobare". Iar Sfantul Maxim, care vorbeste adesea despre caracterul nefiresc al patimilor, spune, in acest sens: "nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din neglija mintii de a cultiva cele firesti"; "in toate lucrurile reaua folosire este pacat"; "pacatele ne vin din reaua intrebuintare a puterilor sufletului, a celei poftitoare, irascibile si rationale".Sfantul Maxim spune ca diavolul, "pornind razboi impotriva virtutii si a cunostintei oamenilor, cauta sa le doboare sufletul prin puterile (facultatile) innascute ale lor", atatandu-l pe om sa le foloseasca cum nu se cuvine, indreptandu-le spre cele necuvenite.Fiind intemeiate prin intoarcerea puterilor sufletului de la rostul lor dumnezeiesc firesc si prin intrebuintarea acestora in mod contrar firii, in vederea obtinerii placerii, patimile sunt miscari dereglate si irationale ale sufletului: "Patima, spune Sfantul Maxim, este o miscare a sufletului impotriva firii, fie spre o iubire nerationala,fie spre o ura fara judecata a vreunui lucru sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simturilor". Pentru aceasta, dar, de asemenea, si din cauza tuturor celorlalte tulburari care le sunt inerente, ca si a numeroaselor dereglari pe care le produc in suflet, patimile pot fi considerate, pe drept cuvant, forme de nebunie.

Astfel, Sfantul Atanasie cel Mare vorbeste despre "oamenii cazuti in nebunia patimilor". Sfantul loan Gura de Aur spune ca "patimile nu sunt altceva decat nebunie", iar in alta parte explica mai pe larg: "Fiecare dintre nenorocitele patimi zamislite in sufletul nostru naste in noi un soi de betie (...), intunecandu-ne mintea. Caci betia nu este nimic altceva decat abaterea mintii in afara cailor ei firesti, ratacirea cugetelor si pierderea constiintei". Caci citim in Ecclesiast: "mi-am dat seama ca rautatea este o nebunie "(Eccl. 7, 25). Sfintii Parinti prezinta foarte adesea viata dusa in pacat si patimile ca pe o adevarata stare de nebunie.

Inca si mai adesea ei folosesc termenul de boala pentru a numi patimile si obisnuinta cu pacatul care se naste din ele. "Prin lucrarea raului, scrie Avva Dorotei, primim o oarecare deprindere straina si contrara firii, ajungem ca in obisnuirea cu o boala veche si de nevindecat". Patimile sunt "boli ale sufletului ", spune limpede Clement Alexandrinul. La fel spune si Avva Amun Sfantul Nichita Stithatul vorbeste despre"boala patimii". Tot asa si Sfantul Macarie Egipteanul. "Dupa calcarea poruncii, spune el, sufletul a cazut in boala patimilor"; si Dumnezeu "cunoaste de ce rele este inrobit sufletul, cum este el impiedicat sa lucreze cele spre viata si cum zace el rapus de boala grea a patimilor celor necinstite".Sfantul Maxim, la randul sau, invata ca "precum se raporteaza sanatatea si boala la trupul viu, si lumina si intunericul la ochi, tot asa se raporteaza virtutea si pacatul la suflet". Iar Sfantul Isaac Sirul scrie in acelasi fel: "Cu cele ale sufletului este tot asa ca si cu cele ale trupului. Daca deci virtutea este in chip firesc sanatatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului". "Fara curatirea de patimi, nu se tamaduieste sufletul de bolile pacatului", mai spune el.

Sfintii Parinti s-au straduit sa clasifice toate aceste patimi/boli, intemeind astfel o adevarata nosografie duhovniceasca. Sfantul Ioan Casian arata cum se pot deosebi si imparti ele prin raportarea la diferitele "parti" ale sufletului, sau la puterile acestuia,pe care ele le afecteaza, si recurge pentru aceasta demonstratie la o comparatie clara cu bolile trupului: "Exista un singur izvor si inceput al tuturor viciilor, dupa calitatea partii, sau, ca sa spun asa, a portiunii din suflet care a fost molipsita, iar numele patimilor si ale stricaciunilor sunt felurite. Aceasta se intelege uneori mai usor prin comparatia cu bolile trupesti, care pot avea o singura cauza, dar felurile suferintei sunt multe, dupa membrele care au fost atinse de boala. Cand este atacata de puterea veninului vatamator fortareata trupului, capul adica, apare cefalalgia. Cand acest venin a patruns in urechi sau in ochi, se produc otita si oftalmia! Cand acesta a atacat incheieturile sau extremitatile mainilor, boala se numeste guta, iar daca s-a coborat la picioare, numele bolii este podagra. Aceeasi singura obarsie, veninul vatamator, produce boli cu atatea nume, cate parti ale trupului a infectat, in acelasichip, trecand de la cele vazute la cele nevazute, credem ca se asaza in partile, sau, casa spun asa, in membrele sufletului nostru, puterea fiecarui viciu, inteleptii spun ca virtutea este de trei feluri, adica avand drept obarsie ratiunea, vointa si sentimentul,care se pot tulbura din vreo pricina oarecare.

Cand, asadar, puterea patimii vatamatoare a impresurat pe una dintre acestea, prin stricare, in locul ei se asaza ceea ce numim viciu". In acest text, pe care il putem considera drept reprezentativ pentru felul de a privi al Sfintilor Parinti, patima apare limpede conceputa si definita ca boala, si nu in chip alegoric sau pur si simplu ca ilustrare, nici ca simpla comparatie, ci, asa cum insusi Sfantul loan Casian o spune, in virtutea unei autentice analogii ontologice care exista intre afectiunile trupului si cele ale sufletului, ceea ce permite sa se vorbeasca si despre unele, si despre altele in termeni medicali identici,in majoritatea cazurilor in care Sfintii Parinti se folosesc, pentru a descrie patimile, de un vocabular, aplicat in mod obisnuit la patologia corporala, trebuie sa stim ca nu este vorba despre simple figuri de stil, ci despre un mod de a se exprima perfect adecvat la realitatea descrisa, despre o maniera precisa si directa de a arata lucrurile asa cum sunt."(va urma)

Capitolul VII

Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti despre lupta si biruirea patimilor (II)

,,O multime de patimi/boli pot afecta sufletul omului cazut, si anume tot atatea cate miscari patologice pot avea diferitele lui facultati, in plus, numarul lor creste prin combinarea unora dintre ele. Sfantul Ioan Casian, ilustrandu-si afirmatiile de mai sus,ne da urmatoarea clasificare: "Daca este infectata de viciu partea rationala va da nastere la vicii ca: chenodoxia, trufia, pizma, mandria, infumurarea, sfada,erezia.Daca va fi ranita vointa (partea irascibila) va produce furie, nerabdare, tristete,nepasare, lasitate, cruzime. Iar daca va strica partea poftitoare va zamisli:gastrimarghia, desfranarea, arghirofilia, avaritia si poftele vatamatoare si pamantesti".

Sfantul Ioan Damaschin, care foloseste acelasi principiu de clasificare, ne ofera o lista mai detaliata. In alta parte, el da o alta lista, inca si mai lunga, pe baza deosebirii dintre patimile sufletului si patimile trupului: "Patimile sufletului sunt uitarea, negrija si nestiinta, cele trei patimi prin care ochiul sufletului - mintea - este orbit si inrobit tuturor celorlalte patimi, care sunt: lipsa de credinta, parerea gresita,adica orice erezie, blasfemia, pornirea nestapanita, mania, amaraciunea, furia, ura semenilor, pizma, calomnia, judecarea semenilor, tristetea peste masura, frica,lasitatea, cearta, impotrivirea, gelozia, slava desarta, mandria, ipocrizia, minciuna,lipsa de credinta, lacomia, iubirea celor materiale, iubirea avutiilor pamantesti, trandavia, putinatatea de suflet, nerecunostinta, cartirea, sminteala, ingamfarea,laudarosenia, iubirea de stapanire, dorinta de a placea oamenilor, viclenia,nerusinarea, nesimtirea, lingusirea, prefacatoria, siretenia, falsitatea, consimtireasufletului cu pacatul, obisnuinta cu pacatul, ratacirea gandurilor, iubirea de sine (...),iubirea de arginti (...), cruzimea si rautatea.

Iar patimile trupului sunt: lacomia,imbuibarea pantecelui, betia (...), desfraul, adulterul, nerusinarea, necuratia, placerea simturilor si iubirea placerilor de tot felul, ademenirea copiilor (...), poftele cele rele sitoate patimile nerusinate cele impotriva firii; hotia, pangarirea celor sfinte, talharia,uciderea, placerile carnii si toate cele care se fac pentru indulcirea trupului; ghicitul,vrajile, prevestirile, iubirea de podoabe, usuratatea, nepasarea (...), lenea, distractiile, jocurile de noroc, reaua folosire in chip patimas a placerilor lumesti, viata iubitoare detrup".

In ceea ce-l priveste, Sfantul Maxim Marturisitorul, adoptand clasificarea stabilita pe baza celor trei functiuni principale ale sufletului, in paralel mai face o clasificare a patimilor in alte trei categorii: cele care provin din cautarea placerii, cele care provin din ferirea de durere si, in sfarsit, cele care se nasc din unirea acestor doua porniri. "Cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere, din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel, cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca de noi insine, naste lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, zgarcenia, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea,umblarea cu capul prin nori, moleseala, pornirea de a maltrata, de-a lua in ras,vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate sunt de felul acesta.

Iar cand ascutim mai mult prin durere modul iubirii trupesti de noi insine,naste mania, pizma, ura, dusmania, tinerea de minte a raului,calomnia,barfeala,intriga, intristarea, deznadejdea, defaimarea Providentei, lancezeala, neglijenta,descurajarea, deprimarea, putinatatea de suflet, plansul la nevreme, tanguirea, jalea,sfaramarea sufletului, ciuda, gelozia si toate cate tin de o dispozitie care a fost lipsitade prilejurile placerii, in sfarsit, cand din alte pricini se amesteca in placere durerea,dand perversitatea (caci asa numesc unii intalnirea partilor contrare ale rautatii),naste fatarnicia, ironia, viclenia, prefacatoria, lingusirea, dorinta de a placeaoamenilor si toate cate sunt nascociri ale acestui viclean amestec". "A le numara pe toate si a le spune toate, cu infatisarile, modurile, cauzele si vremurile lor, nu e cuputinta", adauga Sfantul Maxim.

Iata deci ca aceasta lista, cu toata intinderea ei, nu este decat partiala, ca si cea Sfantului Ioan Damaschin, citata mai sus, o simpla privire rapid aruncata asupra nenumaratelor patimi care-l pot lovi pe omul cazut.Printre aceste multiple boli spirituale, exista totusi unele care sunt fundamentale, mai generale si generice, acest ultim termen aratand ca ele, intr-un anumit fel, le contin si le zamislesc pe toate celelalte.

Aceste patimi principale sunt in numar de opt. Evagrie le clasifica astfel: "Gandurile cele mai generale, in care se cuprind toate celelalte, suntin numar de opt. Primul este gandul lacomiei; dupa el, vine cel al curviei; al treilea este cel al iubirii de arginti; al patrulea, gandul tristetii; al cincilea, al maniei; al saselea, al akediei; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al mandriei".Cele opt patimi generice corespund celor sapte neamuri care trebuie invinse, in afara de Egipt, cucerit deja, despre care vorbeste Deuteronomul (7, l). Cateodata, Sfintii Parinti, socotind mandria si slava desarta o singura patima, vorbesc numai despre sapte patimi, in acest caz ele corespunzand celor sapte demoni de care vorbeste Evanghelia (Mt. 12, 45; Mc. 16, 9; ).

Izvorul acestor opt patimi principale si al tuturor celorlalte pacate care se nasc din ele este filautia sau iubirea egoista de sine. Toate patimile provin din aceasta, dar ea produce in primul rand trei patimi fundamentale, care le preced si le zamislesc pe celelalte cinci, dintre cele opt principale, apoi pe toate celelalte: acestea sunt gastrimarghia, arghirofilia si chenodoxia. "Iubirea trupeasca de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gandurilor patimase. Caci din ea se nasc cele trei ganduri mai generale ale poftei: al lacomiei pantecelui, al iubirii de arginti si al slavei desarte".

"Dintre demonii carese impotrivesc lucrarii (praxis) noastre, cei dintai care se ridica cu lupta sunt cei incredintati cu poftele lacomiei pantecelui, cei ce ne furiseaza in suflet iubirea de arginti si cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toti ceilalti vin dupa acestia.... "De aceea, arata el in continuare, si diavolul aceste trei ganduri I le-a infatisat Mantuitorului: intai, indemnandu-L sa faca pietrele paini; al doilea, fagaduindu-I toata lumea daca i Se va inchina, si al treilea spunandu-I ca va fi acoperit cu slava daca va asculta de el". Aceste trei patimi primordiale sunt, intr-un anume fel, cele mai imediate, cele care apar in primul rand si cele mai raspandite la oameni. Ele sunt cele care deschid poarta pentru toate celelalte: "Nu este cu putinta sa alunge cineva de la sine pe diavolul, daca n-a dispretuit aceste trei ganduri", scrie Evagrie. Atata vreme cat omul nu le rapune pe acestea trei, nu se poate elibera de celelalte; si, dimpotriva, atunci cand a reusit sa le biruiasca, poate cu usurinta sa le indeparteze pe celelalte."(va urma)

Scurte consideratii practice plecand de la experienta biblica

,,Analizand cauzele aparitiei bolilor psihice, iti dai seama cu usurinta ca diversitatea lor este greu de incadrat intr-o schema. Omul care a fost intr-un spital de psihiatrie, care a vazut, a auzit sau a comunicat cu oameni bolnavi psihic poate afirma ca "duhul” unei astfel de institutii este foarte apasator. In cazul dat, am in vedere nu atat impresia lasata de cele vazute, cat simtamantul launtric al inimii. Am vorbit despre faptul ca, in cazul patologiei psihice asa-zis "naturale”, simptomatologia se dezvolta din cauze biologice. Dar "atmosfera" din clinicile psihiatrice se deosebeste totusi intr-o masura insemnata de cea care este, spre exemplu, intr-un stationar de boli somatice. Care sa fie cauza ? Oare se intalneste uneori combinatia dintre indracire si boala fizica? Cel mai degraba, da.

Ierarhul Luca (Voino-Iasenetki) spunea pe aceasta tema: "Cauzele multor boli sufletesti nu sunt cunoscute nici de cei mai savanti dintre psihiatri. Spre exemplu, nu stim cauzele nebuniei furioase, dar mi se pare neindoielnic faptul ca dintre cei afectati de ea un anumit procent sunt indraciti sadea”. De exemplu, exista o categorie de bolnavi psihic ce nu suporta nici un lucru legat de Biserica: nici rugaciunea, nici stropirea cu apa sfintita, nici mirosul de tamaie etc. Cunosc cazuri cand bolnavi de epilepsie, aflandu-se intr-o stare disforica (rautacioasa, agresiva), au incercat sa smulga crucile de la pieptul celor din familie, au avut o atitudine profanatoare fata de icoane si fata de alte lucruri sfinte. Acest comportament era insotit de injuraturi, racnete, amenintari.Nu o data am observat ca debutul bolii psihice a survenit atunci cand cineva din familia celui in cauza a inceput sa se ocupe cu metode oculte de "tratament", cu magie, vrajitorie.

Am observat, de asemenea, dezvoltarea unei patologii psihice la copii dupa sinuciderea tatalui sau a mamei. Faptul ca intre parinti si copii exista o foarte stransa legatura spirituala este binecunoscut de multa vreme. Se stie ca, atunci cand parintii fac pacate grele, cand nu se pocaiesc si nu se indreapta, copiii sufera deseori, iar cateodata se si imbolnavesc psihic. Experienta mea practica m-a facut sa ajung la concluzia urmatoare: la majoritatea covarsitoare a copiilor nascuti din relatii extraconjugale apar diverse devieri psihopatologice sau comportamentale.

In articolul sau "Boala psihica: pedeapsa sau cruce?" mitropolitul Antonie Bloom scrie: "In scrierile Sfantului Ioan din Kronstadt exista un pasaj care ne poate pune pe ganduri, dar care nu poate fi dat deoparte. Pomenind de bolile sufletesti, Sfantul scrie ca sunt suflete pana intr-atat de fragile, ca s-ar sfarama de grosolania si de cruzimea lumii inconjuratoare - si Domnul ingaduie ca intre ele si lume sa se lase perdeaua bolii psihice, ca sa le fereasca de ceea ce le-ar putea distruge integritatea. Iar indaratul acestei perdele sufletul se maturizeaza si se transforma, si omul creste. Acest pasaj mi-a ramas intiparit in memorie, pentru ca am vazut eu insumi asa ceva.Cu multi ani in urma, cand inca eram medic in Franta, mi s-a cerut sfatul cu privire la un artist, in mediul nostru era un iconar de exceptie, care incepuse sa-si iasa din minti. Mama si sora lui faceau cum fac multi: nu voiau sa-l supere, si cand spunea ca simte miros de pucioasa, ele se prefaceau ca adulmeca aerul si spuneau: "Da, da, chiar asa..." - cand de fapt nu simteau nimic, fiindca nu mirosea a pucioasa.

Cand boala a inceput sa progreseze, mi s-a cerut parerea. Cum am zis mai sus, pe atunci eram medic si am fost consultat in aceasta calitate. Mi-au zis: "L-am stropit cu aghiasma, s-a spovedit, i s-au facut molifte, maslu, a fost impartasit -dar nu s-a vindecat. Continua sa fie bolnav... Ce este de facut ?" Am raspuns atunci: "Trimiteti-l la spital ca sa ii faca electroterapie". Imi amintesc cu cata indignare mi s-a raspuns atunci: "Ce, esti necredincios ?! Crezi ca socurile electrice pot ce n-a putut face rugaciunea?! Dar daca lucreaza in el diavolul?!" Atunci am dat un raspuns sincer si provocator. Am zis: "Stiti, daca este a mijloc lucrarea diavoleasca, socurile electrice n-o sa-i faca diavolului nici un rau, dar pe om pot sa-l salveze..." Propunerea mea a fost intampinata cu mare nemultumire, dar bolnavul tot a trebuit dus la spital. In spitalul cu pricina lucram eu, si ca atare il vedeam in fiecare zi de la Dumnezeu. Nimeni nu putea intra in contact cu el...
Dar apoi si-a venit dintr-o data in fire.Cand a iesit din spital vindecat multumita ajutorului medical, s-a dovedit ca se intamplase cu el ceea ce a spus Sfantul Ioan din Kronstadt. Iconarul inca neexperimentat, inca nematurizat deplin, desi foarte daruit, a iesit din spital ca iconar matur, cum nu fusese inainte".

In majoritatea cazurilor de tulburare psihica exista si un "diagnostic" duhovnicesc. Granitele sunt aici foarte transparente. Inca ceva. Nu o data am avut prilejul sa vad oameni bolnavi psihic de multa vreme, la care cu mila lui Dumnezeu, pe masura imbisericirii, au disparut diferite manifestari greu de vindecat sau nevindecabile ale bolii. Rugaciunea, Sfintele Taine le-au modificat radical starea psihica. Dispareau idei delirante, halucinatii persistente. Ochii bolnavilor se limpezeau, incepeau sa se simta cu mult mai bine. In locul "mastii nebuniei", pe figura se rasfrangea pecetea duhovniciei.

In lucrarea sa "Psihiatria si problemele vietii duhovnicesti", profesorul D. E. Melehov scria: "Sub influenta pacatului, sufletul omenesc viu, fara sa-si piarda constiinta, traieste simtamantul vinovatiei, al tristetii, al chinului si al necesitatii de a scapa de pacat. Omul credincios merge dupa ajutor la biserica, apeleaza la o persoana cu experienta duhovniceasca. El traieste durere si suferinta duhovniceasca, iar cateodata poarta si urmarile fizice ale pacatului.

Prima sarcina a duhovnicului, ca si a psihiatrului credincios, este aceea de a pune "diagnosticul duhovnicesc", adica este neaparata nevoie sa stabileasca care componenta a suferintei omului are o cauza duhovniceasca nemijlocita si se poate supune tratamentului duhovnicesc. Trebuie stabilit totodata ce anume din suferintele lui reprezinta manifestare a unei boli sufletesti care isi are cauza in tulburari ale activitatii cerebrale sau a intregului organism, si ca atare cere competenta medicala...Sau, in fine, bolnavul are tulburari psihofizice ce reprezinta urmari indirecte ale pacatelor personale sau familiale, si atunci are nevoie de combinarea metodelor duhovnicesti de tratament cu cele psihiatrice. In asemenea cazuri, insanatosirea duhovniceasca poate duce la insanatosire psihiatrica si fizica".

Iata inca o observatie duhovniceasca(Arhimandrit Sofronie Saharov, "Sfantul Siluan Athonitul")foarte importanta: "Vrajmasul a cazut prin trufie. Trufia este inceputul pacatului; in ea sunt cuprinse toate felurile raului: slava desarta, iubirea de slava, iubirea de stapanire, raceala, cruzimea, nepasarea fata de suferintele aproapelui; visarea mintii, lucrarea sporita a inchipuirii, expresia demonica a ochilor, caracterul demonic al intregii fizionomii, intunecarea, tanjala, deznadejdea, ura; invidia, deprimarea, la multi caderea in pofta trupeasca; nelinistea launtrica chinuitoare, neascultarea teama de moarte sau, dimpotriva, cautarea de a incheia cu viata si, in fine, lucru ce se intampla nu rareori, deplina nebunie. Iata semnele spiritualitatii demonice. Insa atata vreme cat ele nu se manifesta cu putere, raman nebagate in seama de multi"(Dr. Dimitrie Avdeev,preluare de pe cresinortodox.ro) va urma

Salut initiativa Pelerinului de a elabora, cu statornicie, acest topic pe care il gasesc cu totul folositor pentru zidirea noastra sufleteasca. Macar ca avem cateva repere adunate din Biserica preocupata cu adevarat de mantuirea sufletelor noastre.
Voi incerca sa ma alatur si eu Pelerinului, cu nadejdea ca fac un lucru potrivit si folositor si ca nu stanjenesc demersul initiatorului topicului.
Deoarece biblioteca mea personala e undeva in Baragan iar eu sunt acum in Bucuresti, voi posta un fragment din singura lucrare pe care o port deocamdata cu mine: despre viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, de P. Dumitru Staniloae. Multumesc fratelui N.Priceputu ca mi-a pus la dispozitie aceasta carte pretioasa in care gasim repere limpezi si ferme ale gandirii si vietuirii patristice. Desi continutul cartii NU apartine, strict, perioadei din istoria Bisericii pe care o numim "patristica", prin persoana Sfantului Grigorie Palama, prin modul cum Sfantul isi desfasoara marturisirea, consider ca ne aflam in continuitatea vietii patristice si,practic, in duhul ei din miezul cel mai sfant.
Deocamdata ma limitez la a selecta cateva paragrafe din prefata alcatuita de Parintele Staniloae.

"Controversa isihasta a fost episodul cel mai important in istoria spiritualitatii ortodoxe dupa epoca patristica. Ea s-a produs prin ciocnirea scolasticii apusene, deplin cristalizata in veacul al XIV-lea, cu gandirea religioasa traditionala a Rasaritului si a prilejuit o ultima precizare a caracterelor doctrinei ortodoxe si a pozitiei ei fata de noua cugetare apuseana.
Pe cat de mult este crescuta doctrina Sfantului Grigorie Palama din mediul rasaritean, teoretic si practic, pe atat de mult ii precizeaza ea si ii formuleaza acestui mediu notele caracteristice, asa incat astazi nu putem spune nimic SERIOS SI CONCRET despre ortodoxie fara a tine seama de doctrina acestui profund ganditor rasaritean.
In controversa aceasta se infrunta mistica rasariteana, care afirma o cunoastere directa si duhovniceasca a lui Dumnezeu, cu rationalismul scolastic, care nu crede decat in ce descopera ratiunea deductiva din natura;
mistica rasariteana care asteapta "indumnezeirea" omului sau unirea lui cu Dumnezeu prin harul necreat izvorator din fiinta dumnezeiasca, cu secularismul apusean care nu asteapta decat o imitare a lui Dumnezeu din partea omului prin sfortari proprii, neunindu-se acesta cu Dumnezeu printr-un har necreat, ci printr-unul creat care mentine deci pe om tot in izolare de Dumnezeu. Se refiefeaza spiritul Rasaritului care, cu doctrina lui despre DEOSEBIREA dintre fiinta si lucrarile dumnezeiesti, nu transforma prin cugetare pe Dumnezeu intr-o entitate abstracta, intr-un absolut de piatra lipsit de caracterele personale ale iubirii, milei, supararii, maniei, intr-un Dumnezeu care nu mai poate fi subiect ce primeste rugaciunile, ci doar obiect de speculatie fada."

Multumesc din suflet pentru ajutor,este o mare bucurie.Oricine este binevenit sa contribuie cu ce considera ca ar fi de folos dpdv al gandirii si invataturii patristice.Topicul are un singur scop:sa le prilejuiasca dreptcredinciosilor(si nu numai)o intalnire cu izvorul de apa vie numita gandirea patristica.Intr-o perioada in care timpul tuturor de cautare s-a diminuat,invataturile straine colcaie iar resursele financiare(in vedere achizitionarii de carti)au scazut dramatic,acest topic incearca sa reuneasca(pe scurt,gandirea patristica neputand fi cuprinsa intr-un topic)intr-o forma cat mai accesibila informatii de baza despre modul in care Sfintii Parinti au trait si au inteles adevarata viata in Hristos.Este o munca facuta din entuziasm si dragoste pt Sfintii Parinti iar cea mai mare bucurie este ca din ce se poate citi aici credinciosii sa retina cat se poate si sa aplice in viata lor,povetele fara traire fiind,dupa cum spunea Parintele Cleopa,precum un izvor desent pe un perete.Se vor indica mereu sursele pt ca cei interesati sa poata cauta si aprofunda.Lectura placuta si folos duhovnicesc.Doamne ajuta!+

Intentia mea este sa reamintesc importanta fundamentelor dogmatice pentru orice demers duhovnicesc si/sau de imbisericire a omului. Iluzia ca suntem oameni ai Bisericii, indiferent de continutul dogmatic al invataturii noastre, ne paste pe toti atunci cand ne abatem de la dreapta credinta. In lucrarea pomenita vedem tocmai lupta dintre Sfantul Grigorie si reprezentantii unei scoli de gandire care opereaza in duh strain de invatatura Parintilor.
Mai intai sa ne aducem aminte ca, pe la mijlocul secolului 14, Sfantul Grigorie Palama combate in trei randuri ratacirile de la invatatura Parintilor: mai intai in controversa cu Varlaam, apoi prin polemica cu Achindin si, in al treilea stadiu al controversei, impotriva lui Nichifor Gregora. In cursul acestor confruntari, Sfantul face dese trimiteri, pentru confirmare si sprijin, la Sfanta Scriptura, frecvent la Apostolul Pavel precum si la cuvintele Parintilor (Grigorie Teologul, Vasile Cel Mare, Ioan Hrisostom, Chiril, Simeon Noul Teolog, Isaac Sirul, Maxim Marturisitorul).

Invatatura sustinuta de Sfantul Palama se poate rezuma in aceasta propozitie (scrie parintele Staniloae):

1. Exista o deosebire intre fiinta dumnezeiasca si lucrarile dumnezeiesti. 2. dar aceste lucrari nu sunt despartite de fiinta. 3. si nu altereaza simplitatea si unitatea ei.

Va propun sa vedem cum detaliaza Sfantul aceasta afirmatie, in polemica cu Achindin!

Lucrarea este manifestarea puterii intrinseci. Este miscarea puterii fiintiale.
Numai manifestarea lucrarii incepe si se sfarseste. Lucrarea insa este, potential, vesnica.
Lucrarile nu se adauga accidental lui Dumnezeu, ci El le are in natura Sa.

(pag. 133, op. cit.)

Numai o nota contradictorie intre lucrari si fiinta - ca de ex. acelea sa fie create iar fiinta necreata - ar impiedica simplitatea si unitatea lui Dumnezeu.
Chiar daca se deosebeste lucrarea dumnezeiasca de fiinta dumnezeiasca, ATAT IN LUCRARE CAT SI IN FIINTA ESTE O SINGURA DUMNEZEIRE SI SIMPLA.

Lucrarea are toate insusirile dumnezeirii.

Nu in ce priveste dumnezeirea sta deosebirea, ci intrucat una este izvor iar cealalta este emanatie din el.

Deosebirea intre fiinta si lucrari se reduce la aceea ca fiinta e cauza sau izvor iar lucrarile sunt efectele cauzei. SUNT EMANATII NEDESPARTITE DE EA.
(gasesc aici argumentul pentru a sustine ca harul este energie necreata, altfel spus necreata si vesnica este lucrarea dumnezeiasca a vietii, luminii, bunatatii, milei, dreptatii s.a.m.d., care coboara la noi - nota mea)

Iar deosebirea in acest punct exista si intre Tatal si celelalte si celelalte doua Persoane fara ca de aici sa rezulte ca Dumnezeu e compus.
Precum Fiul e al doilea dupa Tatal, in ce priveste ordinea nu natura, asa si lucrarile sunt subordonate fiintei dumnezeiesti in ce priveste ordinea sau cauza, iar nu natura. Aceasta (natura) este tot dumnezeiasca.

Deosebirea este ca lucrarile sunt din fiinta iar fiinta nu e din lucrari.

Deosebirea este reala, caci daca nu s-ar deosebi lucrarile de fiinta nu s-ar zice ca sunt din fiinta. Caci la doua lucruri care nu se deosebesc nu se zice ca unul e din celalalt.
Altceva este cel ce voieste si altceva voirea, altceva cel ce lucreaza si altceva lucrarea.
Primul e cel ce misca, ultima e miscarea. Dar ambele sunt de aceeasi natura necreata la Dumnezeu, create la fapturi, si nedespartite.

Palama reprosa lui Achindin ca Il face pe Dumnezeu sau fiinta fara lucrari si deci fara puteri, caci lucrarea e manifestarea puterii, sau lucrare simpla. Amandoua alternativele exprima insa nonsensuri, imposibilitati. Fiinta fara putere si fara lucrare nu exista, iar lucrare suspendata in vid nu se poate inchipui.

Alchindin explica teza nedeosebirii intre fiinta si lucrari in sensul ca Dumnezeu este si fiinta si lucrare dar fiinta nu-i altceva decat lucrare si lucrarea nu-i altceva decat fiinta la Dumnezeu: "Socotim pe Dumnezeu fiinta lucratoare dar lucrarea nu e altceva decat fiinta."
Palama raspunde ca acestea sunt vorbe goale. Unul si acelasi nu poate fi si fiinta si lucrare, in sensul de identitate totala.

E firesc ca cele doua doctrine atat de deosebite intre ele sa aiba si consecinte deosebite in ce priveste raportul lui Dumnezeu cu lumea si cu omul. (Va urma)

(pag. 133-134)

Care sunt oare (o parte din) diferentele substantiale dintre cele doua doctrine? Pe de o parte invatatura Sfintilor Parinti, pe de alta gandirea alchindista et. comp.

Parintele Staniloae sintetizeaza asa:

Pentru Palama, Dumnezeu se manifesta in lume prin lucrarile Sale.
Fiinta ramane dincolo de orice relatie, de orice impartasire, ascunsa in transcendenta absoluta, pana la care nu ne putem ridica pe nici o cale.
Toate numirile ce le dam lui Dumnezeu NU se refera la fiinta Lui, care e mai presus de intelesul oricarui nume
ci la lucrarile Lui care vin in lume: numirile viata, lumina, intelepciune, Dumnezeu, fiinta dumnezeiasca - nu exprima ascunsul nearatat in lume si neimpartasit
ci puterile si lucrarile de viata nascatoare, de fiinta facatoare, de intelepciune datatoare, indumnezeitoare,
care coboara la noi.
Numai prin derivatie de la lucrari numim ascunsul necunoscut fiinta si Dumnezeu. Nu in sens propriu, ci prin derivatie.
Sfantul Vasile cel Mare zice: "Lucrarile Lui coboara la noi, fiinta Lui insa ramane inaccesibila." Ea e propriu-zis mai presus de ceea ce numim fiinta dumnezeiasca si mai presus de principiu si de dumnezeire.
Dumnezeu nu e pentru noi nici o transcendenta absolut neatinsa dar nici nu suntem produsul fiintei dumnezeiesti sau uniti cu ea, sau cunoascatori ai ei, IN CARE CAZ AM FI ASEMENEA LUI IISUS HRISTOS.
Despre creaturi nu se poate zice ca sunt emanatii ale fiintei dumnezeiesti ca lucrarile, ci ele sunt fructul acestor emanatii. Socotindu-le insa, pe acestea (lucrarile), create, numesti creat pe Dumnezeu insusi.

Din punct de vedere alchindinist, nedistingindu-se fiinta dumnezeiasca de lucrari, nu se poate evita concluzia ca lumea este din eternitate.
Pentru Palama, puterea creatoare e pusa de Dumnezeu in miscare cand voieste.
Pentru Achindin lucrarea creatoare fiind insasi fiinta lui Dumnezeu, urmeaza ca a facut lumea de cand e fiinta dumnezeiasca. Mai bine zis, lucrarea creatoare nefiind deosebita de actul nasterii in Dumnezeu, urmeaza ca si lumea e nascuta din Dumnezeu. Deofiintimea lumii cu Dumnezeu rezulta si din teza ca fiinta dumnezeiasca e impartasibila. Daca lumea e opera fiintei dumnezeiesti, e nascuta din ea ca si Fiul, e coeterna cu Dumnezeu. Caci opera fiintei nu e ulterioara fiintei nici nu e supusa vointei. (iata ca se poate gandi si asa!...n.m)

Subconstientul patimilor din perspectiva patristica

,,Fiinta umana este duplicitara, din cauza pacatului care o scindeaza, o sfasie. Alteritatea sau ambivalenta ei, duplicitatea, se rasfrange si asupra structurii ei spirituale. Ca urmare, pe langa acest caracter predominant pozitiv, bun, inima mai are, in experienta ascetica filocalica, o camara de-a stanga, un caracter recesiv.Aceasta este un "laborator de ganduri rele", cum o numeste Sfantul Maxim Marturisitorul; "fabrica de rautati", inima si mintea intunecate de pacat.In jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa nici mintea sa se intalneasca cu Dumnezeu, nici sufletul sa se roage sau sa creada sau sa iubeasca pe Domnul dupa voia sa".

In aceasta camara intunecoasa a sufletului, pana la Botez, serpuieste diavolul, izvorand ganduri rele, pacatoase si patimase, eteronome, sub forma diferitelor ispite, precum si ganduri autonome, izvorate din propria noastra constiinta, dar care nu sunt conduse spre o finalitate pozitiva. Aceasta robie a mintii face din ea un centru paranatural, inferior, negativ, patimas. In aceasta sfera sau zona tenebroasa se afla potential, potrivit acestei antropologii filocalice a inimii, ispitele, sub forma gandurilor interioare, ce pornesc de la propria noastra fire, precum si momelile strecurate de diavolul.

Acesta este "subconstientul patimilor", memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase, intiparita in fiinta noastra legata de latura biologica. Alaturi de aceasta, scriitorii filocalici, vorbind despre inima ca despre un loc al ispitei, spun ca in jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului" , adica "focul lumesc", care incearca sa impiedice orice lucrare duhovniceasca a sufletului, in urcusul sau catre Dumnezeu. La omul duhovnicesc, insa, inima si mintea, toate sentimentele si gandurile devin unelte sau mijloace ale lucrarii de spiritualizare. Unificata in sine si statornicita in ganduri si trairi duhovnicesti, prin ea lucreaza Dumnezeu la realizarea gandurilor si trairilor sufletesti bune, curate.

Inima este, deci, dupa cum ne spune si Cuviosul Isaia Pusnicul, in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. De noi depinde catre care dintre acestea o indreptam: catre o viata conforma ei si voii lui Dumnezeu sau catre o existenta esuata, decazuta, implinind voia duhului celui rau si strain.Parintii filocalici insista in mod deosebit asupra necesitatii curatirii inimii, pentru desavarsirea umana. De aceea, sintagme pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum "inima curata" sau "inima desavarsita", revin frecvent in scrisul lor. Diadoh vorbeste despre "simtirea mintii " si "simtirea inimii", la care ajunge cel curatit de patimi.

Daca inima necuratita este "laborator de ganduri rele", inima curata sau curatita este libera de orice gand lumesc si, nefiind legata cu nimic de cele de jos, petrece in contemplarea celor inalte, in al treilea cer si e rapita in rai, facandu-se martorul bunurilor vesnice. Inima curata si-a infatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si fara forma"; ea primeste in sine "abis inalt de intelesuri dumnezeiesti de la Cel nesfarsit". Ea insasi, fiind golita in mod desavarsit de inchipuiri, "naste intelesuri dumnezeiesti si tainice".

Ca mijloace de curatire a inimii, asceza filocalica considera multele necazuri si lipsuri, departarea de partasia cu toate cele din lume si moartea fata de toate. Superioara acestei stari, "inima desavarsita" nu mai are nici un fel de miscare naturala, si locuieste in intelesurile duhovnicesti, divine ale lucrurilor.Asadar, Parintii filocalici au inteles prin inima interiorul omului, partea fiintei sale unde se situeaza viata afectiva, intelectuala, morala si religioasa, centru al inteligentei si al intelepciunii, locas al intelectului si al gandirii.

Fiind centru al afectivitatii, al sensibilitatii, inima trebuie curatita de trairile patimase pentru ca apoi, o astfel de inima "purificata", unificata cu o minte treaza, veghetoare, curatita, la randul ei de orice reprezentare patimasa, sa se indrepte spre Dumnezeu. Experierea sau simtirea prezentei lui Dumnezeu intr-o inima curata inseamna, pentru asceza filocalica, telul vietii duhovnicesti.

In scrisul filocalic revin des idei precum "curatia" inimii, "zdrobirea" ei, "strapungerea" inimii, "paza" ei. Acestea se refera in principal la supravegherea inimii si supunerea ei unei lucrari ascetice, al carei efect sa fie salasluirea lui Hristos intr-o astfel de inima si lucrarea din ea. Crestinul trebuie sa se afle permanent intr-o stare de "strapungere" a inimii, avand in fata ochilor sai sufletesti frica de Dumnezeu. Inima sa trebuie sa fie locul unei "zdrobiri line si folositoare", "neprimejdioase", deosebita de cea " ascutita si vatamatoare". Zdrobirea cea buna si folositoare se intretine prin priveghere, rugaciunea si rabdarea necazurilor. In acest mod, inima din "inchisoare si lant" al sufletului devine "poarta deschisa" spre Dumnezeu. Aceasta paza a inimii este o lucrare permanenta, prin care crestinul isi tine mintea treaza atunci cand este razboit. Aceasta inima fara ganduri, devine "altar adevarat inca inainte de viata viitoare". Inima se curata astfel de trairile si sentimentele necurate, prin pocainta si lacrimi." (Preot Prof. Ioan Tesu)

Sfântul Ioan de Kronstadt: ,,Când inima ţi se tulbură cu duhul de la vreo patimă, când te-ai lipsit de linişte şi te-ai umplut de zbucium şi când încep să-ţi iasă din gură cuvinte de nemulţumire şi de ură faţă de semeni, nu zăbovi în această atât de păgubitoare stare, ci pleacă-ţi îndată genunchii, mărturisindu-ţi în faţa Duhului Sfânt greşelile, zicând: ,,Întristatu-te-am pe Tine, Duhule Sfinte, cu duhul patimii mele, duh al răutăţii şi nesupunerii“. Şi apoi, din toată inima, convins că Duhul lui Dumnezeu este pretutindeni, spune rugăciunea către Duhul Sfânt ,,Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule-de-viaţă, vino şi te sălăşluieşte în mine şi mă curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletul meu pătimaş şi iubitor de desfătări“.

Inima ţi se va umple atunci de smerenie, de pace şi de umilinţă. Ţine minte că orice păcat, orice patimă, orice slăbiciune pentru un lucru lumesc, orice mânie, orice pomenire duşmănoasă împotriva aproapelui dintr-o pricină lumească este o jignire făcută Duhului Sfânt, Duhului păcii, al dragostei, Duhul Care ne înalţă de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute, de la vremelnicie la eternitate, de la păcat la sfinţenie, de la viciu la virtute. O, Duhule Preasfinte, Călăuzitorule, Învăţătorule, Mângâietorule! Apără-ne cu Sfânta, Părinteasca Ta putere! Duhule al Tatălui nostru ceresc, vino, sălăşluieşte-te în noi, învaţă-ne, Duh părintesc, pentru a ne face cu adevărat neam al Tău, întru Hristos Iisus, Domnul nostru!"

Cu multumiri celui care m-a ajutat,cat a putut in timpul sau liber,pe acest topic,eu ma retrag de pe el deoarece,privind subiectele de interes de pe forum am realizat ca nu este aproape nimeni interesat de acest topic.Nu este un repros la adresa nimanui,inteleg esenta si motivatia vietii virtuale de pe internet dar recunosc ca ma incearca o unda de regret privind cum se consuma inutil energii pretioase si intelecte mai rar intalnite in polemici fara rost,in timp ce subiecte(cum a fost cel despre iconografie)cad in uitare cu repeziciune,aratand ca,din pacate,verbal stam bine la capitolul intentie laudabila dar practic mai avem mult de tras(sper sa mai avem si timp in acest sens).

As dori sa mentionez ca regretul meu nu vizeaza persoana mea sau timpul in care am cautat materialele/coloana sonora care sa le ilustreze sugestiv(cat am reusit)ci doar aparenta(asa sper,poate in viitor oamenii vor fi mai interesati)lipsa de interes in a contribui fiecare cu ceva la o tema pe care multi o invoca dar din pacate putin o cunosc.Daca postarile au fost mediocru asamblate este vina mea si va rog sa imi acordati circumstante atenunate iar daca ati gasit ceva folositor poate pe viitor veti dori sa aduceti ceva ce considerati ca i-ar ajuta pe altii.Cam atat despre acest subiect,mai aveam destule de postat pe el,dar nu vreau sa arunc intr-un fel de trista indiferenta lucruri precum gandirea patristica.In varianta cea mai fericita oamenii nu au dorit sa comenteze pt ca stiau foarte bine cele scrise in aceste articole si doar au citit,poate cu interes,poate cu intelegere pt puerilul meu demers,lucruri care se stiau atat de bine incat nimeni nu a mai considerat ca ar avea sau ar merita sa spuna ceva.

PS.Din pacate,sau din fericire,am esuat in a gasi ceva care sa aduca o nota polemica acestui topic si cu siguranta,ca o consecinta,as fi adus si o masura de interes din partea celor care citesc in a si spune ceva si a determina,in acest mod,un dialog din care cu siguranta toti am fi avut de invatat(asa cred eu).Spiritul filocalic al gandirii patristice mi-a taiat orice elan nesabuit spre a cauta ceva ce sa o transforme in altceva decat este.Poate cu privire la acest aspect regretul meu este usor vindecat de speranta ca poate cei ce au citit vor fi pe viitor mai putin inclinati spre polemica si mai mult spre studiu si traire.

Cu multumiri tuturor. Doamne ajuta+

Pelerinule, eu nu am voit sa comentez si nici sa laud cele postate de tine.
Nu am voit sa comentez deoarece nu ma simteam in stare, fara sprijin bibliografic (nu detin cunostinte suficiente, nu am nici nivelul duhovnicesc pentru a face comentarii pertinente, pe masura celor postate de tine). Cu tratatul lui Larchet langa mine sau cu una din cartile de patrologie alaturi, as fi avut pe ce sa ma sprijin, as fi putut studia, reflecta, gandi cate ceva, simti mai bogat... Dar asa, avind Noul Testament cu psalmii, cateva acatistiere si (o vreme) cartea despre viata si opera sfantului Grigorie Palama, m-am limitat la a face o completare in cateva scurte postari. Desigur, as fi avut netul la dispozitie, insa am acces limitat la internet si marturisesc ca sunt un cititor foarte slab al materialelor de pe net: nu ma pot concentra, am probleme cu ochii, ma simt incomodat de lipsa unei carti pe care s-o pot tine pe masa, sa am un contact fizic cu informatia, sa subliniez etc. Nu sunt un om al culturii electronice, din pacate (sau din fericire). Ar fi fost poate, mai bun lucru sa trec peste inconvenientele enumerate si sa caut materiale pe net. M-am lenevit, him... Intrucat topicul merita din plin niscaiva efort.
Nu am voit sa laud continutul postat de tine, desi mi s-a parut extraordinar de folositor si de bine (inspirat) selectat. Cred ca ai ales materiale de maxima valoare pentru orice om care voieste sa lucreze cu sine insusi pentru despatimire si urcus duhovnicesc. Dar ce puteam sa pun alaturi? ...
M-am temut sa fac unele comentarii intrucat, pe de o parte, m-am ferit sa deschid vreo portita spre duhul polemic care bantuie pe forum, iar pe de alta parte am sperat ca oamenii mai bine asezati in barca Ortodoxiei, care nu sunt putini pe forum, mi-o vor lua inainte si vor aduce contributii semnificative.
Nu stiu de ce nu a intervenit nimeni.... Sunt foarte mirat de aceasta discretie pe care o gasesc exagerata... Ma intreb si eu: chiar nu a miscat pe nimeni topicul acesta? Si de ce, oare?...

Ce sa zic... E un topic serios, poate de aici o anumita retinere a majoritatii, inclusiv a mea. Dar cata vreme nu cautam sa fim si noi seriosi, sa ne ambalam un pic in astfel de directii: oare ce speram sa rodeasca? Ce vom cultiva daca ne ocupam doar cu lucruri usurele si periferice? Din cancanuri si reactii imediate la stirile zilei, ce cultura patristica sa infloreasca in noi? ...

Iti inteleg asadar mahnirea si regret ca nu am contribuit mai mult.

Pentru mangaierea ta (si a noastra, a tuturor) propun iata un moment de mare frumusete:
http://www.sfaturiortodoxe.ro/filme-...conferinta.php

Nu trebuie sa fii deloc mahnit
Oamenii sunt interesati de astfel de probleme, pentru ca acesta e crestinismul de fapt,dorinta de a invata de la inaintasi . Daca se gaseste cineva sa explice,cu atat mai bine.
Poate au fost multi care au citit dar nu au avut ce sa comenteze.Asta nu inseamna ca valoarea celor scrise e mica.
Daca vrei sa ai comentatori ,fa ca mine ,mai scrie si cate o prostioara ,o parere personala de a ta,si o sa vezi ce multi comentatori vor apare.
Caci asta va da siguranta celorlalti,ca esti ca si ei. Pentru ca putini au citit si inteles literatura patristica, dar multi sunt dispusi sa afle tainele credintei si sa le aplice in viata lor.
Coboara putin la nivelul celor cu care vorbesti, ca si ei sa poata sa urce la nivelul tau.

Evreii ii numeau intr-adevar parinti pe invatatorii lor, insa Domnul a interzis aceasta apelatie spunand sa nu numim pe nimeni tata (parinte) decat pe cel Ceresc si pe nimeni invatator decat pe El.
Ap. Pavel insa se autointituleaza parinte conform obiceiului evreiesc de a numi parinte pe invatatorii mai importanti, le spune credinciosilor ca aveau multi invatatori dar putini erau si parinti.
Aceasta afirmatie a apostolului este utilizata de multi pentru a afirma ca ceea ce ceruse Domnul nu s-ar aplica si la conducatorii spirituali. Cuvantul Domnului insa este foarte clar "Sa nu numiti pe nimeni " invatator... Tata...
La aceasta nimeni nu a dat vreodata vreo explicatie in bisericile traditionale de astazi, desi ar merita una. Iar cum Domnul este mai presus de Apostol, explicatia ar trebui data invers: de ce apostolul se autointituleaza invatator si parinte cand cele doua apelatii au fost interzise de Domnul tocmai in domeniul spiritualitatii.
Daca are cineva vreo explicatie, multumesc de raspuns.

Tot apostolul Pavel spune : sa nu aveti alt cap in afara de Hristos.
Apostolul se intituleaza invatator pentru ca Duhul lui Hristos vorbeste prin el.
Deci se pastreaza valabila porunca Mantuitorului. Prin apostol ,vorbeste tot Hristos. Invatatura lui nu e a lui,ci a lui Hristos.
Altfel ar insemna ca Hristos a tacut 2000 de ani ,si Duhul nu ar fi fost trimis spre mangaierea noastra

Aici. PS:nu restrangeti la Sfantul Apostol Pavel titulatura invocata ci priviti si in Faptele Apostolilor 7,2.As dori sa va precizez ca daca veti avea curiozitatea sa cititi cele postate pe acest topic veti realiza ca acesta titulatura NU se doreste a fi o uzurpare a vorbelor lui Hristos,cum aberant si sferodoct se afirma in cercuri lejer sectare,ci este doar o confirmare a altor aspecte iar daca doriti sa fiti justitiara pana la capat,in numele Evangheliei,atunci precis ati observat ca spusele Domnului,luate strict in litera si deloc in duh,nu contin nici o exceptie si prin urmare Apostolul Pavel ar avea o serioasa problema,lucru pe care el nu l-a considerat a fi in acest mod.O sa va omoare pe unii Litera intr-un final.

Am o rugaminte:lasati acest topic in afara razei dvs de actiune cu subinteles distructiv.Daca considerati ca au incalcat cumva spusele Mantuitorului cu acesta denumire,sau ca Biserica a incalcat spusele Mantuitorului atunci va rog cu si mai mare politete sa treceti la un studiu aprofundat al patristicii ca sa va clarificati o eroare fundamentala de acest tip.Multumesc.

Nu poate. E limpede ca pentru astfel de actiuni isi traieste veacul, asa e "programul".
In schimb, noi putem sa o ignoram si sa ne vedem de treaba pentru a dezvolta topicul.
Doamne ajuta!

O gandire oarecum egoista (na, ca m-am imbolnavit si eu de judecati ! )
Daca ar fi vorbit dragostea in tine ,trebuia sa zici,hai sa ne vedem de drumul sfintilor Parinti,pe un topic cu adevarat interesant, dar sa o luam si pe adrianna cu noi.Ca macar ea intreaba si are curiozitatea de a cunoaste si de a intelege.
Cand e vorba de subiecte axate pe dispute ,acestea sunt daunatoare.Dar cand e vorba de un urcus al cunoasterii,un gica contra poate fi folositor. Si in plus poate intelege si ea o carte care nu a deschis-o inca,si asupra careia se exprima doar apriori

E absurd ma Ioane.Oameni buni,fratilor,versetele cu pricina au spuse de Mantuitor in contextul unei polemici cu fariseii(Matei 21,1-10).Din acesta perspectiva,aratand prefecatoria si starea lor spirituala moarta,Mantuitorul a arata inutilitatea de a li-se acorda un titlu care era in totala contradictie cu felul lor de a fi.Aici este esenta.Ei,farseii,isi arogau denumiri care nu le meritau fiind falsi si complet impetriti,fiind capabili doar de sfaturi ce tineau de tipic(versetul 3)insa nici pe acestea nu le respectau ci doar le puneau in carca altora.Dupa ce le arata eroarea fariseica Hristos le indreapta ucenicilor si multimii privirea spre abordarea corecta,abordare care nu a fost niciodata contestata de catre Parintii Bisericii.

A-i pune pe picior de egalitate pe Parinti cu fariseii este o nebunie de nivel cosmic,acel verset nu se refera la unii care au trait real o viata in Hristos si care,nota bene,nu au cerut acest titlu fiind modele de smerenie ci le-au fost date de catre Biserica din considerente ce le gasiti in articolul indicat.Ar fi fost o problema daca ar fi procedat la fel ca fariseii dar scoaterea din context a vorbelor Mantuitorului si interpretarea lor habotinca-n litera te pot duce la eventuale concluzii penibile(dpdv teologic)de tipul,,s-au incalcat cuvintele lui Hristos".

Noapte buna.

In Faptele Apostolilor 7:2 adresarea se face evreilor si invatatorilor sai evrei. Dar oricum apostolul Pavel nu a spus ca ar fi fost singurul parinte ci printre putinii parinti, deci mai erau si altii considerati asa. In linkul ce mi l-ati dat scrie ceea ce ati postat si dvs., ca apelatia ar fi fost restransa la partea spirituala insa la evrei asa si era inainte de venirea Domnului. Deci nu mi-ati explicat de ce Domnul a interzis si apostolul a folosit. Unde este distructia, nu vad. Explicati daca stiti, iar daca nu stiti, indemnul general de a studia patristica nu ajuta pentru ca daca ar fi ajutat, atunci ati sti.

Si avand in vedere modul in care mi-ati scris, stati linistit ca nu va voi mai adresa vreun cuvant aici. Cu exceptia catorva persoane care stiu sa raspunda intrebarilor, in rest am vazut doar astfel de ton de conversatie. Ca atare eu ma convinv tot mai mult ca Ortodoxia nu are toate raspunsurile, ca altfel le-ar da pe un ton normal si la toata lumea. Deci nu o sa va mai deranjez cu intrebari incomode si fara raspuns, fiti pe pace.

Mai raspund doar celuilalt interlocutor: Domnul fiind capul vorbeste prin Apostol, asa ar trebui intr-adevar, asta insa nu il transforma pe apostol in "nimeni" si pe de alta parte apostolul nu invata nicaieri sa nu numim pe nimeni tata si pe nimeni invatator asa cum a facut Domnul, si cu atat mai putin sa explice ce inseamna. Deci Domnul nu i-a pus in gura apostolului tot ceea ce spusese El in cei 3 ani de viata publica. Iar Duhul a fost trimis spre mangaiere si de asemenea a fost trimis sa ne aminteasca cele spuse de El. Dar vad ca degeaba oricum, pe nimeni nu pare sa intereseze.

Multumesc oricum de raspuns!

Domnisoara,acest topic,daca ati fi avut un dram de bun-simt,ati fi observat cu ce se ocupa.Daca chiar ati fi de buna-credinta l-ati fi citit si va garantez nu ati mai fi spus aberatiile pe care le postati mai sus,un terci neoprotestant de joasa facuta.Ce credeti dvs despre credinta ortodoxa este irelevant,pana acum ati facut doar afirmatii personale,despre al caror scop s-au mai lamurit si altii.Dvs,ca si persoana,nu sunteti o autoritate in materie,daca ati fi adus macar o singura opinie,a unui teolog/sfant care sa va sustina aberatiile in acest sens v-as intelege.Practic dvs contestati,prin filtrul intelegrii dvs,ceea ce Biserica a hotarit,si in acest mod puneti intelegerea dvs in contra intelegerii Sfintilor.Banuiesc ca realizati grotescul situatiei,din spusele dvs rezulta ca Biserica Ortodoxa nu numai ca nu are toate raspunsurile(probabil dvs ati studiat deja toata invatatura ortodoxa si stiti bine asta)dar mai comite si erori elementare,incalcand flagrant vorbele lui Hristos si nu cu privire la oricine ci cu privire la sfinti la nivelul carora dvs s-ar putea sa nu fiti niciodata.

Dati dovada de o aroganta si un tupeu prost inteles cum rar mi-a fost dat sa vad.Inca nu imi este clar ce ati cautat si pe acest topic.Ii lipseau dilemele dvs teologice sau ati vrut sa ne luminati si pe noi cu privire la marea ,,eroare"a Bisericii semnalata de dvs,direct sau indirect?

Daca Adrianna vrea sa mearga cu noi, pe mine nu ma deranjeaza. Dar sa mearga, bre, nu sa ne tot sacaie cu deja nenumaratele ei contrapuneri straine de duhul Bisericii. Pe mine nu ma intereseaza astfel de chestii si, in orice caz, mie imi e clar ca Adrianna nu e aici ca sa invete teologie, in nici un caz ortodoxa. Ci sa faca alte treburi.
(Si e drept ca nu am dragoste pentru oricine si pentru orice. Nici pentru mine nu am, de cele mai multe ori. Dar asta e alta poveste...)

Pe de alta parte, modul tau de a vedea cunoasterea, cand e vorba de teologie, l-am mai dezbatut amandoi, din cate imi amintesc. Regret ca nu ai facut inca saltul minimal de la intelegerea lumeasca a cunoasterii la intelesul pe care i-l acorda Biserica. Nici nu ai cum, dealtfel, cata vreme te situezi prin propria ta alegere in afara Bisericii. Dar hai s-o lasam balta. Cand vei voi sa impartasim ceva din cele ale Bisericii, cu toata bunavointa voi face tot ce imi sta in putinta. Altminteri, sper sa intelegi, nu ma intereseaza. Nu aici pe forum.
Iarta-ma pentru franchete!

Nu i-a pus nimeni in rand cu fariseii si nu este nimic scos din context. Despre farisei le spune sa se fereasca de aluatul lor, este foarte clar mesajul. Despre invatatori si parinti spune clar sa nu numeasca pe nimeni invatator pentru ca au un singur invatator, pe El, si sa nu numeasca pe nimeni tata (parinte) pentru ca au un singur Tata, cel ceresc. Mesajul este foarte clar, nu se refera la nici un fariseu. Un unic invatator si un unic Tata, nu a lasat loc pentru altii fariseici sau nu.
Dar vad ca nu aveti raspuns si ca de obicei in aceste cazuri, se inventeaza o acuzatie grava, in cazul de fata cum ca sfintii ar fi fost acuzati de fariseism, si se arunca in carca nevinovatului care a indraznit sa tulbure adunarea cu intrebari incomode si fara raspuns.

Forumurile sunt facute pentru intrebari si raspunsuri, aici insa destul de des pentru intrebari si suturi, cu mici exceptii. Din pacate.

Iar daca Ortodoxia are raspunsuri, nu cer altceva, dati-mi raspunsul. Cand insa primesc suturi in loc de raspunsuri trag concluzia ca nu le are raspunsurile. Dar aveti dreptate, ar trebui sa trag mai degraba concluzia ca cei care dau suturi in loc de raspunsuri nu cunosc toata ortodoxia si probabil ca ortodoxia o fi avand raspunsurile undeva dar nu le stiti si dvs. Posibil.


Multa pace!