Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Slujba inmormantarii (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5058)
-   -   Sufletele mortilor din cer ne ajuta, se roaga pentru noi? (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=8135)

sophia 13.01.2010 20:24:41

Sufletele mortilor din cer ne ajuta, se roaga pentru noi?
 
Ma intreb adesea ce se intampla cu sufletele mortilor nostri? Ne rugam pentru ei, facem pomeniri.
Ele raman sus in ceruri? Se roaga si ei pentru noi si ne ajuta?
Ca sa-mi fie mangaiere eu spun mereu: e acolo sus in cer si ma ajuta (persoana draga care a murit).
Unii spun ca devin ingeri pazitori.
Voi cum va imaginati?

andreicozia 13.01.2010 20:31:59

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 200358)
Unii spun ca devin ingeri pazitori.
Voi cum va imaginati?

Eu nu as vrea sa ajung inger pazitor. Este o responsabilitatea foarte mare. Ce te faci cind omul pazit nu te asculta si trebuie sa-l pedepsesti lipsindu-l de paza, caz in care incep sa dea bolile peste el sau moare intr-un accident intr-o furgoneta, in timp ce se intoarce din Spania. N-as putea sa indur asemenea decizii de a-l lasa pe respectivul pacatos in plata Domnului

iustin10 14.01.2010 01:04:34

Cert este ca noi ne rugam pentru ei,si chiar putem face ceva pentru ei
Acum daca ei,cei morti,se pot ruga si ei pt noi....
Moartea e un prag extrem.Ea duce pe unii in iad pe altii in rai .Noi insa habar nu avem unde sunt cei morti,in iad sau in rai.Daca sunt in iad,sunt mult mai prejos ca noi,si nu ne pot ajuta,ci gandul nostru,ii ajuta foarte multtttttt pe ei
Daca sunt in rai,eu zic ca ne pot ajuta,caci fac parte din Biserica biruitoare.Nu or fi ei mari sfinti ,la ce oameni au ajuns acolo in rai,dar au o mare legatura cu noi,si anume dragostea puternica care ne-a unit si ne uneste cu ei.Rugaciunea lor,izvorata din dragoste,ca a unora ce au fost primiti in Casa lui Dumnezeu,eu zic ca ne poate ajuta

Florin-Ionut 14.01.2010 10:48:38

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 200358)
Ma intreb adesea ce se intampla cu sufletele mortilor nostri? Ne rugam pentru ei, facem pomeniri.
Ele raman sus in ceruri? Se roaga si ei pentru noi si ne ajuta?
Ca sa-mi fie mangaiere eu spun mereu: e acolo sus in cer si ma ajuta (persoana draga care a murit).
Unii spun ca devin ingeri pazitori.
Voi cum va imaginati?

"Sufletele mortilor din cer"... Pai cei din cer sunt vii, nu morti. Ailalti din iad sunt morti.

Florin-Ionut 14.01.2010 10:55:18

Citat:

În prealabil postat de andreicozia (Post 200361)
Eu nu as vrea sa ajung inger pazitor. Este o responsabilitatea foarte mare.

Se vede ca ai inteles gresit mantuirea. Ingerii, respectiv Sfintii, au ramas in bine continuand sa faca binele la nesfarsit. In felul asta ei toti evolueaza intru asemanarea cu Binele Suprem. Miturile cum ca mergi in Rai unde gasesti fericirea la marginea apelor cristaline, la umbra pomilor plini cu fructe sunt povesti populare. Sfintii au murit in starea de jertfa din iubire si vor continua la infinit sa isi manifeste iubirea intr-un fel sau altul, acum si in "veacurile" ce vor urma, in "vecii vecilor".

georgeval 14.01.2010 15:00:15

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 200358)
Ma intreb adesea ce se intampla cu sufletele mortilor nostri? Ne rugam pentru ei, facem pomeniri.
Ele raman sus in ceruri? Se roaga si ei pentru noi si ne ajuta?
Ca sa-mi fie mangaiere eu spun mereu: e acolo sus in cer si ma ajuta (persoana draga care a murit).
Unii spun ca devin ingeri pazitori.
Voi cum va imaginati?

Cu siguranta ca exista o comuniune si solidaritate intre cei vii si cei morti. Asemenea unor madulare - care slujesc pentru intreg trupul si nu pentru sine asa sunt si dreptii dimpreuna cu sfintii.
Din punct de vedere teologic nu se poate vorbi despre migrarea aceasta- din suflet de copil devin inger, sau om credincios devin inger. Biserica la numit pe Sfantul Ioan Botezatorul "inger pamantesc sau om ingeresc" insa nu in sensul ca a incetat de a fi om , ci datorita modului sau de vietuire. Mantuitorul ne spune ca vom fi ca ingerii- insa nu ingeri. Comparatia folosita de Hristos este clara. Natura omeneasca va ramane natura omeneasca pentru vesnicie, sub nici o forma nu se schimba in natura ingereasca sau in natura dumnezeiasca. Raspunsul l-a dat Hristos prin asumarea naturii noastre omenesti pentru vesnicie.

Lavrentiu 14.01.2010 15:14:46

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 200358)
Ma intreb adesea ce se intampla cu sufletele mortilor nostri? Ne rugam pentru ei, facem pomeniri.
Ele raman sus in ceruri? Se roaga si ei pentru noi si ne ajuta?
Ca sa-mi fie mangaiere eu spun mereu: e acolo sus in cer si ma ajuta (persoana draga care a murit).
Unii spun ca devin ingeri pazitori.
Voi cum va imaginati?

1. Asta cu transformarea in inger e un reflex origenist. Omul nu se transforma decat in om. Temporar, pana la Invierea de obste, e separat sufletul de trupul care s-a intors in tarana, dar dupa Inviere, omul are din nou trup si suflet.

Cum deci sa se transforme in inger?

2. Asta nu e problema de imaginatie, ci de dezvaluire. Bisericii, Sfantul Duh i-a revelat, prin sfintii ei, unele din tainele vietii de dupa moarte. Va recomand cartea "Sufletul dupa moarte" a Parintelui Serafim Rose. E de referinta, cu un stil modern dar cu invataturile Sfintilor Parinti. Pe mine m-a ajutat mult.

windorin 14.01.2010 16:07:36

Citat:

În prealabil postat de sophia (Post 200358)
Ma intreb adesea ce se intampla cu sufletele mortilor nostri? Ne rugam pentru ei, facem pomeniri.
Se roaga si ei pentru noi si ne ajuta?

Nu stiu. Nu am stat sa ma gandesc la asta pana acum.

Pana la Judecata de Apoi, fiecare petrece in cele ce si'a pregatit fiind in viata, unii in rai, altii in iad.
Dupa, fiecare se va invesnici intr'o anumita stare (odihna sau chin) potrivit faptelor din viata si urmarilor acestora, de dupa moarte.

Cred ca cei care asteapta Judecata de Apoi in rai se pot ruga pentru noi, pe cand cei din iad nu se mai pot ruga nici pentru ei.
Nu stiu. Este o parere spontana.

geo.nektarios 14.01.2010 16:16:55

Sporirea în comuniunea cu Dumnezeu a sufletelor celor decedați în credință.
Sufletele care la judecata particulară au fost găsite capabile de comuniunea cu Dumnezeu nu sunt fixate într-o stare de contemplare imobilă și individuală a esenței divine, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime și întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd fața lui Hristos și se află neizolate între ele. Ele laudă împreună slava lui Dumnezeu și slujesc împreună înaintea tronului dumnezeiesc; iar Hristos le conduce la izvoarele vieții, adică tot mai adânc în iubirea Sa din care sorb tară ca ea să sece vreodată.
Nu este o contemplare nemișcată, ci o manifestare de iubire și din partea drepților și a lui Dumnezeu cel în Treime. Această comuniune, deși e de acum statornica, vrea să fie mereu mai adâncă, ceea ce e propriu comuniunii. Ea are o statornicie fiind comuniune, dar în același timp tot ca comuniune are și o mișcare în ea spre o treaptă mai adâncă, fiind o "mișcare stabilă", sau o "stabilitate mobilă".
Un mare salt în această mișcare se va realiza după judecata din urmă. Baza acestei mișcări stabile este dăruirea tot mai mare a lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate.
Dumnezeu nu stă pasiv în fața unei rațiuni care-L contemplă, ci i Se comunică omului prin iubire, făcând simțită inițiativa Lui în actul nesfârșit al dăruirii de Sine. Ca Persoana, sau ca Treime de Persoane unite într-o suprema iubire, Dumnezeu e o adâncime de viață și de iubire de care sufletul vrea să se împărtășească tot mai mult, iar Dumnezeu Se comunică tot mai mult, sufletul sporind nu numai în cunoaștere, ci în toată ființa sa, în unire tot mai adâncă, în asemănare tot mai mare, în îndumnezeire tot mai înaintată. Dumnezeu e cunoscut în lumină, dar nu teoretic, ci cu toata ființa ca mister. El e cunoscut în realitatea Lui insondabilă ca plin de sens și ca izvor al tuturor sensurilor, întrucât e cunoscut ca izvor inepuizabil de viață și de iubire. De aceea nu e închis în Sine, ci trăit în totalitatea Lui și totuși întreținând în suflete o sete de a-L experia tot mai mult, de a se împărtăși de El tot mai mult, rămânând veșnic indefinibil conceptual, necuprins în esența Lui, izvor abisal al infinității iubirii, puterii, vieții pe care o comunică.
Dar Dumnezeu comunicându-Se în aceste energii tot mai mult, pe măsura celor capabili să le cunoască, nu numai că nu Se epuizează pe Sine niciodată, ci ne și înalță prin aceasta la cunoașteri, la experiențe și la stări de fericire tot mai înalte. De aceea sfinții vor progresa la infinit în împărtășirea de ele în viața viitoare, sau în comuniunea cu Dumnezeu, fără să ajungă vreodată să le cuprindă în întregime și să se sature de Dumnezeire, sau să se plictisească de o monotonie în experierea ei.
Umanitatea fiecăruia se realizează în Hristos într-o solidaritate cu toți semenii. Sfinții arată umanitatea lor deplin actualizată în Hristos prin iubirea ce o arată fraților lor, care este iubirea lui Hristos însușită de ei.
Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unita cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în brațe, I-a privit neîncetat fața și ochii, L-a alăptat și L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înțeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor
Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i la Adormirea ei sufletul în brațele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în brațele ei. Iubirea Lui față de ea este tot atât de afectuoasă ca și iubirea ei fața de El; Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în brațele Sale pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuținate. In persoana ei a simțit și simte Iisus la maximum iubirea omenească fată de El și în afecțiunea Lui fată de ea se include o afecțiune fată de om în general, față de mamele umane și de iubirea lor pentru fiii lor.
Orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totuși pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, deci El este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-i dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul, i se cer și ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, sau comântuitoare, căci ea nu poate fi pusă pe același plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mântuirii.
Prezența spirituală a sfinților în frunte cu Maica Domnului în jurul lui Hristos, reprezentat în Euharistie în starea Lui de jertfa continuă, mai înseamnă și faptul că toți trăiesc unirea lor cu Dumnezeu ca o continuă moarte tainică a lor cu Hristos, ca o predare a lor ca oameni lui Dumnezeu. E o moarte tainică a puterilor firii ca să pătimească îndumnezeirea lor prin Dumnezeu.

Rugăciunile Bisericii pentru cei răposați și starea sufletelor din iad.
Conștiința Bisericii socotește că există o gradație atât de continuă de la treptele cele mai înalte ale drepților până la cele mai de jos și de aici la cei păcătoși, încât unii din cei declarați la judecata particulară drepți, dar în măsură mai redusă, și aflați în rai, nu sunt prea radical deosebiți de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici și au fost lăsați în iad, deși Biserica ține la despărțirea între rai și iad. Aceasta face posibil ca cei ce se află în iad, dar nu prea radical deosebiți de cei de pe treptele cele mai de jos din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinților și ale celor de pe pământ.
Există însă totuși un fund al iadului, în care se află cei de tot păcătoși, precum există înălțimile raiului, unde se află sfinții. Cei din rai, chiar din locurile inferioare, vor rămâne în rai și după judecata din urmă, dar până atunci pot progresa la trepte tot mai înalte prin rugăciunile celor de pe pământ și ale lor pentru aceștia și pentru intrarea tot mai activă a lor în comuniune cu Hristos; iar cei de pe treptele cele mai înalte vor progresa și ei în slavă prin rugăciunile lor pentru cei de pe pământ și prin intrarea tot mai adâncă a lor în comuniunea cu Hristos, și a tot mai multora, în fericita comuniune cu Hristos și cu ei.
Cei aflați în iad, dar nu lipsiți total de credința în Hristos, pot fi mutați și ei în raiul comuniunii cu Hristos până la judecata din urmă, sau pot fi ridicați de la chinuri mai grele la unele mai ușoare, prin rugăciunile celor de pe pământ și ale sfinților, cerute de cei de pe pământ, dar poate săvârșite și din proprie inițiativă. Prin rugăciunile celor de pe pământ însoțite de așezarea miridelor pentru cei decedați în jurul Agnețutui devenit trupul lui Hristos, cei aflați în nefericirea necomuniunii cu Hristos poate Sunt ajutați de comuniunea ce le-o oferă Hristos prin jertfa Sa și de comuniunea oferită de cei ce se roagă pentru ei, să accepte această comuniune, sau să fie înmuiați de ea, dacă nu s-au dus din viață cu totul ostili ei, sau morți pentru ea.
Biserica acordă o foarte mare importanță spovedaniei înainte de moarte, care înseamnă de fapt începutul real al restabilirii comuniunii cu Hristos și cu semenii prin persoana preotului, anulând în parte prin această faptă a lor influența periculoasă pe care au exercitat-o asupra altora prin pilda și îndemnul la înstrăinarea de Hristos și prin sfâșierea umanității altora și a lor proprie.
Când o persoană se roagă pentru alta, se află în exercițiul unei răspunderi pentru aceea și, ca urmare, de la ea ajunge la persoana respectivă un flux de iubire care o deschide pentru comuniune. Și dacă rugăciunea este intensă și stăruitoare, nu se poate să nu înmoaie învârtoșarea acelei persoane.
Relațiile prin rugăciune sunt cele mai iubitoare relații; și, în mod paradoxal, ele se pot realiza cel mai ușor, Duhul Sfânt aducându-Și ajutorul Lui la săvârșirea rugăciunii. Dacă ne rugăm și noi ca Dumnezeu să pomenească pe cei adormiți, aceasta nu înseamnă că noi avem inițiativa în pomenirea acelora, ci că Dumnezeu consideră necesar și răspunsul nostru și răspunsul celor decedați, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea Lui de ei, pentru ca această preocupare a Lui să devină cât mai eficientă și să-i facă vii cu adevărat. Numai așa pomenirea lui Dumnezeu, pe care o cerem pentru aceia, îi ține pe aceia vii în veci, pentru că numai așa se menține dialogul adevărat între El și ei, răspunzând și aceia odată cu noi sau în urma răspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei.
Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.

geo.nektarios 14.01.2010 16:17:26

Odată depus trupul creștinului în mormânt, încep slujbele de pomenire pentru sufletul său. Cele mai cunoscute ierurgii referitoare la pomenirea celor adormiți se fac la 3, 9 și 40 de zile, la 3, 6, 9 și 12 luni și apoi în fiecare an. Uneori, la acestea s-au adăugat diferite inovații, abuzuri sau exagerări, care „denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecați dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forțare a rânduielilor bisericești. Preoții confruntați cu aceste doleanțe ale credincioșilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe și să nu introducă inovații liturgice, doar pentru a da satisfacție unui grup de credincioși", ne-a spus, în interviul care urmează, pr. lect. dr. Radu Petre Mureșan, de la Facultatea de Teologie din București.
După slujba de înmormântare a creștinilor, se fac pomeniri individuale ale acestora în ziua a treia, a noua și a patruzecea. Ce semnificație au aceste ierurgii?
În primul, rând sunt legate de numerele simbolice care ne amintesc de Sfânta Treime, de cetele îngerești sau de evenimente din viața Mântuitorului. La acest simbolism teologic se poate adăuga o altă interpretare care ține de trupul celui răposat, de descompunerea trupului după înhumare. Se face pomenirea mortului din ziua a treia după moarte pentru că fața începe să se desfigureze, în ziua a noua pentru că trupul începe să se strice, afară de inimă, la 40 de zile pentru că atunci se descompune și inima. Astfel, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers zămislirii și formării trupului omenesc în pântecele mamei. Pomenirile care se fac în afara acestor soroace, respectiv la 3, 6, 9, 12 luni, reflectă tradiția Bisericii, așa cum s-a păstrat ea în scrierile Sfinților Părinți. Aceste soroace de pomenire individuală au și o interpretare care ține de o tradiție sau de o credință populară, respectiv trecerea sufletului prin vămile văzduhului.
Conform acestei credințe, sufletul stă trei zile lângă trup, iar apoi se înalță la cer. La 9 zile se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat raiul, iar la 40 de zile are loc judecata particulară, după ce a vizitat și iadul. Biserica trebuie să accentueze faptul că feluritele stări ce trebuie să le străbată sufletul după despărțirea sa de trup nu corespund unui oarecare număr de zile pe pământ. A treia, a noua, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt „împărțirea (împărăția) timpului" nu există. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție vorbesc de un timp fără sfârșit în lumea viitoare. În unele părți (de ex., zona Prahovei) se face parastas la fiecare trei sâmbete după moarte, timp de 6 luni, lucru acceptat de preoți ca „obiceiul locului", dar costisitor și împovărător pentru familie.
Această grijă a credincioșilor ca sufletele celor plecați să fie pomenite cât mai des, a făcut ca Biserica să înmulțească oficial numărul zilelor când se face pomenire de obște pentru cei adormiți. Un exemplu este pomenirea morților în toate sâmbetele din Postul Mare, așa cum este indicat și în calendar. Or, pomenirea morților trebuie să se facă doar în sâmbăta a doua, a treia și a patra din Postul Mare, celelalte sâmbete din Post fiind închinate altor evenimente sau persoane sfinte: Sfântul Mucenic Teodor Tiron (Sâmbăta lui Toader), în sâmbăta a cincea este Denia Acatistului Bunei Vestiri (Sâmbăta Acatistului), sâmbăta a șasea - pomenirea Sfântului și Dreptului Lazăr.
De unde apar aceste abuzuri și axagerări?
De la credincioși, dar uneori chiar și de la slujitorii Biserici. În unele părți, există obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, fie înaintea de ieșirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar în timpul pomenirilor de la ieșirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredințarea" celor care le-au dat. Conform rânduielilor de cult, pomenirile cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de după citirea Sfintei Evanghelii și numai pentru ctitorii și binefăcătorii răposați ai sfântului lăcaș. Conform rânduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, în taină, atunci când se scot miridele pentru cei vii și cei morți, precum și la rugăciunea dipticelor, de după sfințirea Darurilor, pentru cei care au adus mai târziu pomelnicele la sfântul altar. Cât privește ectenia întreită pentru cei adormiți, ea nu se rostește la fiecare Sfântă Liturghie, ci numai atunci când se fac pomeniri de morți sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare să-și audă numele nu este de folos nici celor care sunt în Biserică, nici sufletelor celor adormiți. Este o pauză nejustificată în desfășurarea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioșii se plictisesc și își găsesc preocupări neconforme cu momentul și locul în care se află: se agită, vorbesc, ies din biserică etc. Reglementarea acestei probleme ține, în primul rând, de disciplina liturgică și, nu în ultimul rând, de respectul datorat Sfintei Liturghii. Preotul trebuie să explice credincioșilor că toate pomelnicele încredințate sunt pomenite în taină în altar, în timpul Proscomidiei.
Și așa-numitele „sărindare" pentru cei adormiți sunt greșit înțelese uneori...
Sărindar - înseamnă un grup de 40, și se întemeiază pe credința că în a 40-a zi după moarte sufletul se înfățișează în fața lui Dumnezeu. La evrei, exista obiceiul să se țină doliu 40 de zile pentru cel mort. Tradiția creștină vine de la Sfântul Simeon al Tesalonicului, care îndemnă să se facă pomenire la 40 de Sfinte Liturghii în șir după moartea cuiva. La sfârșitul celor 40 de Liturghii, se săvârșește o Sfântă Liturghie cu parastas și se citesc toate pomelnicele, lucru care în popor se numește „dezlegarea sărindarelor". Astăzi, sărindarul este pus în legătură cu primele șase săptămâni din Postul Mare (sau Postul Nașterii Domnului), de joi din prima săptămână și până în Joia Mare, când se dezleagă sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Mulți credincioși nu cunosc semnificația cuvântului sărindar și, luând în considerare partea a doua a cuvântului, consideră că este vorba de un dar, de obicei în bani, făcut Bisericii pentru cei morți, dar și pentru cei vii.
Alte practici populare, care tind să-și facă loc în Biserică, în cultul celor adormiți, se referă la pomenirea celor morți nepregătiți, fără Spovedanie și Împărtășanie. În unele zone, există practica de a aduce preotului un cocoș alb în Vinerea Mare sau în Noaptea Învierii. În unele cazuri, se introduc chiar în altarul bisericii, obicei care nu are nici o justificare teologică, liturgică sau practică. Alt obicei este aducerea prescurilor la Biserică, într-un anumit număr și ritual, uitând că nu numărul de colaci sau de prescuri este important, ci prezența pâinii și a colivei care închipuie trupul celui răposat. În sfârșit, în unele locuri se practică împărtășirea unei persoane pentru alta, care a murit neîmpărtășită. Această practică este o inovație liturgică pe care nu o întâlnim în nici o carte bisericească. Primirea Sfintei Împărtășanii este un act personal și, ca orice Sfântă Taină, ea se dă numai celui prezent.
Alți creștini, obișnuiesc să vină la Sfânta Împărtășanie cu mai multe lumânări în mână, pentru ca și cei adormiți „să aibă lumină". În Transilvania există practica „luminațiilor", când se face o pomenire de obște în cimitir și toată noaptea ard lumânări în cimitire. În Țara Românească există obiceiul ca, în noaptea de Înviere, creștinii să ducă „lumină" și celor adormiți, după care merg acasă și se odihnesc. Bisericile aproape că se golesc la slujba de Înviere, pentru a se umple din nou, spre dimineață, când vin de la cimitir, lipsindu-se de Sfânta Liturghie din noaptea de Paști. Preotul trebuie să explice rolul lumânărilor în cadrul cultului morților: ele simbolizează atât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina lumii, cât și candela faptelor bune ale celui adormit. Una dintre rugăciunile slujbei Înmormântării spune: „Ci întru lumina feței Tale, Hristoase, și întru îndulcirea frumuseții Tale, pe cel ce l-ai ales odihnește-l, ca un iubitor de oameni".


Ora este GMT +3. Ora este acum 13:58:34.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.