Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

cristiboss56 15.06.2014 12:52:49

Citat:

În prealabil postat de oaie_cugetatoare (Post 562573)
Diamantul este o structura ce cristalizeaza in sistem CFC(cub cu fetze
centrate), in care fiecare atom este situat la o distanta de
"a x (radical din 3) /4 ", unde a=constanta retelei cristaline.
Graiftul este o structura ce cristalizeaza in sistemul HC(hexagonal compact)
Diferenta dintre diamant si graiftul o consta atat sistemul de cristalizare
cat si numarul planelor de clivaj existent in structura retelei cristaline
a fiecaruia.Planurile de alunecare din sistemul CFC au cea mai mare densitate
atomica, de aici fortele inter-atomice fiind cele mai mari=> structura CFC
are cea mai mare duritate, avand 4 familii de plane octaedrice de alunecare.

Mulțumesc frumos pentru postarea ta pertinentă și bine documentată .
Doamne ajută !:1:

cristiboss56 15.06.2014 12:53:55

Cu mulți ani în urmă, istoria spune că țăranii din Germania erau necăjiți din cauza recoltelor sărace. Așa că unii dintre agricultori s-au rugat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, măcar timp de un an făgăduiește-ne să ne dai întocmai ceea ce Îți cerem, și ploaie, și soare, atunci când dorim noi“. Oamenii au primit semn din cer cum că Dumnezeu le-a ascultat ruga și s-au înapoiat bucuroși la casele lor. Când sătenii cereau ploaie, Dumnezeu, milostiv, le-o dădea. Când cereau soare, primeau soare. Se făcuse vară, și grâu mai des ca în anul acela nu se pomenise. Și porumbul crescuse înalt și promitea o recoltă bogată. Dar când timpul secerișului s-a apropiat, bucuria oamenilor s-a schimbat în tristețe. Au văzut, spre mirarea și necazul lor, că porumbul nu avea nici un știulete, iar grâul, des și galben la pai, era sec în spic. Nici pomii nu aveau roade și erau plini doar de frunziș. „O, Doamne! au strigat ei, neînțelegând. Ne-ai părăsit“. Dumnezeu le-a răspuns: „Nu e adevărat, fiii mei. V-am dat tot ce mi-ați cerut“. „Atunci de ce, Doamne, au spus ei, de ce nu avem grâne și fructe?“
„Pentru că nu ați cerut și vântul aspru din nord“, răspunse Dumnezeu. Fără vânt, desigur, polenizarea nu avusese loc.
Există o poezie care spune printre altele: „Spinilor vieții le datorez mai mult decât dulcilor trandafiri; Ei nu mă vor lăsa să lenevesc când am sarcini de împlinit. Ei mă îndeamnă la fapte mai înalte, nu îmi îngăduie liniștea ușoară, ci îmi tot îmboldesc conștiința și adeseori mă aduc în genunchi.“

cristiboss56 15.06.2014 21:25:20

Cu aproape un secol în urmă, în micuțul port Savannah din statul american Georgia, un tânăr a acceptat o slujbă care-i era imperios necesară, dar presupunea un inconvenient: lucrul în izolare de oameni. Tânărul deservea o stație de carantină, aflată pe o insuliță în mijlocul râului Savannah. Aici, vapoarele care intrau în port transmiteau prin semnale informații privind starea de sănătate a echipajului înainte de a-și continua drumul pe râu până la oraș. Tânărul avea o soră pe nume Florence, o fată liniștită și timidă, care a acceptat să își însoțească fratele și să întrețină gospodăria. Cu timpul, ea s-a obișnuit să facă semne vapoarelor care treceau – cu batista sau cu o eșarfă în timpul zilei, ori cu un felinar, noaptea. Navigatorii singuratici răspundeau și ei cu semne și, treptat, în porturile din întreaga lume, s-a răspândit povestea fetei care niciodată nu lăsa o navă să treacă fără a o saluta.
Florence Martus a îmbătrânit și a murit, dar astăzi pe râul Savannah se află o statuie turnată în bronz care o înfățișează fluturând o eșarfă deasupra capului, cu câinele ei credincios alături. Statuia reprezintă un monument dedicat omului care, peste prăpastia singurătății ce-i desparte pe semenii lui, întinde mâna chiar și necunoscuților, spunând: „Știu că ești acolo. Nu-mi ești indiferent. Îți doresc numai bine“.
De ce oare nu putem fiecare din noi să facem același gest în numele lui Hristos? Nu avem nevoie de eșarfă sau de lanternă. Uneori, un simplu zâmbet prietenesc e de-ajuns. Și, mai devreme sau mai târziu, dacă perseverăm, oamenii ne vor observa și vor fi mai întâi surprinși, apoi intrigați, pentru ca în cele din urmă să ne întoarcă zâmbetul.

cristiboss56 16.06.2014 20:57:32

Într-una din narațiunile lui Vasile Voiculescu intitulată „Ciorbă de bolovan“ este prezentată imaginea unui sat cu numele Flămânzii Vechi. În acel cătun uitat de lume și parcă și de Dumnezeu, unde copiii mâncau humă și coajă de copac măcinată, poposește un străin misterios, trudit de drum și istovit de arșiță. Intră în vorbă cu primii oameni pe care-i întâlnește și cere de mâncare. Dar nimeni nu-i oferă nimic. De pretutindeni îl alunga deznădejdea. Din câteva locuri fusese gonit cu vorbe urâte, ca un milog păcătos, deși nu avea înfățișarea; nu se tânguia, nu întindea mâna. Cerea nu pomană, ci omenie.
Omul nostru a colindat tot cătunul în căutarea unui blid de mâncare, însă toți locuitorii erau necăjiți, flămânzi, așteptând nici ei nu știau pe cine și ce. Unii înjurau, alții ocărau pe diavol, dădeau vina pe soartă, își blestemau viața.
Străinul lăcrimă văzând sărăcia în care se zbăteau cei nevoiași și chemând la sine câțiva copii le spuse că vor mânca de acum înainte alt soi de bucate, și anume ciorbă de bolovan. Da, ați auzit bine, ciorbă de pietroi. Într-o căldare mare împrumutată din sat, străinul puse o piatră albă, curată, după care adăugă câteva găleți de apă. Apoi îngenunche în bătătură și rosti Tatăl nostru. Oamenii se strânseră ca la iarmaroc, uimiți de gestul necunoscutului care cu puțină slănină, sare, două-trei legume, o poală de păpușoi sătură tot satul cu ciorba lui.
Deși își ostoise foamea, mulțimea totuși era cuprinsă de frământare. Nu înțelegeau cum se săvârșise minunea. Din apă goală cu un pietroi în ea cum a putut ieși o ciorbă atât de gustoasă?
E de prisos să vă spun cine era străinul. Hristos venise la cei oropsiți și apăsați, așa cum Însuși mărturisește în Evanghelie, pentru a-i odihni. În fiecare duminică și sărbătoare Mântuitorul ne cheamă din nou la masă, la cina Lui. Să nu-L respingem, ci asemenea celor din povestirea lui Voiculescu, să prânzim la ospățul gătit de El, unde ni se oferă spre mâncare și băutură trupul și sângele Lui. Să nu uităm cine e gazda acestei mese sfinte și că noi suntem invitații lui Dumnezeu.

cristiboss56 16.06.2014 20:59:13

Povestea spune că o femeie săracă cu un copil în brațe, trecând pe lângă o peșteră, a auzit o voce misterioasă care i-a spus: „Intră și ia tot ce îți dorești, dar nu uita ceea ce este mai important. Amintește-ți că după ce vei ieși, peștera se va închide pentru totdeauna. Așa că profită de această oportunitate, dar nu uita ceea ce-i mai important“.
Femeia a intrat în peșteră și a găsit multe bogății. Fascinată de aur și bijuterii, a așezat copilul pe o stâncă și a început să strângă de zor tot ce putea duce. Vocea misterioasă i-a vorbit din nou: „Mai ai doar puțin timp. Ia seama să nu uiți ceea ce este mai important.“ Curând, femeia, încărcată de aur și de pietre prețioase, a fugit afară din peșteră și dintr-odată o lespede grea a închis accesul spre grotă.
Atunci femeia și-a amintit că a uitat copilul înăuntru, dar intrarea era blocată pentru totdeauna. Mirajul bogăției a durat puțin, dar disperarea nu a părăsit-o până la mormânt.
La fel se întâmplă de multe ori și cu noi. Avem un număr de ani pentru a trăi în această lume și o voce ne amintește mereu: „Nu uita ce e mai important!“ Și cele mai importante sunt valorile spirituale, familia, viața, educația, bunul-simț, adevărul și demnitatea de om. Dar goana după câștig, după averi și plăceri ne fascinează într-atât încât uităm ceea ce este mai important. Așa ne risipim timp și nesocotim esențialul, ceea ce ne îmbogățește sufletul. Să nu uităm niciodată că viața în această lume trece repede și că moartea vine când ne așteptăm mai puțin. Iar când poarta vieții se închide pentru noi, regretele nu ne mai folosesc la nimic.

cristiboss56 17.06.2014 21:44:22

Uitarea e socotită un păcat atunci când nu mai realizăm cine suntem cu adevărat, când disprețuim demnitatea la care am fost ridicați de Dumnezeu prin creație. Ce facem dacă nu ne trezim nicicum din această letargie prin propriile forțe? Cum putem să ne întoarcem acasă? Și ce mai reprezintă acest cuvânt: acasă? Acasă înseamnă alături de familia ta. Pilda de astăzi ne pune în față puterea învierii pe care o trăim atunci când ne aducem aminte de cei ce ne-au născut și crescut, de părinții noștri.
O văduvă și cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucățică amărâtă de pământ. În apropierea terenului lor locuia un bogătaș care a ridicat un stăvilar ce oprea toată apa râului aflat în preajmă. Familia văduvei era în pericol. Un teren uscat nu aduce nici un fel de recoltă. În mai multe rânduri fratele cel mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar frații lui erau prea mici. Așa că primul a plecat printre străini ca să muncească. A lucrat timp de câțiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea bani acasă, prin mijlocirea comercianților cu care intrase în legătură. Pentru ca nici mama, nici frații săi să nu se simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieților în schimb împlinirea unor treburi mărunte.
Când s-a întors acasă, doar unul dintre frații săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaște, nu fără o oarecare șovăire, pentru că anii lăsaseră urme.
Mezinul a spus: „Aveai părul negru“. „Da, dar am îmbătrânit“, zise cel plecat din familie.
„Noi nu suntem negustori, a spus unul dintre băieți. De ce am avea un frate negustor?“
„M-am îngrijit de voi cât ați fost mici, a mai adăugat cel mai mare dintre frați. Îmi aduc aminte cum visați să dărâmați stăvilarul ca să vină apa.“ „Eu nu mai țin minte. Despre ce apă vorbești?“, a zis cu dispreț cel de-al treilea dintre fiii văduvei. „V-am trimis bani și așa v-ați putut descurca“, a continuat fratele în vârstă. „Bani? Niciodată. Am câștigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot, și astfel am trăit.“
Văzând că n-o scoate la capăt cu frații lui, cel plecat la negustorie era uimit de refuzul acestora în îndreptarea lucrurilor. „Nu avem nevoie de apă ca terenul nostru să fie bun pentru agricultură, îi replică un alt frate. De pe pârloaga asta uscată eu adun vreascuri și surcele. Cu ele aprind un foc lângă care vin călătorii să se încălzească. Ei mă plătesc. Banii îmi ajung să-mi duc zilele.“
Fratele cel mare din nou a încercat să le aducă aminte că ei trebuie să muncească ogorul lor care dădea roadă bogată când apa râului din împrejurimi nu era zăgăzuită. Dar ei nu mai știau și nici nu mai doreau asta. Mâhnit de faptul că nu era recunoscut de ei, fratele întors acasă a apelat la ultima soluție. Le-a spus: „Ca să vă dați seama că sunt fratele vostru, am să vă spun cum arăta mama noastră.“ Deși murise de mult timp, iar imaginile despre ea erau învăluite în ceața timpului, totuși amintirea mamei din sufletele celor cinci frați nu se ștersese nicidecum. Ea a biruit, frații și-au primit cu bucurie pe cel mai în vârstă dintre ei și au înviat sufletește.

cristiboss56 18.06.2014 21:51:41

Iubirea te face să vezi
 
Dumnezeu veghează mereu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem fața. Însă, cu toate acestea, El nu lipsește de lângă noi, El este aici.
O femeie tânără și frumoasă, cu un baston alb în mână urca cu grijă treptele autobuzului. A plătit șoferului și pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul indicat de acesta. Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise cu puțin timp în urmă. O greșeală medicală o azvârlise brusc, pe neașteptate, în lumea întunericului, a nemulțumirii, a frustrării și a autocompătimirii. Cândva independentă, Susan se simțea acum condamnată, devenind o povară, o ființă neputincioasă și neajutorată pentru toți cei din jur. „Cum de mi s-a putut întâmpla așa ceva?“, se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune și supărare. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exercițiu frustrant și istovitor. Nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soțul ei.
Mark era ofițer de aviație. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Își văzuse soția prăbușindu-se în disperare când și-a pierdut vederea și era hotărât să o ajute să dobândească puterea și încrederea ce-i puteau reda independența. Deși pregătirea militară îl formase pe Mark să facă față chiar și situațiilor imposibile, el știa că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte și pe care trebuia să o câștige.
Susan era terorizată la gândul de a ieși singură în oraș, dar Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineață cu mașina, deși lucrau în părțile diametral opuse ale orașului. Dar așa ceva nu putea continua la infinit. Era prea obositor și prea costisitor. I-a comunicat că trebuia să meargă din nou singură cu autobuzul.
„Sunt oarbă, Mark!“, a exclamat ea cu durere în glas. De unde știu eu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.“
I se frângea inima ofițerului să audă așa ceva, dar știa ce trebuie să facă. I-a promis soției sale că în fiecare zi, atât la plecare, cât și la înapoiere, o va însoți pe autobuz. Mai multe săptămâni Mark, în uniformă militară, a însoțit-o pe Susan la serviciu și înapoi. A învățat-o să se bazeze pe celelalte simțuri. Dar a venit și ziua când Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobuzul. Înainte de a porni la drum, Susan i-a mulțumit lui Mark pentru dragostea și răbdarea lui, și-au luat rămas-bun și pentru prima dată fiecare și-a văzut de drumul lui. Fiecare zi a decurs perfect și Susan nu se simțise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru! Dar într-o vineri, înainte de a coborî din autobuz, șoferul a murmurat către ea: „Vă invidiez!“ Susan nu era sigură că șoferul i se adresase ei. La urma urmei, de ce să invidiezi o femeie oarbă care se lupta cu îndârjire pentru a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe șofer de ce i-a spus așa. Acesta i-a răspuns: „Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă știți așa de ocrotită“. „Cum adică?“, a mai întrebat oarba.
„Păi, e simplu. De multe zile văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmărește de peste drum cum coborâți din autobuz. De fiecare dată se asigură că treceți strada în siguranță și vă conduce cu privirea până ce intrați în clădire. Apoi vă face cu mâna și pleacă cu taxiul! Sunteți o persoană foarte iubită, stimată doamnă!“
Lacrimi de fericire se rostogoleau acum pe obrajii îmbujorați ai tinerei cu bastonul alb. Susan era acum fericită fiindcă Mark îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă, darul dragostei care aduce lumină acolo unde era întuneric. La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem fața. Însă, cu toate acestea, El nu lipsește de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să ne însenineze zilele, știind că Dumnezeu ne iubește chiar și atunci când nu-L găsim cu privirea!

cristiboss56 19.06.2014 22:21:49

Nimeni nu e indiferent la cuvintele sau gesturile care-i vizează propria persoană. Când te cerți cu cineva și îi spui lucruri pentru care după aceea trebuie să-ți ceri iertare îi provoci o rană. Iar atunci când persoana este foarte sensibilă, s-ar putea ca relația să fie compromisă iremediabil. Sfântul Apostol Iacov ne avertizează în epistola sa: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată, puțin foc, și cât codru aprinde!“ (Iacov, 2, 5).
Mesajul pildei de astăzi este acesta: nu dați prilejuri de ceartă, ca să nu regretați mai apoi!
A fost odată un băiat cu un caracter dificil. Mai mereu făcea ceva ca părinții lui să fie supărați. Comportamentul lui nu se îndrepta și copilul mergea din rău în mai rău, iar părinții erau deznădăjduiți și obosiți de atâtea observații făcute odraslei lor. Într-o zi, aceștia i-au adus un săculeț plin de cuie și i-au spus ca pentru fiecare nemulțumire adusă lor, băiatul să bată câte un cui în ușa de la intrarea în casă. Fiul a promis să facă întocmai. Nu se sinchisea el de cuiele bătute în ușă. Săptămânile treceau, cuiele se înmulțeau. Privind totuși într-o zi ușa, băiatul a tresărit. Atât de mult să își supere părinții? Trebuia făcută o schimbare. Cu timpul a descoperit că mult mai bine este să te controlezi decât să-ți rănești părinții. Și a venit ziua când băiatul nu a mai bătut nici un cui în ușă. S-a dus prin urmare la mama sa ca să-i spună isprava lui și să-i făgăduiască îndreptarea. „E minunat ce faci, pentru fiecare faptă bună poți scoate câte un cui din ușă.“ În scurtă vreme nu mai era nici un cui înfipt în lemnul ușii. Atunci, fericit, copilul s-a întors bucuros la mama sa pentru a-i da vestea cea mare.
Ea a zâmbit, după care i-a spus: „Da, e adevărat, cuiele au dispărut, însă urmele lăsate în ușă au rămas. Fii deci atent la oamenii din jurul tău. Silește-te pe cât poți să nu-i mâhnești fiindcă un cuvânt sau un gest nelalocul lor pot conta foarte mult. Și după aceea nimic nu va mai fi ca la început“.

cristiboss56 20.06.2014 21:12:43

Există un proverb care spune: „Pe marea liniștită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică și marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înțelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănțuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte și pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă și nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduiește totul atât de iscusit încât scapă de primejdie. Pilda de azi ne vorbește despre mândrie, despre răbdare în ispite și iubire părintească.
Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân și i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat și i-a zis că este ticălos și nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde și, părăsindu-și locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut și foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină ești așa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus și m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire și, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele și-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, și nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta căruntețelor și cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduiește atât prin silință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruiește-mi numai ziua ta de astăzi și întoarce-te la chilia ta“. Și a făcut fratele așa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărțit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Și stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce lași să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să învețe la bătrânețile sale ceea în lungă vreme n-a învățat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiți“. Iar după ce a sfârșit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie și repezind săgeți asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace și încolo, ca într-o beție, până ce nemaiputând suferi, a ieșit din chilie și pe aceeași cale ca și tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înțelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci și ce pricină te-a tulburat așa de tare?" Iar bătrânul, simțind că sfântul cunoaște ale sale, n-a zis nimic de rușine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta și de aici înainte cunoaște slăbiciunea ta și să te socotești pe tine sau neștiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporți. Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmașul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înțeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâți la moarte și nu înceta să răscumperi pe cei duși la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge și inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmașului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

cristiboss56 21.06.2014 22:56:24

Trei tineri, scăpați dintr-un naufragiu, au reușit să se salveze pe o insulă pustie. Vasul pe care se îmbarcaseră s-a scufundat, iar ei și-au organizat viața așa cum au putut în locul devenit acum casa lor. Înainte de a ajunge pe insulă nu prea dădeau pe la biserică. De aceea acum și-au dat seama că nu cunoșteau nici o rugăciune. Nici măcar Tatăl nostru. Era umilitor. Dar nu au deznădăjduit. Știau că Dumnezeu este Treime, așa că au încropit o rugăciune simplă: „Trei Voi, trei noi, miluiți-ne pe noi“. Aceasta le era pravila zilnică, rostirea cât mai des a cuvintelor amintite. Anii au trecut. Deja în vârstă, acum naufragiații de odinioară au văzut că într-o bună zi un vapor acostează la țărm. Calea era greu navigabilă, iar corabia sosise din întâmplare în zonă. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicațiilor hărților unde apărea ca fiind pustie, membrii echipajului și pasagerii au coborât de pe vapor și s-au întâlnit cu cei trei locuitori ninși de ani și de așteptare. Între cei sosiți cu vasul se afla și un episcop care a vorbit cu de acum băștinașii insulei, întrebându-i ce rugăciuni știu. Ei i-au răspuns: „Știm doar o rugăciune compusă de noi, fiindcă, atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram din cei foarte duși la biserică. Și i-au descoperit textul rugăciunii lor. Atunci episcopul le-a spus că nu e de ajuns și că sunt în primejdie să-și piardă mântuirea. Așa că i-a povățuit să învețe măcar Rugăciunea Domnească. Așadar, i-a învățat Tatăl nostru. Conducătorul vasului le-a propus chiar să se întoarcă înapoi în lume, la familiile lor, dar aceștia au refuzat. Puteau deranja mult cu apariția lor. Gândiți-vă că toată lumea îi socotea morți de multă vreme. Nici nu știau cine mai trăia din neamul lor. Așa că au rămas pe insulă, iar nava a plecat. Dar n-a apucat să se îndepărteze foarte mult de insulă, că, la un moment dat, cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacție pe cei trei venind către vas, umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul le-a permis urcarea la bord și i-a întrebat: „Ce-i cu voi? V-ați răzgândit? Vreți să vă întoarceți înapoi în țările voastre?“ „Nu, a răspuns unul dintre ei. Vrem să vorbim cu episcopul.“ Aduși în fața ierarhului, aceștia s-au plâns: „Părinte episcop, am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învățat și ne temem să nu ne pierdem mântuirea, așa cum ai spus Preasfinția Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge. Învață-ne din nou Tatăl nostru.“ Ierarhul își dădu seama atunci că oamenii aceia nu mai aveau de fapt nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o știau deja. Pentru că acele puține cuvinte: „Trei Voi, trei noi miluiți-ne pe noi“, rostite din suflete curate, cu toată credința și forța inimilor lor, covârșeau orice altă rugăciune. Numai așa se putea explica darul pe care-l primiseră, acela de a merge pe apă ca pe uscat. Atunci episcopul le-a zis: „Duceți-vă înapoi și rostiți-vă mai departe rugăciunea voastră de la început și mântuiți-vă în Domnul și vă rugați și pentru noi!“


Ora este GMT +3. Ora este acum 06:09:32.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2022, Jelsoft Enterprises Ltd.