Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Generalitati (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=503)
-   -   Povesti cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=4538)

silverstar 25.01.2009 07:42:06

[COLOR=green][SIZE=3][COLOR=green]Fiecare zi trăită e o zi deosebită[/COLOR][/SIZE]

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Citeste, te rog! Merita efortul... [/COLOR]
[COLOR=green]
Un prieten a deschis sertarul dulapului soției sale și a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:
- Acesta - a spus - nu este un simplu pachet, e lenjerie.
A aruncat hârtia de împachetat și a observat mătasea rafinată și dantela.
- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.
S-a apropiat de pat și a așezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soția lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:
[SIZE=3]- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.
[/SIZE]
Încă mă mai gândesc la aceste cuvinte… deja mi-au schimbat viața.
Acum citesc mai mult și fac curat mai puțin. Mă așez pe terasă și admir priveliștea fără să observ buruienile grădinii. Petrec mai mult timp cu familia și prietenii și mai puțin la servici. Am ințeles că viața trebuie să fie un cumul de experiențe de care să te bucuri, nu o luptă pentru a supraviețui.
Nu mai pastrez nimic. Folosesc paharele de cristal zilnic. Îmi pun paltonul nou pentru a merge la cumpărături, dacă așa decid și așa am chef. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, ci îl folosesc oricând am chef.
Frazele “Într-o bună zi…” și “Una din zilele acestea…” încep să dispară din vocabularul meu. Dacă ceva merită văzut, auzit sau făcut, vreau să văd, să aud sau să fac acum.
Nu sunt sigur ce ar fi făcut soția prietenului meu dacă ar fi știut că nu va mai apuca ziua de mâine, zi pe care noi toți o ignorăm într-o măsură destul de mare. Cred că ar fi telefonat celor din familie și prietenilor apropiați. Poate că și-ar fi sunat câțiva din vechii prieteni pentru a-și cere scuze pentru eventuale supărări din trecut și să se împace cu ei.
Aceste lucruri nefăcute sunt cele care m-ar supăra dacă aș ști că am orele limitate. Aș fi suparat că nu mi-am văzut prieteni buni, pentru că urma să îi contactez “Într-una din zilele astea…”. Supărat că nu am scris anumite scrisori pe care mă gândeam să le scriu “Intr-una din zilele astea…”. Supărat și trist pentru că nu le spusesem fraților și copiilor mei ce mult îi iubesc. Acum încerc să nu întârzii, să nu rețin și să nu păstrez pentru mine nimic din ce, împărtășit, ar aduce râsete și veselie vieților noastre.[/COLOR]

ioana_ema 25.01.2009 21:42:33

In cutia ta cate piersici sunt?
 
Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.

Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele?? :46:

silverstar 30.01.2009 13:32:54

[COLOR=#008000][SIZE=5]Un violonist in metrou - Este o poveste reala[/SIZE][/COLOR]

[COLOR=#008000]Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.[/COLOR]
[COLOR=#008000]Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca! [/COLOR]

[COLOR=#008000]Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.[/COLOR]

[COLOR=#008000]In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere. [/COLOR]

[COLOR=#008000]Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor. [/COLOR]

[COLOR=#008000]Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?[/COLOR]

[COLOR=#008000]Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:[/COLOR]

[COLOR=#008000]Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata? [/COLOR]

[COLOR=#008000]Asa ca: Bucura-te de viata, http://www.credinta-mea.ro/forum2/im...ilies/aaac.gif admira lucrurile http://www.credinta-mea.ro/forum2/im...ilies/aaaw.gif simple si zambeste... http://www.credinta-mea.ro/forum2/im...ilies/aaaj.gif [/COLOR]

silverstar 30.01.2009 15:43:34

[COLOR=green]Dupa ce cititi povestea, dati click aici:[/COLOR]

http://www.youtube.com/watch?v=hnOPu0_YWhw

silverstar 31.01.2009 09:32:32

[COLOR=green][SIZE=3]NOROC SAU GHINION?[/SIZE]

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aș putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toți sătenii i-au spus “Ți-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ți l-a furat! Ce mare ghinion.”
“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine știe?”
Toți au râs de el. După 15 zile însș calul s-a întors. Și nu era singur, avea în spate o mulțime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă și, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniți. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului și-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu ești deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, noroc, cine poate ști?” le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, soldații lordului trecură prin sat și îi obligară pe toți flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toți copiii noștri au fost dusâși în război, doar tu ai avut șansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noștri ar putea fi uciși.”
Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate ști?”

Viitorul vine către noi bucățică după bucățică, puțin câte puțin. Nu știm niciodată ce ne așteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă șansă și vom putea fi mai fericiți.[/COLOR]

mirelat 31.01.2009 20:45:55

felicitari
 
Citat:

În prealabil postat de silverstar (Post 112372)
[COLOR=green]Dupa ce cititi povestea, dati click aici:[/COLOR]

http://www.youtube.com/watch?v=hnOPu0_YWhw

mi-a placut si povestea si clipul. :41: da, adevarul este ca pentru a aprecia lucrurile la justa valoare e bine sa le "gusti" la timpul si locul potrivit. dar, apropo de experimentul Joshua Bell, e bine ca se mai intampla si asemenea evenimente care ies un pic din cotidianul banal. sunt sanse ca unii oameni sa fie miscati de ele si sa le aduca multa bucurie. :6:

adorcrysti 31.01.2009 21:41:23

Să nu uiți să-ți spui rugăciunea!”, se auzi glasul blând al bunicii din camera alăturată.
Băiețelul de numai cinci anișori se așeză în genunchi în fața icoanei Mântuitorului și încercă să spună cu voce tare: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău...” Dar apoi se opri. De ce trebuie să spună rugăciunea în fiecare seară? Ba mai mult și dimineața, și înainte de masă!
Bunica intră în cameră, se așează în genunchi lângă el și parcă cunoscându-i gândurile îi spuse:
- Trebuie să-i dăm binețe lui Dumnezeu, să-i spunem: „Bună seara, Doamne!” Dumnezeu ne cunoaște pe fiecare și așteaptă de la noi ca măcar atât să încercăm să facem, să-L salutăm ca pe un prieten drag în fiecare zi.
Apoi bunica îl așeză pe nepoțel în pat, îl înveli cu plapuma moale, își luă cartea de povești de pe raft și șezând pe un scaun în fața focului începu să citească cu voce blândă:

<<În toate zilele, bătrânul domn era văzut intrând în vechea biserică a târgului – o clădire solidă făcută din blocuri de piatră, înnegrite de ploi și vreme, care găzduiau rugăciunile, înălțându-le ecou către cer. Un pic adus de spate, trecea plin de grabă, în fiecare zi, îndreptându-se către biserică când clopotele trăgeau de amiază. Nu rămânea acolo vreme îndelungată, dar nici nu s-a întâmplat vreodată să lipsească la întâlnirea de la miezul zilei. Îngrijitorul bisericii, care locuia în piața din fața acesteia, îl vedea mereu intrând și ieșind extrem de grăbit. Îngrijorat, el i-a spus pe preotului paroh: - Părinte, fiți cu băgare de seamă! Astăzi este peste tot mai plin de răufăcători ca niciodată! Preotul a decis să se așeze în spatele unei imense coloane și să-l observe pe ciudatul și grăbitul vizitator. Bătrânul nostru intră și, ajungând în fața Sfântului altar, în dreptul icoanei Mântuitorului, face o plecăciune, apoi plin de demnitate, se întorse din nou afară în soarele amiezii. Multe zile la rând, preotul urmări acest ritual al bătrânului la miezul zilei. Într-una din zile îi ieși în întâmpinare omului nostru, întrebându-l: - Ce faci tu aici? - Vin să-mi fac rugăciunea, părinte, răspunse misteriosul vizitator. - Nu-i prea lungă! – veni iarăși observația părintelui - Știu! – răspunse omul. Dar nu pot să mă rog cu adevărat mai mult. - Bine, dar n-ai vreme să spui nici măcar un „Tatăl nostru”! Ce rugăciune spui ? - Eu pur și simplu vin aici să-L salut pe Dumnezeu. Și spun simplu: Bună ziua Doamne, sunt eu, Simon! Într-o zi Simon nu a mai străbătut târgul. Bătrânețea îl doborâse la pământ. Fusese găsit fără suflare în plină stradă și-l internaseră în spital. Aici, bătrânul era bine îngrijit, dar nimeni, absolut nimeni nu-l căuta. El era însă tot vesel, bucuria crescându-i la miezul zilei. La acest ceas din zi, în fiecare zi privirile lui străluceau. Cu siguranță se afla îngenuncheat în biserica din inima sa și spunea aceeași rugăciune: „Bună ziua, Doamne, sunt eu, Simon!” Era duminica Paștelui și se apropia miezul zilei. În acea frumoasă zi, primăvăratică și luminoasă, Simon stătea dormind pe patul său de azil. O rază de soare lumina ochii săi plini de seninătatea cerului. În vremea somnului acesta începu să surâdă cu căldură. Visa. De fața lui se apropia Cineva plin de o lumină cum nu mai simțise în viață, luminându-l. Se apropia încet, liniștit, cu o privire plină de o profundă prietenie. Apoi, cu un gest al mâinii, acest Necunoscut îl salută scurt: „Bună ziua, Simon! Sunt Eu, Domnul Iisus!”. Din acea visare Simon nu s-a mai sculat. Începuse Paștele nemuririi.>>

Acum copilul, cu ochii larg deschiși, căutând parcă să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul ferestrei, în așteptarea aceleiași lumini, exclamă: „Am înțeles, bunico, de ce trebuie să mă rog în fiecare zi. Atunci când mă rog, de fapt îl salut pe Dumnezeu. Stau de vorbă cu El. Acum înțeleg de ce mi se părea fără rost să spun rugăciunea seara. Pentru că eu o spuneam ca pe o poezie adresată nimănui. Dar am înțeles că atunci când mă rog trebuie să vorbesc cu Dumnezeu la fel cum vorbesc cu tine, cu mama, cu tata, cu prietenii mei...
Băiețelul își întoarse privirea din nou către fereastră și, cu o voce veselă, plină de bucurie, rosti: „Bună seara, Doamne! Sunt eu, Matei. Am vrut să te salut”. Apoi pleoapele i se închiseră ușor. O rază de lumină îi mângâia fața inundată de fericire. Îl salutase pe Dumnezeu.
Pr. Iosif Ciolan

adorcrysti 31.01.2009 21:42:53

Doi bărbați, ambii grav bolnavi, ocupau aceeași încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în șir. Au vorbit despre soțiile și familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanțele petrecute.

În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, își petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcție de culoarea și de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Rațe și lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuțele. Tineri îndrăgostiți mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezența orașului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-și această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deși celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minții, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Și așa trecură zile, săptămîni și luni...

Într-o dimineață, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viață al omului de lîngă fereastră, care se săvîrșise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat și a chemat personalul pentru a lua trupul neînsuflețit.

La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorința și, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu și dureros, acesta a reușit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Și în fața ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunății văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb și nu a putut să vadă nici măcar zidul gol... Și, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.

Este o mare bucurie să poți să-i faci fericiți pe ceilalți, în ciuda greutăților propriei existențe. Împărțite cu alții, supărările se înjumătățesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simți bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai și pe care nu le poți cumpăra cu bani.

adorcrysti 31.01.2009 21:43:52

- Nu e drept! Nu e corect! Nu Te mai înțeleg! Se auzi de afară glasul nemulțumit și posomorât al lui Matei. Bunica privi nedumerită spre ușa de la intrare. Pașii micuțului se auzeau apropiindu-se de ușă.

- Se pare că e singur, gândi bunica. Dar atunci cu cine se ceartă?

Ușa de la intrare se deschise ușor. Puțin mai târziu își făcu apariția un căpșor bălai de copil, cu privirea îndreptată spre pământ, cu ochișorii albaștri scăldați în lacrimi, abia potolindu-și un suspin prelung. Mâinile îi atârnau pe lângă corp ca și cum nu-i erau de nici un folos. Privind absent în jurul său, fără să bage de seamă că bunica îl privea nedumerită, izbucni încă o dată:

- Nu Te mai înțeleg! Nu Te mai înțeleg, Doamne!

Drama copilului părea fără margini.

Matei simți o mână caldă care i se așternu peste creștet, apoi a doua care îi mângâie obrăjorii brăzdați de pârâiașele cristaline izvorâte din ochișorii săi. Chipul blând al bunicii i se dezvălui dintr-o dată în fața ochilor și sesiză uimirea din privirea ei.

- Nu e corect bunico! Suspină el din nou. Dumnezeu nu mă ascultă. M-am rugat să mă ajute dar nu m-a ajutat. De ce nu face ceea ce vreau eu? De ce nu-mi ascultă rugăciunea? De ce nu mă înțelege?

Bunica îl ridică pe Matei în brațe, se așeză pe fotoliul din fața micului altar de rugăciune pe care ea împreună cu nepoțelul ei îl amenajaseră în sufragerie și, cu glasul ei blând, îl rugă să-i spună ce s-a întâmplat.

- Știi, începu copilul printre suspine, ieri te-am rugat să-mi dai niște bani, bunico, căci vroiam să-mi cumpăr o prăjitură de la cofetăria din colț. De câte ori treceam pe acolo priveam cu poftă la prăjitura aceea cu frișcă și tare mult îmi doream să gust și eu din ea. Dimineață am fost fericit când mi-ai dat bani ca să-mi cumpăr și eu. Pe când mă întorceam însă de la grădiniță, jucându-mă cu ceilalți copii, am pierdut banii pe care mi-ai dat. Cred că mi-au căzut din buzunar. „Nu-i nimic,” mi-am spus, mă voi ruga lui Dumnezeu, așa cum m-ai învățat tu, și El mă va ajuta să-mi regăsesc banii. Mi-am adus aminte de ce mi-ai spus: că, dacă mă rog din suflet, Dumnezeu îmi va împlini rugăciunea. M-am întors înapoi de trei ori pe drumul pe care am venit de la grădiniță și mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Dar Dumnezeu nu mi-a ascultat rugăciunea. De ce, bunico?

- Matei, spuse bunica, Dumnezeu ne împlinește întotdeauna rugăciunile, dar nu așa cum vrem noi, ci așa cum știe El că este mai bine pentru noi. Să nu crezi că Dumnezeu nu te-a auzit, dar sigur a avut motive știute de El pentru care nu ți-a împlinit rugăciunea acum. Dar, ca să înțelegi mai bine, hai să-ți spun o poveste:

„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viață un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea ști dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un țărm. Era noapte. A tras barca la mal și a pornit cu grijă spre interior. Nu știa ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viață? Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri și ierburi, l-a întreținut mereu până dimineața, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă nelocuită.

Și-a construit o colibă și grija lui cea mai mare era să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în șir. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe acolo nu treceau vapoare.

Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit și a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic și focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o lumină mare. Furtuna s-a dezlănțuit cu putere. Spera să-și oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-și facă măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torențială, care-i stinse până și ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric și disperare. Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi.

Dimineața se petrecu însă un fapt cu totul neașteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau:

- E cineva aici?

Se ridică și răspunse cât îl țineau puterile:

- Da, aici!

Se întâlniră. Erau niște marinari.

- Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă și am venit să vedem. Ești desigur un naufragiat. Știam că insula e nelocuită.

Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul și furtuna erau ultima nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu... Și iată că Domnul îi aprinsese focul ca să poată fi văzut și salvat...”

Bunica nici nu sfârși bine povestea când la ușa camerei se auzi o mare hărmălaie.

- Matei, vino repede! Se auziră glasuri de copii. Andrei, prietenul nostru este la spital. A mâncat prăjitură cu frișcă de la cofetăria din colț și i s-a făcut rău. Probabil era stricată.

Matei sări iute de pe fotoliu. Își uită într-o clipă de necazul lui. Ieși repede afară, în mijlocul prietenilor săi îngrijorați de necazul lui Andrei. Se îndreptară cu toții spre spitalul de lângă grădinița lor. Pe drum, Matei zări sub o tufă de trandafir bancnota pe care o pierduse... Abia acum înțelegea de ce Dumnezeu refuzase atunci să-i împlinească rugăciunea. Îi purtase de grijă ca să nu i se întâmple și lui ceva rău. Și atunci strigă, plin de bucurie, cu ochii ridicați spre cer, în fața copiilor uimiți:

- Acum Te înțeleg, Doamne! Dar mai am o rugăminte! Ajută-l și pe Andrei, dar nu așa cum vreau eu, ci așa cum știi Tu să o faci!

Acum îl înțelegea pe Dumnezeu. Învățase lecția. Se ruga lui Dumnezeu altfel decât până acum. Nu mai era importantă voia lui Matei, ci voia lui Dumnezeu. Un lucru știa însă: trebuie să se roage.

Pr. Iosif Ciolan

adorcrysti 31.01.2009 21:44:33

Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni, a avut o copilărie foarte grea. Din cauza sărăciei, la 14 ani a trebuit să plece de acasă la oraș ca să muncească, pentru că își dorea tare mult să continue școala, iar părinții săi nu aveau bani pentru a-l întreține.
Astfel a plecat la Constantinopol, unde a început să lucreze la un negustor. Muncea din zori până seara fără o altă plată decât hrana și o cămăruță unde, în puținele clipe de răgaz, își îndulcea suferința citind din Sfânta Scriptură.
Într-o noapte L-a visat pe Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Și pentru că în vis nu I-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a doua zi s-a hotărât să îi răspundă printr-o scrisoare: "Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălțările de mi-au ieșit degetele afară și mor de frig. Mi-e foarte frig acum, iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu și m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici și n-am trimis maicii mele nici un bănuț... Acum ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ție și Te iubesc eu, robul Tău, ...". A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: "Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri".
Cu scrisoarea în mână s-a dus la un negustor de peste drum, rugându-l să îi împrumute un timbru. Negustorul, om bun și cu frică de Dumnezeu, i-a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i-a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea copilului, negustorul s-a uitat pe plic să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de ceea ce scria pe plic, s-a hotărât să o deschidă și să o citească. Sufletul său a fost profund impresionat de conținutul scrisorii, de aceea s-a hotărât să alcătuiască un răspuns către micul expeditor, însoțit și de o sumă de bani pentru ca tânărul să-și poată cumpăra hainele și pantofii care îi lipseau.
Astfel Hristos i-a răspuns copilului credincios prin negustor, iar fericirea lui a fost foarte mare când a văzut ce repede i-a răspuns Tatăl ceresc la rugăminte. A mulțumit îndelung lui Dumnezeu prin rugăciune și mai târziu, când a crescut, toată viața lui a fost darnic și milostiv, ajutându-i întotdeauna pe ceilalți.

adorcrysti 31.01.2009 21:45:33

- Scoală-te, Iuliu, e vremea să mergem la biserică, spuseră părinții.

- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puțin și începe slujba.

- Nu am fost și ieri? Ce, dacă ar fi ținut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceți-vă voi.

- Am spus să te scoli. Te îmbraci și mergem, spuse tatăl autoritar.

- Ar fi trebuit să nu vă las aseară să stați atâta la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forța. Vino când te trezești, noi plecăm, spuse mama…

***



Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinții? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, își puse cizmele și ieși pe ușă. Nu avu răbdare să aștepte liftul, coborî scările în fugă și ieși din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puțin de mers când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă școală. Dar, școala nu mai era… În locul ei era o groapă mare, plină de noroi înghețat.

Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet ca să nu alunece. Băiatul îl întrebă:

- Nu vă supărați, știți cumva ce s-a întâmplat cu școala? E școala mea, e școala unde învăț?

Nu primi nici un răspuns. „O fi surd…”, se gândi Iuliu. Din direcție inversă se apropiau doi tineri, ținându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.

- Știți cumva ce e aici? Ce s-a întâmplat cu școala? Săptămâna trecută era aici…

Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanță.

- Hei, ce e cu voi, ați asurzit? Nu mă mai aude nimeni? - strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.

În câteva secunde însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui… Copacii din fața bisericii la locul lor… Dar în locul bisericii o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul școlii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la ușa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul și urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi frați gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu în ușă, dar degeaba. Bătu și mai tare, fără niciun rezultat. Începu să lovească ușa cu picioarele, așteptând ca măcar vreun vecin să deschidă ușa și să îl întrebe de ce face gălăgie. Dar, deși picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în ușă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.

Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift vecinii, doi tineri căsătoriți de curând.

- Stați o clipă, vă rog, strigă Iulian.

Dar ei intrară în lift și liftul coborî spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărți lipseau. Nu își dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care de obicei vedea școala și, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieși pe hol, și iarăși auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că și mai multe cărți lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, așa că întredeschise ochii și văzu cum o mână mare ieșea din televizor și strângea cărțile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieși din nou și se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.

- Nu, icoana nu – strigă Iulian, dar mâna înșfăcă repede icoana și o trase înăuntrul televizorului.

Copilul fugi în camera lui. Și de acolo lipsea o icoană. Copilul se puse în genunchi și se rugă cu inima plină de tristețe:

- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…

Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.

Dimineața nu mai vroia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte colinde, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine primul colind, că auzi, ca prin vis ușa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi, și văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.

- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.

- M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.

Iulian era foarte emoționat. Își privi părinții fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărțile la locul lor. Se uită pe geam, și văzu și școala, și crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…

- Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu taică-tu, zise mama, cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, și ție, și lui… De asta ai și avut notele astea slabe în ultima vreme…

- Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie așa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărțile… Bine că nu v-a furat și pe voi, nu-i așa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.

- Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii dacă nu atunci? Ca să stați toți acasă și biserica să fie plină doar cu oameni mari…, spuse mama, oftând.

- Dar, o să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu și vă pierdeam și pe voi, pierdeam totul… Uite, o să încerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puțin la televizor.

- Să te cred? – întrebă mama.

- Să mă crezi. Nu vreau să-l mai las pe hoțul ăsta să îmi fure timpul…

adorcrysti 31.01.2009 21:46:47

De când mămica lui murise, copilul își dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o boală ciudată și murise în câteva zile, fără ca nimeni să se fi așteptat la așa ceva. Doctorul din satul lor fusese plecat pentru o vreme, și nimeni nu își dăduse seama că starea mamei era atât de gravă încât avea neapărată nevoie de medic. De fapt toți așteptau întoarcerea doctorului, în care aveau mare încredere, pentru că era vestit în tot ținutul. Dar doctorul a ajuns prea târziu, cu câteva minute înainte ca femeia să moară. Murise însă liniștită, pentru că fusese spovedită și împărtășită.

Ani de zile copilul se gândise să devină doctor. Până când, într-o noapte, a avut un vis…

***

Străbătuse alături de un bărbat un drum lung prin deșert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând prin sat, vedeau tot felul de bolnavi, de șchiopi, de ciungi, de orbi, de surzi… Erau prea obosiți ca să plece mai departe, așa că s-au hotărât să rămână peste noapte în sat. Când au intrat într-o casă de oaspeți, gazda le-a spus: „Satul nostru îl așteaptă pe Marele Doctor. Ați auzit ceva, se apropie de noi?”

Musafirii nu dăduseră niciun răspuns. Copilul tăcu, gândindu-se că dacă ar spune că nu știe nimic de vreun mare doctor ar fi putut să îl întristeze pe cel care îi primise cu atâta bunăvoință la el în gazdă.

Dimineața, când să își ia rămas bun, călătorii îi văzură pe cei patru copii ai gazdei. Cele trei fete se jucau pe iarbă, dar copilul cel mai mare, un băiat frumos, stătea pe un scaun.

- E orb, le explică gazda, nu vede nimic…

- Îmi pare rău, tare rău, spuse copilul.

Îi era tare milă de băiatul orb, așa că spuse:

- Of, dacă aș putea, i-aș da eu unul din ochii mei.

Străinul care îl însoțea îl întrebă în șoaptă:

- Ești sigur?

Copilul întrebă:

- Da, sunt sigur, dar…

- Fie cum vrei tu, spuse Străinul. Îl atinse ușor pe față și copilul își dădu seama că nu mai vede bine. După câteva clipe, copilul vru să deschidă ochii, dar își dădu seama că ochiul stâng avea pleoapele lipite. Privind cu dreptul, îl vedea pe copilul care înainte fusese orb sărind de bucurie.

- Văd, văd, văd…, striga acesta.

- Ești sigur că vrei ca ochiul tău să rămână la el? – îl întrebă Străinul.

- Ce să zic… Da, vreau, spuse copilul cu hotărâre.

- Să mergem atunci, spuse Străinul. Și porniră la drum.

La ieșirea din sat, văzură o casă dărăpănată. În fața ei era un copil care se străduia să bea apă din găleata aflată pe marginea fântânii, dar îi era foarte greu, pentru că nu avea mâini. Copilul îl privi în ochi pe Străin, și spuse cu voce tare:

- Dacă aș putea, i-aș da una din mâinile mele.

- Dă-i-o pe care vrei, îi spuse Străinul. Copilul întinse mâna stângă. Străinul îl trase de ea, și mâna se desprinse din umăr, fără mare greutate.

- Eu o iau înainte, spuse copilul, nu vreau să știe că e de la mine.

Copilul făcu câțiva pași, apoi se ascunse după un copac. Îl văzu pe Străin cum apropie mâna de copil, și mâna se lipi imediat. Copilul o mișca, nevenindu-i să creadă ochilor.

Străinul își continuă drumul. Copilul veni lângă el și spuse:

- Dacă aș putea, mi-aș da și viața pentru ceilalți.

- Când te-am întâlnit, mi-ai spus că îți dorești să devii doctor. De asta am venit prin acest sat… Altfel… Uite, pentru că ai spus asta, ne vom schimba drumul. Plecăm în altă parte. Dar va fi mult mai greu decât până acum. Nu avem decât puțină hrană la noi și avem de mers vreme de patruzeci de zile.

- Mergem, mergem… Cu tine îmi este bine oriunde aș fi.

Și au plecat… Și au mers departe, departe. Au urcat stânci, au mers prin ploaie, le-a fost foame, le-a fost sete, dar mergeau înainte. Când copilul simțea că nu mai poate, îl privea pe Străin și sufletul său se umplea de putere.

Au mers până când au ajuns într-un sat cu case mari, bine îngrijite. Au bătut la prima poartă:

- Ziua bună, oameni buni, ne dați și nouă ceva de mâncare? – întrebă Străinul.

Nimeni nu îi răspunse, însă.

- Ce e cu ei, nu aud? întrebă copilul.

- Ba da, aud… Dar nu sunt primitori de străini.

- De ce? Până acum ne-au primit toți, chiar și cei săraci. Iar aceștia, care cred că au de toate…

- Aceștia au inima bolnavă, spuse Străinul. Nu iubesc, nu știu să iubească.

- Îi pot ajuta? Ce să fac pentru ei?… Dacă le-aș da inima mea, aș muri, nu-i așa? - întrebă copilul. Și nu aș putea ajuta decât un singur om. Eu aș vrea să-i ajut pe mulți, zise copilul, privindu-l pe Străin.

- Dă-i fiecăruia o bucățică din inima ta.

- Cât de mare?

- Vei simți tu, unii vor avea nevoie de o bucată mai mare, alții de alta mai mică.

- Bine, zise copilul. Așa am să fac.

Copilul intră în curte, timid. Primul veni spre el un bărbat cu o față aspră care ducea o scară în spate. Înainte să îi spună ceva copilului, acesta îi aruncă în piept o bucățică din inima lui. Bărbatul se schimbă, brusc, la față. Privirea îi deveni senină.

- Avem oaspeți, oaspeți de seamă, strigă către cei din casă. Bine ați venit la noi, le spuse musafirilor.

Copilul se întoarse spre Străin și îi zâmbi.

- Bine v-am găsit, spuse Străinul.

- Nu știu ce s-a întâmplat, v-am văzut la poartă de când ați venit, dar eram prins cu treburile, zise gazda.

Soția îi privea pe fereastră, mirată. Copilul se apropie de ea și îi aruncă o bucățică din inima lui. Femeia văzu cum copilul aruncă ceva înspre ea, dar nu își dădu bine seama ce s-a întâmplat. Simțea doar o căldură în piept. Și ieși să îi primească pe oaspeți.

Copilul îl întrebă pe Străin:

- Mai sunt mulți pe care i-aș putea ajuta? Simt o dorință din ce în ce mai mare de a da o parte din inima mea și altora…

- Nu vrei să mănânci mai întâi? Ți-e foame, doar…

- Mâncăm după aceea, spuse copilul.

- Du-te singur, îi spuse Străinul. Știi ce ai de făcut. În satul acesta aproape toți suferă de aceeași boală. Puțini au inima sănătoasă. Tu îi poți ajuta și pe ceilalți să iubească…

Copilul plecă. Merse din casă în casă. Peste tot era întâmpinat cu răceală. Dar, când pleca, oamenii nu voiau să se mai despartă de el. Ceva însă se întâmpla. Pe măsură ce ajuta mai mulți oameni, el îmbătrânea. Spre seară, arăta deja ca un bătrân de șaptezeci de ani. Mergea din ce în ce mai greu. Ajunse la prima casă din sat, la casa la care îl lăsase pe Străin. Intră, văzu mulți oameni la masă, dar Străinul plecase. Încercă să intre în vorbă cu gazdele, dar acestea nu îl recunoscură. I-a întrebat:

- Știți cumva, a trecut pe-aici un om străin de aceste locuri?

- Da, a trecut de dimineață. A plecat apoi repede, s-o fi dus să îl caute pe copilul cu care venise. A lăsat însă o scrisoare, a spus să o dăm celui care va întreba de el, zise bărbatul, întinzând scrisoarea bătrânului. Acesta luă scrisoarea, privindu-l pe bărbat în ochi. Bărbatul tresări, i se păru că a mai văzut acei ochi, dar nu își dădu seama când anume.

Bătrânul începu să citească:

„Copile, ai vrut să ajuți bolnavii și te-am ajutat. Ai dat mâna ta, ochiul tău altora. Acum le-ai primit înapoi”. Bătrânul își dădu seama că începuse să vadă și cu al doilea ochi și mâna stângă i se mișca de parcă nu i-ar fi lipsit niciodată. „Ai vrut însă mai mult, așa că te-am adus la oamenii care au cele mai mari suferințe. La cei sănătoși la trup, dar cu inima bolnavă. Și i-ai ajutat. Dăruind, ai dobândit… Privește spre pieptul tău. Inima e la locul ei, dar e mai mare. Cu cât ai dat mai mult, cu atât a crescut mai mult. Pentru că pe Mine M-ai primit în ea. Puterea Mea este puterea iubirii, puterea care biruie orice boală și orice neputință. Puterea iubirii biruie moartea, pentru că Eu am biruit moartea. Alege, deci, ce fel de bolnavi vrei să ajuți, pe cei bolnavi la trup sau pe cei bolnavi la suflet. Orice ai alege, Eu voi fi cu tine. Și îți vei da seama că nu am plecat de lângă tine, pentru că Mă vei simți în inima ta…”

Bătrânul plângea, și abia mai putea citi din cauza lacrimilor. Plângea, și simțea cum inima îi arde în piept…

***

Copilul se sculă din somn brusc. În cameră era foarte frig, focul din sobă se stinsese. Dar inima îi bătea în piept cu putere. Și își aminti visul… Privi apoi spre icoană și recunoscu chipul Străinului…

Ani de zile l-a tot frământat visul acela. L-a frământat până ce a ajuns preot. L-a frământat și după aceea, până când a ajuns la bătrânețe. Și, în toată viața lui, a simțit că inima i-a rămas plină de iubire pentru ceilalți. Pentru că Îl primise în ea pe Cel ce este Iubire…

adorcrysti 31.01.2009 21:47:24

Profesoara de religie a plecat din clasă. Fiind pauză, clasa a fost inundată de gălăgie. Doar trei elevi, care erau și vecini de bloc, Ioan, Alexandru și George, păreau impresionați de prima lor oră de religie. Ceilalți începuseră să se joace…

- Eu o să îi rog pe părinți să mă ducă duminică la biserică. Dacă biserica e Casa Domnului, înseamnă că e mare lucru, spuse Ioan. Dacă e așa cum a spus profesoara, și în biserică vin îngerii și sfinții, chiar dacă nu îi vedem, e mare lucru.

- Pe mine mă duc părinții în fiecare duminică la biserică, așa că o să ne vedem acolo, spuse Alexandru.

- Cum e, îți place? – întrebă Ioan, curios.

- Da, îmi place.

- Și vezi îngerii?

- Nu, nu îi văd, dar știu că sunt acolo.

- Dacă îți place și ție, să îmi spui, interveni George. O să mă duc și eu odată, să văd cum e. Dar nu acum, că nu vreau să pierd ultimul episod din serialul meu preferat de desene animate. Mă duc data viitoare.

- Hai acum, cu noi, zise Ioan. Pe mine m-a făcut tare curios profesoara… Părinții mei nu merg la biserică, iar eu nu am fost decât o singură dată, cu bunicii. Dar eram mic atunci și nu îmi prea amintesc cum a fost.

- Nu suntem noi mușchetari? Toți pentru unul, și unul pentru toți! Vino cu noi, George. E mai frumos să mergem împreună.

- Nu știu dacă mă lasă părinții… O să văd, poate ajung, dar nu sunt sigur, răspunse George, nevrând totuși să piardă desenele animate preferate.

Biserica nu era aproape de blocul lor. Duminica, la începutul slujbei, Ioan și Alexandru s-au întâlnit în biserică. Înainte de a merge să se împărtășească, Alexandru i-a spus lui Ioan:

- M-am rugat lui Dumnezeu să vă întâlnesc pe amândoi aici. Mă bucur oricum că ai venit tu.

- Mai e mult din slujbă?

- Nu, să nu pleci, că după ce mă împărtășesc nu mai durează mult.

După ce s-a împărtășit, Alexandru l-a văzut și pe George lângă Ioan.

- Cum s-au terminat desenele, m-am încălțat imediat și am venit și eu. Bine că nu s-a terminat totul…

- Da, bine că nu s-a terminat, spuse Ioan.

După slujbă, băieții s-au dus fiecare la casa lui. După-masa, s-au întâlnit în parcul de lângă blocul lor, pe terenul de fotbal. Până să se strângă și alți copii, cei trei prieteni au început să vorbească despre slujba de dimineață:

- Ce să zic, a fost puțin cam lungă, dar mi-a plăcut, spuse Ioan.

- Ce ți-a plăcut cel mai mult? îl întrebă George.

- Mi-a plăcut preotul mai înalt, care semăna la față cu sfântul din stânga iconostasului.

- Care preot mai înalt, că a fost un singur preot, zise Alexandru.

- Ai orbit? Cum să fie un singur preot? Au fost doi, spuse Ioan, ridicând vocea.

- Doi au fost în mintea ta, zise George. A fost unul singur, nu-i așa?

- Unul a fost, normal, că e biserică mică, spuse Alexandru. Doar la bisericile mari sunt doi sau trei…

Ioan era din ce în ce mai supărat. Nu îi plăcea să fie contrazis, când el văzuse bine că sunt doi preoți - unul mai înalt și bătrân, iar celălalt, mai scund și tânăr. Au început să joace fotbal. Ioan stătea într-una din porți, dar nu era atent la joc. După ce a primit patru goluri, a plecat supărat în fugă spre biserică, fără să le spună celorlalți nimic.

Prietenii lui s-au gândit că a plecat acasă, de supărare că luase cele patru goluri atât de repede…

Dar Ioan plecase la biserică. Ușa era deschisă și a intrat înăuntru. S-a dus la altar, a ciocănit la ușa din stânga, acolo unde se dădeau pomelnicele. Părintele cel înalt l-a întrebat:

- Ce e cu tine, băiete?

Ioan se uita cu atenție la fața părintelui și se miră și mai tare de asemănarea cu sfântul din icoana mare de pe iconostas. Se gândi: „Părintele ăsta e tare ciudat… L-a pus pe pictor să îl picteze în icoană… Ciudată treabă…”

- Spune, Ioane, ce vrei?

- Nu vă supărați că vă întreb, dar câți preoți are biserica asta, unul sau doi?

- Unul. Dar de ce întrebi?

- Nu contează, iertați-mă, spuse Ioan, supărat.

Când să iasă din biserică, auzi vocea femeii care făcea curat în biserică:

- Ce cauți aici? Te pot ajuta cu ceva?

- Ce să caut? Am venit să vorbesc puțin cu părintele.

- O să vină imediat, că are un botez. Stai puțin, o să ajungă în câteva minute.

Dar Ioan ieși din biserică. Pe scări se întâlni cu preotul scund, pe care îl văzuse și dimineață.

- Părinte, nu vă supărați, părintele cu care am vorbit acum, care e în altar, e tot de la biserica noastră? A fost și dimineață aici?

- Ce părinte? Dimineață nu a mai fost nimeni, am slujit singur. Ia să vedem.

Părintele se apropie cu pași repezi spre altar, vrând să vadă cine intrase acolo fără permisiunea lui.

Dar în altar nu era nimeni.

- Îți arde de glume, copile? Nu e frumos să râzi de preoți… Stai aproape? Nu te-am mai văzut pe la biserica noastră.

- Nu, nu m-ați mai văzut…

- Cum te cheamă?

- Mă cheamă Ioan. Și cred că o să mă mai vedeți, spuse copilul, ieșind pe ușă afară.

Ajuns acasă, i-a rugat pe părinții lui să o sune pe învățătoare, pentru a-i cere telefonul profesoarei de religie. Învățătoarea, amabilă, le-a dat numărul acesteia.

- Doamna profesoară, spuse Ioan cu o voce tremurândă, e așa cum spuneți dumneavoastră… În biserică sunt și sfinți și îngeri. Eu, eu am văzut un sfânt. Un sfânt care mi-a spus pe nume… Dar colegii mei nu mă cred. Dar nu-i nimic, eu știu bine ce am văzut… Da, o să mai merg la biserică…

adorcrysti 31.01.2009 21:48:37

Venind de la biserică, copilul o întrebă pe bunică:

- Spune-mi, te rog, am auzit și azi viața unui sfânt monah povestită de preot. Săptămâna trecută, la fel. De multe ori am auzit vieți ale sfinților care au fost monahi. Și am înțeles că oamenii care se călugăresc vor să se mântuiască, să trăiască pentru Dumnezeu. Dar nu înțeleg un lucru. Ce rost are familia? Spune-mi, bunico.

- O să îți spun diseară, înainte să te culci. O să îți spun o poveste care o să te ajute să înțelegi cât de frumoasă e familia.

- Abia aștept…

***

Undeva, departe, foarte departe de ținuturile în care trăiau oamenii, era un ținut foarte frumos, în care trăiau vulturii aurii. Erau păsări mari, frumoase. Li se spunea vulturi aurii pentru că aripile lor străluceau puternic în bătaia soarelui. Nu aveau toate penele de această culoare nobilă, ci doar penele de pe o aripă. Nu amândouă aripile străluceau, numai una – la masculi, aripa dreaptă, iar la femele aripa stângă. An de an, pe măsură ce puii creșteau, și aveau la rândul lor alți pui, părinții bătrâni plecau în ultima lor călătorie: zburau zile îndelungate pentru a ajunge la Muntele Liniștii. Acolo unde muriseră și părinții lor. Și părinții părinților lor… Se mai spune că, după moarte, aurul de pe aripi se întindea peste tot, transformând trupurile în mici statui. Și, ajungând aici, vulturii își puteau vedea statuile părinților lor, și pe ale părinților părinților lor…

Se spune că, într-un an, ultima călătorie a păsărilor fost cât se poate de tristă: oprindu-se să doarmă peste noapte, vulturii au fost prinși, printr-o meșteșugită cursă, de niște țărani care voiau să se îmbogățească vânzând penele care străluceau ca soarele. Se așteptau să ia un preț foarte mare… Până atunci, doar un singur vultur auriu mai fusese prins. Țăranul care îl prinsese îl vânduse unui boier, și boierul se pregătea să se târguiască cu împăratul însuși pentru această pasăre rară. Dar, până să apuce să fie vândut a doua oară, vulturul auriu a dat semne că se apropie de moarte. Nu mai putea da din aripi, zăcea lipsit de vlagă. Și, supărat că nu mai putea vinde pasărea muribundă împăratului, boierul poruncise ca trupul păsării să fie aruncat în foc… Nu după multă vreme însă, muri și boierul. Conacul său a luat foc, nimeni nu știa cum, și boierul nu avusese timp să iasă afară. Trupul său a ars asemenea vulturului pe care vroia să îl vândă împăratului.

Țăranii știau că vulturii prinși zburau pe ultimul lor drum și își dădeau seama că nu mai aveau mult de trăit. Nu voiau ca păsările să moară înainte de a fi vândute, dar nici nu voiau să riște. Așa că se gândiseră să se îmbogățească vânzând penele aurii ale păsărilor pe care le prinseseră.

Fiindu-le teamă să omoare păsările, ca nu cumva să aibă parte de o moarte năpraznică – așa cum avusese boierul –, s-au gândit că cel mai simplu e să taie doar aripa aurie a fiecărei păsări. Așa au făcut… Unii vulturi, mai puternici, au reușit să îi lovească cu ciocurile lor tari ca fierul și au plecat în zbor spre Munte. Dar cei mai mulți au simțit cum fierul rece al cuțitelor le tăia aripa aurie…

Țăranii au terminat treaba și au plecate spre casele lor, cu gândul la mulțimea de bani pe care aveau să o primească. Nu știau, săracii, că împăratul, mirat că boierul murise ars în foc – în același fel în care murise și vulturul pe care i-l promisese împăratului – și supărat că nu reușise să cumpere vulturul de la boier, dăduse o lege ca toți cei care prindeau vulturi aurii să fie pedepsiți cu tăierea mâinilor…

Ce s-a întâmplat însă cu vulturii cu aripile tăiate? Cei mai slabi au murit imediat. Unii au încercat să zboare, cu o singură aripă, dar nu au reușit. Cu cât se zbăteau mai tare, cu atât pierdeau mai mult sânge…

O pereche de vulturi stăteau, unul lângă altul, și se gândeau cu tristețe: „Ce vor spune puii noștri când vor ajunge, pregătiți de moarte, la Muntele Liniștii și nu vor găsi trupurile noastre? Trebuie să plecăm de aici. Dar cum…?”

Sprijinindu-se unul de celălalt și gândindu-se la puii lor, cei doi vulturi au simțit cum suferința începe să li se aline. Și, stând așa, așteptând parcă să le crească aripi, ei au simțit că durerea li se preschimba în putere. Da, da, chiar așa: stând lipiți unul lângă altul, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare așa; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce. Și, după ei, s-au ridicat și celelalte perechi. Zburau încet, dar zburau. Și încet-încet au ajuns la capătul drumului. La Muntele Liniștii…



***



- Adică asta e familia, bunico, un zbor în viață?

- Da, un zbor spre Dumnezeu. Unul lângă altul, umăr lângă umăr. Sau aripă lângă aripă. Important e să ajungi la Dumnezeu. Acolo unde ajung și cei care aleg calea monahală…

adorcrysti 31.01.2009 21:49:12

Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri un țăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Țăranul acesta era văduv și nu avea copii. Banii erau foarte mulți, și el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalți oameni din sat.

Satul cu oameni modești se transformase într-un sat cu oameni bogați. Ca să își cheltuiască banii, ei au început să își cumpere tot felul de lucruri, și multe din ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părți egale fiecărei gospodării, el își păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalți oameni să nu știe ce strânsese în curte, primarul și-a înconjurat-o cu ziduri înalte și groase. Încetul cu încetul, ceilalți i-au urmat exemplul, și și-au construit ziduri împrejurul curților. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subțiri, ca să nu dea prea mulți bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare și-a pus la porți paznici bine înarmați, angajați din satele vecine.

Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simțeau nevoia să vorbească unii cu alții. Dădeau din cap, cu o politețe falsă. Apoi au renunțat și să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să știe decât de averile lor.

În loc să Îi mulțumească lui Dumnezeu, așa cum făceau înainte și pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbații au renunțat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Și chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai țină legătura între ele – și să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioși, biserica a rămas pustie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineața până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să meargă la școală nu au mai fost lăsați. Și școala s-a desființat.

Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Speriați, au ieșit cu toți din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropați de vii. S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a rămas acasă, închis în palatul pe care și-l construise.

Unii plângeau, alții se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să țină o veșnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârșitul lumii.

Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Și nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.

Oamenii și-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulți ani în urmă, s-au ajutat unii pe alții să își refacă gospodăriile. Și-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alții la vreme de necaz. Și, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să își ajute vecinii. Fără ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră și zidurile din suflete…

Foarte de dimineață, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur.



Danion Vasile

adorcrysti 31.01.2009 21:50:42

- Bunico, spune-mi o poveste, te rog…

- O poveste? Dar nu ți-am mai spus de un an de zile. Doar acum știi să citești singură, iubita mea, spuse bunica. Ce, ai terminat și cartea primită de Sfântul Nicolae?

- Nu, bunico, dar îmi plac mai mult poveștile spuse de tine. De când am învățat să citesc mama m-a rugat să te las în pace, să nu te obosesc, să citesc singură. Dar îmi e dor de o poveste spusă de tine…

- Bine, spuse bunica. Vino aici, lângă fotoliu. O să îți spun o poveste mai tristă…

- Cum e „Fetița cu chibriturile”? Nu-i nimic, îmi place și așa.

- Da, cum e „Fetița cu chibriturile”… Doar că pe asta n-a scris-o Andersen. N-a scris-o nimeni…



- „A fost odată…”

- „ ca niciodată”, completă nepoțica.

- „Odată, acum vreo șaizeci de ani, o fetiță săracă și necăjită. O chema Irina…”

- Ca pe tine, bunico?

- Da, ca pe mine. Să zicem…

„Mama ei murise când era mică, iar tatăl ei plecase de acasă și își făcuse o altă familie. Cu altă soție, alți copii. Iar Irina fusese crescută de bunicii ei, de părinții mamei ei. Avusese o copilărie plină de lipsuri, dar, cu toate astea, o copilărie frumoasă. Pentru că bunicii ei erau oameni credincioși, oameni buni la suflet, și aveau grijă ca puținul pe care îl aveau să îl folosească cu recunoștință.

Cele mai frumoase momente în casa lor erau de Paști și de Crăciun. Mergeau cu toții la biserică… Iar Irina primea de fiecare dată haine noi. Ca semn al faptului că înnoirea hainelor trebuie să fie însoțită de o înnoire sufletească. Ce să spunem? Avea Irina prieteni și colegi de școală ai căror părinți erau bogați, dar nici unul din ei nu era așa de fericit ca ea, nici de Paști, nici de Crăciun. Sărbătoarea Paștilor o ducea cu gândul la Învierea morților, și se gândea că, dacă va duce o viață curată, va trăi în veșnicie împreună cu mama ei. De Crăciun se gândea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume plină de răutate și de egoism ca să ne învețe să ne iubim, să ne învețe că iubirea e cel mai important lucru din lume…

Irinei îi plăcea să vorbească mult despre lucrurile acestea cu prietena ei Alexandra, fata preotului de la biserică. Dar cu ceilalți prieteni nu putea vorbi despre asta. O considerau prea preocupată de Biserică, de Dumnezeu…

Într-un an, cu două zile înainte de Crăciun, Alexandra o întrebă pe Irina:

- Auzi, dar tu nu ai altă haină groasă? Că o să vină zăpada… Și pe asta o porți de când a început frigul. O să vorbesc cu mama mea și ți-o dau pe a mea, că am două, spuse Alexandra.

- Nu, nu e nevoie. Mâine bunicul ia pensia și primul lucru după ce vin de la școală e să mergem să îmi ia o haină nouă. Așa facem în fiecare an. Azi am fost cu bunica, am căutat prin magazine și am găsit ceva și frumos și ieftin.

- Cum știi… Oricum, abia aștept să te văd cu haina nouă.

A doua zi, însă, când veni acasă de la școală - începea vacanța - , Irina găsi un bilet în ușă. &laquo;Așteaptă-mă în fața blocului. O să vin repede. Bunica…&raquo;

&laquo;Oare s-a dus să îmi cumpere haina fără mine? Da, asta cred că s-a întâmplat…&raquo;, zise Irina în gândul ei. Coborî în fața blocului și se așeză pe o bancă. Își scoase cărțile de școală din ghiozdan și începu să citească ceva… După o oră, apăru și bunica. Tristă, cu ochii în lacrimi.

Irina îi sări în brațe:

- Ce s-a întâmplat? Unde e bunicul?

- Unde să fie? La spital. I s-a făcut rău după ce a luat pensia. A venit salvarea și l-a dus la spital.

- Vreau să mă duc să îl văd.

- O să mergem diseară. Că mâine o să îl opereze și vrea să te vadă înainte de operație…

- O să mergem și o să îi cânt colinde. Da, o să îi cânt bunicului, să se bucure.

Irina uitase de hăinuța cea nouă. Se gândea doar la bunicul ei. Și, când bunica i-a spus că hăinuța cea nouă va veni mai târziu, că banii trebuiau dați doctorului pentru operație, Irina nu a spus nimic. Cel mai important pentru ea era să i se întoarcă bunicul acasă…

Și seara s-au dus la spital. Bunica a vorbit cu o asistentă și Irinei i-au dat voie să cânte. A cântat frumos de tot. Vocea ei curată răsuna pe tot etajul. S-au strâns nu numai bolnavii de la alte camere, s-au strâns și asistentele. A venit chiar și un doctor, doctorul care urma să îl opereze pe bunicul Irinei. Toți au fost impresionați. Când Irina a terminat de cântat, s-a mirat văzând atâția bolnavi adunați în fața salonului. Când a ajuns cu bunica acasă, i-a pus tot felul de întrebări despre boală…

Dar bunica nu avea stare să vorbească cu Irina. Aștepta să o culce pe fată, ca să înceapă rugăciunile pentru sănătatea bunicului. S-au rugat puțin amândouă, cum făceau în fiecare seară când era și bunicul acasă. Apoi Irina s-a dus în camera ei. Însă nu putea să doarmă . Stătea în pat și se frământa. Ba se gândea la bunicul ei, ba se gândea la haina pe care nu mai avea cum să o primească. Și haina veche îi era cam mică… și nu prea ținea de cald. Dar în minte îi tot veneau bolnavii care se adunaseră în fața salonului.

- Ce bine că sunt sănătoasă… își spuse. Eu mâine nu voi primi nici un cadou de la bunici, dar, totuși, ce bine că Dumnezeu mă ține sănătoasă. Sunt atâția bolnavi… Și atâția copii bolnavi. Ce-mi dă mie Dumnezeu cadou? Îmi dă sănătate. Un cadou fără fundițe, fără panglici, dar un cadou frumos…

Irina adormi. După o oră de rugăciune, se culcă și bunica… La miezul nopții însă, Irina se sculă brusc. Visase ceva frumos. Aprinse lumina în cameră și începu să cotrobăie prin lada cu jucării. Găsi o pungă cu multe panglici, pe care bunica ei, care fusese croitoreasă, nu le mai folosea. Intră tiptil-tiptil în camera bunicii și îi lăsă o fundă mare, roșie, cam șifonată, pe plapumă. Apoi mai făcu ea ceva treabă cu celelalte panglici și se culcă.

Dimineața, bunica se trezi devreme. Era frământată… Văzu panglica pe plapumă, dar nu înțelese ce caută acolo. Că nu era legată de nici un dar. Și… de unde dar? Irina nu avea bani de daruri. Bunica se sculă și merse în camera fetiței. O găsi pe Irina dormind, ținând strâns în brațe icoana cu Hristos, care stătea de obicei la capul patului, pe perete.

Irina avea în jurul gleznelor câte o panglică. La fel în jurul mâinilor, în jurul mijlocului, în jurul gâtului.

Bunica înțelese tot. Și începu să lăcrimeze. Funda roșie de pe plapumă era un semn că bunica era un cadou pentru Irina. Atât de mult își iubea Irina bunica, încât o considera un cadou de la Dumnezeu. Ce era cu panglicile de la mâini și de la picioare? Era o dovadă că Irina înțelesese că Dumnezeu poartă grijă de sănătatea ei. Și într-o vreme frumoasă de iarnă, când prima zăpadă se așternuse pe străzi, când atâția copii zăceau prin spitale, suferind de tot felul de boli, Irina era sănătoasă. Și se bucura că Dumnezeu i-a făcut acest dar. Se bucura de sănătatea pe care i-o dăruise Dumnezeu. Și nu mulți copii au fost la fel de bucuroși ca Irina anul acela…



- Și bunicul ei s-a făcut bine?, întrebă nepoțica.

- Da, operația a reușit. Mai mult încă. Doctorul, care fusese fascinat de colindele cântate de Irina, nu a vrut să primească nici un ban pentru operație și Irina a primit hăinuța pe care și-o dorea. Era o hăinuță specială, udată cu lacrimi. Irina a rugat-o pe bunică să îi coasă pe cordonul de la hăinuța cea nouă panglica pe care și-o legase în noaptea de Crăciun în jurul mijlocului. Ca să nu uite că și hăinuța era un dar de la Dumnezeu…

- Mi-a plăcut povestea, deși începutul a fost prea trist, zise nepoțica.

- Și mie mi-a plăcut, zise bunica. Și apoi, spuse în șoaptă, ca să nu fie auzită de fetiță: „Cordonul acela îl mai păstrez și astăzi…”

silverstar 01.02.2009 10:39:06

[COLOR=#008000][SIZE=3]Cel ce vrea sa insele, singur se inseala :43:[/SIZE]

Demult, traia intr-un sat un brutar renumit pentru painea sa. Dar intr-o zi, brutarului i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care tocmai le cumparase de la un taran si le aseza pe cantar si in loc de 1 kg cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea doar 800 de grame. Suparat foc, brutarul s-a dus imediat la judecatorie, reclamand ca taranul inseala lumea si cerand, bineinteles, pedepsirea lui.

N-a trecut mult timp si taranul a fost adus in fata judecatorului, care l-a avertizat:

- Daca este adevarat ce spune brutarul, ca ii inseli pe oameni la cantar, te bag la inchisoare.

- Sa-mi fie iertat - zise tarnul - dar sunt nevinovat.

- Cum indraznesti sa minti? - sari brutarul. Chiar astazi am cumparat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecator, trebuie sa-l inchideti pe acest sarlatan, care a incercat sa ma pacaleasca!

- Asa este, omule? - intreba judecatorul. Este untul acesta al tau?

- Al meu este, insa, vedeti dumneavoastra, eu nu am prea multi bani. Mi-am cumprat un cantar, dar nu am avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cantarului, iar pe celalalt pun o paine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, daca painea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am?

Auzind una ca asta, judecatorul a cantarit imediat o paine si, intr-adevar, aceasta nu avea decat 800 de grame. In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul vinovat, brutarul, care nu doar ca insela oamenii, dar mai dorea si sa fie pedepsit cel care ar fi facut exact ca el.

Cel ce vrea sa insele, singur se inseala. Chiar daca nu vede nici un om inselatoria sa, Dumnezeu ii vede pacatul, iar atunci cand il mai descopera si oamenii, rusinea este cu atat mai mare.[/COLOR]

silverstar 01.02.2009 19:46:15

1 atașament(e)
[COLOR=#008000][SIZE=5]Mai bine plec…[/SIZE] Scrisoare deschisa…[/COLOR]
[COLOR=#008000]… de la un catel decis sa fuga de acasa[/COLOR]

[COLOR=#008000]Draga stapane,[/COLOR]

[COLOR=#008000]Dupa cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut ca este si casa mea. Am pus in bagaj doar strictul necesar, o hainuta – sa imi tina de cald pe vremea rece, un pic de mancare, cat pentru vreo doua zile, castronul si o sticluta cu apa. Nu am vrut sa abuzez prea mult de bunavointa ta. Daca totusi te vei intreba de ce am luat aceasta decizie, iti pot hamai cate ceva dintre motive.[/COLOR]

[COLOR=#008000]In primul rand, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu ma faceam vinovat. Nu ai stat nici o clipa sa te intrebi, ci m-ai pedepsit exact asa cum stii ca nu imi place deloc: m-ai pus sa stau ore in sir doar pe metrul meu patrat de paturica. Apoi, dupa ce ca te vad rar cand vii acasa, in sfarsit, nici nu m-ai scos si pe mine la o plimbare suficient de lunga ca sa imi dezmortesc labutele. Si apoi tot pe mine ai dat vina ca am facut pisu in casa. Si, uite-asa, iar am ajuns pe acelasi metru patrat de paturica.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Daca am mai ros cate un fir din casa, nu te-ai intrebat niciodata daca nu cumva am facut-o din plictiseala, pentru ca stateam si mai bine de opt ore singur. Jucarii nu prea capatam, asa ca eram nevoit sa ma multumesc cu ce imi era mai la indemana. Ei bine, eram invariabil pedepsit si pentru asta. Si mai e ceva extrem de important pentru mine: nu te-ai intrebat nicodata daca eu am nevoie de afectiune? Sa imi dai si mie putina atentie, putina dragareala, te-ai gandit? Ca eu cred ca nu… M-am simtit singur de-atatea ori si aveam atata nevoie de afectiunea ta…dar nu am primit-o![/COLOR]

[COLOR=#008000]Drept urmare, am decis sa plec. Mai bine o viata de… caine pe strazi decat sa ma simt abandonat in propria casa. Daca totusi te razgandesti, ma gasesti timp de doua zile pe presul de la magazinul alimentar. Mai am o speranta![/COLOR]

[COLOR=#008000]Al tau (?) Puc[/COLOR]
[COLOR=#008000]Sursa: Femeia de azi, nr. 4 din 23 ian. 2009, p. 25[/COLOR]

silverstar 01.02.2009 19:56:17

[COLOR=green]Un vis și o poveste din Pateric, cu aceeași temă:[/COLOR]

[COLOR=#008000]Astăzi am găsit citatul acesta, [SIZE=3]"Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim". [/SIZE]Exact în forma în care îl vedeți. Mi-am amintit de o discuție, de acum câțiva ani, avută cu fosta mea profesoară de lb română.

Mi-a povestit despre un tânăr din blocul în care locuia, tânăr care a copilărit cu fetele dumneaei, și care a murit la 17 ani. L-a visat după ani și ani, îmbrăcat într-o hăinuță de copil mult prea mică pentru cum arăta atunci când a murit... L-a întrebat de ce așa, când ea știa că mama lui îi dăduse de pomană brațe de haine. Atunci, în vis, tânărul a spus că, pe pământ, cât a trăit, e singurul lucru pe care el, cu mâna lui, l-a dat de pomană.

Și, acum contradicție la ceea ce am povestit mai sus. În același vis, băiatul i-a cerut niște sarmale de varză, dar printre sarmale să fie și bucățele de costiță afumată. Exact cum gătea doamna...

Doamna era foarte afectată de acest vis...

[/COLOR]
[COLOR=#008000][SIZE=3]O poveste din pateric
[/SIZE]

A fost de mult, tare de mult, un imparat foarte zgarcit.
Odata, la o vanatoare, i-a venit chef de cartofi copti in camp. Slugile au facut foc acolo si i-au copt cartofi. A venit la foc si un oarecare ins flamand si imparatul i-a aruncat si lui niste cartofi copti.
Cu timpul, imparatul a imbatranit si i-a venit randul sa moara. Inainte de a muri si-a adus aminte ca nu a facut milostenie toata viata si i-a lasat cu limba de moarte fiului sau sa-i faca 40 de praznice cu mese pentru cei saraci. Fiul de imparat, fiind foarte credincios, a facut cum i s-a spus.
Dupa aceea, a cazut intr-o stare asemanatoare cu somnul si a venit un inger si l-a dus la un palat unde erau 40 de sali luminate si frumos impodobite si in fiecare sala cate o masa lunga plina de tot felul de bucate, dar nu statea nimenil la mese. Ingerul i-a zis ca acele mese erau praznicele facute de el si ca il astepta pe el! Tanarul a zis ca el le-a facut pt tatal lui. Atunci, ingerul l-a dus pe un maidan si tanarul l-a vazut pe imparat mancand niste cartofi copti, serviti de un tanar frumos![/COLOR]

dorinastoica14 01.02.2009 19:56:24

Citat:

În prealabil postat de silverstar (Post 112692)
[COLOR=#008000][SIZE=5]Mai bine plec…[/SIZE] Scrisoare deschisa…[/COLOR]
[COLOR=#008000]… de la un catel decis sa fuga de acasa[/COLOR]

[COLOR=#008000]Draga stapane,[/COLOR]

[COLOR=#008000]Dupa cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut ca este si casa mea. Am pus in bagaj doar strictul necesar, o hainuta – sa imi tina de cald pe vremea rece, un pic de mancare, cat pentru vreo doua zile, castronul si o sticluta cu apa. Nu am vrut sa abuzez prea mult de bunavointa ta. Daca totusi te vei intreba de ce am luat aceasta decizie, iti pot hamai cate ceva dintre motive.[/COLOR]

[COLOR=#008000]In primul rand, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu ma faceam vinovat. Nu ai stat nici o clipa sa te intrebi, ci m-ai pedepsit exact asa cum stii ca nu imi place deloc: m-ai pus sa stau ore in sir doar pe metrul meu patrat de paturica. Apoi, dupa ce ca te vad rar cand vii acasa, in sfarsit, nici nu m-ai scos si pe mine la o plimbare suficient de lunga ca sa imi dezmortesc labutele. Si apoi tot pe mine ai dat vina ca am facut pisu in casa. Si, uite-asa, iar am ajuns pe acelasi metru patrat de paturica.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Daca am mai ros cate un fir din casa, nu te-ai intrebat niciodata daca nu cumva am facut-o din plictiseala, pentru ca stateam si mai bine de opt ore singur. Jucarii nu prea capatam, asa ca eram nevoit sa ma multumesc cu ce imi era mai la indemana. Ei bine, eram invariabil pedepsit si pentru asta. Si mai e ceva extrem de important pentru mine: nu te-ai intrebat nicodata daca eu am nevoie de afectiune? Sa imi dai si mie putina atentie, putina dragareala, te-ai gandit? Ca eu cred ca nu… M-am simtit singur de-atatea ori si aveam atata nevoie de afectiunea ta…dar nu am primit-o![/COLOR]

[COLOR=#008000]Drept urmare, am decis sa plec. Mai bine o viata de… caine pe strazi decat sa ma simt abandonat in propria casa. Daca totusi te razgandesti, ma gasesti timp de doua zile pe presul de la magazinul alimentar. Mai am o speranta![/COLOR]

[COLOR=#008000]Al tau (?) Puc[/COLOR]
[COLOR=#008000]Sursa: Femeia de azi, nr. 4 din 23 ian. 2009, p. 25[/COLOR]

SUPER !!! Parca-i Rona mea! Dar ea nu ar pleca niciodata de acasa ca-i super rasfatata.Dar seamana perfect.

silverstar 02.02.2009 08:54:35

[SIZE=3][COLOR=green]Prieten sau dusman?[/COLOR][/SIZE]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Ratacind pe ici, pe colo, un caine urias ajunse intr-o odaie care avea pe toti peretii, oglinzi imense. [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Astfel se vazu dintr-odata inconjurat de caini. Se infurie, incepu sa scrasneasca din dinti si sa maraie. Fireste, si cainii din oglinda facura la fel, descoperindu-si coltii fiorosi. [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Cainele nostru incepu sa se invarta vertiginos intr-o parte si in alta pentru a se apara de atacatori, dupa care - latrand cu furie – se arunca asupra unuia dintre presupusii sai adversari. [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]In urma puternicei izbituri in oglinda, cazu la pamant fara suflare si plin de sange. [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Daca ar fi dat din coada prieteneste o singura data, toti cainii din oglinda ar fi raspuns in acelasi fel. Si intalnirea lor ar fi fost o sarbatoare.[/COLOR]

silverstar 02.02.2009 10:49:29

Citat:

În prealabil postat de dorinastoica14 (Post 112696)
SUPER !!! Parca-i Rona mea! Dar ea nu ar pleca niciodata de acasa ca-i super rasfatata.Dar seamana perfect.

[COLOR=green]Mie imi plac pasarile, copacii și plantele. Le inteleg mesajele, intuiesc ce vor sa-mi transmita intr-un anumit moment si le fac pe plac. Am trait niste experiente unice pe care orice naturist si le-ar dori.[/COLOR]

[COLOR=black][SIZE=4][/SIZE][/COLOR]

FieRRy 02.02.2009 11:36:17

ma sperii
 
Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 97956)
In cartea "Viata repauzatilor" se scrie despre cele cinci munci din gheena si cele noua munci din iad. Cele cinci munci din gheena sunt: prima, unde merg ateii, necredinciosii; a doua unde merg sinucigasii; a treia , unde merg ereticii, sectarii ; a patra, unde merg hulitorii, care hulesc numele Lui Dumnezeu ; a cincea, unde merg cei care nu iarta pe cei ce le-au gresit desi au viata curata si sfanta- caci precum decat toate faptele bune este mai mare dragostea, asa decat toate pacatele cel mai mare este a uri pe fratele tau. Caci cel ce uraste pe fratele sau este ucigas de oameni, dupa cum zice apostolul: "Cel ce uraste pe fratele sau, pe Insusi Dumnezeu uraste", precum si vrajitorii si fermecatorii.

nu vreau sa spun prea multe dar gandestete ca in alta tara religia ta este numita secta, sau eretic teai gandit vro data la lucru asta. suntem in Romania aici ne batjocorim intre noi spunand lucruri ce Dumnezeu nu a lasat raspuns la ele si noi incercam sa cautam raspuns in locul lui Dumnezeu. Uite ceva bun de luat aminte si sa te gandesti la lucru asta: in tarile unde predomina hinduismul, islamismul, iudaismul crestini sunt intr-un numar foarte mic, si sunt de toate cultele religioase (ortodocsi, catolici, evanghelici, protestanti, neo-protestanti) numiti de acele religi predominate in acele tari simplu CRESTINI nu conteaza dominatiunea religioasa sau conflictul care intr-o anumita tara predomina. Ar trebuii sa ne gandim la viata noastra si sa ne vedem de barna, paiul din ochiul nostru ... Succes in viata... si inca ceva in rai nu intra religii ci dimpotriva intra DOAR COPII AI LUI DUMNEZEU... SA AI O VIATA PLINA DE BELSUG

nutzy 03.02.2009 00:18:09

biblia si telefonul mobil :)
 
Cum ar fi daca am trata Biblia ca pe telefoanele mobile?Oare le-am purta cu noi mereu,in posete sau in buzunare?Oare ne-am intoarce dupa ea daca am uita-o?Am umbla prin ea de cateva ori pe zi? Am folosi-o ca sa primim mesaje din textul biblic?Am trata-o ca si cum nu am putea trai fara ea?Oare am darui-o ca si cadou copiilor nostri?Am folosi-o cand calatorim?Am folosi-o in caz de urgente?Si inca ceva,spre deosebire de telefoanele mobile,nu trebuie sa ne facem griji ca vom fi deconectati.Iisus a platit deja factura...in avans!!Unde e Biblia ta?

silverstar 03.02.2009 09:00:25

[COLOR=green]Drumetul:
- Cum va fi vremea azi?
Ciobanul:
- Va fi exact pe gustul meu.
Drumetul:
- De unde stii ca va fi exact pe gustul tau?
Ciobanul:
- Simplu domnule: dupa ce mi-am dat seama ca nu pot avea parte de tot ce-mi doresc, m-am invatat sa fiu intotdeauna satisfacut cu ceea ce primesc. De aceea sunt absolut convins ca vremea va fi exact pe gustul meu.

Fericirea si nefericirea, nu depind de evenimentele propriu-zise, ci de felul in care le privim noi.[/COLOR]

geo.nektarios 03.02.2009 09:15:27

Citat:

În prealabil postat de nutzy (Post 113175)
Cum ar fi daca am trata Biblia ca pe telefoanele mobile?Oare le-am purta cu noi mereu,in posete sau in buzunare?Oare ne-am intoarce dupa ea daca am uita-o?Am umbla prin ea de cateva ori pe zi? Am folosi-o ca sa primim mesaje din textul biblic?Am trata-o ca si cum nu am putea trai fara ea?Oare am darui-o ca si cadou copiilor nostri?Am folosi-o cand calatorim?Am folosi-o in caz de urgente?Si inca ceva,spre deosebire de telefoanele mobile,nu trebuie sa ne facem griji ca vom fi deconectati.Iisus a platit deja factura...in avans!!Unde e Biblia ta?

Frumos spus!
Dar uite tehnologia asta, ca au scos Sf.Scriptura si in format JAVA pt telefoane! Se instaleaza repede, in cateva secunde si in 1,8MB ai TOATA Sf.Scriptura cu tine oricand si oriunde si daca esti in tren sau astepti la dentist, sau alte cazuri, poti citi... Am Sf.Scriptura si asa in telefon, dar nu merge la oricare telefon, numai cele care citesc formatul JAVA! (Nokia N series, symbian, si SonyEricsson dintr-astea mai noi... (K-urile dar si W-urile!) Doamne ajuta!!!

silverstar 03.02.2009 09:16:14

[COLOR=green]Auzi ce-ți place[/COLOR]


[COLOR=green]Un fermier american, care locuia la țară, și prietenul lui, mergeau odată prin centrul orașului New York. Era în timpul prânzului și străzile erau pline de oameni. Mașinile claxonau, frânele taxiurilor scârțâiau pe la colțuri, sirenele zornăiau, sunetele orașului erau asurzitoare. Deodată, fermierul spune:[/COLOR]
[COLOR=green]- Aud un greiere![/COLOR]
[COLOR=green]Prietenul său, surprins, îi răspunde:[/COLOR]
[COLOR=green]- Ce? Ești nebun? Cum poți să auzi un greiere în gălăgia asta![/COLOR]
[COLOR=green]- Ba da, sunt sigur! a spus el. Am auzit un greiere!.[/COLOR]
[COLOR=green]- E o nebunie, i-a răspuns prietenul.[/COLOR]
[COLOR=green]Fermierul se opri puțin, ascultând cu atenție dincotro vine sunetul, după care se îndreaptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care creșteau niște plante. S-a uitat printre ele și, pe sub crengile lor, a descoperit un greiere. [/COLOR]
[COLOR=green]Amicul său a fost pur și simplu uimit. [/COLOR]
[COLOR=green]- E incredibil! Cred că ai urechi supraomenești![/COLOR]
[COLOR=green]- Nu, a spus fermierul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei să asculți.[/COLOR]
[COLOR=green]- Dar nu se poate! a spus prietenul. N-aș putea auzi un greier, într-o așa gălăgie.[/COLOR]
[COLOR=green]- Da, într-adevăr, a venit replica. Depinde ce este cu adevărat important pentru tine, aceea auzi. Hai să-ți demonstrez![/COLOR]
[COLOR=green]A băgat mâna în buzunar și a scos câteva monede, pe care, în mod discret, le-a scăpat pe trotuar.[/COLOR]
[COLOR=green]Atunci, în ciuda zgomotului șoselei aglomerate, care le asurzea urechile, au putut observa pe o rază de 6-7 metri , multe capete întorcându-se să vadă daca nu cumva banii căzuți erau ai lor.[/COLOR]
[COLOR=green]- Ai înțeles ce vreau să spun? a întrebat fermierul american. Totul depinde de ce este mai important pentru tine.[/COLOR]

[COLOR=green]Apropo, vi s-a întâmplat să auziți vreun greieraș, trecând pe stradă? Dar zgomotul făcut de o modedă căzută pe trotuar? Dar vreun zgomot, fiind la rugăciune? [/COLOR]

[COLOR=#008000][SIZE=2]Sursa: [/SIZE][SIZE=2]http://www.popasduhovnicesc.ro/[/SIZE][/COLOR]

silverstar 04.02.2009 08:25:04

[COLOR=green][SIZE=3]Poarta Raiului[/SIZE]

Demult, a trăit un prinț tare-tare bogat, care era însă și foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise și ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
- Vino cu mine să îți arăt unde vei sta de acum încolo. Și au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la moment dat, au ajuns lângă un palat mare și frumos.
- A, a strigat tânărul prinț, aici voi sta?
- Nu, în nici un caz.
- Dar, cine va sta aici?
- Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.
- Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el ase ceva?
- E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câștigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă dăruiește, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătății lui.
- Bine, și atunci eu unde o să stau? -a mai întrebat nemulțumit prințul.
- Uite acolo, în cocioaba aceea!
- Cum, în șandramaua aia?! Păi acolo sunt doar niște scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă ... cum să locuiesc în mizeria aia? E drept așa ceva?
- Sigur că este drept - i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândește-te, ce ai dăruit tu' Nimic. Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun și darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut și tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar așa... Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale ...
În clipa aceea, tânărul prinț s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogății peste bogății, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu?
Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani și, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preț: recunoștința celor ajutați de el și binele făcut. Aceasta era averea pe nimeni nu i-ar fi putut să i-o fure!
Înțelept ar fi ca și noi toți să procedăm aidoma prințului din poveste, pentru adevărată este vorba care spune că "Nu rămânem decât ce ceea ce dăruim".[/COLOR]

silverstar 04.02.2009 09:02:41

[COLOR=#008000]Astăzi am găsit citatul acesta, [SIZE=3]"Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim". [/SIZE]Exact în forma în care îl vedeți. Mi-am amintit de o discuție, de acum câțiva ani, avută cu fosta mea profesoară de lb română.

Mi-a povestit despre un tânăr din blocul în care locuia, tânăr care a copilărit cu fetele dumneaei, și care a murit la 17 ani. L-a visat după ani și ani, îmbrăcat într-o hăinuță de copil mult prea mică pentru cum arăta atunci când a murit... L-a întrebat de ce așa, când ea știa că mama lui îi dăduse de pomană brațe de haine. Atunci, în vis, tânărul a spus că, pe pământ, cât a trăit, e singurul lucru pe care el, cu mâna lui, l-a dat de pomană.

Și, acum contradicție la ceea ce am povestit mai sus. În același vis, băiatul i-a cerut niște sarmale de varză, dar printre sarmale să fie și bucățele de costiță afumată. Exact cum gătea doamna...

Doamna era foarte afectată de acest vis...
[/COLOR]
[COLOR=#008000][SIZE=3]O poveste din pateric
[/SIZE]

A fost de mult, tare de mult, un imparat foarte zgarcit.
Odata, la o vanatoare, i-a venit chef de cartofi copti in camp. Slugile au facut foc acolo si i-au copt cartofi. A venit la foc si un oarecare ins flamand si imparatul i-a aruncat si lui niste cartofi copti.
Cu timpul, imparatul a imbatranit si i-a venit randul sa moara. Inainte de a muri si-a adus aminte ca nu a facut milostenie toata viata si i-a lasat cu limba de moarte fiului sau sa-i faca 40 de praznice cu mese pentru cei saraci. Fiul de imparat, fiind foarte credincios, a facut cum i s-a spus.
Dupa aceea, a cazut intr-o stare asemanatoare cu somnul si a venit un inger si l-a dus la un palat unde erau 40 de sali luminate si frumos impodobite si in fiecare sala cate o masa lunga plina de tot felul de bucate, dar nu statea nimenil la mese. Ingerul i-a zis ca acele mese erau praznicele facute de el si ca il astepta pe el! Tanarul a zis ca el le-a facut pt tatal lui. Atunci, ingerul l-a dus pe un maidan si tanarul l-a vazut pe imparat mancand niste cartofi copti, serviti de un tanar frumos![/COLOR]
[COLOR=#008000][/COLOR]
[COLOR=#008000](Va rog să observati asemănările dintre cele două situații prezentate.) [/COLOR]

silverstar 04.02.2009 09:38:44

[COLOR=#008000][SIZE=3]Fereastra sufletului[/SIZE]

O familie a primit moștenire o casă într-un cartier foarte liniștit. Înainte de a se muta, mama, tatăl și fiica lor mergeau câteva ore în fiecare zi pentru a scoate din casă lucrurile vechi, pentru a face curățenie și a pregăti cât mai bine noua locuință.

În prima dimineață, când au ajuns în casă, fiica a observat, privind pe fereastră, o femeie în vârsta care își întindea hainele abia spălate, la soare.

- Mamă, zise fiica, privește ce haine murdare întinde vecina noastră la soare! Eu știu să spăl mult mai bine decât ea! Nu o fi știind să spele sau poate n-a auzit de săpun și detergenți… Îmi vine să mă duc să-i spun, s-o învăț să spele...

Mama a privit la femeia în vârstă care își întindea rufele, a privit apoi la fiica ei și n-a spus nici un cuvânt.

Și așa, la fiecare două sau trei zile fiica repeta observațiile și se amuza pentru aceasta, în timp ce vecina își întindea rufele la soare.

După vreo lună, fiica a rămas surprinsă văzând că vecina sa întindea pe sârmă cearceafuri mult mai curate, așa ca i-a spus mamei sale:

- Privește, mamă, vecina a învățat să spele rufele, cu toate că n-am avut timp să trec pe la ea ca s-o învăț să spele!

Mama s-a uitat zâmbind la ea și i-a răspuns:

- Nu, draga mea, astăzi am reușit să vin ceva mai devreme decât tine și am spălat geamurile casei noastre! De aceea se văd rufele vecinei noastre mult mai curate…

[/COLOR][COLOR=#008000]Și în viață se întâmplă de multe ori la fel… Totul depinde de cât de curată este fereastra sufletului nostru, cea prin care observăm faptele celorlalți.

Înainte de a critica, bine ar fi să ne uităm la noi înșine și să ne curățăm sufletul pentru a putea vedea clar ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci vom reuși să vedem și curățenia sufletească a celorlalți, chiar daca ei nu sunt niciodată perfecți…


Sursa: [/COLOR][COLOR=#800080]http://www.popasduhovnicesc.ro/[/COLOR][COLOR=#008000]

"Nu judecați, ca sa nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura"
Matei 7, 1-2 [/COLOR]

vasinec 04.02.2009 12:44:38

Citat:

În prealabil postat de nutzy (Post 113175)
Cum ar fi daca am trata Biblia ca pe telefoanele mobile?Oare le-am purta cu noi mereu,in posete sau in buzunare?Oare ne-am intoarce dupa ea daca am uita-o?Am umbla prin ea de cateva ori pe zi? Am folosi-o ca sa primim mesaje din textul biblic?Am trata-o ca si cum nu am putea trai fara ea?Oare am darui-o ca si cadou copiilor nostri?Am folosi-o cand calatorim?Am folosi-o in caz de urgente?Si inca ceva,spre deosebire de telefoanele mobile,nu trebuie sa ne facem griji ca vom fi deconectati.Iisus a platit deja factura...in avans!!Unde e Biblia ta?

Imi cer scuze ca ma amestec. Dar, ca un apropo la ceea ce ati scris, as vrea sa va dau un link pe care gasiti Biblia pentru telefonul mobil. Usor de instalat (depinde si de telefon), in varianta dorita, cu un meniu foarte rapid (puteti gasi repede carti, capitole, versete, cuvinte, etc.). Nu ocupa mult spatiu.

http://www.biblephone.net/

cristiboss56 04.02.2009 12:48:16

Citat:

În prealabil postat de vasinec (Post 113576)
Imi cer scuze ca ma amestec. Dar, ca un apropo la ceea ce ati scris, as vrea sa va dau un link pe care gasiti Biblia pentru telefonul mobil. Usor de instalat (depinde si de telefon), in varianta dorita, cu un meniu foarte rapid (puteti gasi repede carti, capitole, versete, cuvinte, etc.). Nu ocupa mult spatiu.

http://www.biblephone.net/

Multumim frumos, dar avem si noi Ortodocsii asa ceva !

silverstar 05.02.2009 08:26:20

[COLOR=#008000]Cu mobilul la teatru!...

[/COLOR][COLOR=#008000]"Multă vreme n-am vrut să mai ies pe scenă", a spus Piersic, luni seară, înaintea spectacolului "Străini în noapte" care a deschis stagiunea din acest an a Operei Naționale din București, piesă de teatru care se joacă de aproape un an și jumătate în toată țara, cu casa închisă. "Credeam că e timpul să renunț la scenă, dar, de fapt, mi-am dat seama că am început să întineresc și nu mă pot despărți de ea". Piersic s-a adresat spectatorilor, în stilu-i cuceritor, confesându-i-se și, totodată, elegant și spiritual, venind cu o rugăminte de bun-simț legată de telefoanele mobile. "Am observat că în multe țări, printre care Ungaria – știți, eu am avut multă treabă cu poporul maghiar, dorind mereu să fiu deasupra lui – Polonia, Franța și multe altele, există un dispozitiv care blochează automat telefoanele mobile în momentul în care în sală intră spectatorii. Prima dată, continuă Piersic, s-a întâmplat acum o lună, când au început să sune telefoanele în sală, în timpul spectacolului nostru, și am văzut-o pe Emilia Popescu albindu-se la față. Nu a știut ce să mai facă. Acum două săptămâni, însă, la Constanța, cineva a răspuns la telefon în timp ce noi doi eram pe scenă și jucam". Impolitețea respectivului a fost cu atât mai mare cu cât individul se afla chiar în primul rând, iar Piersic nu numai că l-a auzit vorbind la telefon, dar l-a și văzut și a întrerupt, pentru câteva momente, spectacolul. "Am cerut să-mi dea mie telefonul. Mi l-a dat. &laquo;Alo, cine sunteți?&raquo;, m-a întrebat o voce blondă. &laquo;Placido Domingo&raquo;, i-am răspuns. &laquo;Haide domnule, eu vorbesc serios. Cine e la telefon? Eu vreau să vorbesc cu soțul meu&raquo;. &laquo;Păi soțul dumneavoastră este la teatru&raquo;. &laquo;La teatru?&raquo; &laquo;Da, și culmea, e cu o doamnă&raquo;. &laquo;Dar cu cine vorbesc la telefon?&raquo;" &laquo;Dacă vă spun, nu o să credeți... cu Florin Piersic vorbiți, doamnă&raquo;. &laquo;Vaaai, domnule Piersic, chiar dumneavoastră sunteți? Ce mai faceți?&raquo; &laquo;Doamnă, ce să fac, uite, sunt pe scenă și încerc joc o piesă&raquo;". Această întâmplare este reală, nu știm finalitatea poveștii dintre amanta, soția și românul a cărui nesimțire a fost transformată, cu mult umor, într-o mică scenetă de Florin Piersic, dar poate că de-acum înainte va intra în reflexul publicului român să-și țină telefoanele mobile închise pe parcursul unui spectacol, pentru că, altfel, va risca să se facă de râs, iar actorii să părăsească scena, așa cum s-a întâmplat, de câteva ori, și în situația "Străinilor în noapte", când Emilia Popescu și Florin Piersic chiar și-au întrerupt reprezentația.[/COLOR] :36:

silverstar 05.02.2009 08:58:13

1 atașament(e)
[COLOR=green][SIZE=3]Povestea unei lumânări[/SIZE][/COLOR]
[COLOR=green]E ora rugăciunii. M-ați aprins și vă uitați gânditori la mine... Parcă ați vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simțiți bucurie în suflet ? [/COLOR]
[COLOR=green]În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilități:[/COLOR]
[COLOR=green]Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă și atunci nu mă micșorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu. [/COLOR]
[COLOR=green]A doua, ar fi să răspândesc lumină și căldură și prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece și fără rost. [/COLOR]
[COLOR=green]Si voi oamenii sunteți la fel. Când trăiți numai pentru voi, sunteți lumânarea neaprinsă, care nu și-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiți lumina și căldura, atunci aveți un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiți, să dați ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea și toate sentimentele nobile pe care le purtați în inimă. Să nu vă temeți că deveniți mai mici... Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiți-vă, cu pace în suflet, că sunteți ca o lumânare aprinsă. [/COLOR]
[COLOR=green]Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puțin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina și căldura sunt mult mai puternice. [/COLOR]
[COLOR=green]Și la voi oamenii e tot așa,împreună luminați mai mult...[/COLOR]

[COLOR=#93202c]http://www.popasduhovnicesc.ro/[/COLOR]


nutzy 05.02.2009 21:30:36

Citat:

În prealabil postat de elena2008 (Post 92511)
Sunt recunoscatoare

Sotului (sotiei) care sforaie toata noaptea,
Pentru ca doarme acasa cu mine si nu cu altcineva !

Fiicei mele adolescente care se plange ca trebuie sa spele vasele,
Pentru ca inseamna ca este acasa si nu pe strazi.

Impozitelor pe care le platesc,
Pentru ca inseamna ca sunt angajat.

Murdariei de curatat dupa o petrecere,
Pentru ca inseamna ca am fost inconjurat de prieteni.

Hainelor care sunt putin cam strimte,
Pentru ca inseamna ca am destul de mincare.

Umbrei mele care ma insoteste la munca,
Pentru ca inseamna ca sunt afara la lumina soarelui.

Podelei care trebuie stearsa si ferestrelor care trebuiesc spalate,
Pentru ca inseamna ca am o locuinta.

Tuturor nemultumirilor la adresa guvernului pe care le aud,
Pentru ca inseamna ca avem libertatea cuvintului.

Locului de parcare pe care il gasesc tocmai la capatul parcarii,
Pentru ca inseamna ca pot sa merg si ca am fost binecuvantat cu un mijloc de transport.

Zgomotului pe care trebuie sa-l suport de la vecini,
Pentru ca inseamna ca pot auzi.

Gramezii de rufe de spalat si calcat,
Pentru ca inseamna ca am haine de imbracat.

Oboselii si durerilor musculare la sfarsitul unei zile,
Pentru ca inseamna ca am fost capabil sa muncesc din greu.

Soneriei care ma trezeste in zorii zilei,
Pentru ca inseamna ca sunt viu.

frumoasa poezie de recunostinta!!!mi-a placutmult!

silverstar 05.02.2009 21:52:00

[COLOR=green][SIZE=3]Dialog absolut adevărat[/SIZE] [/COLOR]

[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]La farmacie, înaintea mea, o doamnă îi cere farmacistei niște vitamine pentru mama dumneaei.[/COLOR]
[COLOR=green]- Am niște vitamine, o minune, spune farmacista. [/COLOR]
[COLOR=green]După ce doamna o privește în ochi, câteva clipe, o privire care nu transmitea nimic, se-ntoarce și, fără o vorbă, pornește spre ușă.[/COLOR]
[COLOR=green]- Doamnă, vă rog, cu ce v-am supărat? Veniți să vă servesc.[/COLOR]
[COLOR=green]Din ușă, doamna s-a-ntors cu fața spre farmacistă și i-a spus:[/COLOR]
[COLOR=green]- Doamnă eu vreau vitamine obișnuite. După care a ieșit din farmacie... [/COLOR]

[COLOR=green]Concluzia? Românii nu mai cred în minuni!...[/COLOR] :p

silverstar 06.02.2009 09:33:02

[COLOR=green][SIZE=3][COLOR=green]Femeia perfecta[/COLOR][/SIZE] [/COLOR]


[COLOR=green]Vroiam sa scriu cateva cuvinte despre femeia perfecta. Cum este ea…cine este ea…si ce rol are in viata unui barbat. [/COLOR]
[COLOR=green]Incercand sa incropesc o descriere, am dat de niste randuri care m-au lasat fara cuvinte. Randuri simple, scrise de un barbat…despre femeia perfecta. Despre femeia din viata, gandurile si sufletul sau. Atunci am realizat ca cea mai frumoasa descriere nu i-o poate face decat un barbat…barbatul care o iubeste. [/COLOR]

[COLOR=green]Asadar, las cuvintele sale sa o descrie: [/COLOR]

[COLOR=green]"Femeia perfecta, pentru mine, e cea care ma face sa zambesc dimineata. Chiar daca afara ploua si e frig. Chiar daca am visat urat. O vad si zambesc. Si ma impleticesc sa-i fac cafeaua. [/COLOR]
[COLOR=green]E femeia care-mi umple baia de farduri, desi eu sint (sau eram) mai ordonat ca un spartan. Vreau sa-mi iau periuta de dinti, cade in chiveta un ruj. Intind mana dupa deodorant, ma impiedic de servetele demachiante. Si dau la o parte 12 pomezi si 15 creme ca sa ajung la parfumul meu. Dar daca aceste "obstacole" nu ar exista, eu as fi singur. [/COLOR]

[COLOR=green]Cu femeia perfecta pot sta tolanit pe canapea, fara sa-i zic nimic, si sa ma simt bine. Cu ochii infipti in televizor, la un program care nu o intereseaza. Iar atunci cand nu e langa mine, privesc spre locul gol de langa canapea si mi-e dor de ea. [/COLOR]

[COLOR=green]Femeia perfecta are zambetul perfect. Si cei mai expresivi ochi din lume. Atunci cand rade, imi rade si mie sufletul. Insemna ca-i e bine. Si ca atunci, cel putin in acel moment, am facut-o fericita. [/COLOR]
[COLOR=green]Femeia perfecta ma intelege si ma accepta asa cum sint. Am multe calitati, dar am si, ohooooo, atatea defecte. [/COLOR]

[COLOR=green]Femeia perfecta m-a invatat sa nu mai fiu superficial. Si sa privesc intotdeauna dincolo de ambalaje. M-a invatat ca ce e bun nu se obtine usor. [/COLOR]

[COLOR=green]Si m-a invatat sa ma bucur de lucrurile simple. Pe care pana acum nu le vedeam. M-a invatat sa fiu atent la detalii. Pentru ca detaliile fac totul. [/COLOR]
[COLOR=green]Imi face ceai atunci cand sint racit si ma cearta atunci cand fac de prea multa vreme pe racitul. Si ma pune pe picioare. M-a invatat ca familia e cea mai importanta, si trebuie sa arat asta. M-a invatat ca iubirea trebuie aratata. [/COLOR]

[COLOR=green]Chiar daca crezi ca iubirea e "inclusa", subinteleasa, iar cei pe care ii iubesti stiu asta, spune-le-o. Vor fi fericiti. Pentru ca te iubesc." [/COLOR]

[COLOR=green]Asadar, pentru toate femeile din lume…fiti voi insiva si iubiti! [/COLOR]
[COLOR=green]Cineva spunea odata ca fara iubire, "sufletul singur lumineaza prea putin…"[/COLOR][COLOR=green] http://forum.realitatea.net/images/smilies/tongue.gif[/COLOR]

[SIZE=1][COLOR=green]Primita pe mail[/COLOR][/SIZE]

silverstar 06.02.2009 18:54:36

[COLOR=green][SIZE=3]Omul ipocrit[/SIZE]

După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un țăran s-a așezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o rață sălbatică și s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.
Ușor, țăranul și-a scos căciula și - zdup! - a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, și-a zis. O să fac un foc de vreascuri și o să prăjesc
rața asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului și, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, țăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, și să mă răsplătească pentru binele pe care 1-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcălește. Așa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.

"Păcatul este nedreptate. Cine păcătuiește fie se nedreptățește pe sine, fie nedreptățește pe altul." ( Sfântul Ioan Gură de Aur ) :79:[/COLOR]

silverstar 07.02.2009 08:20:54

[SIZE=3][COLOR=#0000ff]Valoarea femeii[/COLOR][/SIZE]

[SIZE=2][/SIZE]

Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era și un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul și hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi povestea tatălui despre viitoarea lui soție, despre alegerea făcută:
- Tată, mi-am găsit aleasa inimii și vreau să mă căsătoresc cu ea. Tatăl îl întreabă:
- Cum este aleasa inimii tale? Fiul răspunde:
- [COLOR=#800000]Este frumoasă[/COLOR]. Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea fetei, îi spune:
- Ia un creion și scrie un zero! Și cum mai este? Fiul răspunde:
- [COLOR=#800000]Este bogată[/COLOR]. Tatăl îi spune din nou:
- Mai scrie un zero lângă celălalt! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Este harnică[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Este sănătoasă[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Cu nume bun[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Cu multă știință de carte[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Până acum totul este zero. Și cum mai este? Fiul, nemulțumit de nemulțumirea tatălui său, îi spune accentuând fiecare literă:
- Tată, aleasa inimii mele [COLOR=#0000ff]este foarte evlavioasă și credincioasă[/COLOR]! Tatăl îi spune răspicat, accentuând și el fiecare literă:
- Fiul meu, în fața tuturor zerourilor scrie un unu și vei vedea cât valorează aleasa inimii tale! Dacă este credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit!


http://www.popasduhovnicesc.ro/





sofiaiuga 07.02.2009 23:35:12

Citat:

În prealabil postat de silverstar (Post 114508)
[SIZE=3][COLOR=#0000ff]Valoarea femeii[/COLOR][/SIZE]


Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era și un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul și hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi povestea tatălui despre viitoarea lui soție, despre alegerea făcută:
- Tată, mi-am găsit aleasa inimii și vreau să mă căsătoresc cu ea. Tatăl îl întreabă:
- Cum este aleasa inimii tale? Fiul răspunde:
- [COLOR=#800000]Este frumoasă[/COLOR]. Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea fetei, îi spune:
- Ia un creion și scrie un zero! Și cum mai este? Fiul răspunde:
- [COLOR=#800000]Este bogată[/COLOR]. Tatăl îi spune din nou:
- Mai scrie un zero lângă celălalt! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Este harnică[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Este sănătoasă[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Cu nume bun[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Și cum mai este? Fiul:
- [COLOR=#800000]Cu multă știință de carte[/COLOR]. Tatăl:
- Mai scrie un zero! Până acum totul este zero. Și cum mai este? Fiul, nemulțumit de nemulțumirea tatălui său, îi spune accentuând fiecare literă:
- Tată, aleasa inimii mele [COLOR=#0000ff]este foarte evlavioasă și credincioasă[/COLOR]! Tatăl îi spune răspicat, accentuând și el fiecare literă:
- Fiul meu, în fața tuturor zerourilor scrie un unu și vei vedea cât valorează aleasa inimii tale! Dacă este credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit!


http://www.popasduhovnicesc.ro/





multuumesc pt siteul indicat ,este minynat!,dar si povestioarele.


Ora este GMT +3. Ora este acum 17:37:58.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2021, Jelsoft Enterprises Ltd.