Un ţăran îl întreba mereu pe un marinar cum de nu îi este frică să urce pe vas şi să se supună la atâtea pericole.
,,Dar chiar nu ţi-e frică, ai aşa mare nădejde în Dumnezeu că nu vei muri?”
,,Am! răspunse , marinarul”
,,Dar tatăl tău şi bunicul tău cum au murit? întrebă ţăranul…
,,Păi cum să moară, pe vas! spuse marinarul.
,,Păi şi după toate astea mai ai curajul să te urci pe vas.
,,Da! răspunse marinarul, apoi întrebând:
,,Dar părinţii tăi, tatăl, bunicul tău unde au murit?
,,În patul lor! spuse ţăranul”.
,,Păi şi după toate astea, zise marinarul, mai ai curajul să te urci în pat?”

Un tânăr credincios se mutase de puţină vreme într-o comună mare cu multe sate, astfel că în împrejurimi avea şapte biserici. El voia să meargă la Sfânta Liturghie acolo unde oamenii participau trup şi suflet şi unde credinţa lor era mai puternică. Şi nu ştiu cum să facă altfel, decât să se îmbrace în haine zdrenţuite, murdărindu-se pe faţă cu cărbune, cât să arate ca un cerşetor şi merse din biserică în biserică, chiar în timpul Sfintei Liturghii, ca să vadă unde este bine primit.
În prima biserică numai intrând, lumânăreasa l-a scos afară dându-i citate din Sfânta Scriptură despre ţinuta în Biserică, spunând că ea citeşte Epistolele Sfântului Apostol Pavel.
În a doua biserică intrând, toţi cei din jurul lui începură să nu mai fie atenţi la slujbă şi începură a discuta cum de el cu hainele acestea a îndrăznit să intre în biserică. Plecă el de acolo de bunăvoie şi intră în a treia.
Aici dacă văzu că nimeni nu se uită la hainele lui, începu să îngâne aşa ceva, prefăcându-se că e bolnav. Un bărbat nu a mai răbdat şi l-a luat pe sus izgonindu-l din biserică.
În a patra biserică, oamenii răbdară să-l vadă murdar, să îngâne şi văzând asta, tânărul începu a zice din când în când: ,,Mi-e foame!”. Şi aici îl repezi careva, spunându-i că în biserică nu se mănâncă şi să caute de mâncare pe afară cât o vrea.
În a cincea, oamenii îi răbdară îngânarea, văitatul de foame, căci cineva îi întinse un covrig, dar după aceea spuse că îi este sete, oamenii nu-l mai răbdară şi îl scoaseră şi de aici.
Într-a şasea biserică intrând, credincioşii dacă au văzut că nu stă locului, au începută să se agite, care încotro, unul să-i dea pâine, altul să-i dea apă, dar de aici a plecat el singur.
Într-a şaptea biserică intrând, a început la fel să îngâne, să ceară mâncare şi apă, dar nimeni din cei prezenţi la slujbă nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uită urât la el. Slujba se încheie, se închinară toţi la icoane şi se miruiră, apoi copilul fu dus de câţiva credincioşi la o casă în apropiere, fu îmbăiat, ospătat şi i se dădură haine noi.
Tânărul gândi că aceasta ar trebui să fie biserica în care va să vină la slujbă de acum înainte, nu pentru faptul că se alesese cu haine noi, fiindcă avea haine destule acasă. Dorea acest lucru din două motive; o dată pentru că nimeni nu şi-a întrerupt rugăciunea şi lucrările credinţei în timpul Sfintei Liturghii ca să–i dea lui atenţie, şi a doua; fiindcă oamenii aceia nu ţineau doar de formă cuvântul Scripturii, ci chiar au înţeles că trebuie să şi lucreze după acel cuvânt. Astfel au lucrat cu toţii, îmbrăcându-l şi ospătându-l, ca să se împlinească prin aceasta cuvintele lui Hristos: ,,Străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; Însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; Bolnav am fost şi M-aţi cercetat”

Despre ambiție
 

Trei iepurași se plimbau prin padure. La un moment dat unul dintre ei cade într-o groapă destul de adâncă. Cei doi iepurași de pe margine au inceput să strige:
– Vai, acolo o să rămâi, nu o să reușești niciodată!
Iepurașul căzut în groapă începu să se căznească să iasă. Începu să se zbată și să se agațe de margini în dorința disperată de a ieși din groapă. Cei doi iepurași rămași la suprafață, niciodată nu mai vazuseră un asemenea necaz și erau siguri că iepurașul căzut nu o să reușească niciodată, astfel că au început să-i spună iepurașului:
– Nu o să reușești niciodată!
Pe măsură ce iepurașul încerca mai mult, ei repetau același lucru, ei se agitau și mai tare și îi spuneau că nu o sa reușească niciodată!
După zeci de minute în șir de strigături și încercări, iepurașul reuși să iasă.
O așa grozăvie iepurașii nu mai văzuseră până atunci și-l întrebară:
– Vai iepurașule, dar cum ai reușit?
– Am reușit!
– Ai reușit, dar cum?
– Am reușit!
– Măi iepurașule tu nu ințelegi ce spunem?
– Am reușit și vă mulțumesc pentru încurajări, fără voi nu aș fi reușit niciodată!
Iepurașul nostru cel căzut în groapă era surd. El nu auzise cuvintele nici o clipă și a interepretat strigătele și agitația de pe marginea gropii drept încurajări. Iepurașul nostru nu ar fi reușit niciodată dacă ar fi auzit descurajările de pe margine
Morala:
Trebuie să fi surd atunci când ceilalți te descurajează și să interepretezi orice gest ca pe o incurajare și să continui să perseverezi în a-ți atinge obiectivele . Aceasta se numeste ambitie.

Lângă Tokio trăia un vestit samurai care îi îndruma pe cei tineri în etica Bushido. Se spune că, în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o după-amiază, un luptător, cunoscut pentru lipsa lui de scrupule, a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă: aştepta până când adversarul făcea prima mişcare şi, apoi, contraataca cu viteză.
Tânărul luptător nu pierduse încă nici o luptă. Auzind de reputaţia samuraiului, a decis să-l învingă pentru a-şi mări faima. Toţi studenţii erau împotriva luptei, dar bătrânul samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toţi în piaţa din centrul oraşului, iar tânărul a început să-l insulte pe samurai. A aruncat câteva pietre în direcţia lui, l-a scuipat în faţă, i-a aruncat toate insultele ce există sub soare, i-a insultat până şi strămoşii. Timp de câteva ore a făcut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar bătrânul rămânea impasibil. La sfârşitul după-amiezii, simţindu-se obosit şi umilit, războinicul a abandonat şi a plecat. Decepţionaţi de faptul că maestrul primise atât de multe insulte şi provocări, studenţii l-au întrebat:
– Cum ai putut răbda atât de multă umilinţă? De ce nu ţi-ai folosit sabia, chiar dacă ştiai că ai fi pierdut, în loc să-ţi expui laşitatea în fata tuturor?
– Dacă cineva vine la tine cu un cadou şi tu nu îl primeşti, cui aparţine cadoul? a întrebat bătrânul samurai.
– Celui care a vrut să ţi-l ofere a replicat unul dintre discipoli.
– La fel se întâmplă şi cu orice mânie, insultă sau invidie spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continuă să aparţină celui care le-a purtat.

O femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta și a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, și i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi:
– Strânge acum toți fulgii!
− Una ca asta este cu neputință!, i-a răspuns ea.
−Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale!
Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care zboară, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății.
Arhimandrit Serafim Alexiev

În folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise există o întâmplare deosebită.
Moise întâlneşte în deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanţă.
Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, aşa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”.
Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat puţin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele.
În timp ce el se va duce în deşert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la loc în deşert.
În dimineaţa următoare, Moise îl găseşte pe pastor trist şi descurajat. Ţ,Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte”.
„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deşert şi se roagă fierbinte.
În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuinţă de lapte, aşa că-l împărţeam cu acea vulpe micuţă căreia îi place laptele atât de mult “.

Povestea tristeţii triste





A fost odată o femei bătrână şi micuţă, care se opri la marginea drumului lângă o arătare ghemuită. Adică această arătare nu avea trup, ci aducea cu o pătură gri cu contur omenesc.
- Cine eşti? întrebă curioasă bătrânica, aplecându-se. Doi ochi lipsiţi de luciu priviră obosiţi în sus.
- Eu…eu sunt tristeţea, şopti o voce, atât de încet încât femeia avu mari dificultăţi să o înţeleagă.
- A, tristeţea! exclamă bucuroasă bătrâna, ca şi cum ar saluta o veche cunoştinţă.
- Mă cunoşti? întrebă tristeţea cu neîncredere.
- Bineînţeles că te cunosc, răspunse bătrâna, din când în când m-ai însoţit o parte din drum.
- Da, dar…, spuse tristeţea cu suspiciune, de ce nu fugi de mine? Nu ţi-e frică?
- De ce aş fugi de tine, draga mea?ştii foarte bine că ajungi din urmă orice persoană care încearcă să fugă, şi nu te laşi izgonită atât de uşor. Însă, ceea ce vreau să te întreb – arăţi – scuză-mi această constatare absurdă – arăţi atât de tristă.
- Sunt…sunt tristă, răspunse arătarea cenuşie cu voce sfâşiată.
Femeia mică şi bătrână se aşeză şi ea la marginea drumului.
- Aşa deci, eşti tristă, repetă dând din cap înţelegătoare.
Tristeţea oftă adânc. Să existe într-adevăr cineva care să o asculte? De câte o încercare zadarnic şi…
- Of, ştii, începu ea ezitând şi foarte mirată, treaba stă în felul următor: în mod evident, nimeni nu mă place. Este destinul meu să merg la oameni şi să rămân un timp printre ei. La unul mai mult, la altul mai puţin. Însă aproape toţi reacţionează ca şi cum aş fi ciuma. Au dezvoltat atâtea mecanisme să nege prezenţa mea.
- Sigur ai dreptate, zise bătrâna femeie, dar povesteşte-mi mai mult.
Tristeţea continuă:
- Au inventat vorbe de al căror scut să mă lovesc. Spun lucruri ca „prostie – viaţa înseamnă distracţie” şi râsul lor prefăcut le creează dureri de stomac. Spun „Ce nu te omoară te face mai puternic” şi apoi suferă de dureri de inimă. Spun „Trebuie doar să te strădui puţin” şi simt apoi dureri în umeri şi în spate. Spun „Doar cei slabi plâng” şi de la lacrimile acumulate simt că aproape le explodează capetele. Sau se anesteziază cu alcool şi droguri ca să nu trebuie să mă mai simtă.
- O da, confirmă bătrâna, astfel de oameni am întâlnit des în viaţa mea. Dar tu vrei de fapt să-i ajuţi prin prezenţa ta, nu-i aşa?
Tristeţea se încovoie şi mai mult.
- Da, vreau, dar pot ajuta numai dacă oamenii mă primesc. Ştii, încercând să le creez puţin spaţiu între ei şi lume, un interval de timp să se regăsească, vreau să le construiesc un cuib în care se pot retrage pentru a-şi îngriji rănile. Cine este trist este foarte sensibil şi aproape de sufletul său. Această întâlnire poate să fie foarte dureroasă, deoarece unele suferinţe pot reveni la suprafaţă ca o rană care nu s-a vindecat bine. Dar numai cine permite să simtă durere, cine poate fi trist din cauza suferinţei de care a avut parte, cine găseşte copilul din sine şi plânge toate lacrimile înghiţite, cine acceptă mila pentru rănile interioare, acela, înţelegi, doar acela are şansa ca rănile sale să se vindere cu adevărat. În schimb, ei acoperă cicatricele mai cu un râs strident. Sau se blindează cu o armătură de amărăciune.
- Acum tăcu tristeţea, iar plânsul ei era adânc şi disperat. Mica femeie luă în braţele sale arătura încovoiată. „ce moale şi fină o simt”, gândi ea şi mângâie cu grijă arătura tremurândă.
- Plângi, tristeţe, şopti ea cu dragoste, odihneşte-te să-ţi aduni puterile. Ştiu că mulţi oameni te resping şi te neagă. Dar ştiu şi că unii sunt pregătiţi pentru tine. Şi crede-mă, devin tot mai mulţi cei care înţeleg că tu faci posibilă eliberarea din închisoarea lor interioară. De acum înainte te voi însoţi pentru ca descurajarea să nu aibă nicio putere.
Tristeţea încetă să plângă. Se ridică şi privi mirată spre însoţitoarea sa.
- Dar spune-mi acum cine eşti de fapt?
- Eu, răspunse bătrâna zâmbind, eu sunt speranţa

O fată credincioasă a plecat cu colegii si cu diriginta ei într-o vacantă la munte. În fiecare seară, în fata taberei se organiza o discotecă. Aproape toti elevii dansau, dar fata îsi lua cartea de rugăciuni si se ducea să îsi facă canonul în camera bucătăresei sefe. Bucătăreasa, rudă cu mama fetei, era o femeie cu frică de Dumnezeu. Asa că s-a bucurat că fata vroia să se roage în camera ei.
Un băiat, care o plăcea pe fată, tot căuta să o găsească în discotecă, să o invite la dans, dar nu o găsea. Întâlnind-o la cantină, a întrebat-o:
- Unde ai fost aseară? Nu te-am văzut la dans. Si nici în cameră nu erai.
Ca să nu fie luată peste picior, fata i-a spus:
- Am fost afară, dar am dansat foarte putin.
După ce a primit de două ori acelasi răspuns, băiatul s-a hotărât să o urmărească. A văzut-o pe fată cum urcă la mansarda vilei, cu două cărti în mână. Abia după două ore a coborât.
- Unde ai fost? Tot la dans? o întrebă băiatul, ironic. Ce ai citit?
Văzându-i cărtile de rugăciune, se miră:
- Tu mergeai să te rogi? De ce nu mi-ai spus?
- Nu am vrut nici să sune a laudă si nici să mă iei peste picior.
- Dar stii că si eu merg la biserică.
- Părintele meu mi-a spus că nu trebuie să stie altii că îmi fac canonul.
- Eu de când am venit în tabără nu m-am rugat deloc. Nici nu mi-am luat cartea de rugăciuni la mine.
- Pe mine părintele m-a întrebat dacă o să îmi fie greu să îmi zic canonul. Mi-a spus că, dacă nu am conditii, să spun numai o parte. A zis să nu mă rog de fată cu altii. Dar m-a ajutat Dumnezeu si am găsit un loc în care mă rog fără să mă deranjeze nimeni. Si nici eu nu deranjez pe nimeni.
- Dar de ce îmi ziceai că erai la dans, afară?
- Nu vroiam să stie altii că mă rog. Nu vreau nici să fiu batjocorită de altii, dar nici lăudată de tine pentru că îmi tin canonul.

.....:)
Cam aşa ar putea fi şi cu suferinţa.

Doua fete au fost duse de tatal lor in casa unui intelept. Acesta dorea ca ele sa aiba parte de o educatie aleasa. Intr-o zi, una din ele s-a hotarat sa-l insele pe intelept. A prins un fluture si i-a spus surorii sale:
- O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!
A mers in fata inteleptului si i-a spus:
- Am aici un fluture. Spune-mi inteleptule, e viu sau mort?
Inteleptul a suras si a spus:
- Depinde de tine, fiindca e in mainile tale!
Asa este si viata noastra. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge bine. Noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea.