De ce oare optam sa traim in IREAL?
 

Cum sa facem sa incercam pas cu pas sa revenim la realitate, sa traim cu fiinta noastra in real nu in imaginar...si sa realizam ca miine CHIAR putem muri(asa cum ne invata si Par. Cleopa).

De ce oare nu credem acest lucru?

De ce oare ne aflam in aceasta stare nefericita?

Pentru ca a pasi in realitate inseamna sa incepem sa lucram cu noi,sa ne acceptam asa cum suntem si cu calitatile,dar si cu hibele noastre,sa ne infruntam si latura cea mai intunecata a fiintei noastre,iar acest lucru de cele mai multe ori ingrozeste,provoaca durere,iar mintea e foarte parsiva,se baricadeaza contra tuturor acestor emotii,trairi,acceptari,transformari si ne creaza o pseudo-realitate calduta in care,desi nu suntem fericiti,continuam sa ne amagim si sa vrem sa traim in continuare in ea.Aceasta pseudo-realitate este atat de puternica,incat de cele mai multe ori ajungem sa ne identificam cu ea si o aparam cu indarjire,crezand cu tarie ca elementele care fac parte din ea ne reprezinta.
Cam asta vad eu ca se intampla in linii mari...

Andrei, sunt multe idei care ni se par bune (așa cum spuneam și pe topicul cu psihologia ereziilor) și între ele sunt și regulile și metodele de îmbunătățire a stării noastre duhovnicești care sunt după mintea noastră.

Nu trebuie să ne propunem lucruri și idei care ne scot din sine, adevărul, cunoașterea lui Dumnezeu este ceea ce trebuie să urmărim și aceasta vine singur la noi dacă ne restrângem atenția din activitățile lumești și din gânduri (gânduri între care sunt și cele aparent bune, cum e și cel pe care îl propui tu aici).

Așa cum Ortodoxia, spre deosebire de alte doctrine, este firea omului așa și viețuirea în adevăr nu presupune o ieșire din sine însuși ci o rămânere în noi înșine.

....

Sunt multe teorii despre realitate și la ea nu putem ajunge pornind de la ideile și metodele noastre. Tot ce producem noi este fals, rătăcire, toate proiecțiile și supozițiile minții noastre, oricât de bune ne-ar părea. Lumea ireală este tocmai această lume mintală. La unii irealitatea se manifestă prin credința că materia este totul, la alții prin tot felul de lucruri imaginate despre Dumnezeu și lumea nevăzută, la alții iarăși prin auto-stabilirea unor baremuri și obiective greșite.

Cunoașterea nu se realizează prin raționamente ci prin "vedere" sau "simțire", adică în mod direct. De aceea Domnul ne îndeamnă să priveghem și să ne rugăm, rugăciunea fiind calea de deschidere spre Dumnezeu. Și rugăciunea trebuie să fie neîncetată, din două motive: unul e acela pentru a crește la maxim efectul ei, altul este acela că discontinuitatea în rugăciune produce o uitare, o atrofiere spirituală.

Însă rugăciunea nu trebuie să fie o producere de idei sau o convorbire ci o formă de deschidere reală spre Dumnezeu. Cei care caută aceasta, care se străduie să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu și nu altceva, vor ajunge în timp, cu practica să înțeleagă că rugăciunea adevărată constă într-o stare de neantrenare a gândurilor (Sfântul Marcu ascetul o numește "tăcerea gândurilor") în care noi suntem conștienți de noi înșine și de prezența lui Dumnezeu. Este o stare în care Dumnezeu poate lucra asupra noastră, stare pe care o putem numi și pocăință fiindcă este o adunare din cele lumești și întoarcere spre El.

Totodată această rugăciune ne educă că trebuie să renunțăm la orice idee preconcepută despre Dumnezeu, că pentru a ajunge la o cunoaștere reală trebuie să renunțăm la filtrul rațiunii, care e de obicei blocat de prejudecăți. Pentru a ajunge la cunoașterea directă trebuie să depășești nivelul teoretic al conceptelor, cu care lucrează rațiunea. Asta nu înseamnă o cădere în irațional ci folosirea rațiunii ca receptor, nu ca producător al cunoașterii.

.....

În concluzie, nu trebuie să ne propunem să ne gândim la moarte. Gândul la moarte de care vorbeau Părinții era o lucrare a Duhului Sfânt în ei, nu o lucrare a lor. Astfel de conștientizări sunt bune pentru a ne determina să renunțăm la goana după cele lumești, dar folosirea lor din inițiativa noastră este greșită. La fel și ținerea minții în iad de care vorbea Siluan și prin care el dobândea smerenia.

Acest gând la moarte vine oricum dacă noi nu fugim de Dumnezeu prin viața de patimi și în timp el (ca și gândul condamnării noastre la iad), din îndelungata repetare prin lucrarea lui Dumnezeu intră în subconștientul nostru, devine parte integrantă din noi.

Trebuie să renunțăm să mai fim proprii conducători spirituali, să încredințăm lui Dumnezeu clădirea edificiului nostru duhovnicesc, fiindcă numai El știe cum trebuie realizat aceasta. Sunt mulți oameni care cred și vorbesc despre Dumnezeu, dar sunt puțini care Îl caută în mod concret, care Îl conștientizează ca Ființă reală, prezentă, rațională și caută să se raporteze la El.

Daca recunoasteti ca traiti in ireal e bine. Parca mai aveti o licarire de real.

,,Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen" (Isaia 89:10)
 

,,Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea.Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:


Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?". Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea.Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos! Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul." ( I Corinteni Capitolul 15)

sa nu uitam
 

Andrei si eu mi-am pus intrebarea asta la un moment dat. Cauzele sunt tot la noi.
Cand suntem copii, adolescenti , tineri vedem moartea ca pe ceva foarte departe si urata si nu vrem sa ne gandim ca spunem suntem tineri lasa aia, pe cand oi fi batran inchipuindu-ne ca e foarte departe asta.
Apoi suntem prinsi in valtorile vietii si nu prea mai avem noi timp sa ne gandim la moarte. Ne mai trece asa cate un gand cateodata cand auzim ca X a murit dar il alungam repede sperand ca noua nu ni se poate intampla nimic.
In realitate, noi oamenii suntem vinovati ca nu stim sa ne crestem copiii cum trebuie in acest sens. Atunci cand paseste in tinerete si lasa copilaria deoparte, noi parintii ar trebui sa le spunem copiiilor sa se gandeasca si la moarte asa cum fac Parintii nostri Sfinti cand ne spun ganditi-va la moarte. Stiu, vin unii si zic: cum sa vorbesti copilului de moarte? da, dar copilul nostru este deja mare, e un tanar care poate intelege sensurile vietii si putem sa ii explicam ca si moartea face parte din ea si ca trebuie sa te gandesti la ea.
Daca noi am avea aceasta educatie crestina , din timp, aceasta este nasterea, acesta este botezul, aceasta este viata, aceasta este moartea atunci am trai in REAL cum spui tu.
Nu trebuie sa invatam ce este moartea doar din greutati: acum mi-e greu si ma gandesc si la moarte, a murit mama si ma gandesc la moarte sau a murit tata si ma gandesc la moarte sau m-am imbolnavit si ma gandesc la moarte. Nu. Sunt sanatos , sunt tanar, traiesc o viata crestina si ma gandesc ca pot muri oricand. Asta e greseala oamenilor, a majoritatii oamenilor.
Si eu am facut aceasta greseala, si parintii mei au gresit asa.
Cand aveam 18 ani imi era asa de frica de moarte incat dupa vreo inmormantare, a oricui, aveam cosmaruri.cel putin 2 sapt. ma chinuiam noptile. Pentru ca nu aveam educatia asta crestina. Si eram si atee. Imi era frica de intuneric, de morti, de biserica.
Transformarea a venit mai tarziu. Aceasta trezie e diferita de la om la om.
La mine a fost mai ciudat. A murit bunica mea, mama mamei mele. In prima seara de priveghi am fost la ea, am stat cat am putut eu si in final m-am dus acasa sa ma odihnesc. Intamplarea a facut sa fiu singura acasa. Si in noaptea aceea bunica mea a venit la mine si mi-a vorbit. Uite eu am murit, nu mai vin in lumea asta, nu te mai speria, si nu iti mai fie frica de morti, ca asta este, toti murim, si mi-a predat lectia crestineasca despre moarte.
Un lucru numai iti spun: Nu am trait langa bunica mea, nu mi-a fost ea sprijin pentru ca am trait in orase separate, ne vedeam de sarbatori si atat. Nu eram foarte apropiata de ea. Apoi de pe la 7 ani eu am plecat si de acasa, am facut gimnastica de performanta , am fost in lotul lui Bella Karoli, da lotul national al Romaniei, pe vremea acea acum 30 ani, traiam in caminul de la Deva, deci nici de parinti nu am mai fost apropiata. Mi-am trait copilaria dura departe de mama de tata si de bunicii mei.
dar sa revin. Ea bunica nu a stiut niciodata temerile, suferintele mele si totusi in noaptea aceea a venit la mine si mi-a predat aceasta lectie despre moarte.
Predati copiilor lectia vietii si a mortii. Fara teama si spaima ci ca un fapt real prin care vom trece cu totii. Normal, la timpul lor, ca nu spui copilului de 5 ani ca nu intelege. Totul adaptat varstei sale.
Si atunci vom putea spune ca traim in REAL.

Cum adica a venit bunica la tine?Si a mai si vorbit? Adica mortii vin la noi si stam la taclale cu ei? Noi ortodocsi fiind, credem in asa ceva?

Ei draga mea, doar nu a venit bunica in carne si oase sa stea cu mine noaptea.
Am visat. Da, visul meu, a fost bunica mea care mi-a explicat totul despre moarte, cu exemplul ei, si m-a invatat lectia crestineasca despre moarte. Da, am stat de vorba cu ea in vis, si mi-a raspuns la multe intrebari la care nu stiam raspuns. In acea seara inainte de somn, am citit din Psaltire singura plangand, fara sa cer eu nimic de la ea. Am plans, am citit si apoi am adormit.
A doua zi, m-am trezit alta, stiam ce e moartea si nu am mai avut niciodata teama. M-am dus la ea la priveghi, si am stat linistita fara spaima si groaza de moarte si priveam la ea si parca aveam amandoua o taina numai de noi stiuta. era poate o impresie a mea, dar acea noapte mi-a adus liniste multa.
De atunci niciodata nu am mai avut frica de morti, de intuneric si de alte nebunii , am stiut sa privesc moartea si acum stiu sa ma gandesc si la moarte.
Nu cred in vise, le alung pe toate din clipa cand deschid ochii, dar uneori exista si astfel de vise. Uite-te citeste din Sfintii Parinti, si vei vedea exemple. Rare sunt visele bune, foarte rare, restul vin de la urecheatul. de aceea e bine sa nu credem in ele pentru ca noi majoritatea nu putem sa discernem care sunt de la Dumenzeu si care sunt de la al rau.
In Pelerinul rus, acel om care dorea sa dobandeasca rugaciunea lui Iisus se tot intreba cum sa citeasca Filocalia si in ce ordine ca sa citeasca exact referitor la rugaciunea lui Iisus si in acea noapte , duhovnicul lui, a venit , a scris cu un carbune exact unde sa citeasca. A doua zi s-a trezit si a gasit semnele facute pe Filocalie.

Ei, multe nu trebuiesc spuse oriunde si oricum ca aduc smintire multa nefiind bine intelese.
Cred ca am sa ma retrag eu din asta, ca devine daunator.
Cred ca am gresit. Rog pe Dumnezeu sa ma ierte.

nu conteaza
 

Nu contează că eşti gras sau slab- eşti frumos oricum ai fi şi eşti iubit asa cum eşti nu contează că ai nasul lung şi subtire ori mic sau borcănat- eşti frumos oricum ai fi şi eşti iubit asa cum eşti,
nu contează că ai părul negru, șaten, roșu, cărunt sau blond-eşti frumos oricum ai fi şi esti iubit aşa cum eşti,
nu contează că ai ochii verzi saunegri,
nu contează că esti înalt sau scund,
eşti frumos oricum ai fi şi esti iubit asa cum eşti.
Dumnezeu te-a făcut o făptură minunată şi te iubeşte atât de mult,
că moare de dragul tău, își dă viaţa pe cruce pentru tine.
Nu contează că ai sau nu ai haine de firmă,
nu contează că ai vilă cu 35 de camere sau o cămăruţă,
ori dormi în gară ori în cel mai scump hotel,
nu contează că ai facultate, doctorat sau doar liceu ori patru clase,
pentru a fi iubit de Dumnezeu,
Dumnezeu te iubeste oricum ai fi.
Nu contează că esti director de bancă sau femeie de serviciu,
contează să îl ai în suflet pe Dumnezeu, să-L chemi mereu în viaţa ta.
Toate etichetele puse de alţii nu contează decât în mintea omului.
Dumnezeu cu mâinile lui a creat omul şi l-a creat frumos, a sădit în inima lui dorul de frumos, de bine şi de adevăr.
Restul e suflare de vânt, dacă e trăit fără Dumnezeu.AMIN