O poveste adevarata
 

Social Media
Publicitate
Publicat la 11 decembrie 2013 in Alte stiri
O scenă de sadism la mînăstire TÎNĂRA ŞI FRUMOASA CĂLUGĂRIŢĂ A FOST SILITĂ SĂ-ŞI CASTREZE IUBITUL…
În Secolul al XII-lea, la cererea arhiepiscopului Henry de York, ce îi cunoştea probabil părinţii, fata de 4 ani a unei familii înstărite a fost încredinţată Mînăstirii Watton, din comitatul englez Yorkshire. În ciuda mediului în care s-a dezvoltat, ea a devenit o tînără frivolă şi nestatornică, lipsită de orice urmă de chemare pentru religie. Nici măcar respectarea jurămintelor depuse nu a avut vreun efect asupra caracterului său. La un moment dat, ea a întîlnit un tînăr şi chipeş zilier, ce i-a făcut inima să i se zbată în piept. Ea 1-a privit, iar el i-a răspuns; apoi au început să comunice prin suspine şi prin semne, punînd la cale o întîlnire nocturnă, bărbatul chemînd-o cu pietricele aruncate în zidul sau pe acoperişul clădirii în care dormea fata. Planul a funcţionat fară greş; „ea a plecat fecioară a lui Christos, şi s-a înapoiat, curînd, femeie“. Cei doi amanţi se întîlneau cît puteau de des, însă, după o vreme, celelalte călugăriţe au început să intre la bănuieli în privinţa grindinei nocturne de pietre. S-au sfătuit şi au ajuns la o concluzie groaznică. Drept urmare, au capturat-o pe sora lor cea păcătoasă, au bătut-o şi i-au încătuşat picioarele, apoi au închis-o într-o chilie şi i-au rupt vălul cast de pe frunte. Ele au supus-o unui regim de înfometare, dîndu-i doar pîine şi apă, şi s-au abţinut să-i aplice un tratament mai dur numai pentru că tînăra era însărcinată şi plină de remuşcări. Într-un final, călugăriţa de Watton a mărturisit, demascînd identitatea amantului său dispărut, iar călugăriţele răzbunătoare au trimis cîţiva călugări de la o mînăstire din vecinătate pe urmele sale. Aceştia, deghizîndu-1 pe unul dintre ei în chip de călugăriţă mascată cu un văl, au reuşit să-1 prindă. Călugăriţele s-au bucurat şi au cerut aducerea tînărului la mînăstirea lor, pentru a-1 interoga. Însă interogatoriul a fost, de fapt, o tortură, prizonierul fiind ţintuit cu braţele la pămînt. Apoi, în încăpere a fost introdusă amanta sa însărcinată, căreia călugăriţele i-au pus in mînă un cuţit, forţînd-o „să taie virusul cu propriile sale mîini”. Una dintre spectatoarele acestei castrări brutale a apucat organul secerat şi 1-a îndesat, „mînjit de sînge”, în gura păcătosului. Tînărul eunuc a fost scos din încăpere, iar călugăriţa îngrozită a fost aruncată înapoi în chilia sa, unde a continuat să-1 blesteme pe arhiepiscopul Henry. Atunci, acesta i-a apărut în vis. „De ce mă blestemi?” a întrebat-o el. „Deoarece m-ai obligat să intru în această mînăstire diavolească”, i-a replicat ea. „Recunoaşte-ţi greşelile şi roagă-te, a spus acesta, iar eu voi avea grijă de problema ta”. În noaptea următoare, ea a dat naştere unor gemeni, asistată de doi îngeri, care i-au luat apoi copiii. Călugăriţele de la Watton au cercetat-o pe sora lor rătăcită şi au acuzat-o de uciderea copiilor pe care îi născuse. Însă, nici trupul acesteia şi nici chilia sa nu prezentau vreo dovadă a naşterii unui copil. Mai uimitor era faptul că fetei îi căzuseră cătuşele. Călugăriţele s-au sfătuit cu confesorul lor spiritual, iar acesta a concluzionat că este vorba despre o intervenţie divină. „Nu judecaţi drept ordinar ceea ce Domnul a curăţat”, scria el, „şi nu condamnaţi ceea ce El a iertat”. Călugăriţa fusese iertată şi binecuvîntată, iar haosul şi vrajba din mînăstire, vindecate. Interpretată conform moravurilor acelor vremuri, castrarea tînărului era o pedeapsă normală pentru violarea unei călugăriţe, şi una cu mult mai blîndă decît spînzurarea sau decapitarea, metode folosite în secolele anterioare. Aspectul nou al acestui caz a fost participarea forţată a călugăriţei la mutilare, inclusiv la înecarea victimei cu organele însîngerate.
Din perspectivă modernă, povestea este o condamnare aspră a practicii de obligare a copiilor la o viaţă religioasă petrecută în mînăstiri. Călugăriţa de la Watton nu avea nici o chemare religioasă şi nici o înclinaţie către aspecte morale, ea îndrăgostindu-se de cel mai chipeş bărbat disponibil în lumea sa restrînsă. Inevitabilul s-a produs, iar ea a fost prinsă, condamnată şi izolată într-o chilie. Analizînd situaţia încurcată în care ajunsese, ea a început să-1 blesteme, în fiecare zi, pe episcopul ce o încredinţase acelor călugăriţe neiertătoare. Restul poveştii este întunecat în legendă, o soluţie medievală pentru o problemă deranjantă. Blestemul călugăriţei constituie punctul emblematic al acestei poveşti. Ea fusese izolată de foarte mică într-o mînăstire, apoi forţată să respecte o serie de jurăminte în care nu credea. Atunci cînd a dat curs inimii şi simţurilor rebele şi a iniţiat acea aventură dezastruoasă, a fost torturată pînă şi-a trădat şi, apoi, şi-a distrus iubitul, o pedeapsă sălbatică pentru nesocotirea unei castităţi pe care nu o preţuise niciodată. Violenţa celorlalte călugăriţe a fost o sublimare de sadism, sugerînd mai degrabă o manie colectivă decît dragostea pentru celibat. Călugăriţa persecutată nu-şi dorise niciodată această virtute. Ea era o simplă femeie captivă într-un stil de viaţă ce nu o atrăgea deloc. Iar atunci cînd îl blestemase pe arhiepiscopul Henry pentru faptul că acesta o îngropase într-o mînăstire ce se cutremura sub greutatea celibatului propovăduit de celelalte călugăriţe, probabil că încă mai simţea pe degete sîngele organelor genitale ale iubitului său.