Schitul Sihla, pe vremuri...
 

Pentru cei care se întreabă, atmosfera de la Schitul Sihla prin ochii unui viețuitor aflat la prima ședere timp de o lună, acțiunea se petrece în anii '90.

Extras din cartea „Sensei.Infractor.Călugăr – O spovedanie non-conformistă – pr. Emanuil Giurăscu”, Editura Areopag, București, 2015, pag. 67-68 :

„Am ajuns la schitul Sihla, l-am, rugat pe părintele stareț să mă primească să stau și eu o vreme acolo, să văd dacă sunt pentru monahism sau nu. Mi-a dat o chilie- ei n-aveau arhondaric, mi-a dat o chilie să stau cu un frate.[...]
Eram foarte încântat, întrucât seara se mergea la slujbă cu lampionul. Unii aveau lanternă, dar puțini.
Mare parte din ei coborau la slujba de noapte cu bostanul găurit, scobit înauntru, cu o lumânare, două.

Cea mai mare parte a părinților erau simplu îmbrăcați, cu dulamele vechi, peticite; cusute, curate, dar în tot cazul chinuite de timp, poate chiar moștenite de la călugări bătrâni, ( arătau acele dulame a fi așa), cu fes călugăresc de lână, cum se purta odată, în picioare opinci sau cel mult șoșoni, cu obiele sau șosete de lână.
Am văzut că șoseta de lână era la mare căutare, întrucât altitudinea de acolo fiind cam de o mie de metri, adesea timpul era rece și umed.

Am fost și la peșterea din spate, la peștera Sfintei Teodora. Am rămas profund încântat ! Era ceea ce corespundea, era ceea ce așteptam eu din maniera idilică în care vedeam viețuirea monahală.
Îmi aminteam: în Pateric zice că cutare avvă avea un ulcior, o rasă și o camilafcă și își lua apa dintr-o scobitură de piatră. La Sfânta Teodora, când am fost în spate, am întîlnit această atmosferă de Pateric și mi-am dat seama că într-adevăr - uite, un om, o persoană, o femeie chiar, care a trăit în Hristos părăsind toate cele pământești, până și toate înlesnirile călugărești.
Mult m-a mângâiat această peșteră, la care mergeam deseori și singur, cât am stat acolo.
M-a impresionat foarte mult austeritatea locului, asprimea locului, faptul că o femeie a putut trăi zeci de ani în singurătate, în întunecimea aia, în părăsirea aia și de ajutor omenesc și de posibilități gospodărești și materiale de chivernisire a vieții. […]

Mi-a plăcut mult la schit, întrucât viața duhovnicească avea niște condiții favorabile monahismului, astăzi greu de aflat în mănăstiri și schituri. Bucătăria era o șandrama, o magazie improvizată din scândură, carton, șindrilă veche, înnegrită, aproape carbonizată, destul de consumată, de arsă,- dar oferea o imagine de Pateric și o odihnă sufletească, odihnă care venea și dintr-o ambianță administrativă a locului. Or, astăzi lucrurile nu mai sunt așa înțelese, fapt pentru care Sihla nu mai este cea de altă dată.
Atunci, în noapte totul se petrecea la lumina candelei, la lumina lumânării. Nu exista lumină electrică în zonă. Era extraordinar! Nu mai spun de simplitatea monahilor. Era o lipsă de prețiozitate, de pretenție, de mofturi tehnice, edilitare, vecină cu preistoria acolo.[/...]”

Foarte frumos . Stii cumva ce sa intamplat cu Schitul Sihla ? Mai exsista ? Adica a ramas la fel ca in poveste ? "Conditiile excelente" mai sunt si acum ? Nu cred...
Cunoaste cineva manastiri sau schituri unde se mai desfasoara o viata asemanatoare cu povestea ?

Am ajuns la Sihla prima data cand aveam in jur de 8 ani, era prin '90, drumul pana la schit pe vremea aceea se facea pe o carare, care ducea de la Sihastria la Sihla, un drum de ora si ceva, prin padurea aceea salbatica...ca si in poveste, am fost fascinata de pestera Sf Teodora, de cararea care ducea la pestera...de atmosfera de acolo, atat cat o putea intelege un copil...la vremea aceea era doar bisericuta, bucatarioara alaturata de care se vorbeste, si chilii vechi pe dealul de vizavi de biserica, pe unde o luai apoi pe carare inspre pestera...in anii urmatori am tot mers , pana prin '98, mergeam in fiecare an in pelerinaj 3 zile, pe la manastirile din Moldova, si faceam traseul si la Sihla...nu mai e ce fost atunci, cel putin ca infatisare, s-a construit muuult...si la Sihla si peste tot...aceeasi atmosfera deosebita am simtit-o si prima data cand am ajuns la Prislop...era in '97, drumul pana acolo era vechi, cararea pana la mormantul Parintelui Arsenie era abrupta, de pamant cu radacinile copacilor iesite peste tot..mormantul simplu, dar vesnic acoperit cu flori si ingrijit...nu era coada pe vremea aceea...venea lume, dar putina, apucai sa stai langa cruce sa te rogi cat voiai...pacat ca Dumnezeu mi-a dat sanse atat de mari, dar eram prea tanara, mandra si nestiutoare ca sa apreciez si sa profit duhovniceste...revenind la Moldova..una din cele mai dagi amintiri de la primul pelerinaj...dupa un drum lung pe care il facusem din judetul Ms pana in Neamt, am ajuns nu stiu cu ce, la drumul care ducea inspre Sihastria...la vremea aceea in 90, l-am facut pe jos, nu stiu exact ce luna era, dar imi amintesc zapada, si un sir de femei ce mergeau pe marginea drumului , si a padurii inspre manastire...ajunse acolo, mama a cautat pe un baiat al unei cunostinte care venise la Sihastria de cativa ani sa se calugareasca...l-a rugat sa ne ajute cu cazarea, dar cum nu s-au mai gasit locuri, ne-a lasat sa dormim in camaruta lui, si el nu stiu unde a stat...era ingrijitor la vaci...iar camaruta aceea era o anticamera a grajdului, micuta...cand am intrat acolo era asa calduroasa, imi amintesc focul cum palpaia intr-o soba, mugetele de vacute care se auzeau de alaturi intunericul bezna de afara, si fratele Titus a intrat pe usa, cu o bucata mare aburinda de cozonac proaspat scos din cuptor si
un bol de ciorba fierbinte de peste...mi s-a parut cea mai buna mancare mancata vreodata, si cea mai speciala seara...asa am simtit-o eu, la cei 8 ani...nu stiu, dar sigur trebuie sa mai existe astfel de locuri...si chiar si cu tot modernismul si constructiile care se fac...clipele petrecute in manastiri sunt aparte...se simte acel aer de sfintenie...as putea sa povestesc despre multe locuri inde Dzeu mi-a dat sansa sa ajung, regret insa ca nubam apreciat atunci cum s-ar fi cuvenit...

Ba eu vad ca le-ai apreciat cum se cuvine, caci altfel n-ai vorbi asa de frumos despre ele. Eu am citit cu mare drag postul tau.

Mi-ar place sa cred ca dupa atatia ani ai ramas in suflet la fel ca atunci ,un copil ...