Cred ca adesea uitam ca vocatia noastra este o vocatie a iubirii, o iubire pe care o invatam de la Dumnezeu si cu Dumnezeu impreuna! La fel de des uitam ca iubirea este semnul nostru distinctiv, al crestinilor, este pecetea pe care o poarta cel ce urmeaza lui Hristos! Prin aceasta suntem recunoscuti ca si crestini!

Sa discutam despre iubire, despre ce este ea, despre limitele ei, depsre forme de manifestare, despre rolul ei, despre problemele iubirii, despre incapacitatea noastra de a dovedi ca suntem cu adevarat fii ai iubirii!

IUBIREA, este darul darurilor, este piatra de inceput si sfarsit, iubirea cuprinde in ea TOATE virtutile, iubirea este TOT si TOATE, NU ARE LIMITE, NU POATE FI DEFINITA, acolo unde exista iubire gasesti si rabdare si smerenie si blandete..iubirea este cel mai drag cuvant sufletului meu...dar este un DAR greu de pastrat. pentru mine personal exista 2 tipuri de iubire ce se impletesc, se completeaza, se hranesc, iubirea fata de semeni (familie, rude , prieteni, copii) si iubirea dumnezeiasca, sunt doua iubiri asa le numesc dar nicidecum nu pot fi despartite. E iubirea din exterior care se hraneste prin fapte(vezi, auzi pers iubita) si cea din interior care vine din mila Lui D-zeu IUBIREA DESAVRASITA care curge in inimile noastre ca un izvor de apa lina care indulceste sufletul pana la lacrimi, iubire care iti infrumuseteaza viata, iubire care iti transfigureaza chipul, iubire care curge in fiinta ta si te lumineaza pana in cele mai adanci si tainice stari sufletesti, IUBIREA...ESTE PENTRU MINE TOT SI TOATE cat mi-as dori sa simt macar un dram de iubire asa cum simt rautatea, raceala, indolenta....

Iosif: "Sa discutam despre iubire, despre ce este ea"...
Pai cred ca se aplica aici proverbul cu banii: cine ii are cu adevarat nu prea vorbeste despre ei. Iubirea ideala- cununa de spini de pe fruntea Mantuitorului.

"...iubirea,of!,iubirea,cea mai carnivora dintre simtaminte,se considera desfatata cand este asuprita de lacrimi si incertitudine,si se autointituleaza MAREATA,mareata si mandra in devorarea proprie consumandu-se pe sine ca un eter ce se resorbeste in lumina....ce este iubirea?O lacrima ce se prelinge pe obrazul sfios tremurand de teama,de teama de-a-si marturisi sentimentele.Un suflet ce scoate de la pieptu-i incalzit crucea frumos batuta-n pietre,si-o saruta si oftand in lacrimi marturiseste;"te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta,o dovedeste atingerea inmarmurita a felonului"ca un juramant mult prea periculos si vast de neputinta.Atunci cand sub mitra "imparateasca" sta o minte tulburata de cugetele care tresalta intreaga fiinta,o tresalta cu placere si pasiune,si-o alimenteaza in negura eterna a rutinei.Si e pacat,e vina si automutilare pe-acest taram fixat de legi si restrictii tot mai fara sens,tot mai potrivnice esentei umane.
Despre iubire putem vorbi la infinit,ca despre trecutul pe care nu-l mai putem atinge,si sa nu ajungem la nici un consens,fiindca este atat de dificila incat preferam sa fugim de notiunea ei,cat mai tare sa nu cumva sa ne ajunga din urma si sa ne asupreasca cu simtirea-i inselatoare.Preferam atasamentul,simplu si previzibil,obisnuinta si rationamentul convietuirii pentru ca avem nevoie de concret si de fagaduinti palpabile,iubirea nu-i decat un capriciu imatur,mult prea trecator si exagerat de frumos ,iar din extrema ei nascandu-se nimicul....ca un fulg ce naste-o clipa de extaz apoi dispare.O clipa cat o vesnicie!

Noi doar teoretizam...care din noi mai are acea iubire care sa ne faca ucenici ai lui Hristos? Eu nici macar o iubire sa zicem "normala" nu prea mai am, ce sa mai vorbesc de cea din porunca cea noua: "sa va iubiti unii pe altii asa cum EU v-am iubit pe voi".

Si totusi, sunt de acord cu Iosif, uitam ca iubirea ar trebui sa fie semnul nostru distinctiv.

Si ce faci ca sa iesi din starea asta?

Nu stiu. Se poate incerca cateodata ceea ce spunea un parinte: sa te comporti ca si cum ai iubi (ma refer aici la dragostea crestineasca, nu la afectivitate). Cu nadejde la Dumnezeu.

E ciudat faptul ca multi dintre cei care nu isi mai simt sufletul propriu plin cu dragoste catre aproapele, nu mai cred in exista dragostei. De fapt, nu e deloc ciudat, e o realitate psihologica, respectiv faptul ca noi tindem sa vedem lumea prin viziunea noastra determinata de structura si experientele noastre. Insa adevarul este de multe ori altul!

Eu cred in dragoste, cred in bunatate, cred ca mai exista acesti oameni. Sunt ca niste ingeri nevazuti si atunci cand se fac vazuti sunt calcati in picioare. Nu degeaba proverbul romanesc ca daca esti bun, pici de prost. Insa proverbul crestinesc e mai mult decat romanesc si sfideaza orice realitate si orice regula stupida a unei umanitati dezumanizate " Si daca dragoste nu am , nimic nu sunt"!

Am o admiratie exceptionala pentur oamenii plini de bunatate, de dragoste, de mila fata de cei din jur, pentu oamenii care se gandesc la oameni, care le sunt aproape in suferinta, in bucurie! E greu sa le fii oamenilor aproape si in suferinta si in bucurie, in egala masura, atunci cand nu ai dragoste!

Exista dragoste, exista inca semne vii care ii fac cinste lui Hristos si n-are rost sa picam intr-un pesimism cronic inutil. Nu ne-ar ajuta! Lumea aceasta are insa mai multa nevoie de dragoste, acesta este un mare adevar...insa nu e lipsita total de dragoste, cum tind sa creada scepticii...

Eu optez pentru existenta dragostei...voi?

Si eu.Spun si eu precum versurile unei melodii:"Iar daca dragoste nu e,nimic nu e..."

Cred ca aceasta dragoste e posibila, atunci cand uiti de tine si traiesti mai mult pentru ceilalti. Am citit undeva, ca calugarul trebuie sa fie numai ochi. La fel si noi, daca¨vrem sa simtim acea dragoste dezpatimita, in care esti dispus doar sa dai, fara a cere sau fara a astepta ceva de la ceilalti. Atunci devii un izvor de dragoste, din care cu cat iei mai mult si dai, cu atat se innoieste si izvoraste mai mult.
Si unde se poate invata acest lucru? In munca cu omul: cu copii handicapati, cu batrani bolnavi sau imobilizati, cu suferinzi, cu saraci, cu nefericiti.