Sfântul Teodor (†320) a trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324), fiind cu neamul din Evhaita. El era în oaste stratilat, adică general, iar împăratul îi încredinţase cârmuirea cetăţii Heracleea din ţinutul Pontului. Şi îi întrecea Sfântul pe mulţi cu podoaba sufletului, cu frumuseţea trupului şi cu puterea cuvântului şi mulţi căutau să-l aibă prieten. Până şi Liciniu dorea să-l întâlnească, deşi auzise că este creştin. Auzind însă împăratul că Teodor s-a îndepărtat de cinstirea zeilor păgâni şi că se ostenea cu propovăduirea credinţei în Hristos, îndemnându-i pe toţi să renunţe la închinarea la idoli, a hotărât să îl cerceteze el însuşi. A mers, deci, împăratul în Heracleea şi, la cererea Sfântului Teodor, i-a dat acestuia îngăduinţa să ia idolii de aur acasă la el spre a-i cinsti după datină. Dar, ducându-i acasă, Sfântul a sfărâmat idolii în bucăţi şi i-a împărţit săracilor. A doua zi, Maxenţiu sutaşul i-a spus împăratului că a văzut capul de aur al zeiţei celei mari, Artemida, că era purtat de un sărac. Iar acela, fiind întrebat, a mărturisit că de la Teodor Stratilat l-a primit. Auzind acestea, împăratul l-a supus pe Sfântul Teodor la chinuri groaznice şi în cele din urmă a poruncit să i se taie capul. Sfintele sale moaşte au fost duse în anul 1260 la Veneţia, unde se află şi astăzi. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Proroc Zaharia († 520 î.Hr.) care era din neamul lui Israel, din seminţia lui Levi, fiu al lui Varahia. El este al 11-lea dintre prorocii mici ai Vechiului Testament, iar numele lui înseamnă „Dumnezeu şi-a adus aminte”. Sfântul Zaharia a propovăduit împreună cu prorocul Agheu, îmbărbătând poporul la zidirea templului.

Sfântul Mucenic Nichifor (†260), era din Antiohia cea mare a Siriei şi avea un prieten foarte bun, pe preotul Saprichie. Prietenia dintre ei era aşa de mare, încât mulţi îi socoteau pe ei că sunt fraţi de o mamă. Însă, din invidie, oamenii din jurul celor doi prieteni au creat între ei atâta vrajbă şi ceartă, încât se ocoleau unul pe celălalt. După mult timp, în vrajbă şi ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, pe Sfântul Nichifor l-a cuprins părerea de rău şi, mărturisindu-şi vina, a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el să ierte pe cel ce se pocăieşte şi să facă pace. Însă Saprichie, încă mânios fiind, alunga cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Şi iarăşi a trimis fericitul Nichifor pe alţi prieteni, cu rugăminte de împăcare, dar preotul nici nu voia să-i asculte, uitând de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos Care a zis: Iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Saprichie avea inima atât de învârtoşată încât nici faptul că Nichifor şi-a cerut iertare în genunchi nu l-a înduplecat. În vremea aceea, s-a pornit în Antiohia, fără de veste, prigoană mare împotriva creştinilor. Şi a fost prins Saprichie şi dus înaintea dregătorului cetăţii, care l-a silit să aducă jertfe zeilor. Însă preotul L-a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, Ziditorul cerului şi al pământului. Pentru aceasta a fost supus la multe chinuri, dar pe toate le-a răbdat cu bărbăţie. În timp ce îl duceau să-i taie capul, a venit şi Nichifor înaintea lui, cerându-i iertare. Dar, orbit de ură împotriva lui Nichifor, n-a vrut să-l ierte. Pentru aceasta, Dumnezeu i-a luat harul Său, şi îndată preotul, posedat de diavolul, s-a lepădat de Hristos-Domnul şi s-a închinat idolilor. Atunci, Sfântul Nichifor a strigat cu glas mare: „Eu sunt creştin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos, deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiaţi-mă!” Astfel, din porunca dregătorului, Sfântul Nichifor a primit la 9 februarie 260 moarte mucenicească în locul ticălosului Saprichie.

Sfântul Mucenic Haralambie a trăit pe vremea împăratului Sever (222-235) şi era preot al creştinilor din Magnezia, în Asia Mică. El era vestit pentru râvna cu care îl mărturisea pe Mântuitorul Iisus Hristos. În acea vreme, mai mare al cetăţii era păgânul dregător Luchian, care, nesuferind cuvintele şi râvna propovăduirii bătrânului preot, a poruncit ostaşilor să-l prindă şi să-l aducă la judecată. Sfântul Haralambie a mărturisit în faţa dregătorului, cu mult curaj, cu strălucire şi fără frică, dreapta credinţă creştină şi pe Iisus Hristos Domnul. Pentru aceasta a fost cumplit chinuit, căci, dezbrăcat fiind de hainele sale, păgânii i-au jupuit tot trupul cu unghii de fier şi i-au tăiat fâşii carnea. Iar Sfântul Haralambie, grav rănit, a zis: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, struhind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos”. Văzând cei de faţă răbdarea mucenicului, mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos, iar pentru aceasta li s-au tăiat capetele. Atunci, însăşi fiica împăratului, Galina, s-a botezat cu botezul creştin. Istovit fiind de atâtea chinuri, Sfântul Haralambie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului pe când se afla în temniţă.

1. Sfântul Sfinţit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei (†316) – Sfântul Mucenic Vlasie a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea.
A fost învrednicit de Dumnezeu să fie episcop al Sevastiei (Armenia). Pentru viaţa sa curată a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi. A fost prigonit atât în timpul lui Diocleţian (284-305), cât şi în vremea lui Liciniu (307-323).
Marele mucenic Eustaţie i-a încredinţat testamentul când era cu el în temniţă. În timpul prigoanei lui Liciniu împotriva creştinilor, Sfântul Vlasie s-a ascuns într-o peşteră din muntele Argeus. Aici a fost prins şi adus în faţa dregătorului Agricolau.
În drumul spre închisoare şapte femei care au fost alături de Sfântul Vlasie au suferit moarte martirică. Sfântul nu a părăsit înaintea dregătorului credinţa în Iisus Hristos şi din porunca acestuia a fost chinuit cumplit, închis în temniţă, apoi eliberat şi ucis, împreună cu doi copii.
2.
Sfânta împărăteasă Teodora († 867) – Soţia împăratului bizantin Teofil (829-842) era din Peflagonia (Asia Mică). Se născuse într-o familie de funcţionari, oameni credincioşi, foarte legaţi de cinstirea icoanelor, iar Sfânta a urmat modelul părinţilor ei. Împăratul Teofil află că soţia lui se închina sfintelor icoane, dar Sfânta Teodora a reuşit să nu dezvăluie acest lucru.
După ce împăratul a trecut la Domnul în anul 842, Sfânta a rămas regentă, deoarece urmaşul împăratului, Mihail al III-lea nu avea decât trei sau patru ani. A păstrat la conducerea imperiului pe cei mai buni miniştri ai soţului ei, care erau oameni credincioşi şi îngrijoraţi de lupta nefolositoare împotriva icoanelor.
Apoi, a întrunit un sinod care a hotărât restabilirea cultului icoanelor, urmat la 19 februarie 843 de o ceremonie măreaţă cu rugăciuni în Bisericile din Vlaherne şi Sfânta Sofia, dar şi cu procesiuni pe străzile Constantinopolului. Aceasta a fost numită sărbătoarea Ortodoxiei.
Atunci au fost aduse în capitala imperiului şi moaştele Sfântului Teodor Studitul, fostul stareţ al Mănăstirii Studion şi ale Sfântului Nichifor, patriarhul Constantinopolului. În urma luptelor politice interne ale imperiului Sfânta Teodora a hotărât să se retragă la Mănăstirea Gastria, părăsind puterea cu nobleţe, după ce a depus în mâinile Senatului sumele de bani pe care buna ei administrare financiară le strânsese în tezaurul Statului.

Sfântul Ierarh Meletie (†381) era de neam din Armenia. Pentru dragostea lui fierbinte faţă de Dumnezeu, a fost silit să fie hirotonit episcop în Sevastia Armeniei. A vieţuit din vremea lui Constanţiu (337-361) până pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), în timpul luptelor celor mari ale Bisericii împotriva uneltirilor ariene. În acea perioadă, Biserica Antiohiei era într-o stare de plâns, căci de la surghiunul Sfântului Eustatie (331), Antiohia nu avusese parte decât de episcopi arieni. Apoi, prin mutarea lui Eudoxie, tot arian şi el, de la Antiohia la Constantinopol, Biserica Antiohiei rămăsese fără păstor. Pentru faima ce avea, toţi s-au învoit şi l-au ales pe Sfântul Meletie ca arhipăstor. Lupta lui împotriva arienilor a atras mânia acelora care, uneltind pe lângă Constanţiu, au reuşit ca la numai o lună să-l dea jos de pe scaun şi să-l trimită în Armenia. În timpul lui Iulian Apostatul, Sfântul Meletie s-a reîntors pe scaunul Bisericii din Antiohia, dar iarăşi a fost exilat, din cauza luptei iniţiate de împărat, împotriva creştinilor. În timpul dreptcredinciosului împărat Iovian, Sfântul Meletie s-a reîntors în Antiohia şi a reorganizat Biserica lui Hristos, dar a fost surghiunit a treia oară în timpul împăratului arian Valens. S-a întors în Antiohia abia în anul 378, sub domnia lui Graţian (367-383), când a întărit dreapta credinţă ortodoxă. În timpul lui Teodosie cel Mare, a luat parte la lucrările celui de-al doilea Sinod Ecumenic din 381. A murit în timpul lucrărilor, la Constantinopol, iar moaştele sale au fost aduse în Antiohia şi aşezate în Biserica Sfântului Vavila.

Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin. La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte. În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian: „Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”. Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian. Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită. Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine. Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul, şi făcând el un foc s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat. Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem. Următorii 10 ani Martinian i-a trăit pe o insulă, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni. I-a lăsat hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare, ducându-l la uscat doi delfini. A trăit în pribegie restul vieţii, dându-şi sufletul în mâinile Domnului, în biserica din Atena, în faţa episcopului. Şi Zoe, şi Fotini au dobândit de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei.

În cetatea Colose din Frigia, era pe vremea Sfinţilor Apostoli un bărbat vestit şi dregător de seamă, cu numele Filomon, botezat fiind de însuşi Sfântul Apostol Pavel. Acesta avea un rob pe care-l chema Onisim, şi care, greşindu-i cu ceva stăpânului său, a fugit de la el, de teama pedepsei, şi s-a dus la Roma. Acolo, l-a întâlnit pe Sfântul Apostol Pavel în temniţă şi auzind de la dânsul cuvântul Evangheliei, a primit de la el sfânta credinţă şi botezul creştin. La Roma, Onisim împreună cu un alt tânăr pe care-l chema Tihic, se aflau în slujba Apostolului neamurilor. Ei au fost trimişi de Sfântul Pavel cu o scrisoare la Filimon, fostul stăpân al lui Onisim, în care Apos- tolul îl ruga pe Filimon să-l ierte pe Onisim şi să-l primească nu ca pe un rob, ci ca pe Pavel însuşi. „Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim, cel ce altădată nu-ţi era de folos, dar acum şi ţie şi mie de folos. Pe acesta ţi l-am trimis, pe el în*suşi, adică inima mea, primeşte-l. Eu voiam să-l ţin la mine ca, în locul tău, să-mi slujească mie, care sunt în lanţuri pentru Evanghelie, dar n-am voit să fac nimic fără încuviinţarea ta, ca fapta ta cea bună să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie. Căci poate pentru aceea a fost despărţit de tine câtva timp, ca veşnic să fie al tău, dar nu ca rob, ci mai presus de rob, ca un frate iubit, mai ales pentru mine, dar cu atât mai vârtos pentru tine, şi după trup, şi în Domnul. Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el ca pe mine” (Filimon 10-17). Drept aceea, Filimon l-a iertat pe Onisim şi l-a primit ca pe un frate în Hristos. Iar Onisim, liber fiind, s-a întors la Roma, şi-l însoţea pe Sfântul Pavel oriunde el propovăduia Evanghelia, până în Spania. După trecerea la Domnul a Apostolului, a fost sfinţit episcop. A primit cununa muceniciei în timpul lui Domiţian (95 d.Hr.), după ce a îndurat multe chinuri de la dregătorul Tertil.

Sfinţii Mucenici Pamfil şi Valent au pătimit în Cezareea Palestinei, în timpul împăratului Maximin Daia (305-313). Sfântul Pamfil, care era din Beirut şi preot în Cezareea, a părăsit casa părintească şi s-a făcut ucenic al lui Pierie, care urma lui Origen la marea şcoală din Alexandria. Pamfil a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi şi o şcoală, în care se studia Sfânta Scriptură, pe care a copiat-o de mai multe ori şi a răspândit-o în dar. Faima credinţei şi a înţelepciunii sale ajungând pretutindeni, şi-a atras mânia lui Urban, cârmuitorul Palestinei, care l-a închis şi l-a chinuit în temniţă timp de doi ani. Şi urmaşul lui Urban, Firmilian, i-a chinuit pe Pamfil şi pe cei care erau cu el: diaconul Valent din Ierusalim, un bătrân înţelept care ştia pe de rost Sfânta Scriptură, şi Pavel din Iamnia Palestinei, cel fierbinte cu duhul. Alături de ei au fost aruncaţi în temniţă şi cinci tineri creştini din Egipt: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil. Au fost prinşi atunci şi Porfirie, slujitorul Sfântului Pamfil, ostaşul Seleuc şi sclavul Teodul. Cu toţii au primit cununa muceniciei. Cel de-al 12-lea mucenic, Iulian, a primit cununa pentru că a sărutat trupurile mucenicilor.

Sfântul Mare Mucenic Teodor (†304) a trăit în timpul împăratului Diocleţian (284-305) şi era din Mitropolia Amasiei, din cetatea Homialon. El a fost ostaş în ceata Tironilor (a recruţilor) din legiunea condusă de generalul Vringa. Atunci când a venit poruncă ca toţi soldaţii să jertfească idolilor, Teodor nu a intrat în templu. Judecat şi îndemnat să jertfească, Teodor le-a răspuns: „Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu Hristos!“ Şi mărturisea că Hristos este Dumnezeu, iar zeii păgânilor sunt idoli fără de suflet şi cioplituri de mâini omeneşti. Pentru multa dragoste pe care ostaşii o aveau faţă de Teodor, Vringa l-a lăsat câteva zile să se hotărască. În acest timp, Teodor s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea răbdare, iar ca să arate neputinţa zeilor, a dat foc noaptea templului păgân. Pentru aceasta, din porunca dregătorului Puplie, a fost supus la chinuri cumplite. L-au bătut cu vergi, l-au întins pe roată şi i-au strujit tot trupul cu unghii de fier. Însă, de fiecare dată, el rămânea nevătămat, mărturisind cu bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi!“ Atunci, dregătorul, plin de mânie, a poruncit să fie aruncat într-un cuptor cu foc. Şi, intrând în mijlocul văpăii, Sfântul Teodor Tiron şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

În ziua de 18 februarie stă însemnat în calendarul nostru numele Sfântului Leon cel Mare, Episcopul Romei. Personalitate bisericească remarcabilă şi figură complexă în arealul teologic apusean, Sfântul Părinte a lăsat moştenire prima hristologie de anvergură în Cetatea Eternă, învăţătura sa despre Mântuitorul Hristos ajungând în normele de învăţătură ale Bisericii dreptslăvitoare.
Sfântul Leon cel Mare a păstorit Scaunul Papal în perioada august/septembrie 440 - 10 noiembrie 461. Este unul dintre cei doi pontifi care şi-au împropriat apelativul de „cel Mare” (împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare).
A fost diaconul şi sfetnicul cel mai apropiat al Papei Celestin. Ca papă a fost autoritar, reuşind să se impună prin „legitimitatea succesiunii sale apostolice”, transmisă ulterior descendenţilor săi din scaunul episcopal al Romei. I-a combătut pe manihei, pe pelagieni, priscilieni şi, nu în ultimul rând, pe nestorieni.
În 448 primeşte o înştiinţare din partea lui Eutihie, depus de episcopul său, Flavian al Constantinopolului, din cauza învăţăturii sale monofizite. Cercetând îndeaproape această învăţătură, Sfântul Leon cel Mare i-a scris lui Flavian, condamnând erezia lui Eutihie în aşa-numitul său „Tomus Flaviani” (Epistola Ad Flavianum).
În acest sens, împăratul Teodosie a convocat Sinodul de la Efes (august 449), unde Leon a fost reprezentat de trei legaţi papali. Rezultatul acestui sinod a fost condamnarea lui Flavian şi reabilitarea lui Eutihie.
A urmat implicit Sinodul V Ecumenic de la Calcedon (451), unde s-a statornicit învăţătura hristologică a celor două firi ale singurului Ipostas Dumnezeiesc al Logosului înomenit.
Tomul lui Leon a fost asimilat ca act oficial al Sinodului, în „doctrina sa părinţii recunoscând vocea Sfântului Petru”. Pentru contribuţia şi lucrarea sa doctrinară a fost declarat „doctor al Bisericii” de Benedict XIV.
A fost, de asemenea, şi un excelent diplomat, ocupându-se personal de criza invaziilor păgâne. S-a întâlnit personal cu Attila, conducătorul hunilor, şi cu regele vandal Gaseric, în 455, convingându-l să cruţe poporul din cetatea Romei de foc şi de sabie.
A fost îngropat în pridvorul Bazilicii „Sant Pietro”, moaştele sale fiind mutate înăuntrul bisericii în 688.
Prietenia cu Sfântul Ioan Cassian şi roadele ei
De numele său se leagă o prietenie istorică cu unul dintre sfinţii de pe meleagurile noastre. Este vorba despre Sfântul Ioan Cassian.
Astfel, în timpul ereziei nestoriene apare ultima lucrare de referinţă a monahului daco-roman, „De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII” („Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, şapte cărţi”). Scrisă integral în limba latină, lucrarea a fost alcătuită la cererea Sfântului Leon cel Mare pe când era arhidiacon, ajuns mai târziu Papă al Romei.
În cele şapte capitole ale acestei scrieri, Sfântul Ioan Cassian construieşte o apologie completă a învăţăturii ortodoxe de credinţă, luând atitudine împotriva celor mai importante erezii ale timpului său, pe care le enumeră şi le combate.
Marele aport al lucrării este acela de „a arăta pentru prima dată Apusului doctrina lui Nestorie şi de a fi supus-o unei critici severe, subliniind, totodată, prestigiul operelor Părinţilor Bisericii, valoarea ideilor creştine şi a argumentelor pe care le cuprind. O asemenea scriere reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului al V-lea”.
Lucrarea trebuia să aibă în principal un caracter informativ, cu lămuriri concise referitor la noua tulburare care apăruse în Biserica de Răsărit. Despre acest lucru Sfântul Ioan Cassian vorbeşte în prefaţa lucrării, unde menţionează că a alcătuit textul la rugămintea Sfântului Leon cel Mare.
Începutul scrierii se leagă oarecum de luna iunie a lui 429, când Papa primeşte „Contestaţiile” lui Eusebiu de Dorilea şi, de asemenea, „Epistola fraternală” a lui Nestorie.
Mai mult, lucrarea Sfântului Ioan Cassian s-a dovedit a fi cea mai de încredere, dat fiind faptul că, după cele arătate mai sus, informaţiile pe care Celestin le aştepta de la Marius Mercator au ajuns la Roma abia în 433. În acest sens, nu numai că se bucura de autoritatea Abaţiei „Saint Victoire” în Biserica Latină, ci venea mai cu seamă cu o bogată experienţă orientală, legată în mare parte de Constantinopol.
De îndată, el „l-a avertizat pe Celestin de pericolul opoziţiei doctrinare a lui Nestorie şi a făcut cunoscut latinilor această erezie”.
„Un campion al credinţei ortodoxe”
Implicarea Sfântului Părinte în combaterea ereziei nestoriene a fost totală. În virtutea argumentării doctrinare, tratatul său de hristologie adună laolaltă o valoroasă apologie a învăţăturii ortodoxe, pe deplin moştenită de la marele său dascăl, Sfântul Ioan Hrisostom.
Încă din prefaţa lucrării sale, Sfântul Ioan Cassian dezvăluie modul în care a luat naştere această mărturisire.
Înţelesese întru totul rugămintea Sfântului Leon de a „purta lupta cea bună pentru credinţa ameninţată de o nouă erezie”.
Departe de a fi fost un spirit polemizator, monahul daco-roman nu era dispus să cedeze în faţa nimănui „când era vorba despre apărarea credinţei ortodoxe”.