Sufletele mortilor din cer ne ajuta, se roaga pentru noi?
 

Ma intreb adesea ce se intampla cu sufletele mortilor nostri? Ne rugam pentru ei, facem pomeniri.
Ele raman sus in ceruri? Se roaga si ei pentru noi si ne ajuta?
Ca sa-mi fie mangaiere eu spun mereu: e acolo sus in cer si ma ajuta (persoana draga care a murit).
Unii spun ca devin ingeri pazitori.
Voi cum va imaginati?

Eu nu as vrea sa ajung inger pazitor. Este o responsabilitatea foarte mare. Ce te faci cind omul pazit nu te asculta si trebuie sa-l pedepsesti lipsindu-l de paza, caz in care incep sa dea bolile peste el sau moare intr-un accident intr-o furgoneta, in timp ce se intoarce din Spania. N-as putea sa indur asemenea decizii de a-l lasa pe respectivul pacatos in plata Domnului

Cert este ca noi ne rugam pentru ei,si chiar putem face ceva pentru ei
Acum daca ei,cei morti,se pot ruga si ei pt noi....
Moartea e un prag extrem.Ea duce pe unii in iad pe altii in rai .Noi insa habar nu avem unde sunt cei morti,in iad sau in rai.Daca sunt in iad,sunt mult mai prejos ca noi,si nu ne pot ajuta,ci gandul nostru,ii ajuta foarte multtttttt pe ei
Daca sunt in rai,eu zic ca ne pot ajuta,caci fac parte din Biserica biruitoare.Nu or fi ei mari sfinti ,la ce oameni au ajuns acolo in rai,dar au o mare legatura cu noi,si anume dragostea puternica care ne-a unit si ne uneste cu ei.Rugaciunea lor,izvorata din dragoste,ca a unora ce au fost primiti in Casa lui Dumnezeu,eu zic ca ne poate ajuta

"Sufletele mortilor din cer"... Pai cei din cer sunt vii, nu morti. Ailalti din iad sunt morti.

Se vede ca ai inteles gresit mantuirea. Ingerii, respectiv Sfintii, au ramas in bine continuand sa faca binele la nesfarsit. In felul asta ei toti evolueaza intru asemanarea cu Binele Suprem. Miturile cum ca mergi in Rai unde gasesti fericirea la marginea apelor cristaline, la umbra pomilor plini cu fructe sunt povesti populare. Sfintii au murit in starea de jertfa din iubire si vor continua la infinit sa isi manifeste iubirea intr-un fel sau altul, acum si in "veacurile" ce vor urma, in "vecii vecilor".

Cu siguranta ca exista o comuniune si solidaritate intre cei vii si cei morti. Asemenea unor madulare - care slujesc pentru intreg trupul si nu pentru sine asa sunt si dreptii dimpreuna cu sfintii.
Din punct de vedere teologic nu se poate vorbi despre migrarea aceasta- din suflet de copil devin inger, sau om credincios devin inger. Biserica la numit pe Sfantul Ioan Botezatorul "inger pamantesc sau om ingeresc" insa nu in sensul ca a incetat de a fi om , ci datorita modului sau de vietuire. Mantuitorul ne spune ca vom fi ca ingerii- insa nu ingeri. Comparatia folosita de Hristos este clara. Natura omeneasca va ramane natura omeneasca pentru vesnicie, sub nici o forma nu se schimba in natura ingereasca sau in natura dumnezeiasca. Raspunsul l-a dat Hristos prin asumarea naturii noastre omenesti pentru vesnicie.

1. Asta cu transformarea in inger e un reflex origenist. Omul nu se transforma decat in om. Temporar, pana la Invierea de obste, e separat sufletul de trupul care s-a intors in tarana, dar dupa Inviere, omul are din nou trup si suflet.

Cum deci sa se transforme in inger?

2. Asta nu e problema de imaginatie, ci de dezvaluire. Bisericii, Sfantul Duh i-a revelat, prin sfintii ei, unele din tainele vietii de dupa moarte. Va recomand cartea "Sufletul dupa moarte" a Parintelui Serafim Rose. E de referinta, cu un stil modern dar cu invataturile Sfintilor Parinti. Pe mine m-a ajutat mult.

Nu stiu. Nu am stat sa ma gandesc la asta pana acum.

Pana la Judecata de Apoi, fiecare petrece in cele ce si'a pregatit fiind in viata, unii in rai, altii in iad.
Dupa, fiecare se va invesnici intr'o anumita stare (odihna sau chin) potrivit faptelor din viata si urmarilor acestora, de dupa moarte.

Cred ca cei care asteapta Judecata de Apoi in rai se pot ruga pentru noi, pe cand cei din iad nu se mai pot ruga nici pentru ei.
Nu stiu. Este o parere spontana.

Sporirea în comuniunea cu Dumnezeu a sufletelor celor decedaţi în credinţă.
Sufletele care la judecata particulară au fost găsite capabile de comuniunea cu Dumnezeu nu sunt fixate într-o stare de contemplare imobilă şi individuală a esenţei divine, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime şi întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd faţa lui Hristos şi se află neizolate între ele. Ele laudă împreună slava lui Dumnezeu şi slujesc împreună înaintea tronului dumnezeiesc; iar Hristos le conduce la izvoarele vieţii, adică tot mai adânc în iubirea Sa din care sorb tară ca ea să sece vreodată.
Nu este o contemplare nemişcată, ci o manifestare de iubire şi din partea drepţilor şi a lui Dumnezeu cel în Treime. Această comuniune, deşi e de acum statornica, vrea să fie mereu mai adâncă, ceea ce e propriu comuniunii. Ea are o statornicie fiind comuniune, dar în acelaşi timp tot ca comuniune are şi o mişcare în ea spre o treaptă mai adâncă, fiind o "mişcare stabilă", sau o "stabilitate mobilă".
Un mare salt în această mişcare se va realiza după judecata din urmă. Baza acestei mişcări stabile este dăruirea tot mai mare a lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate.
Dumnezeu nu stă pasiv în faţa unei raţiuni care-L contemplă, ci i Se comunică omului prin iubire, făcând simţită iniţiativa Lui în actul nesfârşit al dăruirii de Sine. Ca Persoana, sau ca Treime de Persoane unite într-o suprema iubire, Dumnezeu e o adâncime de viaţă şi de iubire de care sufletul vrea să se împărtăşească tot mai mult, iar Dumnezeu Se comunică tot mai mult, sufletul sporind nu numai în cunoaştere, ci în toată fiinţa sa, în unire tot mai adâncă, în asemănare tot mai mare, în îndumnezeire tot mai înaintată. Dumnezeu e cunoscut în lumină, dar nu teoretic, ci cu toata fiinţa ca mister. El e cunoscut în realitatea Lui insondabilă ca plin de sens şi ca izvor al tuturor sensurilor, întrucât e cunoscut ca izvor inepuizabil de viaţă şi de iubire. De aceea nu e închis în Sine, ci trăit în totalitatea Lui şi totuşi întreţinând în suflete o sete de a-L experia tot mai mult, de a se împărtăşi de El tot mai mult, rămânând veşnic indefinibil conceptual, necuprins în esenţa Lui, izvor abisal al infinităţii iubirii, puterii, vieţii pe care o comunică.
Dar Dumnezeu comunicându-Se în aceste energii tot mai mult, pe măsura celor capabili să le cunoască, nu numai că nu Se epuizează pe Sine niciodată, ci ne şi înalţă prin aceasta la cunoaşteri, la experienţe şi la stări de fericire tot mai înalte. De aceea sfinţii vor progresa la infinit în împărtăşirea de ele în viaţa viitoare, sau în comuniunea cu Dumnezeu, fără să ajungă vreodată să le cuprindă în întregime şi să se sature de Dumnezeire, sau să se plictisească de o monotonie în experierea ei.
Umanitatea fiecăruia se realizează în Hristos într-o solidaritate cu toţi semenii. Sfinţii arată umanitatea lor deplin actualizată în Hristos prin iubirea ce o arată fraţilor lor, care este iubirea lui Hristos însuşită de ei.
Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi născut din ea ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unita cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în braţe, I-a privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor
Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i la Adormirea ei sufletul în braţele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în braţele ei. Iubirea Lui faţă de ea este tot atât de afectuoasă ca şi iubirea ei faţa de El; Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în braţele Sale pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuţinate. In persoana ei a simţit şi simte Iisus la maximum iubirea omenească fată de El şi în afecţiunea Lui fată de ea se include o afecţiune fată de om în general, faţă de mamele umane şi de iubirea lor pentru fiii lor.
Orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totuşi pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, deci El este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-i dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul, i se cer şi ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, sau comântuitoare, căci ea nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mântuirii.
Prezenţa spirituală a sfinţilor în frunte cu Maica Domnului în jurul lui Hristos, reprezentat în Euharistie în starea Lui de jertfa continuă, mai înseamnă şi faptul că toţi trăiesc unirea lor cu Dumnezeu ca o continuă moarte tainică a lor cu Hristos, ca o predare a lor ca oameni lui Dumnezeu. E o moarte tainică a puterilor firii ca să pătimească îndumnezeirea lor prin Dumnezeu.

Rugăciunile Bisericii pentru cei răposaţi şi starea sufletelor din iad.
Conştiinţa Bisericii socoteşte că există o gradaţie atât de continuă de la treptele cele mai înalte ale drepţilor până la cele mai de jos şi de aici la cei păcătoşi, încât unii din cei declaraţi la judecata particulară drepţi, dar în măsură mai redusă, şi aflaţi în rai, nu sunt prea radical deosebiţi de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici şi au fost lăsaţi în iad, deşi Biserica ţine la despărţirea între rai şi iad. Aceasta face posibil ca cei ce se află în iad, dar nu prea radical deosebiţi de cei de pe treptele cele mai de jos din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinţilor şi ale celor de pe pământ.
Există însă totuşi un fund al iadului, în care se află cei de tot păcătoşi, precum există înălţimile raiului, unde se află sfinţii. Cei din rai, chiar din locurile inferioare, vor rămâne în rai şi după judecata din urmă, dar până atunci pot progresa la trepte tot mai înalte prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale lor pentru aceştia şi pentru intrarea tot mai activă a lor în comuniune cu Hristos; iar cei de pe treptele cele mai înalte vor progresa şi ei în slavă prin rugăciunile lor pentru cei de pe pământ şi prin intrarea tot mai adâncă a lor în comuniunea cu Hristos, şi a tot mai multora, în fericita comuniune cu Hristos şi cu ei.
Cei aflaţi în iad, dar nu lipsiţi total de credinţa în Hristos, pot fi mutaţi şi ei în raiul comuniunii cu Hristos până la judecata din urmă, sau pot fi ridicaţi de la chinuri mai grele la unele mai uşoare, prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale sfinţilor, cerute de cei de pe pământ, dar poate săvârşite şi din proprie iniţiativă. Prin rugăciunile celor de pe pământ însoţite de aşezarea miridelor pentru cei decedaţi în jurul Agneţutui devenit trupul lui Hristos, cei aflaţi în nefericirea necomuniunii cu Hristos poate Sunt ajutaţi de comuniunea ce le-o oferă Hristos prin jertfa Sa şi de comuniunea oferită de cei ce se roagă pentru ei, să accepte această comuniune, sau să fie înmuiaţi de ea, dacă nu s-au dus din viaţă cu totul ostili ei, sau morţi pentru ea.
Biserica acordă o foarte mare importanţă spovedaniei înainte de moarte, care înseamnă de fapt începutul real al restabilirii comuniunii cu Hristos şi cu semenii prin persoana preotului, anulând în parte prin această faptă a lor influenţa periculoasă pe care au exercitat-o asupra altora prin pilda şi îndemnul la înstrăinarea de Hristos şi prin sfâşierea umanităţii altora şi a lor proprie.
Când o persoană se roagă pentru alta, se află în exerciţiul unei răspunderi pentru aceea şi, ca urmare, de la ea ajunge la persoana respectivă un flux de iubire care o deschide pentru comuniune. Şi dacă rugăciunea este intensă şi stăruitoare, nu se poate să nu înmoaie învârtoşarea acelei persoane.
Relaţiile prin rugăciune sunt cele mai iubitoare relaţii; şi, în mod paradoxal, ele se pot realiza cel mai uşor, Duhul Sfânt aducându-Şi ajutorul Lui la săvârşirea rugăciunii. Dacă ne rugăm şi noi ca Dumnezeu să pomenească pe cei adormiţi, aceasta nu înseamnă că noi avem iniţiativa în pomenirea acelora, ci că Dumnezeu consideră necesar şi răspunsul nostru şi răspunsul celor decedaţi, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea Lui de ei, pentru ca această preocupare a Lui să devină cât mai eficientă şi să-i facă vii cu adevărat. Numai aşa pomenirea lui Dumnezeu, pe care o cerem pentru aceia, îi ţine pe aceia vii în veci, pentru că numai aşa se menţine dialogul adevărat între El şi ei, răspunzând şi aceia odată cu noi sau în urma răspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei.
Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiţi de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.

Odată depus trupul creştinului în mormânt, încep slujbele de pomenire pentru sufletul său. Cele mai cunoscute ierurgii referitoare la pomenirea celor adormiţi se fac la 3, 9 şi 40 de zile, la 3, 6, 9 şi 12 luni şi apoi în fiecare an. Uneori, la acestea s-au adăugat diferite inovaţii, abuzuri sau exagerări, care „denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecaţi dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forţare a rânduielilor bisericeşti. Preoţii confruntaţi cu aceste doleanţe ale credincioşilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe şi să nu introducă inovaţii liturgice, doar pentru a da satisfacţie unui grup de credincioşi", ne-a spus, în interviul care urmează, pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
După slujba de înmormântare a creştinilor, se fac pomeniri individuale ale acestora în ziua a treia, a noua şi a patruzecea. Ce semnificaţie au aceste ierurgii?
În primul, rând sunt legate de numerele simbolice care ne amintesc de Sfânta Treime, de cetele îngereşti sau de evenimente din viaţa Mântuitorului. La acest simbolism teologic se poate adăuga o altă interpretare care ţine de trupul celui răposat, de descompunerea trupului după înhumare. Se face pomenirea mortului din ziua a treia după moarte pentru că faţa începe să se desfigureze, în ziua a noua pentru că trupul începe să se strice, afară de inimă, la 40 de zile pentru că atunci se descompune şi inima. Astfel, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Pomenirile care se fac în afara acestor soroace, respectiv la 3, 6, 9, 12 luni, reflectă tradiţia Bisericii, aşa cum s-a păstrat ea în scrierile Sfinţilor Părinţi. Aceste soroace de pomenire individuală au şi o interpretare care ţine de o tradiţie sau de o credinţă populară, respectiv trecerea sufletului prin vămile văzduhului.
Conform acestei credinţe, sufletul stă trei zile lângă trup, iar apoi se înalţă la cer. La 9 zile se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat raiul, iar la 40 de zile are loc judecata particulară, după ce a vizitat şi iadul. Biserica trebuie să accentueze faptul că feluritele stări ce trebuie să le străbată sufletul după despărţirea sa de trup nu corespund unui oarecare număr de zile pe pământ. A treia, a noua, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt „împărţirea (împărăţia) timpului" nu există. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie vorbesc de un timp fără sfârşit în lumea viitoare. În unele părţi (de ex., zona Prahovei) se face parastas la fiecare trei sâmbete după moarte, timp de 6 luni, lucru acceptat de preoţi ca „obiceiul locului", dar costisitor şi împovărător pentru familie.
Această grijă a credincioşilor ca sufletele celor plecaţi să fie pomenite cât mai des, a făcut ca Biserica să înmulţească oficial numărul zilelor când se face pomenire de obşte pentru cei adormiţi. Un exemplu este pomenirea morţilor în toate sâmbetele din Postul Mare, aşa cum este indicat şi în calendar. Or, pomenirea morţilor trebuie să se facă doar în sâmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul Mare, celelalte sâmbete din Post fiind închinate altor evenimente sau persoane sfinte: Sfântul Mucenic Teodor Tiron (Sâmbăta lui Toader), în sâmbăta a cincea este Denia Acatistului Bunei Vestiri (Sâmbăta Acatistului), sâmbăta a şasea - pomenirea Sfântului şi Dreptului Lazăr.
De unde apar aceste abuzuri şi axagerări?
De la credincioşi, dar uneori chiar şi de la slujitorii Biserici. În unele părţi, există obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, fie înaintea de ieşirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar în timpul pomenirilor de la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredinţarea" celor care le-au dat. Conform rânduielilor de cult, pomenirile cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de după citirea Sfintei Evanghelii şi numai pentru ctitorii şi binefăcătorii răposaţi ai sfântului lăcaş. Conform rânduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, în taină, atunci când se scot miridele pentru cei vii şi cei morţi, precum şi la rugăciunea dipticelor, de după sfinţirea Darurilor, pentru cei care au adus mai târziu pomelnicele la sfântul altar. Cât priveşte ectenia întreită pentru cei adormiţi, ea nu se rosteşte la fiecare Sfântă Liturghie, ci numai atunci când se fac pomeniri de morţi sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare să-şi audă numele nu este de folos nici celor care sunt în Biserică, nici sufletelor celor adormiţi. Este o pauză nejustificată în desfăşurarea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii se plictisesc şi îşi găsesc preocupări neconforme cu momentul şi locul în care se află: se agită, vorbesc, ies din biserică etc. Reglementarea acestei probleme ţine, în primul rând, de disciplina liturgică şi, nu în ultimul rând, de respectul datorat Sfintei Liturghii. Preotul trebuie să explice credincioşilor că toate pomelnicele încredinţate sunt pomenite în taină în altar, în timpul Proscomidiei.
Şi aşa-numitele „sărindare" pentru cei adormiţi sunt greşit înţelese uneori...
Sărindar - înseamnă un grup de 40, şi se întemeiază pe credinţa că în a 40-a zi după moarte sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu. La evrei, exista obiceiul să se ţină doliu 40 de zile pentru cel mort. Tradiţia creştină vine de la Sfântul Simeon al Tesalonicului, care îndemnă să se facă pomenire la 40 de Sfinte Liturghii în şir după moartea cuiva. La sfârşitul celor 40 de Liturghii, se săvârşeşte o Sfântă Liturghie cu parastas şi se citesc toate pomelnicele, lucru care în popor se numeşte „dezlegarea sărindarelor". Astăzi, sărindarul este pus în legătură cu primele şase săptămâni din Postul Mare (sau Postul Naşterii Domnului), de joi din prima săptămână şi până în Joia Mare, când se dezleagă sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Mulţi credincioşi nu cunosc semnificaţia cuvântului sărindar şi, luând în considerare partea a doua a cuvântului, consideră că este vorba de un dar, de obicei în bani, făcut Bisericii pentru cei morţi, dar şi pentru cei vii.
Alte practici populare, care tind să-şi facă loc în Biserică, în cultul celor adormiţi, se referă la pomenirea celor morţi nepregătiţi, fără Spovedanie şi Împărtăşanie. În unele zone, există practica de a aduce preotului un cocoş alb în Vinerea Mare sau în Noaptea Învierii. În unele cazuri, se introduc chiar în altarul bisericii, obicei care nu are nici o justificare teologică, liturgică sau practică. Alt obicei este aducerea prescurilor la Biserică, într-un anumit număr şi ritual, uitând că nu numărul de colaci sau de prescuri este important, ci prezenţa pâinii şi a colivei care închipuie trupul celui răposat. În sfârşit, în unele locuri se practică împărtăşirea unei persoane pentru alta, care a murit neîmpărtăşită. Această practică este o inovaţie liturgică pe care nu o întâlnim în nici o carte bisericească. Primirea Sfintei Împărtăşanii este un act personal şi, ca orice Sfântă Taină, ea se dă numai celui prezent.
Alţi creştini, obişnuiesc să vină la Sfânta Împărtăşanie cu mai multe lumânări în mână, pentru ca şi cei adormiţi „să aibă lumină". În Transilvania există practica „luminaţiilor", când se face o pomenire de obşte în cimitir şi toată noaptea ard lumânări în cimitire. În Ţara Românească există obiceiul ca, în noaptea de Înviere, creştinii să ducă „lumină" şi celor adormiţi, după care merg acasă şi se odihnesc. Bisericile aproape că se golesc la slujba de Înviere, pentru a se umple din nou, spre dimineaţă, când vin de la cimitir, lipsindu-se de Sfânta Liturghie din noaptea de Paşti. Preotul trebuie să explice rolul lumânărilor în cadrul cultului morţilor: ele simbolizează atât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina lumii, cât şi candela faptelor bune ale celui adormit. Una dintre rugăciunile slujbei Înmormântării spune: „Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel ce l-ai ales odihneşte-l, ca un iubitor de oameni".

Deci sintetizand : sfintii ne ajuta ei pe noi,iar pe cei din iad,ii ajutam noi pe ei.

Intrebare:
Pe (unii) Sfinti avem voie sa ii punem pe pomelnicele pentru adormiti, la Sf. Liturghie? Stiu pe cineva care face lucrul asta dar eu mereu m-am gandit ca in fond omul acela e mantuit, e Sfant, probabil in cea mai apropiata relatie cu Dumnezeu, cine sunt eu sa-l trec pe pomelnic alaturi de mortii din neamul meu cel pacatos? Cine ma cred sa pomenesc eu un sfant cand acesta are poate un cult dedicat, biserici, il pomenesc preotii in permanenta etc.

Dar am citit pe urma undeva ca de fapt ei se bucura cand facem lucrul acesta.
Deci: se cuvine s-o facem, ma refer la acei sfinti la care avem evlavie mai mare, nu neaparat de rangul celor trei Ierarhi, ci ceva asa, mai "local".

Actul de canonizare cuprinde si ultima slujba a parastasului, prin care se va sublinia ca de acum sfantul nu va mai fi pomenit la cei adormiti care au nevoie de rugaciunile noastre a celor de pe pamant. Prin slujba alcatuita(utrenie, vecernie, acatist) sfantul devine pentru noi rugator si va fi invocat in rugaciunile Bisericii ca un rugator pentru noi cei de pe pamant.
In cazul dreptilor care inca nu sunt canonizati de catre Biserica este posibil ca ei sa se roage pentru iertarea noastra si noi pentru slava lor.

Ok multumesc pentru raspuns :)

Eu stiu persoane care ii pun la liturghie, in dreptul adormitilor, pe par. Cleopa, pe par. Boca, pe par. Paisie, etc...

Este absolut necesar sa ne imbarbatam sufletele in situatii in care am pierdut pe cineva drag, insasi Scriptura vine si spune prin Pavel ca nu trebuie sa fim asemenea celor care nu au nadejde, din contra sa avem credinta ca va exista e zi a revederii, o zi a bucuriei. Sa fim linistiti ca atata timp cat destinul fiecaruia este in mana lui Dumnezeu totul va fi bine, indiferent de verdictul dat in final, judecatile Sale vor fi drepte.

Pilda bogatului si saracul Lazar ne spune in cuvinte destul de clare ca dupa moarte nu se mai poate face nimic. Bogatul, aflat in pedeapsa cere un deget inmuiat in apa insa nici macar atata lucru nu i se poate da, cu alte cuvinte nici macar un gest minim din partea noastra nu mai este de folos pentru cineva care a incheiat socotelile cu viata. Fiecare este constiinta pentru sine insusi, oricat ar iubi un parinte pe un copil, daca acesta alege un drum gresit, va suporta consecintele neascultarii. Bogatul insista din nou si cere ca printr-o minune, aceea de a fi Lazar inviat si trimis pe pamant, sa se aduca la cunostinta fratilor lui care traiesc si sa nu aiba si ei aceeasi soarta, insa i se refuza si aceasta spunandui-se ca ar fi complet inutil. Pilda ne invata ca putem influenta in bine pe cei de langa noi atata timp cat sunt in viata iar fiecare alege pentru sine prin deciziile pe care le ia.

Generalizezi grosolan.
Pilda spune cred, destul de clar, ca cel din Rai, nu poate usura chinul celui din Iad.
Nu spune daca cei ramasi pe Pamant, nu se pot ruga pentru cei din Iad, sau daca cei din Rai nu se pot ruga pentru cei de pe Pamant.

[quoe] Fiecare este constiinta pentru sine insusi, oricat ar iubi un parinte pe un copil, daca acesta alege un drum gresit, va suporta consecintele neascultarii. [/quote]

Aha, si atunci de ce ne mai spune Scriptura sa ne rugam unii pentru altii?
Ca doar na, fiecare cu constiinta lui..

Pentru unii ar fi fost inutil. Dar nu pentru toti.
Minunea invierii altu Lazar s-a petrecut cu adevarat. Ca n-o fi schimbat inima nimanui, este indoielnic.

Dar cu fratii respectivului, se pare ca fara doar si poate asta n-ar fi schimbat nimic.

Si cand alege sa se roage pentru altcineva? Este bine, sau pierdere de timp?

Ne putem ruga unii pentru altii, insa noi nu stim daca cel pentru care ne rugam tine "usa" deschisa pentru Dumnezeu, uneori e nevoie de ani intregi, am auzit de astfel de cazuri, personal nu ma simt in stare sa mijlocesc pentru un om atat de mult. Conteaza si starea noastra cand mijlocim pentru cineva: „Curăţaţi-vă, voi cei ce purtaţi vasele Domnului” Rugaciunea nu este niciodata pierdere de timp mai ales intr-o vreme ca aceasta in care parca nu mai gasesti timp pentru nimic.

Revenind la chestiunea principala care se discuta pe acest thread, consider atat in lumina pildei bogatului si saracul Lazar, cat si a altor pasaje ca moartea nu survine niciodata prea devreme sau prea tarziu. Sigur, pentru cei ramasi in viata suferinta este imensa, dar pentru cel in cauza, Dumnezeu accepta sa moara fie pentru ca este pregatit, fie ca indiferent cat de mult ar trai va merge pe un drum gresit pana la sfarsit. Spre deosebire de noi, Dumnezeu este interesat mai mult de calitatea vietii si nu de numarul anilor, pe Creator il intereseaza sa ne stie salvati, ca ne-am intors de pe drumul care ducea la moarte. Ideal ar fi sa traim mult, frumos si sanatosi, sa fim o binecuvantare pentru altii si nu un blestem. Imi aduc aminte ce scria cineva intr-o carte : "Daca unii oameni nu vor ajunge niciodata in Paradis, fie dragostea noastra sa fi fost singurul Paradis pe care ei l-au gustat"

Tu vorbesti serios?

Sunt pusi pt ca inca nu sunt canonizati.

Dar asta nu descalifica rugaciunea pentru ceilalti si nici nu justifica ideea ca nu putem face nimic pentru ceilalti.

Frumos de data asta..

Nu trebuie sa ne imaginam, chiar exista viata dupa moarte, asa ca faceti tot ce va sta in putinta pentru a-i ajuta pe cei raposati si va veni si ajutorul pentru noi.

Niciodata nu am putut sa inteleg aceste vorbe "acum este ingeras si vegheaza pentru mama sa/fratele sau". Pot sa inteleg durerea si sa inteleg cuvinte de alinare, dar oare exista vreo dovada in Biblie, in cartile Sfintilor Parinti, in canoanele bisericesti pentru aceasta schimbare de natura? Si cand cineva sufera, nu stiu cum poti sa il amagesti cu ceva ce nu face parte din credinta noastra si care o poate face sa se indeparteze de adevar. Si hai sa spunem ca ii spui asa, o zi, doua, trei, dupa ce si-a pierdut fiinta draga. Dar chiar nu putem sa facem fata durerii? Si atunci nu e de mirare ca unii oameni nu se roaga si nu fac fapte bune pentru cei plecati, daca ii considera deja ingeri...

Desigur că acesta este un eres, care trădează cateheză insuficientă. Natura oamenilor nu se schimbă, la fel natura îngerilor. Din aceeaşi categorie: "înainte de a mă naşte, eram înger."

Pe de altă parte, ceva-ceva este adevărat. Noi credem că cei care sunt deja mântuiţi pot mijloci pentru noi. Asta înseamnă, în fond, "cred în comuniunea îngerilor". Toţi cei aflaţi la "ospăţul cel veşnic", îngeri şi oameni formează Biserica Triumfătoare, cu care a noastră este în comuniune. De aceea, nu este greşit ca cineva, având convingerea că unul dintre cei care au murit au ajuns la Dumnezeu, să se roage în particular aceluia ca unui sfânt.

Vai Adelina - Sa te fereasca Dumnezeu sa pierzi pe cineva drag.
Chiar nu se poate face fata durerii sa stii? Suferi o viata intreaga: dupa mama, tata, copil, frate, sora, sot/sotie. In rest poate iti mai trece.
Si credinta spune (nu stiu insa unde) ca sufletele mortilor se duc la cer, la Dumnezeu. Noi nu stim daca raman acolo sau se duc in iad.
Traim cu ideea ca raman acolo in cer si sunt ingeri, sunt cu noi.
Este o rugaciune in ambele sensuri.
La slujbele de pomenire si cele individuale, ne rugam noi pentru ei, sa le fie iertate pacatele si sa ramana in rai. Acolo sus se roaga ei pentru noi si au grija de noi. Sunt ingerii nostri pazitori.
De ce ti se pare rau?
Daca ai iubit pe cineva cu adevarat, atunci te rogi pentru el si dupa moarte si faci fapte bune si pomeniri, in memoria lui. Si ii consideri ingeri. Cei care nu fac asa...n-au iubit (destul).

Din dragoste nu avem voie sa ne amagim.
Nu sunt ingerii nostri pazitori, nici nu devin alt fel de ingeri.

Bucuria Sfintilor nu este deplina decat la a doua venire a lui Hristos cand la fericirea lor se vor adauga si cei de pe pamant pentru care ei se roaga neincetat. Fericirea lor presupune comuniunea si exclude egoismul. Sa nu ne imaginam ca acestia contempla intr-un mod individual Fiinta lui Dumnezeu, care nici macar nu poate fi cunoscuta.

Vreau sa aduc din nou in actualitate acest topic, de dragul postarilor folositoare ale lui Geo Nektarios - deci sa nu incetam niciodata sa ii pomenim la Liturghie pe adormitii nostri! Iar cand noi nu vom mai fi, sa fi lasat pe cineva care sa ii pomeneasca si pe acestia, nu doar pe noi!

Moartea nu are putere sa nimiceasca legatura dintre noi si cei adormiti.
Comnuniunea noastra cu cei adormiti nu scade in intensitate, datorita harului divin si a rugaciunilor staruitoare. Cei trecuti la Domnul nu ne uita, ci ne pomenesc in rugaciunile lor, iar noi continuam sa ne rugam, sa mijlocim pentru ei in fata Bunului Dumnezeu.

ne mai ajuta cu ceva?
 

Eu cunosc persoane care spun ca.i ajuta foarte mult mortii,ca au o legatura speciala cu peroanele aproapiate care au murit si ca le arata prin vise sau ca simt unele chestii dupa care sa ghideaza .Aveam o prietena care se trezea si pleca direct sa faca ceva ca asa i.a spus mama ei in noaptea respectiva ,mama ei fiind moarta. Eu in schimb stiam ca nu e bine sa credem ca ne mai poate ajuta cu ceva si am refuzat orice legatura cu o persoana din familia mea ,doar sa ma rog .

Acum am vazut mesajul.
Dar sfintii credeti ca ne mai ajuta cu ceva, doar si ei sunt morti, nu?... Doresc un raspuns fundamentat pe baza invataturii crestin-ortodoxe.
De unde stiati ca nu e bine sa credem...? Si, mai ales, cine v-a invatat ca trebuie sa refuzati orice legatura cu cineva din familie? E asta in spirit crestin-ortodox?

"Sa nu credeti in vise ! Sa nu credeti in vedenii ! Daca crezi in vise si ai venit la mine sa te spovaduiesc, eu te opresc direct trei ani de la Sfanta Impartasanie. Cine ti-a spus sa crezi in vise ? Nu auzi ce spune Sfanta Scriptura ? Ia cauta in Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, la capitolul 34 : Precum este cel ce alearga dupa vant si vrea sa prinda umbra sa, asa este omul care crede in vise. Ca pe multi visele i-au inselat si au cazut cei care au nadajduit in vise." Despre vise si vedenii false, cu Parintele Cleopa

Nu trebuie sa confundam ajutorul pe care il primim de la sfinti prin intermediul rugaciunilor cu visele si vedeniile..

Unele vise pot fi simple vise , dar altele se dovedesc ai fi profetice sau revelatii divine , la fel si vedeniile unele sint revelatii altele nu.
In legatura cu cele bune atit vise cit si vedenii este un verset care spune aproximativ ca -"In acele zile voi turna Duhul meu peste orice faptura, peste robi si peste femei si peste roabele tale, tinerii vor avea vedenii iar batrinii vise."
Asa si aici unele pot fi vise altele pot fi vise de ajutor din partea lui Dumnezeu care face sa iti apara in vis chipul unei rude chit ca acea ruda habar nu are ce visezi tu.
Uneori Dumnezeu vrea sa se asigure ca iti dai seama ca este vorba de o revelatie si iti insoteste ce vezi cu o traire inaltatoare , sublima pe care doar Dumezeu o poate revela. Uneor starea deosebita se mentine pe tot parcusrul acelei zile.
Insa cum in lipsa acestor binecvintari suplimentare e greu sa deosebesti un simplu vis de o revelatie atunci cel mai simplu le combati pe toate ca sa fii sigur ca nu gresesti.
Iar daca le combati pe toate inseamna ca nu a darul deosebirii duhurilor si al adevarului- caci altfel ai putea afla care anume este asa si care asa , ai putea afla adevarul in orice situatie particulara, au putea sti de la distanta cine e botezat si cine nu , cine casatorit si cine nu , etc

Mai da` tu parca esti Neghinita...te bagi in urechea lui Dumnezeu si ii citesti gandurile...ca altfel nu-mi explic de unde atata arta si precizie in afirmatiile tale!

"Darul deosebirii lucrurilor" despre care tu vorbesti aici e de la subsol amice..

Nu e de la subsol surioara, te asigur, cere si tu darul deosebirii si atunci cind vei simti duhul sfint ca un vint care adie dupa cum spune scriptura atunci inseamna ca acela este si apoi va trebui sa inveti din experienta proprie cum sa te ghidezi dupa el.
-darul deosebirii adevarului nu se realizeaza prin logica, discernamint sau dupa sabloane prestabilite - lucrul acesta logic il poate face orice calculator caruia ii pui datele de calcul insa el nu poate fi nici botezat nici nu poate primi daruri sfinte.
Definitia existenta in dogma referitoare la el este diferita de definitia din canoanele destinate intrunirilor sinodale (care sint taine pentru mireni).

Asa incit el se apropie mai mult de intuitie decit de logica si deasemenea ai nevoie de nepartinire lipsita de idei preconcepute, altfel raspunsul va fi pe masura puterii de a purta a fiecaruia.
Iar expresia corecta a acestui dar este "darul deosebirii duhurilor si al adevarului"- adica al deosebirii duhurilor pe care nu le vezi dar care au un efect identic -sa zicem de vindecare a unor boli ) si deasemenea de deosebire a adevarului de fals dincolo de aparente.
De ce nu este definitia corecta in dogma? findca deschiderea harului de catre Iisus a fost doar pentru putina vreme iar la inchiderea lui mirenii nu au mai primit cu adevarat botezul sfint ci doar pustnicii, calugarii si preotii.
Insa ei trebuiau sa fie incredintati ca au botezul si sa nu se sesizeze ca nu au nici un fel de dar , tocmai din acest motiv dupa un timp proroorocii si proorocitele au disparut si mirenii nu au mai facut minuni decit extrem de rar.
Abia in zilele noastre de vreo 40 de ani a fost iar deschis harul si oricine cere il poate primi daca Domnul voiste, cind voieste.
Desigur botezul sfint este o conditie intre conditiile intrarii in Imparatia cerurilor insa nu este singura conditie, degeaba ai botezul daca nu ai si desavirsirea arhanta.
Iar cei care nu le au si mor fara ele vor avea sansa sa le primeasca dupa invierea lor.

ai gindit mult pina sa scrii astfel DE TIMPENII ? :106:
asadar un pic de explicatie in INEPTIILE tale ca esti in bezna totala ....:16:
duhul sfint de care vorbesti tu nu e duhul sfint , nefiind ortodox .... iisus a plecat si a lasat duhul sfint apostolilor CA SA II INVETE . el a fost dat mai departe preotilor si PRIN EI noua credinsiosilor ORTODOCSI ..... tu despre ce duh vorbsti ? a scuza-ma despre cel al minciunii ..... NU POTI SLUJI LA DOI STAPANI .... asadar stapanul tau e tatal minciunii si el te pune sa spui astfel de erezii
harul exista de la apostoli si minunile nu au disparut ... DE UNDE INEPTIA CA S-A DESCHIS ACUM 40 DE ANI ? :4:
asadar fara biserica ortodoxa TRUPUL SI SANGELE LUI HRISTOS , nu te poti mantui ..... stii treaba cu mladita rupta din vie ? ce se intimpal cu ea ? hmmmm
multa iubire

Foarte frumos i-ai explicat! Pacat ca n-o sa inteleaga! El indeamna pe forum sa mearga lumea la preoti sa le deschida cartea, desi mai bine ar fi sa si-o deschida singuri sa-si ghiceasca, sa renunte lumea la duhovnic si sa fie fiecare propriul lui duhovnic etc etc etc...d-astea..:-)))

aici pe forum ´´ ii deschid ´´ eu ´´ cartea ´´ http://media.roportal.ro/forum/cache...ult/jester.gif si astept sa mai indemne din astea si discutam ......:21:
multa iubire

De aici pana la a refuza orice legatura cu un membru al familiei care crede in vise e cale lunga. Sa nu cadem in extreme. Adica daca vreun membru al familiei nu tine post si tu tii, ce faci, nu mai vorbesti cu el? Daca cade intr-un pacat, rupeti legaturile, ca tu esti cucernic, si el nu e? despre asta era vorba si asta m-a deranjat cel mai tare.

Eu tin minte foarte clar ce mi-a spus un calugar exact in ziua in care a murit bunica: ca daca va prinde un loc bun, ne va ajuta din cer mai mult decat ar fi facut-o pe pamant. Sufletele celor din rai (adica sfintii - ca si sfintii au traitpe pamantsi au murit - si dreptii) ne ajuta. Pacatosii sunt in iad. Ca noi nu stim care unde e e alta treaba, noi avem datoria de a ne ruga pentru toti: noi ne rugam pentru ei sau lor (sfintilor), ei se roaga pentru noi si asta se cheama comuniune.


Despre visele cu adormiti nu am vrut sa discut, intrucat si eu si tu, Melissa, mai citim acatistul pentru ei, in care spune, la un moment dat:


Voind, Doamne, sa dai mana de ajutor celor adormiti, le-ai ingaduit ca in vis si prin vedenii, sa se arate celor vii. Ca acestia pomenind cu dragoste pe cei adormiti sa faca in amintirea lor fapte bune si nevoindu-se cu credinta sa strige cu dragoste: Aliluia!

Spre exemplu, eu am visat-o de mai multe ori pe bunicuta spunandu-mi sa ma rog pentru parintii ei (mi-a spus numele lor, desi eu ii stiam) sau sa ii multumesc Sfintei Parascheva. Acum ce o sa fac? Sa zic: nu, nu ma rog pentru ei, ca fix asta am visat? Trebuie discernamant in toate, nu habotnicie.

de unde stii ca era bunica ? CUM AI VERIFICAT ? si diavolii se roaga DAR DIN MANDRIE .... asadar daca Domnul ingaduie SE VERIFCA asta ..... una este SA PRIMESTI in dar un lucru datorita rugaciunilor si alta e sa crezi in vise ..... EXISTa multe tipuri de vise .... unele sunt duhovnicesti ( rar) altele sunt inchipuiri , altele sunt ispite (diavoli) etc .... CUM LE DEOSEBESTI ? de asta nu e ingaduit sa crezi in vedenii ca sa nu fi ispitit de diavol http://media.roportal.ro/forum/cache...ult/jester.gif
multa iubire