Categoric! Tu ce zici? Ar trebui sa-mi fac asigurare de sanatate privata? Imi acopera asta de la stat eventualele incidente?
Partea buna e ca scap de pacatul avortului.

Pai si atunci care ar fi cauzele potoapelor si calamitatilor? Nu exista ( Dumnezeu), nu ii pasa, sau este rau si nenorocit?

Nici nu stiu daca sa rad sau sa plang. Se pare ca ai traume serioase. Acum imi explic oarecum ura pe care o improsti pe aici.
Daca zici ca ai copii, poate ti-ar fi mai util sa petreci timpul cu ei, sa te umpli de bucurie si pace.
Toate cele bune iti doresc!

Nu din cazua lor, individual, ci a omului in general. E suficient pt. un prunc sa se stinga in conditii mizere pentru pacate stramosesti. Asta da dreptate!

Nu improsc cu ura. Parera mea!
Misto asta cu copilul. De unde ai stiut ca nu imi petrec timpul cu el si ca, atunci cand nu scriu aici, il sodomizez, special ca sa nu il umplu cu bucurie si pace, asa cum imi recomanzi tu?

Cauze naturale, care nu tin de nicio entitate?! Nu stiu, ma gandesc si eu ca ar fi o varianta.
Care e cazua pentru care focul arde? Care e cazua pentru care un bebelus moare la nastere? Care e cauza pentru care un nor strabate cerul?
Totul trebuie sa aibe o cauza profunda, care sa faca parte dintr-un plan maret al unei entitati infinite?
De ce ragaim dupa masa? Care e planul? Nu iti ajung explicatiile naturale?

Ştii ce fac struţii când se simt ameninţaţi de o primejdie?

Daca renuntarea la credinta ar fi o solutie pt a scapa si de remuscarile care le ai dupa in avort sau maimulte, chiar si dupa ani de zile..

Stiu ce fac dar nu inteleg de ce s-ar potrivi in contextul dat o astfel de comparatie.

Ar trebui sa-mi fie rusine pt. ca m-am mastrubat la viata mea? Dimpotriva, ar trebui sa fiu mandru si sa oganizez o parada a mastrubatorilor? Sunt un pacatos?
Serios, nu inteleg unde bati.

.......:) Of, Inorogule!....
Siguranţa de sine în chestiuni care vă depăşesc cugetarea şi simţirea vă face comic.
De aţi rămâne mai puţin voluntar şi încrâncenat, aţi putea fi chiar simpatic. Aşa însă vă arătaţi singur ca penibil şi tare neînţelegător... Pui îndărătnic ar mai merge, e-n firea puiului necopt, dar catâr bătrân e deja un lucru supărător...
Eu totuşi mai încerc o dată, chit că îmi pare că ţineţi morţiş să vă autosabotaţi la nesfârşit puterile înţelegătoare ale minţii.
Bunule om, scăpaţi câteva minute de cămaşa nesuferită care vă siluieşte mintea şi lăsaţi să răzbată în cămările mai adânci ale sufletului dvs. omenesc şi o altă înţelegere!
De ce vă faceţi singur rău, contorsionînd un înţeles simplu, delicat şi gingaş?
Cu ce folos vă alegeţi de respingeţi lumina şi ingurgitaţi lăturile întunericului?

*

Frica lui Dumnezeu, Inorogule, nu este o frică obişnuită ci un simţământ altoit cu mirare, cu nespusă uimire, cu descoperire, cu simţirea Celui împărtăşit (în sfârşit!), cu descoperirea Lui atât cât sufletul a fost vrednic să cunoască.
Din această frică, la care voi reveni imediat, îţi schiţez doar, acum, că într-adevăr răsar bucuria, liniştea, pacea, toate bunurile fireşti ale omului.

*
M-aş bucura acum să înţelegi, fie şi măcar în zarea unor minime aproximări ori vagi încadrări intelectuale, de ce unii dintre noi stăruim să voim a fi creştini şi ce rol joacă frica lui Dumnezeu în această statornică alegere a noastră.
Nu ştiu cum simte şi cum cugetă un creştin catolic sau protestant aceste lucruri, însă eu m-am regăsit în împărtăşirile altor creştini ortodocşi şi susţin, prin urmare, punctul meu de vedere ca om creştin ortodox.

*
Frica lui Dumnezeu este un simţământ de o complexitate şi colorit pe care doar meşterul poeziei şi al muzicii l-ar putea sugera într-o oarecare timidă măsură. Cu totul dificil îmi este aşadar a-ţi comunica acest fapt al fiinţei mele omeneşti şi totuşi, deoarece miezul acestei sfinte frici este iubirea, ea mă îmboldeşte şi mă poartă să îţi scriu mai departe, cu speranţă...
S-a întâmplat în viaţa mea, nu de puţine ori, să nimeresc unghiuri sau ferestre ale fiinţării din care Dumnezeu să îmi apară cu totul altfel decât de obicei. Ca un simţământ, ca o chemare, ca o putere, ca o posibilitate nesfârşită, ca o garanţie totală, ca o împlinire absolută, ca o dezlegare desăvârşită, ca un cântec dulce, ca o sărbătoare a fiinţei mele, ca o uluire împlinită, ca o suspendare a mea, ca o mângâiere, ca un zâmbet preabun, ca o încuviinţare, ca o privire luminoasă şi blândă, ca un tremur uşor al aerului, ca un cald vânticel, ca o smulgere, ca un tremur, ca un izvor proaspăt, ca un belşug auriu, ca suspendarea unui supliciu, ca înzdrăvenire totală a unei slăbiciuni, ca mersul dobândit de un olog, ca vederea recăpătată de un orb, ca auzul reîntors într-un surd, ca îmbrăţişarea unui părinte care îşi prinde copilul în ultima clipă a prăbuşirii când, abia şoptit, mai apucasem să scap "Tată, iartă-mă!"....
Şi cunoscînd aşa pe Dumnezeu, fiind înstăpânit de El, hohotind în mine plânsul total al unui suflet necăjit de om ca toţi oamenii, plânsul eliberării şi al limanului, am luat aminte la un fapt nou care se iţea înlăuntrul meu: o tăcere vorbitoare, o tăcere cunoscătoare, care cunoştea fiind cunoscută, care se împărtăşea modelîndu-mă, prefăcîndu-mă, înnoindu-mă - o tăcere a recunoştinţei.
Nu-mi este astăzi cu putinţă ca, trăind de nenumărate ori această stare a fiinţei mele, adăpîndu-mă ca un însetat din izvorul acestei alinări şi întremări ne nespus, nu-mi este cu putinţă aşadar să nu sufăr când mă găsesc aşa cum văd singur că sunt: grosolan, înnămolit, împietrit, neputincios, rău şi păcătos. Să am parte de Acest Dumnezeu şi să devin mereu tot mai conştient cum toată suflarea Îl are pe Acest Dumnezeu Alfa şi Omega şi totodată să mă port prin alegerile mele mai urât decât cea mai scârboasă creatură,
asta mă sfâşie cumplit şi mă omoară, mă duce la ură de mine însumi şi la imensă amărăciune. Cum nu voiesc eu să mă lepăd de ale mele şi să fiu cu El, în El, iar El în mine - e toată ura mea pentru mine şi toată nebunia mea pe care o voiesc sfărâmată dar tot eu o refac şi o pornesc ca o maşină stricată care seamănă gest după gest aceleaşi seminţe de otravă pe ogorul morţii.
E multă suferinţă în această stare de acest soi de conştientizare şi trăire amplă, zguduitoare. Şi dacă n-ar fi tot El Care să lucreze mai departe în mine, starea aceasta m-ar omorî. Aşa însă, prin El, starea aceasta mă perpeleşte, mă zdrobeşte şi totodată mă curăţeşte, mă întregeşte. Mă întregeşte cu El, atât cât pot eu primi pe El în mine, în cele dinlăuntru ale mele.
Aceasta este frica lui Dumnezeu, o suferinţă imensă izvorâtă din uimitoarea, năucitoarea apropiere dintre mine şi El, din contopirea pe care eu nu o pot înţelege dar o simt şi o resimt, adesea... Sufăr pentru că nu izbutesc să fiu cum năzuiesc, cunoscîndu-L, să fiu. Sufăr pentru că înţeleg uneori cu o copleşitoare evidenţă cum sunt eu şi cum este El şi cum totuşi, înţelegînd, eu Îl alung, Îl rănesc, iar El mă acceptă aşa cum sunt, mă iubeşte, mă poartă în Răbdare şi Dor...
Iar uneori, după măsuri şi taine pe care nu le pricep, frica aceasta a conştiinţei mele chinuite şi scârbite de sine face loc unei mari linişti, unei păci adânci, unei însufleţiri uimitoare, unei vederi încă neformulabile, unei bucurii cum nu cunoc nici măcar prin asemănare vagă pe lume: e clipa când, mereu retroactiv, resimt picătura de viaţă dăruită mie după oceanele de suferinţă şi amărăciune ale trădării mele nebuneşti şi ale căutării realipirii şi reîntregirii vindecătoare.

Pentru acestea toate şi pentru multe altele pe care nu sunt vrednic să le exprim, eu Inorogule mulţumesc lui Dumnezeu pentru sfânta frică pe care I-o port şi pe care i-o datorez, întrucât frica aceasta e tot din darul Lui, tot din Mila Lui, tot din Iubirea Lui.

Cât de sărac e omul fără aceste simţăminte, cât de sărac am fost când mă credeam bogat ca şi tine, cât de mult mă înfricoşez ca Domnul să nu mă lase iar în lumea de fumuri strâmbe şi reci ale unei minţi închise în tiparniţa de lut a unor rătăciri oarecare şi nesfârşit rotitoare în caruselul putreziciunii...