Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putință muritorilor.
Iar după lucrare e o beție a sufletului. După însușire, e izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungii răbdări, oceanul smereniei. (Sfântul Ioan Scărarul, din Maxime și cugetări filocalice, Editura Fotini, Galați, p 151) |
De la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte patimi, dar atat de subtila si tainica este aceasta mandrie, incat cei care o au nu o simt.
Patimile omului inchid usa mintii prin care Harul lui Dumnezeu voieste a intra si atunci Harul se retrage. Caci cum ar putea veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi maret, intelept si care nu are nevoie de nici un ajutor? Aceasta patima a mandriei nu-i este placuta Domnului, caci El vrea sa cunoastem ca orice har si virtute vine numai de la El, singurul “vistier al tuturor bunatatilor”. Iata caile prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem sa renuntam la mandrie si la increderea nemasurata in noi insine: 1) sa-ti recunosti nimicnicia, sa-ti dai seama ca doar prin tine insuti nu poti face nimic bun; oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe numai o singura zi gandurile, cuvintele si faptele si va vedea ca cele mai multe dintre ele sunt neintelepte si rele. 2) sa ceri ajutorul lui Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite, sa pretuiesti acest ajutor si sa nu te increzi in tine, sau in vreo putere de-a ta; 3) sa fii intotdeauna inspaimantat de dusmanii nenumarati (vazuti si nevazuti), impotriva carora tu nu le poti opune rezistenta singur, precum si de piedicile numeroase pe care acestia le pun in taina in calea dobandirii virtutii; 4) sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu, de fiecare data cand cazi in vreo slabiciune (patima, greutate, necaz, boala, amaraciune); deoarece El atunci te lasa liber ca sa-ti cunosti neputinta si nevrednicia, si sa te smeresti, pentru a fi socotit slab de catre ceilalti. Aceasta este adevarata cunoastere de sine, cea prin care dobandesti “neincrederea virtuoasa in tine insuti”. Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie, decat atunci cand omul incepe sa se increada in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine, ingaduind ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in functie de marimea aprecierii pe care o are despre sine. Dar acolo unde nu exista socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, nu exista nici pericol de cadere. Deci, daca se intampla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de sine si cu rugaciuni fierbinti, cere de la Domnul sa-ti trimita adevarata Lumina, ca sa-ti cunosti nimicnicia si sa te increzi numai in El. [Sfantul Nicodim Aghioritul- „Razboiul nevazut”(12, pag. 15-18)] Increderea in sine este cel mai mare si mai rau dusman al nostru , pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in invatatura pe care ne-a dat-o Hristos: “Fara Mine nu puteti face nimic” . Atunci cand cineva “se deznadajduieste de sine insusi”, in intelesul cel bun, atunci il afla pe Dumnezeu. Si atunci el spune: “Toata nadejdea mea spre Tine o pun”. Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: “Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos” – spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit: “Omul are puteri si daca crede in puterile lui, le poate face pe toate.” In spatele acestei credinte egoiste se ascunde lucrarea diavolului si de aici porneste toata aceasta demonizare ce exista in lume. Unii ca acestia spun: “Dumnezeu ne-a dat minte ca sa putem face orice vrem”, si se autoproclama pe sine dumnezei. Nu se gandesc ca pentru a fi dumnezei dupa har, trebuie sa aiba harul lui Dumnezeu. Aici este incurcatura: facandu-se astfel pe sine dumnezei, in cele din urma ajung sa fie atei (fara Dumnezeu). [Cuviosul Paisie Aghioratul] |
Nichita Stănescu a scris cîndva un vers care, de ar fi fost singurele lui cuvinte spuse într-o viață, l-ar fi așezat alături de marii poeți ai lumii: „Tristețea mea-i atît de mare, încît aude și nenăscuții cîini pe nenăscuții oameni cum îi latră”. Poate că ar trebui ca și noi să ne întristăm mai des cu această tristețe pentru a putea privi dincolo de aparențele care ne împresoară viața. Avem atîtea pricini de întristare și altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, discotecile și terasele cu muzică. A trebuit să inventăm internetul și telefonia mobilă, avioanele și plaja. Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa, răpusă de tristețe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă și mai frumoasă decît este. Mă întristează mai ales lipsa de înțelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăînțelegere nici între oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun doar prin comparație, nu prin sine însuși. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alții mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curați și mai buni. Dar aceasta este o minciună. A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău și minciuna de adevăr. Nu mai există argumente și dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înțelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Și fiecare va trăi sau va muri cu înțelesurile sale. Vai de cei care înțeleg că luptă împotriva dragostei și nu se opresc. (Ieromonah Savatie Baștovoi)
|
Mie postarea asta din urmă, a lui Mihailc, mi se pare, numai pentru că apare pe acest „fir de discuție” (de fapt un fir de monolog continuu și neîntrerupt al lui Cristi „Boss”), chiar un afront la adresa Cristi „Boss”-ului. :)))
|
Citat:
Post binecuvantat ! |
Citat:
Multumesc Mihail pentru cuvantul cules de tine !:1: |
Citat:
|
Îmi scrii că ești pierdut. Prietenii te-au părăsit. Unii își întorc capul când te văd, alții râd de tine. Numai credința în Dumnezeu te ține să nu înnebunești ori să îți faci ceva rău. Așa îmi scrii. E pierdută averea, nu ești pierdut tu. E pierdut comerciantul: asta nu înseamnă deocamdată că e pierdut omul. Bogăția nu s-a născut cu tine; s-a lipit de tine pe calea vieții; la sfârșitul vieții ea trebuie să se dezlipească de oricine. Ea s-a dezlipit de tine, însă, mai înainte de sfârșitul vieții tale, și acest lucru te amărăște - dar el tocmai că multora le-a slujit spre cea mai mare fericire: fiindcă dezlipindu-se de bogăția putredă a pământului, au avut mai multă vreme să își îmbogățească sufletul cu Dumnezeu. Iar pentru cei ce leapădă povara bogăției tocmai în ceasul când leapădă și povara trupului, poate să fie prea târziu pentru tot și să fie totul pierdut.
Ai muncit cinstit, îmi scrii. Păi, cinstei i s-a făgăduit răsplată veșnică, nu vremelnică. Din munca cinstită omul se poate îmbogăți, poate și sărăci; dar precum bogăția nu-l face pe cel cinstit mai om, nici sărăcia nu-l face mai puțin om. Cine gândește altfel nu trăiește în era creștină, ci în cea veche, păgână, în care valoarea omului se măsura pe cântar cu greutăți de aur. De asta S-a și dat Hristos să fie răstignit pe Golgota: ca să desființeze dintre oameni acest etalon barbar și să-l înlocuiască prin altul, duhovnicesc și moral. După etalonul lui Hristos, ceea ce face valoarea trainică în om nu afluează din bogăție, nici nu refluează din sărăcie, ci din dragostea mai puternică sau mai slabă față de legea lui Dumnezeu depind fluxul și refluxul acestei valori trainice, care nu se pogoară în mormânt împreună cu trupul. Iar cât privește faptul că prietenii te-au părăsit în restriște, iar acum fie că își întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe față, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experiențe omenești străvechi. Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Și cei care strigau: „Osana!“? Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii și batjocoritorii. Caporalii romani căscau a plictiseală, iar câinii evreiești lătrau cu bucurie răutăcioasă. Și sub crucea ta stă fie căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios. Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu marea amărăciunii Domnului răstignit. (Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 1, Editura Sophia, București, 2008, pp. 16-17) |
http://www.basilica.ro/_upload/img/1...nontm51j2a.jpg
Părinte Cleopa, cum își începe ziua un creștin? Când vă treziți din somn, dimineața, să faceți întâi și întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni și zi de trei ori „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!“. Dă cu apă pe față să fugă somnul și treci în fața Sfintelor Icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt -, iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea și omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Și pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui“; la pântece: „al Fiului“; la umărul drept: „al Duhului Sfânt“ și pe umărul stâng, zicând: „Amin“. Aceasta este crucea dogmatică, după rânduiala canonică a Bisericii și după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceți crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădește; îl băgați în spital de atâta râs. Cine te-a învățat să-ți bați joc de Sfânta Cruce? Cine îți leagă ție mâna să nu duci mâna dogmatic? Crucea lui Hristos a avut 13,5 metri înălțime și 3,80 metri lățime. Drept să faci crucea. Dacă nu, nu ești ortodox, că îți bați joc de Sfânta Cruce și râde dracul de tine când bați cobza așa. Fă crucea dreaptă și când treci pe lângă o biserică; să nu-ți fie rușine să faci Sfânta Cruce dreaptă! Acolo este de față Trupul și Sângele Domnului, permanent pe sfânta masă. Acolo Hristos este viu în sfântul altar. În toate bisericile ortodoxe, preacuratele Taine stau pe sfânta masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos! Să vă văd în rai pe toți! Doamne ferește, unul să nu rămână la munci, toți să vă bucurați în grădinile raiului! Toți. Dacă aș avea un sac mare, să vă pun într-un sac și să vă pot da drumul în grădinile raiului! Știți voi cât este de frumos acolo? Auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel: «Ceea ce ochiul nu a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit»! Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El și-L iubesc pe El. arhim. Ioanichie BĂLAN, Ne vorbește părintele Cleopa |
Sunt foarte multi oameni care lucreaza de dimineata si pana seara la lumina soarelui, fara sa priveasca la soare, fara sa cugete macar o data la soare.
Sunt foarte multi oameni care isi petrec veacul lor in lumina, puterea si cu ajutorul lui Dumnezeu, fara sa priveasca la Dumnezeu, fara sa cugete macar o data la Dumnezeu. Si soarele tace, fara sa se manie si continua sa lumineze neincetat. Si Dumnezeu tace, fara sa se manie si continua sa ajute pe om neincetat. Insa cand se face intuneric, cand cade bruma, cand incepe gerul, atunci oamenii isi aduc aminte de soare, isi intorc privirea spre soare, lauda soarele, suspina dupa soare. Tot asa, cand incep suferintele, mizeriile, oamenii isi aduc aminte de Dumnezeu, lauda pe Dumnezeu, suspina dupa Dumnezeu. Episcopul Nicolae Velimirovici (5, pag. 47-48) |
Ora este GMT +3. Ora este acum 00:40:29. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.