Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 29.06.2013 23:26:20

Cuvant pentru suflet !
 
Gânduri din conferința părintelui Rafail Noica


Gândul meu este că trebuie să folosim Biserica ca o pistă de decolare. Câtă vreme trăim toate cele din Biserică doar ca o rânduială, vom rămâne numai pe pista de decolare, dar lucruri mult mai mari ne așteaptă, să simți vântul, să știi ce urmărești. Când ajungi să trăiești mai deplin, toare rânduielile Bisericii nu vor fi decât o trambulină din care să faci saltul către viața veșnică.

Nimic nu e de trecut cu vederea în viața noastră... orice lucru, cât de mic, are valoarea lui veșnică. Părintele dădea un exemplu cum o persoană a văzut pe cineva făcându-și cruce peste gură când căsca, gest care a dus în cele din urmă la trecerea la Ortodoxie a persoanei respective, care în cele din urmă a ajuns să fie mucenic.
Toată nevoința se face pentru a dobândi dragostea. Să iubești din tot ce ai și din tot ce ești.
Primul lucru care te izbea la părintele Sofrronie era acea căldură, acel simțământ de libertate. Nu înțelegeam de ce mă simt așa liber în prezența lui, în mănăstirea lui. Și tot mă întrebam, ce libertate? Să faci ce? Și nu înțelegeam și mă uimeam de simțământul ăsta până ce am întâlnit un monah vatopedin care mi-a spus: „El, părintele Sofronie, e un om liber”. Ăsta era simțământul, libertatea de a fi ăla care ești.
Părintele Sofronie nu era maniersitic nici într-un fel și nici nu tolera manierisme.
Vrei să vezi un sfânt? Uită-te în oglindă și vei vedea un sfânt în facere.
Cum poți să știi valoarea unui om, dacă e mic sau mare? E cu neputință, trebuie să fii cel puțin la nivelul lui ca să înțelegi.
Este o calitatea a dragostei lui Dumnezeu, iubirea jertfelnică, jertfirea de sine, nu de ceilalți.
Iadul este refuzul vreunei făpturi de a primi pe Dumnezeu. Dumnezeu este viața, și dacă nu-L primești, nu primești viața. Pronia lui Dumnezeu nu gândește altceva decât viața.
Vor fi două tabere la judecată: cei care în viața lor au zis lui Dumnezeu: „facă-se voia Ta” și cei cărora le va zice Dumnezeu: „facă-se voia ta".
Nu există om bun sau rău în ale cărui faceri sau gânduri să nu fie și ceva intuiție dumnezeiască.
La părintele Sofronie totul era axat pe cuvânt. A venit într-o zi cineva la el și i-a spus: „Părinte, dați-mi un cuvânt!” Părintele îi pune mâna pe cap, așa, blând, stă câteva secunde, după care îi spune: „Domnul nu-mi dă niciun cuvânt”. În urma aceste întâmplări, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a afirmat despre părintele Sofronie: „Uite un adevărat creștin, care nu vorbește decât ce-i dă Duhul”.
Pe vremea când slujeam ca diacon îmi spunea să rostesc cuvintele cu luare aminte spunându-mi: „Voi vă dați seama că cuvintele Liturghiei sunt cuvintele prin care Dumnezeu a făurit cerurile și pământurile?" Părintele era mai puțin axat pe latura ceremonială a slujbelor, fiind însetat de înțelegerea cuvintelor.
„Întru inceput era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Era foarte axat pe acest cuvânt. Pentru părintele Sofronie cuvântul era energie făuritoare și spunea că trebuie să trăiești și apoi să dai cuvânt, cuvânt pe care l-ai trăit. Trebuie să trăiești lângă un om care poartă în sine predania parinților, predania apostolilor..
Gândul omului este o energie ce străbate intreg universul.
Părintele Sofronie trăia omenirea ca pe un singur om. Cum putem noi trăi fără de păcat? Noi facem parte din arborele ăsta uriaș care se numește Adam și în arborele ăsta curge sevă otrăvită. Cum putem noi trăi fără de păcat? Știind în sine ce place și ce nu place, ce mângâie și ce nu mângâie, așa să faci celuilalt, ca unui sine. Asta este Biserica, asta este ce trebuie să aflăm noi prin Biserică, să-l trăiești pe celălalt ca însuți pe tine!
Gândul meu este că trebuie să folosim Biserica ca o pistă de decolare. Câtă vreme trăim toate cele din Biserică doar ca o rânduială, vom rămâne numai pe pista de decolare, dar lucruri mult mai mari ne așteaptă, să simți vântul, să știi ce urmărești. Când ajungi să trăiești mai deplin, toare rânduielile Bisericii nu vor fi decât o trambulină din care să faci saltul către viața veșnică.
Când nu știu să mă rog sau ce să cer, Îl întreb pe Dumnezeu: „Doamne, ce vreau?”
N-are nevoie de politețuri Dumnezeu, are nevoie de mine, ăla care sunt. Și dacă eu mă afișez în fața lui Dumnezeu așa cum sunt, are cu cine sta de vorbă Dumnezeu, dar dacă pun tot felul de paravane, n-are cu cine sta de vorbă Dumnezeu.
Ortodoxia este firea omului, când zici om, ar trebui să fie de ajuns pentru a înțelege ce e Ortodoxia. Părintele Sofronie iubea foarte mult simplul și firescul.
Fiind rugat să dea un sfat tinerilor teologi, părintele a răspuns: „Rugați-vă ca Domnul să vă dea dreapta înțelegere în tot ce studiați și în tot ce faceți; câtă vreme ai încă întrebarea dacă preoția este o meserie, nici să nu te atingi de preoție. Să nu faci teologia pentru a obține certificat pentru a deveni preot, așa cum face arhitecura cineva și obtine certificat să fie arhitect. Dacă socotești că ai nevoie să-ți câștigi pâinea, dă la calculatoare, și nu te atinge de preoție. Dar dacă ai un dor...ceva pe linia jertfelniciei, că continui jertfa lui Hristos, atunci mai gândește-te.”
Întrebat fiind cum realizăm că suntem în avion ca să știm când putem decola, părintele a răspuns: „Tu ești avionul, sau trebuie să devii, iar avion devii atunci când ți-e sete de tot ce înseamnă viața Bisericii, când ți-e sete de post, când ți-e sete de rugăciune, când ți-e sete să-ți faci pravila”.

cristiboss56 29.06.2013 23:30:02

Părintele Iosif Vatopedinul – Despre schimbarea minții, curăția minții și îndumnezeire




Trebuie să uiți orice lucru care nu are legătură cu Raiul. Căci în Rai este locuința noastră. Iisus al nostru ne așteaptă pe noi acolo.

Toată viața noastră este preocupată cu legea spirituală. Aceasta este rațiunea pentru care ne-am retras din lume și am renunțat la viața de familie, care în sine nu e un lucru păcătos. Am abandonat acestea pentru a ne exprima iubirea pentru Domnul într-o manieră unică, ascultând de prima poruncă în mod total. Fiind chemați de Domnul, L-am urmat pentru a împlini această poruncă. Ne-am retras din societate și ne-am uitat familiile pentru a urma netulburați această poruncă, fiind preocupați doar de lăuntrul nostru și fiind atenți la semnificația lucrurilor. În acest fel, sperăm să putem nu numai să biruim asupra păcatului propriu-zis, ci și să-l eliminăm imediat ce apare. Aceasta înseamnă nu numai să nu săvârșim păcatul practic, ci să negăm orice asociere mentală a păcatului. Astfel vom putea să împlinim fericirea Mântuitorului: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Iisus al nostru ne-a spus că “ceea ce vine din exterior spre interior nu-l spurcă pe om”. Ceea ce-l spurcă pe om este ceea ce vine din interior: “Căci din inimă vin gândurile rele, uciderile, adulterul, hoțiile, mărturiile mincinoase, blasfemiile” (Matei 15, 19). Acestea sunt lucrurile care înfloresc din inimă și răspândesc răutatea.
Astfel libertatea personalității omului este făcută de rușine. Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu a devenit vicean și corupt. De vreme ce suntem parte a acestei condiții bolnave, ne-am retras din lume din această cauză. Când vorbim despre “lume”, nu vorbim despre “oameni”. “Lumea” este sistemul întreg al sinelui, care conform Sfântului Pavel este “patimă și dorință”. După Sfântul Ioan Evanghelistul, lumea este “dorința cărnii și patima ochilor”, nebunie și în general “slavă deșartă”.
Acum, suntem aici și ne concentrăm toată atenția spre cum să împlinim curăția inimii, de vreme ce e singura cale să vedem pe Dumnezeu, atât cât este posibil pentru orice om să experieze percepția Domnului. Această idee despre renașterea anticipată nu este despre transferarea oamenilor spre o stare beatifică. Aceasta e susținută de dogme străine. După cea de-a doua venire a Dumnezeu Cuvântul, omul nu va fi transferat spre un loc fericit, nici nu va fi restaurat spre o viață mai bună în exil. Biserica noastră nu crede în asemenea lucruri: acestea sunt idei deșarte. Smerirea de sine a Cuvântului Dumnezeu aduce cu sine îndumnezeirea naturii umane. De aceea, dacă omul începe să asculte de voia lui Dumnezeu din această viață, el este ca o persoană care va fi transferată pentru a se uni cu Domnul prin har. Așa cum copiii adoptivi participă la proprietatea tatălui lor, la numele și la personalitatea lui, tot așa deși nu am fost născuți din Domnul, noi am primit același statut ca un copil de sânge, pentru că Domnul ne-a adoptat. De aceea acest lucru este numit îndumnezeire (theanthropismos). Acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne-a adus pe lume. Așa cum el a spus: “Așa cum Tu, Părinte, ești în Mine și Eu întru Tine, ca ei să fie în noi, așa ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor”(Ioan 17, 21-22) și de asemenea “Voiesc ca ei să fie acolo unde Eu sunt, ca să vadă slava Mea”(Ioan 17, 24)și în alt loc “Voi sunteți prietenii dacă faceți ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc slugi” (Ioan 15, 14). Când ucenicii l-au întrebat cum să se roage direct către Tatăl, El le-a zis: “Tatăl nostru care ești în ceruri” (Matei 6, 9).
Totuși, dacă noi dorim să împlinim acest lucru și să intrăm în sânul înfierii, trebuie să fim atenți nu numai să evităm păcatul, ci și să excludem păcatul din mintea noastră, atacând rădăcina păcătuirii. Imediat ce inima noastră este curățită de lucrările diferitelor patimi, care ne formau vechea noastră ființă, Duhul Sfânt intră și se sălășluiește în noi. Fiți atenți la ceea ce spune Iisus: “Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni, și locaș în el vom face”(Ioan 14, 23). El spune “vom face casa noastră”. El nu spune “vom veni și te vom vizita” așa cum vizităm noi pe cineva, ci “vom veni și vom face casa noastră”. Aceasta este îndumnezeirea.
Eliberarea noastră de păcat nu este imediată, ci un proces gradual care seamănă cu creșterea. Prin perseverența noastră, curățirea inimii este atinsă încet și inexplicabil cu ajutorul harului. Prima oară, mintea este curățită și iluminată și apoi ea recunoaște esența lucrurilor și nu mai este în înșelare. După ce gândurile noastre sunt folosite corect și împlinirea poruncilor este săvârșită exact, inima este purificată. Harul dumnezeiesc intră și rămâne permanenet în om și îl face cu adevărat purtător de Dumnezeu (teofor). O astfel de persoană, deși încă trăiește, a trecut “de la moarte la viață”. Aceasta este sfințirea. Nicio lege naturală nu mai are nicio relevanță în acesta. El comunică permanent cu harul dumnezeiesc și intră în starea în care este “mai presus de fire” și primește fie darul înțelepciunii, fie al profeției. Nu îi este frică de nicio boală sau pericol, pentru că este ocrotit de harul dumnezeiesc, fiind transferat în starea de înfiere. Când vine timpul să părăsească lumea, el va câștiga trofeele făgăduite lui de Hristos.
În aceste zile, dacă ești puțin mai conștient, vei putea să percepi efectul Harului puțin mai clar. Bătrânul nostru binecuvântat spunea că Iisus al nostru dăruiește din belșug darurile Sale în zilele marilor sărbători, ca o binecuvântare specială. Dar există o rațiune pentru care trebuie să fim sau nu mai atenți? Aceasta este ținta noastră! Cum este posibil să nu ne stăruim să devenim mai pioși și zeloși și răbdători și iubitori adevărați ai lui Iisus, dacă noi credem că El este Cel care ne-a chemat să-L urmăm, rânduindu-ne și răscumpărându-ne pe noi? Singurul lucru care a mai rămas este pentru Milostivirea Sa să ne slăvească în timpul ultimei ore înainte de a pleca din această lume.
Iată, suntem cât pe ce să intrăm în „chilia” (cămara) noastră, să închidem ușa și să ne rugăm și să mărturisim și să îngenunchem în fața Domnului nostru. Suntem aproape de a aduce rugăciunile inimii și sufletului nostru și voința și intenția și faptele în fața Domnului nostru, care a dat făgăduință păcătoșilor. Trebuie să îngenunchezi în fața Domnului cu blândețe, smerenie și bunătate. Aceasta este cel mai tainic mod de a schimba personalitatea noastră și de a aduce creșterea spirituală și schimbările: „Aceasta este schimbarea Dreptei Celui Preaînalt” (Psalm 77, 10). Asemenea schimbări vor modifica pe omul cărnii, pe păcătos, pe omul îmbrăcat în haine trupești într-o ființă spirituală, pe care îngerii îl înconjură pentru a-l ocroti. Îngerii privesc la aceste ființe bune, spirituale, încercând să biruie legea gravității și să se înalțe la altarul ceresc unde Iisus al nostru „a intrat odată pentru totdeauna în altar, obținând o mântuire veșnică pentru noi” (Evrei 9, 12).
Trebuie să uiți orice lucru care nu are legătură cu Raiul. Căci în Rai este locuința noastră. Iisus al nostru ne așteaptă pe noi acolo. „Și dacă Mă duc și vă pregătesc loc, iarăși voi veni, și vă voi primi, ca acolo unde sunt Eu, voi să fiți” (Ioan 14, 3). Este vreo inimă care va înțelege aceste cuvinte și să nu se întoarcă, chiar dacă ar fi făcută din granit? Atoate-iubirea Lui inexplicabilă nu se sfârșește cu smerenia Sa dumnezeiască și cu pogorârea sa pe pământ printre noi, fiind îmbrăcat în smerenia și slăbiciunile noastre. Dar, chiar dacă El rămâne în sânurile Tatălui „în toată slava Lui”, el își amintește de noi și de promisiunile Lui: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14, 18) și „iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).
Să începem cu toții întrecerea spirituală pentru a aspira la biruință. Acest lucru este vrednic de laudă. „Acesta este neamul celor ce-L caută de Domnul” (Psalmul 24, 6).


Traducerea și adaptarea din limba engleză: Pr. Ioan Valentin Istrati
Sursă: traducere din limba greacă de Olga Konari Kokkinou, din cartea"Γέροντος Ιωσήφ Βατοπαιδινού, Διδαχές από τον Άθωνα", Εκδόσεις ‘Το Αγιον Όρος’ Θεσσαλονίκη, 1989.

cristiboss56 11.07.2013 22:20:11

Chemarea Numelui Domnului
 
sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt.

Dumnezeu nu încearcă niciodată să constrângă în vreun fel voința omului, dar nici noi nu putem să-L obligăm să facă orice. În rugăciunea noastră, tindem să stăm înaintea lui Dumnezeu în unitatea și integritatea ființei noastre, mai ales cu mintea unită cu inima. Pentru a realiza această fericită unire a celor două puteri principale ale personalității noastre, noi nu apelăm la nici un procedeu artificial (psihotehnic). La început obișnuim mintea să persevereze cu atenție în rugăciune, așa cum ne învață Părinții, adică să pronunțăm Numele lui Iisus Hristos și celelalte cuvinte ale rugăciunii cu trezvie. A chema cu atenție numele Domnului și a te osteni în fiecare zi să trăiești în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minții și a inimii într-o singură activitate.
În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt. Experiența de veacuri a arătat că unirea minții cu inima realizată într-o manieră psihotehnică n-a durat niciodată multă vreme. Și ceea ce este și mai grav, ea nu unește niciodată duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu. Ori noi ne punem problema mântuirii în sensul ei cel mai adânc. Iar pentru aceasta toată firea noastră trebuie reînnoită, din trupească trebuie să devină duhovnicească. Atunci când Domnul ne află în stare de a-I primi harul, El nu întârzie niciodată să răspundă umilei noastre chemări. Uneori, venirea Sa ne copleșește într-o așa măsură încât inima și mintea noastră sunt în întregime dăruite doar Lui; această lume văzută cedează astfel locul unei realități de alt ordin, superior. Mintea încetează de a mai gândi discursiv, devine toată cuprinsă de atenție. Inima intră într-o stare greu de descris: ea este pătrunsă de pocăință, însă de o pocăință de viață dătătoare. În același timp și răsuflarea se oprește. Dumnezeu umple totul și, astfel, omul întreg - duh-minte, inimă-sentiment și chiar trupul, nu trăiește decât pentru Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește pre noi și lumea ta!
Numele dumnezeiesc, revelat oamenilor, a servit drept legătură între noi și Dumnezeu. Prin Numele lui Dumnezeu, sau mai bine zis, prin Numele dumnezeiești, se plinesc în Biserică toate tainele. Orice activitate trebuie plinită „în numele Domnului”. Prin chemarea Numelui Domnului, prezența sa devine vie, perceptibilă în mod continuu. Atât timp cât lucrarea noastră se realizează după voia Domnului, inima noastră este în pace, însă ori de câte ori deviem de la Adevăr, ea încearcă o anume rușine. Astfel că, prin rugăciune, noi realizăm un atent control lăuntric asupra fiecărei mișcări a duhului nostru; nici un gând, nici un cuvânt nu-i scapă. Această consecință a rugăciunii neîncetate permite să reducem la minim păcatele noastre. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul Dumnezeului Celui viu, miluiește-ne pre noi!

(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)

cristiboss56 12.07.2013 21:40:50

Acolo unde te afli, prin străinătăți...
 
Acolo unde te afli, să crezi că Dumnezeu nu este departe de tine, ci te vede, te urmărește. Fii cu luare-aminte să nu-L întristezi, căci atunci când călcăm poruncile Lui se întristează, își întoarce fața de la noi și ne pedepsește pentru a ne instrui.

Fiul meu duhovnicesc întru Hristos,
Acolo unde te afli, departe de părinți, rude, patrie, trebuie să știi că nu ești departe de Dumnezeu, Tatăl ceresc, care este pretutindeni prezent. Și când Îl iubești, Îl cinstești, Îl slăvești, și Acela te va iubi, cinsti și slăvi. Când nu păzești poruncile Lui, nu-L iubești.
Așadar, acolo unde te afli, să crezi că Dumnezeu nu este departe de tine, ci te vede, te urmărește. Fii cu luare-aminte să nu-L întristezi, căci atunci când călcăm poruncile Lui se întristează, își întoarce fața de la noi și ne pedepsește pentru a ne instrui. Creștinul, oriunde s-ar afla, chiar și la capătul lumii, este dator să se roage, să postească în zilele rânduite și dacă nu are biserică, în ceasul în care se face Sfânta Liturghie, Vecernia, să se roage.
Despre tatăl tău care înjură, ai dreptate să te necăjești, dar nu ești responsabil pentru asta, de vreme ce i-ai spus de două-trei ori și nu încetează cu blasfemia. Lasă-l în pace și să te rogi ca Dumnezeu să-L lumineze să nu mai hulească. Dar trebuie ca și el să se strunească pe sine; căci dacă nu vrea să se strunească, nu va înceta niciodată și, din păcate, va merge în focul cel veșnic. Iar tu, dacă faci binele în viață, vei merge în rai.
Harul Domnului să ne lumineze pe toți, și pe tatăl tău, să ne pocăim și să săvârșim fapte bune (așa cum vrea Dumnezeu), ca să mergem toți în Împărăția Cerurilor.
Pentru a te păzi de primejdiile străinătății, fiule, ca un tată blând, îți voi da câteva sfaturi părintești pe care, dacă le asculți și le împlinești, îți vei izbăvi sufletul, care valorează mai mult decât lumea întreagă; „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei 16,26).
Primul sfat și totodată poruncă: Să-L iubești pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima, din toate puterile și cugetul tău; să-L ai mereu în minte și să fii atent să păzești toate poruncile Lui.
Al doilea sfat: Să-i iubești pe toți oamenii, chiar și pe cei care te dușmănesc și te urăsc; iar celor care-ți fac rău, tu să le faci bine, ca să devii fiu al lui Dumnezeu.
Al treilea sfat: Să mergi regulat la biserica ortodoxă, cu multă râvnă, și să asculți cu evlavie Sfânta Liturghie, fragmentele care se citesc, imnurile sfinte și psalmii rostiți de preoți și psalți. Să-ți aduni mintea și s-o ții aproape de Dumnezeu, de cuvintele și cântările sfinte, și să te gândești că te afli chiar în ceruri. Să cauți un duhovnic virtuos și bun la care să te spovedești, și să te împărtășești cu Preacuratele Taine cu frică, credință și iubire.
Al patrulea sfat: Să citești des Sfintele Scripturi, Evanghelia, viețile Sfinților și alte cărți de folos pentru suflet. Să eviți tovărășiile rele cu oameni necredincioși, necuvioși și îngâmfați. Să nu te duci la teatre, cinematografe, centre de distracție, discoteci, cazinouri etc. Să fii mereu cu luare-aminte și să postești în zilele rânduite de Biserică, cu discernământ.
Să-ți aduci aminte de moarte și de judecata de apoi, să te ferești de tot răul și să săvârșești ceea ce este bun și virtuos înaintea Domnului.
Acestea să le scrii și să le lași copiilor tăi.
Aceste sfaturi ale mele și orice alt lucru bun să le păzești, pentru a te învrednici să mergi în Împărăția Cerurilor.
Sursa :

(Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, 2007, p. 29)

cristiboss56 13.07.2013 22:56:36

Când doi oameni se întâlnesc...
 
Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există și iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubești!”, „Te iubesc pentru că mă iubești!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubește prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere știut și asumat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ți le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o așteptare activă, să ai urechi de auzit și ochi de văzut, minte de străvăzut și, mai ales, inimă curată.
Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare și o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condițiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi întrebați, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înșine în această viață, cât am risipit și cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebați în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoțire și posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condițiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.
Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ținem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii și a libertății este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unul pe altul! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtășire nu cu împuținare, ci, dimpotrivă, cu sporire.
Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată și mai dispusă jertfei de sine. Viața, poate și o anumită experiență livrescă, îl învață pe om că reciprocitatea în iubire absolută este un lucru cu totul excepțional (este un dar pe care ți-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare și gratuită) și că mai important îi este ființei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viața, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalți. Câtă nesfârșită bucurie, atunci, și în cele mai simple, în cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent și tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuși, și de mărturia iubirii. De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubești?” (Ioan 21,15). Oare nu știa El, Care este Atotștiutor și Atoateștiutor, nu știa El prea bine că ucenicul Său îl iubește? Însușindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.
Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există și iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubești!”, „Te iubesc pentru că mă iubești!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubește prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere știut și asumat.
Este o știință aceea de a dărui cum se cuvine, fără să lași celuilalt apăsarea de a se simți dator, dar este o știință cel puțin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruiește să-și împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se învețe acestea toate? Acasă? In școli? Din cărți? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puțin sau mai mult. Dar mai bine și mai bine se învață iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde și se dăruiește prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veșnic îmbrățișând și veșnic îmbrățișat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ și sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă și să se sfârșească toată învățătura noastră. Aleluia!


(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Doxologia, 2012, p. 319-320)

cristiboss56 16.07.2013 21:49:13

Cuvântul părintelui Rafail Noica
 
Suntem recolta Domnului
Iubirea include toate virtuțile, însă noi avem o abordare diferită a iubirii, nu în sensul în care Dumnezeu o înțelege. Iar scopul vieții noastre este acela de a pătrunde în mintea Lui Dumnezeu, de a-I înțelege creația și care anume este scopul ei. În urma acestei înțelegeri devenim martorii miracolului creației. În istorie, generațiile se nasc din strămoși, părinți, prooroci, mucenici și tot felul de oameni care ne sunt aproape. Iar cu fiecare generație, Dumnezeu ne seceră. Spre exemplu, toată viața am fost tânăr și apoi, dintr-odată, nu știu ce s-a întâmplat, dar am ajuns la sfârșitul generației mele. Cine va fi următorul dintre noi care va pleca? Suntem recolta Domnului, când ajungem la sfârșitul vieții noastre și ne cheamă la Dânsul. Fiecare ființă umană se naște, petrece o vreme în această viață, iar apoi Dumnezeu ne cheamă la El, gândindu-Se doar la un singur lucru, și anume, cum să ne aducă pe noi în viața Sa. Unicul lucru valoros în această viață este să-L înțelegem pe Dumnezeu și planul Său.
Viața pe care n-o trăim
Ce este această viață pe care n-o trăim acum? Trebuie să recunoaștem că încă nu trăim viața adevărată. Cea de acum este un început în care luăm deciziile ce ne vor duce în viața adevărată. După căderea omului, scopul vieții nu este acela de a cunoaște șarpele lui Adam, ci acela de a face diferența între bine și rău. Să distingem binele de rău și să alegem binele, deoarece răul nu reprezintă o alegere. Ce este răul? Răul nu există, deoarece numai creația lui Dumnezeu există, iar El nu a creat răul. Și atunci ce este, totuși, răul? Ei, bine, răul este o denaturare a binelui pe care Dumnezeu l-a creat. Răul este o minciună, iar dacă oamenii trăiesc în această minciună, înseamnă că ei trăiesc în ceva ce nu există. Ce se va întâmpla cu ei când vor trece la cele veșnice? Vor rămâne în această minciună? Oare vom fi așa cum se spune în Apocalipsă despre fiară, "că era și nu este, măcar că este"? Ce înseamnă asta? Aici este minciuna. Să vi le spun și altfel… Viața este ca verbul "a fi", doar că nu am ajuns încă în "a fi", ci doar "existăm" momentan. Ce înseamnă a exista? Viața noastră reprezintă un început și, din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există așa cum spun ateii, ci El este însăși existența. Dumnezeu "este" dintru început, El Însuși este începutul. Dumnezeu este existență, El este calea ce duce spre "a fi", întru Adevăr. Trebuie să înțelegem poruncile nu doar ca pe norme etice, dar și pe ca un mod de a trăi, de a merge către Adevărul vieții, ca ceea ce ne conduce către acest fel adevărat de "a fi". În special în Evanghelia după Ioan, Hristos zice de multe ori că viața veșnică este Cuvântul Tatălui. Cuvântul Domnului este Însuși Hristos. Așadar, Cuvântul Domnului este ipostatic, e o persoană. Cândva vom fi capabili să înțelegem acest lucru, însă nu acum, dar este, într-adevar, ceva extraordinar să putem înțelege acest lucru înainte de a muri, să putem merge până în adâncurile sensurilor vieții înainte de a muri. Dar voi vorbi despre asta mai târziu.
Numele este semnificația acelei persoane
Ce înseamnă că Dumnezeu "este", că El "nu exista", ci "Este"? E mai presus de existență. Prima dată când Domnul Și-a dat nume Lui Însuși a fost față de Moise. Înaintea lui Moise, cei puțini care Îl cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Evreii Îl știau drept Dumnezeu, "Părintele nostru". Dar și alte neamuri de alte credințe Îl recunoașteau ca Părinte. Însă proorocul Moise este cel care vrea să știe cine este acest Părinte și Îl întreabă ce să răspundă poporului atunci când va fi întrebat de Cine a fost trimis să-i salveze din robia egipteană, Cine voi spune că i-a salvat? Care Ți-e numele? Ce înseamnă un nume? Un nume este mai important decât modul în care poți numi pe cineva, reprezintă esența acelei persoane. Când Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, i-a schimbat și numele. Prin urmare, Numele Domnului reprezintă o descoperire a ceea ce Dumnezeu este. Astfel, momentul în care alegem nume pruncilor este cu atât mai important, deoarece numele reprezintă semnificația acelei persoane, nu doar o modalitate de a o striga. Întorcându-ne, Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: "Eu sunt "Cel ce este"". Mii de ani mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan a mai adăugat ceva, ce a pus în seama revelației Sfântului Duh: Dumnezeu este Iubirea. Iar această Iubire face parte din Numele Domnului.
Să murim fără a muri
Ce înseamnă iubirea? Fără ea, suntem simpli indivizi, altfel spus, individualismul umanității. Dobândind iubirea, devenim persoane, adică indivizi care pot trăi veșnic. Așadar, scopul vieții noastre este acela de a câștiga iubirea, această esență ce reprezintă începutul vieții veșnice. Dragostea adevărată nu cunoaște moarte. Ea cuprinde toate virtuțile și atunci când câștigăm o virtute, ca smerenia sau ascultarea, celelalte se adaugă și ele. Toate virtuțile ne duc la dragoste, iubirea este sfârșitul. Ajunși aici, putem muri fără a muri. Părintele Sofronie, ajuns la sfârșitul vieții sale, nu mai putea merge, fizic era vrednic de milă, dar din punct de vedere spiritual era plin de viață. În acele zile începea orice cuvânt cu: "Nu știu cum de mai sunt în viață… Sunt bucuros că Domnul m-a lăsat în viață până acum". Obișnuia să vorbească despre moarte în fiecare seară, spunând că un om nu poate muri. Așteptăm, așa cum spunem în Crez, "viața veșnică". Ce înseamnă credința în viața veșnică? Credința este iubire, este o condiție a esenței în care putem vedea dincolo de moarte. Credința vede dincolo de cele văzute, în cele nevăzute. Credința este o energie, este iubire. Și chiar o iubire mică fiind, Domnul Care este Iubire răspunde la această iubire. Vorbim despre credință, nădejde și iubire. Trăind în nădejde, câștigăm credința și începem să-L vedem pe acest Dumnezeu nevăzut. Începem să ne comportăm potrivit credinței și să înțelegem că acest Dumnezeu Care nu exista se poartă cu noi de parcă ar exista. Credința crește și începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Speranța că nu mor, că Dumnezeu mă iubește, deși sunt un păcătos. Și în această nădejde asceza noastră față de Dumnezeu devine mai puternică, deoarece deja avem credință. Am arătat, iată, cum credința poate transcende moartea, însă la acest stadiu nu doar simțim ceva pentru că avem nădejde, ci putem alerga mai repede, devenim mai sprinteni. Nădejdea ne-a adus undeva, iar acest undeva este iubirea. Și iubirea este desăvârșirea. Calătoria vieții noastre este un drum al neîmplinirii, iar la sfârșitul lui trebuie să fie atunci când devenim maturi prin obținerea gustului iubirii spre a renaște în cealaltă viață. Trebuie să fim în Dumnezeu începând cu această viață. Întregul sens al vieții noastre constă în a găsi drumul către acea călătorie a eternității. Să ne pocăim, să scăpăm de moarte și din această minciună, din nașterea ce nu naște și din această existență care nu există. De ce nu există moarte pentru cei care merg pe calea cea dreaptă către această altă viață? Trebuie să ajungem în acea stare, încât lumea în care trăim să ne devină străină, să dorim să o abandonăm, chiar și pe cei dragi, gândind că această abandonare e temporară și îi vom reîntâlni. Stareții nu ne-au abandonat la plecarea lor din această lume, ne privesc pe noi toți, se roagă pentru noi și ne vom întâlni cu ei din nou. Mulți dintre noi i-am reîntâlnit într-un anumit fel. Așa cum Sfântul Siluan spunea, ei ne văd cum trăim, sunt asemeni lui Dumnezeu. Nu e vorba de desăvârșire, ci așteaptă învierea morților.


<<va continua>>

cristiboss56 17.07.2013 21:01:44

Cuvântul părintelui Rafail Noica ( continuare )
 
Comorile lui Hristos
Ce este învierea? Este învierea trupurilor noastre? Cum așa? Dumnezeu va readuce la viață trupurile noastre. Ce cântăm atunci când îi îngropăm pe cei dragi nouă? Spunem: "Al Domnului este pământul și plinirea lui". Ce semnificație are împlinirea pământului? Înseamnă a-l hrăni cu rămășițele noastre. Pământul nu-i este de nici un folos Domnului, nu are nevoie de el pentru a mânca salată. Pentru Dumnezeu, pământul suntem noi. Și așa cum noi îngropăm comori în pământ pentru a le feri de hoți, Dumnezeu face și El ceva similar. Trupurile noastre păcătoase reprezintă o comoară pentru Dumnezeu, pe care El o ascunde sub pământ până la ziua învierii, când ne vom bucura cu o bucurie de neimaginat. Dă-ne Doamne un dram de nădejde!
Părintele Sofronie spunea că trăim timpuri în care poate oamenii se pot mântui doar cu nădejdea la vreme de necaz. Omenirea nu mai are speranță și fără harul lui Dumnezeu nu mai știm ce este nădejdea adevărată. Cunoaștem suferința încă din pântecele mamei noastre și suferința nu poate privi către înviere. Nădăjduiesc însă că Domnul va avea milă și că voi fi salvat, chiar dacă nu mă văd înviat.
După Primul Război Mondial omenirea și-a pierdut din har, iar după cel de-al doilea, a rămas cu și mai puțin. Suferința a pătruns în firea noastră. Așadar, în această lume pierdută, singurul lucru ce-l pot spune celor mulți este să aibă nădejde, căci Dumnezeu este omnipotent și ne iubește.
Cu un pas în Adevăr
Am mai înțeles ceva din cuvintele Sfântului Siluan, ceva ce este mai aproape de nivelul nostru, iar în toate momentele grele ale vieții să amintim de această învățătură: lumea aceasta nu este o lume a deznădejdii. Trăim și noi un iad, iar acesta este la nivelul vieții noastre. Poate că tocmai atunci Hristos e mai aproape de noi, când ne simțim pierduți, căci prin cruce a venit în viețile noastre în care trăim iadul. Și atunci trebuie să-l găsim pe Hristos. Vă spun aceasta din ceea ce am observat din viața mea.
Ce este oare iadul? Iadul este păcatul. Când suntem în iad, Domnul ne este alături. De câte ori păcătuim, nu facem ceva nou, suntem păcătoși, asta e natura noastră de a fi. Dar dacă înțelegem că suntem păcătoși, începem să intrăm în adevăr. Să conștientizăm aceasta, că suntem păcătoși și departe de Dumnezeu. Și când am acceptat acest fapt, Domnul, care este Adevărul, ni se alătură și putem simți învierea noastră, căci Domnul merge alături de noi.
Cândva, un copil de vreo 7 ani a venit la mine pentru spovedanie. A venit cu teamă. Copilul făcuse o greșeală mică, însă o vedea ca pe una însemnată. I-am citit rugăciunea și s-a bucurat atât de mult, încât la ieșirea din biserică mi-a spus: "Părinte, acum pot să alerg, dar nu pot doar alerga, ci chiar să zbor!" Mare taină, până și în necaz a dat dovadă de credință, realizând că trebuie să se spovedească. Copilul a înțeles că este un păcătos și a acceptat acest lucru. Adevărul constă în faptul că aparținem iadului și că nu poate fi nici o milă pentru noi deoarece suntem păcătoși. Însă Adevărul are pentru noi un nume, și anume Hristos, Cuvântul Lui Dumnezeu, care este Adevărul. Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos e aproape de noi. Mântuirea noastră e lucrarea Domnului, și El face toată munca cea grea. Nouă ne rămâne doar să alegem. Sunt păcătos, am un gând rău, știu că nu e bun și mai văd că nu pot avea binele și nu pot fi binele. Dar dacă îi spun Domnului, îmi va arăta următorul pas al călătoriei mele.
Să ne rugăm pentru bine
Într-o scriere se spune: pentru om, a-și vedea propriul păcat înseamnă începutul vederii Adevărului, iar aceasta se poate produce prin Sfânta Spovedanie. Observăm că suntem păcătoși, dar mai important este să vedem păcatul ce-l facem. Să-l vedem și să respingem cele rele, alegând binele. Și chiar dacă nu-l putem obține, să-l întâmpinăm cu speranță, să ne rugăm pentru bine. Asta înseamnă rugăciunea.
Așadar, prin mărturisirea păcatelor respingem răul. Nu putem ieși din păcat, deși ne dorim binele pe care nu-l putem face și nu ne dorim răul pe care îl facem. Există în noi o forță ce ne împinge să facem răul ce nu-l dorim, însă lucrul măreț este că nu vrem răul și că vrem Cuvântul Domnului.


<<va continua>>

cristiboss56 19.07.2013 20:43:36

Cuvântul părintelui Rafail Noica ( continuare )
 
Iubirea nu abandonează
Cel mai măreț lucru acum este a păstra învățătura Sfântului Siluan precum o ancoră a nădejdii. Iubirea Domnului e așa cum cântăm și în paraclis. Dragostea nu abandonează, El nu a abandonat niciodată pe nimeni. Cei pierduți l-au părăsit pe Domnul, dar El n-a părăsit niciodată pe nimeni. Iubirea Lui Dumnezeu se schimbă și nu poate fi alterată, iubirea Sa nu poate abandona. În cele mai grele momente, Dumnezeu ne este alături și nădăjduim că Dumnezeu ne va da în orice situație învățăturile de care avem nevoie. Poate vom descoperi că Dumnezeu ne este mai aproape la vreme de necaz decât în momentele de bucurie.
Vă rog să nădăjduiți pentru mine, și eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii. Astfel ne vom continua călătoria. Ne vom despărți cândva, dar nu știu cine va fi următorul care va pleca. Moartea este tragică, însă nu este nici o tragedie în ea. Dumnezeu este atotputernic, iar acesta este lucrul sensibil în ce-L privește. Domnul să vă ajute în toate suferințele voastre și să vă bucure, nădăjduind că vom fi cu toții împreună la poarta Raiului pentru a trăi viața veșnică!
Iadul Sfântului Siluan
Putem lua aminte la călătoriile marilor părinți Siluan și Sofronie. Sfântul Siluan L-a întrebat pe Dumnezeu: "De ce diavolul nu mă lasă să mă rog cu mintea curată?". Și Domnul i-a răspuns: "Cei mândri suferă de la draci". Starețul se ruga de 15 ani, iar acesta a fost singurul răspuns al Domnului după toată această vreme. Și i-a zis Domnului: "Sufletul meu a văzut că ești milostiv, învață-mă ce să fac". Iar Domnul îi răspunde: "Ai spus că sunt milostiv și că sufletul tău M-a cunoscut, crede-te mie și nădăjduiește". Viața e o călătorie în care trebuie să ne încredem Domnului. Și Sfântul Siluan a ascultat Cuvântul Domnului și a început să se roage și să cânte, că va rămâne în întuneric pe vecie, zicând: "Mintea mi s-a curățit de diavoli și de gânduri păcătoase".
Gândurile păcătoase au drept sursă duhurile rele. Dumnezeu a spus să avem credință în El până și în iad. Sfântul Siluan așa a făcut, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale și astfel s-a mântuit. Și-a parcurs călătoria vieții și îi rămăsese un singur lucru de înfrânt - propria mândrie, iar Domnul i-a arătat cum să o învingă. Părintele Sofronie ne-a zis de multe ori să nu facem asemeni Sfântului Siluan, să nu ne imaginăm în iad, căci aceasta nu este măsura noastră, ci calea perfecțiunii. Cei care au făcut astfel s-au îmbolnăvit. Fantezii ale mândriei!
Să adăugăm celule duhovnicești sufletelor noastre
Vă mai spun că există trei perioade în viața omului: timpul petrecut în pântecele mamei, timpul ce-l petrecem acum și veșnicia. În pântecele mamei celulele cresc până ajung la maturitate și pot ieși în această lume. Așadar, viața noastră nu este viață, ci un fel de perioadă de gestație până ce vom fi renăscuți în cealaltă lume. Mama noastră spirituală este Biserica. Suntem în pântecele Bisericii, însă nu știm care e adevărata lume, așa cum nici fătul nu știe că se află în pântecele mamei până în momentul nașterii. Creșterea noastră în pântece se face cu poruncile Domnului. Astfel adăugăm celule duhovnicești sufletelor noastre. Și când ne vom naște din nou, în altă lume, vom ieși din trupurile noastre care vor ajunge în pământ, dar sufletele vor trăi. Căci sufletele sunt trupuri duhovnicești. Până vom redobândi trupurile pentru a trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc. Pentru a ajunge la această stare de ființare avem de împlinit o condiție. Și aceasta este iubirea. Ea cuprinde totul, văz, auz și tot ce este important în lumea aceasta. Așadar, venim în această lume. Mediul nostru înconjurător din uter a fost apa și trecem la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. După cum vedeți, are logică.

cristiboss56 22.07.2013 21:53:22

Cârtirea
 
Cârtirea este ca bruma de toamnă care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puțini înțeleg cât de pierzătoare pentru suflet este cârtirea.

Avem un vrăjmaș cumplit, care caută să strice tot ce e bine si să facă rău. Acesta este diavoul. El l-a mințit pe Adam în Rai că va ajunge dumnezeu dacă va gusta din roadele cele oprite ale pomului cunoștinței binelui și răului. Adam a gustat, a cunoscut răul, a pierdut binele și nu s-a făcut dumnezeu, ci a căzut mai jos decât dobitoacele, în unele privințe.
Astfel, diavolul i-a insuflat neascultare față de Dumnezeu, Care îi dăduse poruncă să nu mănânce din acest pom, și astfel l-a dus la pierzanie. Iar acum, când Dumnezeu ne trimite iarăși suferințele spre binele nostru, diavolul caută să strice și acest bine, încât nici din ele să nu avem folos, ci numai vătămare sufletului nostru.
Dar cum caută să facă el aceasta? Viclene si subțiri sunt mrejele Celui Viclean. Când Dumnezeu ne trimite suferințe spre înțelepțirea noastră, ca să ne atragă către Sine și să ne despartă de Cel Viclean, diavolul ne învață să cârtim împotriva lui Dumnezeu și prin aceasta, în mijlocul suferințelor, ne ține în puterea sa.
Astfel, el își atinge un îndoit țel întunecat: vom rămâne și aici în suferințe, căci nu avem putere să le îndepărtăm, vom fi și în veacul ce va să vină în chinurile iadului, căci am cârtit - și, prin cârtire, am pierdut roadele suferințelor.
Cârtirea este ca bruma de toamnă care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puțini înțeleg cât de pierzătoare pentru suflet este cârtirea. Aproape toți osocotesc un păcat mic. De fapt, se poate să aibă înfățișarea unui păcat mic, dar are multe urmări triste.
În vremea toamnei, înainte să cadă bruma, grădinarii cei bătrâni și iscusiți, văzând semnele răcirii vremii, își cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii și roșiile. Tinerii râd: „De ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineața următoare,însă, văd că a dat prima brumă și a prăpădit grădinile. Rup un ardei, caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava, nu poate fi mâncat! Puțină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor osteneli...
La fel, și cârtirea mănează toate virtuțile sufletului și face amare toate roadele pline de har ale suferințelor. Adeseori, cârtirea poate ajunge, din înrâurirea diavolului, la nemulțumire și chiar la hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu ați văzut, oare, oameni nefericiți, aflați în suferință, căzuți la pat, care mult timp, cu îndelungă-răbdare și-au purtat crucea, dar din insuflarea diavolului, dintr-o dată, încep să cârtească, să fie nemulțumiți, și chiar să-l hulească pe Dumnezeu? Sărmanii, prin aceasta nu-și ușurează soarta, ci dimpotrivă, și-o fac mai rea, căci suferă și aici, și în veacul ce va să vină se vor chinui din pricina hulelor împotriva Ziditorului, dacă nu se pocăiesc de acest păcat mare a lor.
Diavolul i-a prins în mrejele sale și-i ține strâns, dacă nu se vor desprinde cu putere din ghearele lui.


(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 257)

cristiboss56 23.07.2013 23:32:46

Să știți că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă.


Să știți că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun și-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează și cearta-i gata. Zice că erau într-o pustie doi călugări și tare bine se înțelegeau unul cu altul. Și unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm și noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Și celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă știu certa. Și celălat o zis: Hai, că te învăț eu. Și l-o învățat. Zice: Punem între noi o cărămidă și tu să zici: Cărămida asta-i a mea și eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, și din asta se face început de ceartă. Și așa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Și celălalt o zis: No dacă-i a ta, ia-o și te du cu ea cu tot! Și n-o mai fost nici o ceartă. Bineînțeles că asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, așa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă așa cum le vine.
Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că și din pricina sărăciei, și din pricina necazurilor vin certurile. Și mi se intamplă și acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Și eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certați, le rezolvați, treceți de lipsuri prin ceartă? Și toți mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câștigi nici un ban când te cerți, nu realizezi nici un avantaj când nu ești în limitele bunei cuviințe. Așa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulțumire și mult negativ în viața de toate zilele.


(Extras din Părintele Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie)

cristiboss56 24.07.2013 22:47:53

Rugăciunea lui Iisus
 
sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



Este teribil acest fapt: această rugăciune ne coboară în adâncurile întunericului sălășluit înlăuntrul nostru după care ne unește cu Duhul Sfânt și ne dă, încă de aici, de pe pământ, să trăim veșnicia.

Putem vorbi despre rugăciunea lui Iisus chiar folosind termeni din Sfânta Scriptură și termeni din scrierile Sfinților Părinți. Mai exact, ea este foc mistuitor, este lumină care ne luminează mintea și o face înțelegătoare și capabilă să vadă de departe ceea ce se petrece înlăuntru. Îi pot fi aplicate pe bună dreptate cuvintele din Epistola către Evrei: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii. Și nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite, pentru ochii Celui în fața Căruia noi vom da socoteală.” Practicarea acestei rugăciuni ne face să descoperim nenumărate puteri sălășluite în univers; ea provoacă împotriva noastră o luptă feroce din partea acestor puteri cosmice, sau mai bine zis, din partea „stăpânitorilor întunericului acestui veac, din partea duhurilor răutății, care sunt în văzduh.” Totuși, victoria se obține printr-o pocăință ce merge până la ura de sine. Felul acestei lupte este descris în Apocalipsa Sfântului Ioan: „Și ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și nu și-au iubit sufletul lor, până la moarte.”
Însoțită de o pocăință înflăcărată, această rugăciune ridică duhul omului în sfere situate în afara granițelor înțelepciunii învățaților acestei lumi. Este teribil acest fapt: această rugăciune ne coboară în adâncurile întunericului sălășluit înlăuntrul nostru după care ne unește cu Duhul Sfânt și ne dă, încă de aici, de pe pământ, să trăim veșnicia. În toate timpurile, părinții duhovnicești au fost uluiți de măreția acestui dar oferit lumii căzute. Doamne, Iisuse Hristoase, Singurule Adevărat Mântuitor, mântuiește pre noi și lumea Ta!
(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)

cristiboss56 25.07.2013 22:59:09

Omul răbdării iese întotdeauna câștigat
 
Sursa: http://theomitoros.blogspot.ro/2012/...g-post_30.html



Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria.

„Aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu să dobândiți făgăduința” (Evr. 10, 36).
Cei care rabdă fără cârtire și cu stăpânire de sine rămân credincioși voii lui Dumnezeu. Și aceia care rămân credincioși voii Lui vor primi răsplata pe care le-a făgăduit-o Hristos, Împărăția cerurilor. Răbdarea în încercări este un mijloc sigur pentru a ne uni cu Dumnezeu. Pe cât cârtirea ne desparte de Dumnezeu, pe atât răbdarea ne călește unirea cu El. Dacă, așadar, răbdăm cu mulțumire toate încercările pentru harul Lui, ne va răsplăti pe noi cu fericirea veșnică. Prin necaz și răbdare ajungem în tărâmul adevăratei cunoștințe și ne curățim de mulțimea păcatelor noastre.
Omul trebuie să privească și să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu. Să ne amintim minunile Lui cele din veac și ajutorul Lui dat sfinților Lui, să ne amintim că nici într-o nevoie, nici într-un necaz nu ne lasă Dumnezeu și, mai ales, niciodată nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre. Și de aceea avem nevoie să purtăm cu curaj crucea noastră și toate necazurile ce ni se întâmplă să le răbdăm cu recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu. Căci potrivit Apostolului : „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția cerurilor” (Fapte, 14, 22) Prin această cale strâmtă și îngustă vom ajunge la cea mai înaltă desăvârșire a răbdării: „Răbdând am așteptat pe Domnul și a luat aminte la mine și a auzit rugăciunea mea” (Ps. 39, 1). Domnul primește ca pe o jertfă bineprimită răbdarea curajoasă, dar Își întoarce fața de la împuținarea sufletului. Oamenii răbdării merg cu credință pe urmele Lui, iar cei fricoși și puțini la suflet se îndepărtează de El.
Zicea un bătrân ucenicilor lui: „Nu mai înaintăm astăzi în virtute, nici nu mai reușim vreodată să ajungem la măsurile părinților din vechime pentru că nu avem răbdare să terminăm lucrul pe care l-am început. Dorim să dobândim harisme, dar fără osteneală, și de aceea așa de ușor alunecăm spre rău”. Care om, rănit fiind, s-a vindecat vreodată de rana lui fără să rabde mai întâi durerea și mijloacele terapeutice ale medicului? Cine poate să urmeze lui Hristos, fără să ridice pe umeri crucea răbdării? Nimeni. Toți cei care L-au urmat și Îl urmează au fost și sunt gata să înfrunte cu răbdare încercările pe care inevitabil le vor afla, după cum arată înțeleptul Sirah: „Fiule, dacă vrei să slujești Domnului, gătește-ți sufletul de ispită” (Sir. 2, 1). Fără răbdare și pogorământ față de aproapele nostru viața ajunge de nesuferit. Când răbdăm lucruri foarte grele, răbdăm după voia lui Dumnezeu. Uneori, ne spune starețul Varsanufie, Dumnezeu îl lasă pe om să simtă ca și cum l-ar fi părăsit și l-ar fi uitat. Același lucru s-ar putea întâmpla și cu o obște întreagă. În asemenea cazuri, treaba noastră este să avem răbdare și să păzim credința în Hristos. Dacă este păzită credința, este nădejde de mântuire. Iar credința se păzește într-un singur fel: prin depărtarea de orice păcat.
Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că și în necazurile noastre cele mai mari se ascunde mila lui Dumnezeu. Într-un mod necuprins – și pentru noi de neînțeles! – Domnul ne zidește. Chiar și în pierderea celor mai dragi persoane.
De multe ori se îndoiește cineva în sinea lui, zicând: „Dacă în nenorocirile care au venit asupra cuiva, acela păcătuiește din pricina necazului său, cum mai poate să creadă că toate câte i s-au întâmplat sunt spre folosul lui? Ne răspunde Sfântul Dorotei : „Nu am păcătui în nenorocirile noastre, dacă nu ne-ar lipsi răbdarea și dacă nu am refuza să răbdăm un mic necaz sau să pătimim ceva neașteptat. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să ni se întâmple ceva care depășește puterile noastre cum a zis Apostolul Pavel: «Vrednic de crezare este Dumnezeu și nu va îngădui o ispită mai mare decât puterile voastre» (1 Cor. 10, 13). Dar noi nu avem răbdare, nu vrem să ne ostenim și nu primim nimic cu smerenie. De aceea suntem zdrobiți și cu cât ne străduim să fugim de ispite, cu atât mai mult suntem împovărați de ele și ne pierdem răbdarea și de aceea nici nu putem să ne izbăvim de ele”.
Fericitul Gherman Stavrovouniotis când a citit viața Sfântului Ioan Colibașul a zis: „De-ar fi să rabd chinurile pe care le-a răbdat Sfântul, le voi răbda. Și de-ar fi să rămân pe drumuri fără acoperiș și dacă mă voi îmbolnăvi și orice altceva ar fi să pătimesc, pe toate le voi răbda. Le voi răbda pe toate fără cârtire pentru dragostea lui Hristos și pentru mântuirea sufletului meu. Această făgăduință pe care mi-am făcut-o de la început mie însumi o am întotdeauna în minte și așa mă întăresc în încercări”.
Se povestește în Pateric că era un monah care cârtea fiindcă locuia într-un loc departe și trebuia să scoată apă pentru trebuințele lui de foarte departe. Într-o zi, în timp ce mergea aducând apă, s-a întâlnit cu cineva pe drum. „Cine ești?” l-a întrebat. „Sunt îngerul Domnului”, îi răspunde și m-a trimis Dumnezeu ca să măsor pașii tăi ca să primești răsplata ta pe măsura răbdării tale. Și îndată îngerul s-a făcut nevăzut. S-a gândit monahul și a zis: „Dacă pentru a străbate eu această distanță, Dumnezeu a trimis pe îngerul Lui ca să-mi măsoare pașii și pentru asta îmi păstrează plată, atunci îmi este de folos nu numai să nu mai cârtesc, ci cu bucurie să rabd și alte osteneli încă și mai mari”. De aceea a părăsit chilia lui și a zidit alta mai departe încă de izvorul de apă.
Omul răbdării iese întotdeauna câștigat, pentru că răbdând unele lucruri vremelnice, câștigă de multe ori și bunătățile pământești, și pe cele veșnice. Firește, pentru a dobândi virtutea răbdării trebuie să avem neîncetat nădejdea vieții viitoare pentru a putea răbda încercările care ne vor fi cununi pentru Împărăția cerurilor.
În această luptă să fim siguri că Îl avem împreună-călător cu noi pe Hristos, Care a umblat El mai întâi pe această cale și Care ne călăuzește pe noi la un liman sigur pe căile mântuirii.

cristiboss56 27.07.2013 23:23:53

Moartea ne vorbeste despre iubire - Mitropolitul Antonie de Suroj
 
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...j-b1-p2065.htm
Moartea fiintelor dragi, apropiate noua, ne vorbeste de iubire si ne cere socoteala asupra felului de a iubi; cum iubim, pentru cata vreme, pentru totdeauna, profund sau superficial, gandindu-ne doar la noi sau uitand de noi pentru a iubi, pentru a ne gandi din toata fiinta numai la celalalt?...Va suna ceasul regasirilor...Cum vor fi aceste regasiri?Pentru cei care de-a lungul intregii vieti au ramas credinciosi unei prietenii, unei iubiri care deunazi le-a incalzit inimile, ele vor fi un izvor de bucurie.Dar ce va fi daca la vremea regasirii vom constata cu groaza ca pe aceasta fiinta, asa-zis iubita in timpul vietii sale, am lasat-o sa cada in uitare la scurt timp dupa moartea sa?Negandind decat la noi si despre noi, nu am fost in stare sa pastram fiinta iubita in memoria inimii, in singura memorie capabila sa reziste timpurilor, imbatranirii, sa ramana nestirbita in calea vanturilor si a mareelor.

Noi Il rugam pe Dumnezeu pentru vesnica pomenire a raposatilor nostri, ca sa nu-i dea uitarii.Iubirea lui Dumnezeu merge pana la jertfa de Sine.El iubeste pana la a muri pe Cruce, pana la lepadarea deplina de Sine.Iar noi Ii apartinem lui Hristos, si Dumnezeu ne cere sa iubim cu iubirea Lui, sa ne aducem aminte cu memoria Lui, sa fim pe pamant marturie vie a faptului ca putem sa nu ne temem ca vom fi uitati - pentru ca nu vom fi dati uitarii, sa fim marturie a faptului ca omul poate sa se piarda in intregime pe sine din iubire pentru aproapele sau, fara a inceta totusi sa fie viu - pentru ca Dumnzeu, ca si toti ceilalti, il va pastra in amintirea Lui.

Taina uimitoare a iubirii sta in aceea ca suntem chemati sa iubim tot atat de mult pe cat ne-a iubit Dumnezeu, adica sa ne punem viata pentru ceilalti pana la totala daruire.Aceasta ni s-ar putea parea infricosator.Si ne spunem:daca ma uit pe mine si daca nimeni nu se mai gandeste la mine, atunci nu este oare posibil sa dispar cu totul din lumea celor vii?Daca nimeni nu-si mai aminteste de mine , daca am sa cad in uitarea generala, ce se va intampla?Dumnezeu nu va uita, Maica Domnului nu va uita, Sfintii nu vor uita, ingerul nostru si ostile ceresti nu vor uita; chiar si cei pacatosi, lipsiti de statornicie si slabi, nu vor uita, ei care de-a lungul vietii nu au stiut sa iubeasca pana la capat, dar au stiut sa iubeasca avand inima sfasiata de durere (de durerea pierderii), fara a putea uita vreodata.

Nadejdea noastra in viata vesnica sta in aceea de a fi iubiti; e inutil deci sa fortam nota, impunandu-ne celor din jur si facand apel la cele traite impreuna, repetand acel nu uitati! nu uitati! amintindu-le nu numai faptele bune, dar si acele fapte susceptibile de a-i irita, doar ca sa nu fim uitati si sa scapam de sentimentul acesta infricosator de a nu exista, de a nu vedea viata scurgandu-se pe langa mine, de a nu fi decat o umbra, propria mea fantoma, pe care nimeni nu o vede, nu o aude, nu o cunoaste...Putem sa alungam aceasta teama.Nu vom fi lipsiti niciodata de aceasta iubire, de la care nici inaltimea, nici adancul, nici lungimea, nici largimea nu ne vor putea smulge, dupa cum spune Apostolul Pavel (Rom.8, 39). Nimeni nu este exclus de la iubirea dumnezeiasca.( din Viata, boala, moartea, Ed.Sf.Siluan,p.160-162)
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...j-b1-p2065.htm

cristiboss56 28.07.2013 22:05:38

Tristețea
 
Tristețea se lecuiește prin disprețuirea slavei și demnităților lumești, sau și mai bine printr-o deplină nepăsare față de ele, fie că le ai, fie că ești lipsit.
O primă cauză a tristeții poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, așadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorințe trupești sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeții este în esență lepădarea dorințelor și plăcerilor „trupești”, înstrăinarea de „bunurile” materiale și deplina lor disprețuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumești se așază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” și dă ca leac al întristării disprețuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată și el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubește ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se ferește de toate plăcerile lumești e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeții. Căci tristețea e lipsa unei plăceri, ce stă de față ori nădăjduite. Și nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaș de avem vreo înclinare pătimașă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul și naște tristețea tocmai în locul de care vede că suntem atrași cel mai mult”.
Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înțeles că la tămăduirea tristeții este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuiește lucrul acesta astfel: „tristețea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorință; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristețe [...]. Cel care stăpânește asupra patimilor a biruit tristețea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanțurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea [...]. Dar cel care disprețuiește plăcerile lumești nu va fi tulb de cugetele tristeții”.
Omul supus trupului poftește nu doar bunuri materiale, ci și cinstea și slava lumească, și atunci când am vorbit despre patima tristeții am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea și slava deșartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristețiie dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri și onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici.
În cazul acesta, tristețea se lecuiește prin disprețuirea slavei și demnităților lumești, sau și mai bine printr-o deplină nepăsare față de ele, fie că le ai, fie că ești lipsit. „Pentru întristare [...] disprețuiește și slava, și necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.


(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, p. 146-148)

cristiboss56 28.07.2013 22:20:33

Asumarea crucii - ce înseamnă?
 
sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.

Iisus a spus apostolilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23). Ce înseamnă să-ți iei crucea în fiecare zi? Aceasta este o întrebare la care Sfântul Teofan Zăvorâtul a încercat să răspundă într-o serie de predici din 1885.
Să vedem în primul rând ce se înțelege prin Cruce. Sfântul Teofan spune următoarele:
Domnul a împlinit mântuirea noastă prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce El a șters păcatele noastre; prin intermediul Crucii, El a revărsat peste noi daruri și binecuvântări cerești.”
Dar e mai mult decât cele spuse mai sus, și noi trebuie să ne luăm crucea personală. Sfântul Teofan spune:
Când crucea personală a fiecăruia dintre noi e unită cu Crucea lui Hristos, puterea și efectul celei din urmă se transferă nouă și devine, un canal de legătură prin care «toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus» (Iacov 1, 17) este revărsat asupra noastră de la Crucea lui Hristos.”
Mesajul este clar, și anume că este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.
Dar ce e crucea noastră personală? Sfântul Teofan schițează trei tipuri: unul vizibil, altul lăuntric, și al treilea spiritual.
1. Crucea vizibilă implică încercările și necazurile din viața noastră. Sfântul Teofan le descrie, după cum urmează:
„Acestea sunt: necazurile, nenorocirile, pierderea celor dragi, eșecuri la locul de muncă, orice fel de lipsuri sau pierderi, probleme familiale, ispite venite din imprejurări exterioare, insulte, ofense, acuzații nedrepte, și, în general firea noastră pământească. Nici rangul, nici bogățiile, nici cinstea, nici orice fel de faimă pământească va mântui pe unul din ei.”
El scoate în evidență că noi trebuie să folosim toate aceste greutăți în viață, în conformitate cu planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Deci, de ce Dumnezeu ne îngăduie aceste greutăți în viață? Sfântul Teofan spune că El ni le-a dat nouă astfel încât noi să trăim pe pământ, nu ca cineva în țara lui, ci ca un necunoscut și străin într-o țară străină. Ca străini, noi trebuie să căutăm întoarcerea în Împărăția Sa. Pentru a înțelege aceasta trebuie să ne reamintim semnificația istorisirii despre Adam și Eva spusă în Geneză, și felul în care ei trăiau în Rai în comuniune cu Dumnezeu. Dar, nu l-au ascultat pe El și de aceea au suferit consecințele: moarte, durere și boală, și izgonirea din Rai. Aceasta e crucea noastră vizibilă, asumarea dificultăților vieții muritoare în afara Raiului. Și cum putem noi să le suportăm? Sfântul Teofan ne spune „le îndurăm și să nu fim tulburați... să le acceptăm cu stăpânire de sine”.
Amintiți-vă că aceste greutăți întâmpinate în viață sunt aceleași pentru toți dintre noi. Suntem cu toții supuși necazurilor și durerii. Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Sfântul Teofan spune:
Domnul vrea să ne curățe de păcate, sau să ne depărteze de o faptă păcătoasă, sau să ștergă urmele unei patimi printr-un necaz, sau să ne îngăduie un prilej pentru a ne demonstra răbdarea și credința în Dumnezeu, așa încât să preamărească cinstea dumnezeirii Sale în noi mai târziu... Dacă tu nu vezi clar ceea ce Dumnezeu a vrut să-ți dea prin intermediul necazului care te-a covârșit, înalță în inima ta și încrede-te că tot ce ne vine de la Dumnezeu este spre binele nostru, și mișcă-ți astfel sufletul tulburat: acest lucru îi este plăcut lui Dumnezeu. Rabdă! Cel pe care El îl pedepsște, Îi este ca un fiu.”
Răbdând necazurile tale cu credință înseamnă să-ți asumi crucea personală. Răbdând cu dragostea lui Dumnezeu, mulțumind pentru tot ceea ce El îți dă, îți asumi crucea într-un mod care îți aduce mântuirea. Sfântul Teofan spune:
„Trezește în tine recunoștința, smerește-te sub mâna puternică a lui Dumnezeu, căiește-te și îndreaptă viața ta.”
2. Al doilea tip de cruce este cel lăuntric (interior).
Aceasta este lupta împotriva patimilor. Sfântul Pavel spune: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.(Gal. 5, 24). Sfântul Teofan spune:
Există o cruce pe care aceste pofte și patimi sunt răstignite. Să răstignești patimile înseamnă să le slăbești, să le înăbuși, să le dezrădăcinezi… Când cineva luptă împotriva patimilor, uneori are impresia ca și cum mâinile sale ar fi pironite, ca și cum el poartă coroană de spini pe capul său, ca și cum inima îi este străpunsă. ”
Sfântul Teofan ne învață că vinovată pentru aceasta este iubirea de sine. El scrie:
„Accesul de furie arde, invidia usucă, pofta slăbește, zgârcenia nu lasă să mănânce sau să doarmă, iar mândria ucigătoare roade pe dinăuntru. Atâta vreme cât există iubire egoistă, toate acestea sunt patimi. Pentru că aceasta (iubirea egoistă) este mama tuturor patimilor.”
Deci ce este de făcut? Sfântul Teofan spune:
„Pentru a lovi patimile din lăuntru, omul nu trebuie decât să lupte până la sânge, iar nu să-și satisfacă patimile, luptând împotriva lor și împotrivindu-se lor în toate. Trebuie să spui fiecărei persoane pătimașe: «Ești pe curucea trecătoare a patimilor. Distruge această cruce și înalță alta: crucea luptei împotriva patimilor. Și vei fi răstignit pe ea pentru mântuire!» Mergi cu îndrăzneală la crucea răstignirii sinelui, continuând răstignirea și dezrădăcinând patimile și poftele. Să ne îndepărtăm de autocompătimire, și să devenim cuprinși de stăruință în autoînvinuire. Crucea este pomul vieții.”
3. Cea de-a treia cruce este lăsarea în voia lui Dumnezeu.
Nu este de ajuns să-ți răstignești patimile. Acest lucru este numai pregătitor pentru această etapă care implică lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu. Acum suntem gata ca să ne oferim pe noi înșine ca jertfă lui Dumnezeu. Noi urmăm exemplul lui Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de răstignirea Sa. Hristos s-a rugat ca să fie cruțat, dar a fost neclintit în a spune: «Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu!» (Mc. 14, 36). Hristos, ca om deplin, a unit voința Sa cu cea a lui Dumnezeu. Așa cum spune Pavel: «M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.» (Gal. 2, 20). Sfântul Teofan spune că aceasta este „înălțimea desăvârșirii creștine… aceasta este începutul viitoarei condiții de după înviere, când Dumnezeu va fi «toate în toți» (I Cor. 15, 28) Cei care sunt desăvârșiți, trăiesc și acționează numai după Dumnezeu.”
Sfântul Teofan mai adaugă:
Mulți sunt de părere că trăirea creștină se face în același mod ca pentru orice fel de viață, dar nu este așa. Ea începe cu pocăința, se maturizează prin lupta continuă împotriva patimilor, și este desăvârșită atunci când sufletul este curățit, cufundat în Dumnezeu, este răstignit împreună cu Hristos... Dacă creștinii au plăceri ele sunt pur și simplu întâmplătoare. Caracteristicile cele mai distinctive ale ființei lor sunt suferințele și boala - lăuntrică sau externă, intenționată sau neintenționată. Noi trebuie, prin intermediul multelor necazuri să intrăm în Împărăție, și în ceea ce este în interiorul ei. Dacă îți vrei binele, îndepărtează-te de plăceri și intră pe drumul crucii cu pocăință, răstignește-ți sinele, stăpânește-ți lacrimile de pocăință - și vei deveni aur, sau argint, sau o piatră prețioasă, iar la plinirea vremii vei fi luat de Împăratul Ceresc ca cea mai luminoasă podoabă pentru Palatul Său.

cristiboss56 29.07.2013 22:25:20

Să ne purtăm întotdeauna cu bunăvoință. . .
 
Să ne purtăm întotdeauna cu bunăvoință; cuvintele noastre să fie mângâietoare, iar din buzele noastre să picure lapte și miere. În acest fel izbăvești suflete de la moarte, pentru că vorba dulce înmoaie sufletele, pe când cea aspră și pe cel blând îl sălbăticește.
Harul lui Durrmezeu ne acoperă atunci când alergăm la El și la Maica Domnului. Desigur, cu cât luăm aminte mai mult la mintea noastră, cu atât mai mare va fi râvna și dulceața cu care vorbim cu Dumnezeu.
Când însă mintea noastră se răspândește încoace și încolo, atunci îndată pleacă din inima noas*tră, din pricina deșertăciunilor lumești, dulceața cerească și desfătarea dumnezeiască.
Pentru aceasta, suflete al meu, ia aminte, ia aminte să nu plece din inima ta, din pricina neatenției și a trândăviei tale, dumnezeiasca dragoste. În fiecare clipă să ai grijă să fii cu mintea trează, ca să te aprinzi pentru cele cerești.
Adu-ți aminte, adu-ți aminte, suflete al meu, că ai venit din lume ca un îngeraș, iar acum am îmbă*trânit. Toate s-au sfârșit, au trecut ca umbra și ca visul și omului nu îi rămâne decât virtutea, care nu îmbătrânește niciodată.
Ia aminte, suflete al meu, să nu plecăm nepregătiți din această lume, ci să ne petrecem vremea cu pocăință, cu mărturisire, cu lacrimi, cu întristare, cu zdrobire a inimii și cu rugăciune neîncetată, ca să ajungem și noi să fim părtași la acel praznic ceresc. Pentru aceasta nu-ți irosi timpul cu lucruri nefolositoare.
Fericit este cel care ascultă sfaturile celor încercați, pentru că astfel scapă de multe necazuri. Fericit este cel care are sădite adânc în inima sa frica de Dumnezeu și pomenirea Sfântului Său Nume. Când pleacă de la monah pomenirea numelui lui Dumnezeu, îndată se ridică în el războiul patimilor și al gândurilor necurate.
Râvnește, suflete al meu, după frica de Dumnezeu! Ferește-te de legătura cu oamenii cărora le place să vorbească despre tot felul de lucruri și care își pierd vremea în acest fel.
De aici se vede care sunt cetățeni ai Cerului și care sunt oameni pământești. Cetățenii Cerului nu încetează să cugete la frumusețile Raiului și să caute spre cele de sus prin preadulcea zdrobire a inimii.
Dumnezeu este răsuflărea lor și spre El se înalță cuprinși de flacăra dragostei Sale.
Fericit este cel ce se ferește de îndrăzneală și de glume și petrece numai în întristare și în lacrimi, iar cugetul său Îi înalță lui Dumnezeu fără încetare cu mulțumiri, cântări de laudă și doxologii.
Nu judeca pe nimeni, nici cu vorba, nici cu gândul, căci prin bănuieli se poate păcătui foarte ușor, dacă nu iei aminte.
Trebuie să ne păzim din toate părțile, să nu ne amestecăm în treburile altora și să nu ne îngrijim de păcate străine.
Ia aminte, suflete al meu, să nu te mustre conștiința de vreun lucru. Dacă conștiința ta va fi odihnită, înlăuntrul tău va fi un praznic plin de strălucire și de bucurie.
Să te cercetezi pe tine însuți și să spui: "Nu cumva am ură asupra vreunui frate și trebuie să mă împac cu el? De ce acest frate trece pe lângă mine cu fața posomorâtă? Nu cumva are ceva împotriva mea și trebuie să mă îndrept?"
Dacă vezi, suflete al meu, unele lucruri rele, care nu depind de tine, nu-ți pierde pacea inimii. Spune înlăuntrul tău: "Dacă aș fi fost acum în mormânt, aș fi văzut ce se petrece afară? Cu siguranță că nu".
Astfel, afli ușurare, iar înlăuntrul tău este pace, bucurie și veselie.
Să nu ai vrăjmășie asupra nimănui, ci să arăți totdeauna dragoste.
Să încurajăm orice suflet care se află în nevoie și să nu amărâm pe nimeni prin cuvintele noastre.
Să ne purtăm întotdeauna cu bunăvoință; cuvintele noastre să fie mângâietoare, iar din buzele noastre să picure lapte și miere. În acest fel izbăvești suflete de la moarte, pentru că vorba dulce înmoaie sufletele, pe când cea aspră și pe cel blând îl sălbăticește.
Oamenii duhovnicești lucrează cu înțelepciune și astfel tămăduiesc sufletele, le smulg din ghearele diavolului și le aduc lui Dumnezeu.


(Sfânta Mănăstire Karakalu, Sfântul Munte Athos, Părintele Matei de la Karakalu, un lucrător tăcut al virtuții, Editura Evanghelismos, p. 63-66)

cristiboss56 30.07.2013 21:42:24

Postul si Milostenia - Iubirea jertfelnica si Bucuria Sfanta
 
Postul si Milostenia - Iubirea jertfelnica si Bucuria Sfanta - tinta finala a vietuirii crestine

Oricat s-ar stradui omenirea de astazi sa-si intemeieze filosofia de viata pe o singura componenta a temporalitatii - pe Prezent - proferand un "carpe diem" universal si absolut, ignorandu-le pe celelalte doua care intregesc triada Duratei - Trecutul si Viitorul - , efortul va fi zadarnic, legitimand totodata un absurd conceptual.Ruperea de componenta "trecut" nu este posibila decat in cazul unei amnezii maladive.Iar refuzul privirii inainte frizeaza tot o anomalie, traductibila metaforic prin gestul celui care, mergand pe un drum, isi priveste cu obstinatie doar varfurile incaltarilor si nu scruteaza, oricat de fragmentar, parcursul, care poate implica obstacole, capcane, teren accidentat si nu in ultimul rand o deviere de la directia de mers, riscand poate chiar sa fi gresit ruta.Am invocat aceasta ipotetica stare de fapt ca pe un pretext si punct de pornire teoretic pentru o posibila meditatie asupra temei enuntate in titlu, avand in centrul dezbaterii Postul, cu cele doua complementare ale acestuia: Milostenia si Iubirea jertfelnica (de aproapele).

.................................................. .................................................. .................................................. .................................................. ..........

Asemenea "Scarii dumnezeiestilor virtuti", a Sfantului Ioan Sinaitul, Milostenia urca pas cu pas, dar nu fara a fi impiedecata adeseori sa urce, de catre factori contrari, care ar voi sa o tina pe loc sau chiar sa o traga inapoi de pe fiecare treapta invinsa.
Care sunt acesti factori?Ii vom numi , incercand sa-i definim prin insusi modul lor de a actiona:
a) inertia, comoditatea, exprimate prin motivatii cu aparenta indreptatire:"n-am timp acum, n-am bani la mine, nu ma pot intoarce din drum, intarzii la treburile mele, lasa, alta data..." etc.;
b) zgarcenia - justificata si ea (fata de tine insuti):"...tot n-am nici eu prea mult, nu-i pot ajuta pe toti, sunt multi, ce face Biserica pentru ei?" - uitand ca si eu sunt Biserica! - dar uit inca ceva esential si anume, ca Domnul a zis:<<Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii, /Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc;insetat am fost si Mi-ati dat sa beau (...) /Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine..." (Matei 25, 34-36). Si, de fapt, toate aceste cuvinte ale Cuvantului se refera si la prima categorie de piedici in calea ajutorarii aproapelui: inertia si comoditatea, aici si din pricina lor n-am implinit cele spuse de Mantuitorul.
c) selectia subiectiva - concretizata prin cantarirea dupa aparente, dupa exterior, a celui care cere milostenie de la tine: aici intervin cateva nuante in plus, care definesc o stare si mai grava din punct de vedere duhovnicesc : impietrirea inimii, manifestata prin complacerea in carapacea eului propriu si in ambientul lui social, material, in precarul sau confort psihic, din care implicarea intr-o actiune noua, exterioara si straina acestui confort , l-ar disloca , bulversandu-l, incomodand tocmai acel bine caldut si minor, dar agreabil.De aceea, intalnind in cale pe cel in suferinta sau care "ma agreseaza" chiar cu staruinta lui , il cantaresc cu cantarul meu relativ si il "clasific" prompt, fara prea multa "dreapta socotinta" sau chiar de loc:"se preface; daca-i dau bani se duce si-i bea, e un vagabond, un excroc, un aurolac, un trandav, care nu vrea sa munceasca etc., etc.,".Chiar daca unele motivatii pot fi reale, nu trebuie sa gandim decat ca in toti acestia "mai mici"este El (chipul Lui, acelasi chip, pe care il am si eu si tu, chiar daca, poate, la el e mai ascuns sub malul unor tare care-l sufoca, dar exista!) si deci ca mana intinsa - murdara, ciunga, tremuratoare, de frig sau de delirum tremens, contorsionata dintr-o boala, sau poate din copilarie, de catre propriii parinti criminali, pentru a-si exploata mai tarziu nefericita odrasla...etc. - aceasta mana, da, este mana lui Hristos!Da-i, asadar, aceluia si El iti va rasplati tie!
Iar seara, la rugaciune (daca te rogi?!), aminteste-ti de aceia care ti-au cerut ajutor intr-un fel oarecare si nu le-ai dat, gonindu-i: "...un sarac a venit la mine si nu l-am socotit..."
Saracii,
ei insisi, sunt de mai multe feluri.Sunt cei enumerati mai sus, dar sunt si altii, despre care vorbim si gandim mai putin, sau deloc.Poate din necunostinta, din neintelegerea fenomenului in sine. Acestia sunt saracii care au nevoie de cu totul altceva decat de "un ban de paine" (chiar daca aceasta paine inseamna, de multe ori, vodca toxica, aurolacul sau drogul mai scump); ei au nevoie nu de ceva de la tine, ci de tine, de sufletul tau, sa-i asculti, dar sa-i si auzi (pentru ca, dupa fina observatie a marelui carturar si ierarh mitropolitul martir Antim Ivireanul, poti asculta pe cineva , dar nu sa si auzi ce spune...!)Cine este acest "sarac"?Este "cel singur", despre care Eccleziastul zice:"Vai, celui singur, care cade si nu este cine sa-l ridice!"...(4, 10).Caderea (surparea interioara, caci de aceasta vorbim acum) a eului, a sufletului, este mult mai dureroasa si pagubitoare decat cea fizica, a trupului, chiar daca aceasta din urma poate fi soldata chiar cu frangere de madulare sau alte traumatisme.Caderea interioara este ea insasi o trauma, cu urmari deosebit de grave in plan duhovnicesc, culminand cu prabusirea in deznadejde, pacat impotriva Duhului Sfant!Pierderea increderii in mila si ajutorul, in puterea lui Dumnezeu Cel in Treime slavit, depaseste in gravitate orice pierdere pamanteana, materiala.

(din volumul ADEVARUL FARA PLURAL... de Lidia Popita Stoicescu)


Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2067.htm

cristiboss56 30.07.2013 21:51:12

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni și le va îndrepta pe toate!
 
De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, și se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutății oamenilor, firea s-a turburat și și-a lepădat rânduiala.
Știi tu oare, fiule, de ce țarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că și fiicele oamenilor își urăsc rodul pântecelor lor și îl ucid în plină creștere!
Știi tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă și roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputința în toată firea.
Știi tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînțelegerii din lăuntru și din pricina vrajbei, și mănâncă pâinea amărită de lacrimi și urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru.
Știi tu oare, fiule, de ce maica nu își poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii față de vecini.
Știi tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâțit și au pierdut frumusețea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruiește frumusețe feței și au pus pomezi pământești.
Știi tu oare, fiule, de ce s-au înmulțit bolile și înfricoșatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură și nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Știi tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ și nu se rușinează de asemănarea lor cu cârtițele? Pentru că pământul le crește prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce crește în inimă. Și pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbește în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni și le va îndrepta pe toate!
Sfântul Nicolae Velimirovici

cristiboss56 01.08.2013 22:46:07

postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoință !
 
Postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoință.
Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieții biologice, este parte dintr-o nevoință omenească prin care micșorăm puțin părtășia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuținându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-și exprime ale sale. Dacă vreți, în expresia Sfântului Pavel, „trupul râvnește împotriva duhului și duhul râvnește împotriva trupului.” Și poate toți, sau mulți dintre noi cunoaștem și asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă „stricăm” ceva care mișcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtășie cu ale pământului, parcă se risipește ceva mai prețios.
Această conștientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoințe precum le cântă troparele pentru sfinți cuvioși, „nevoințe mai presus de fire”. Dar deocamdată nevoințe pe măsura puterii noastre firești, deși postul, nu este post în sensul adevărat al cuvântului cum a postit Moise, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Și au postit și Părinții noștri din școala filocalică, ca să-i zicem așa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate și înainte. Au postit și patruzeci și, zic în Patericul Egiptean, și șaizeci de zile... Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor. Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeți că postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoință. Și dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoință. Câte fete tinere astăzi nu țin regim ca să-și păstreze silueta?
În măsura și în legile dragostei de care ești cuprins este și măsura și legile înfrânării sau nevoinței cu care o să te nevoiești. Noi râvnim către cele ale vieții veșnice, dar trecem prin nevoințe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleași motive ca tinerele care vor să își câștige pe cineva în viața aceasta, un soț, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Și chiar pentru motive de sănătate am putea să ținem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viața noastră duhovnicească. Și-n al doilea rând, dar cu mai multă importanță, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste.
Deci îmi vine să zic așa: A nu se înțelege că postul și iertarea sunt destin și vocație a omului în Ortodoxie. Postul este o nevoință, un mijloc ca toate nevoințele; iertarea este acea manifestare a iubirii, iar vocația omului este dragostea, care și este destinul omului, în măsura și în sensul în care, cum zice Apostolul, „Dumnezeu este dragoste”. Și-această dragoste este legea vieții și legea veșniciei.
(Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 121-122)

cristiboss56 02.08.2013 22:06:14

Pocăința de care avem nevoie urgent-Maica Siluana Vlad
 
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțitde om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea. A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.
Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta.
Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua.

Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă.

De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat!

cristiboss56 02.08.2013 22:15:58

Nu pierdeți nicio șansă în care puteți arăta milă și iubire.
 
sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Amintiți-vă că sunteți fii și fiice a Bisericii Ortodoxe. Acestea nu sunt cuvinte goale. Amintiți-vă angajamentul pe care acestea le implică. Viața pământească este trecătoare: suntem prea puțin conștienți de rapiditatea cu care ea se scurge. Cu toate aceestea, această viață trecătoare ne determină destinul sufletului pentru veșnicie. Nu uitați aceasta nici măcar pentru o clipă!
Încercați să duceți o viață evlavioasă. Rugați-vă lui Dumnezeu la biserică, rugați-vă lui Dumnezeu acasă, cu râvnă, cu credință, și încredințați-vă voii Lui. Împlinți-I poruncile sfinte și mântuitoare. În afara Bisericii, în afara ascultării pe care I-o datorăm, nu există mântuire.
Darul cuvântului este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El îl înnobilează pe om și-l ridică deasupra tuturor făpturilor. Dar acest dar este atât de rău folosit de omenirea căzută! Păstrați acest dar și obișnuiți-vă să-l folosiți așa cum se cuvine unui creștin. Nu judecați, nu vorbiți în deșert. Feriți-vă ca de foc de răutatea limbii și de pălăvrăgeală, nu uitați cuvintele Domnului și Mântuitorului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit.” Nu vă dedați minciunii. Sfânta Scriptură ne avertizează cu severitate: „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna”.
Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fără dragoste, nu există creștinism. Nu uitați că iubirea creștină nu este egoistă, ea implică jertfa. Nu pierdeți nicio șansă în care puteți arăta milă și iubire.
Fii delicat, curat și smerit în gândurile, cuvintele și faptele tale. Nu vă asemănați celor destrăbălați. Nu-i luați drept exemplu și feriți-vă să aveți relații prea apropiate cu ei. Nu vă faceți relații inutile cu necredincioșii - necredința este contagioasă. Păziți blândețea și bunăcuviința totdeauna și în tot locul. Aveți grijă să nu vă contaminați cu obiceiurile nerușinate ale acestei lumi.
Îndepărtează frica, îngâmfarea și mândria. Mândria este cauza pentru care îngerul cel mai înalt și cel mai puternic a fost aruncat afară din ceruri. Amintește-ți faptul că „pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Fii smerit cu desăvârșire.
Scopul vieții este acela de a ne pregăti pentru veșnicie. Faceți din aceasta preocuparea voastră principală! Vai de cei pe care indiferența și neglijența îi vor duce la pierzanie!

cristiboss56 03.08.2013 22:32:51

Cu un ochi la cer, s-ar schimba lucrurile
 
Cel mai important este să înceapă cineva de la binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face.
Aforismele Părintelui Paisie
În vechime când nu existau atâtea facilități și știința nu înaintase într-atât, oamenii erau siliți, în toate greutățile lor, să alerge la Dumnezeu și Dumnezeu ajuta. Acum fiindcă știința a progresat, oamenii Îl dau pe Dumnezeu la o parte. Merge fără Dumnezeu astăzi. Se gândesc în sinea lor: „Vom face asta și asta”. Se gândesc la pompierie, la întreținere, una, alta, dar fără Dumnezeu ce poate face omul?
Mare lucru este încrederea în Dumnezeu!
Vremurile prin care trecem sunt foarte grele, dar în final va birui Hristos.
Cu un ochi la cer, s-ar schimba lucrurile.
Astăzi s-au înmulțit cuvintele și cărțile și s-au împuținat trăirile.
În viața duhovnicească nimeni nu va da drept model pe oamenii din lume, ci pe sfinți. Bine ar fi să ia fiecare virtute și să găsească pe sfântul care a avut-o, să mediteze la viața lui, și atunci va vedea că nu a făcut nimic, și atunci va înainta cu smerenie. Când încerc să îi imit pe cei sporiți, conștiința mea se micșorează. Când însă privesc la cei din urma mea, mă îndreptățesc și spun că greșelile mele nu sunt atât de mari în comparație cu ale lor.
Dumnezeu îngăduie să fie acum o zdruncinare zdravănă. Vin vremuri grele. Vom avea mari încercări. Să o luăm în serios și să trăim duhovnicește. Înseși nenorocirile noastre ne silesc și ne vor sili să lucrăm duhovnicește. Bine-ar fi totuși să o facem cu bucurie și din proprie inițiativă și nu siliți din pricina necazurilor.
Într-un singur minut, omul poate, înlăuntrul său, să devină înger sau tangalaki. Cum? Prin smerenie sau prin mândrie... Cel mai ușor mod de a ne mântui este dragostea și smerenia. De aceea să începem de la dragoste și smerenie și după aceea să înaintăm în celelalte.
Dacă cineva ar putea vedea ce necurăție duhovnicească este înlăuntrul său, n-ar mai ședea atât de preocupat să scoată și cea mai mică pată de pe hainele sale, fiindcă ar vedea că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul său. Ceea ce are nevoie e să își întoarcă toată grija lui spre curăția duhovnicească, spre frumusețea lăuntrică și nu spre cea exterioară.
Când doresc un lucru folositor, o carte, de pildă, și acel lucru îmi răpește o parte din inimă, atunci acest lucru e rău. Orice dorință, oricât de bună ar părea, nu este mai bună decât a dori cineva pe Hristos sau pe Preasfânta Fecioară. Când eu îmi dau toată inima mea lui Dumnezeu, este cu putință ca El să nu mi Se dea mie pe Sine întreg? Dumnezeu caută inima omului.
Adevărata, autentica bucurie se află lângă Hristos. Dacă te unești cu El prin rugăciune, vei vedea sufletul tău împlinit. Oamenii lumești caută bucuria în desfătări. Iarăși, unii oameni duhovnicești o caută în discuțiile teologice, omilii și alte lucruri asemenea, și când le sfârșesc pe acestea, rămân cu un gol și se întreabă ce vor face în continuare.
Oamenii de astăzi nu se gândesc la veșnicie. Iubirea de sine îi face să uite că vor pierde toate.Ei nu au priceput înțelesul mai adânc al vieții. Nu simt că există alte bucurii, cerești...
Nedreptatea este un mare păcat. Cei ce nedreptățesc își pun cărbuni aprinși pe cap.
Cel mai important este să înceapă cineva de la binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face.
- Gheronda, de ce îngăduie Dumnezeu o nenorocire?
- Sunt multe situații. Uneori Dumnezeu îngăduie ceva ca să scoată altceva mai bun, alteori îngăduie ceva pentru o pedagogie. Unii sunt răsplătiți, iar alții plătesc. Nimic nu se pierde.
Bunul Dumnezeu ne dă bogate binecuvântări. Să nu arătăm nerecunoștință și să-L mâniem, fiindcă „mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării”(Efes. 5, 6) – să nu fie! În vremea noastră, oamenii nu au trecut nici prin războaie, nici prin foamete și de aceea spun că nu au nevoie de Dumnezeu. Au de toate și de aceea nu prețuiesc nimic. Dacă totuși va veni vreme grea, foamete și toate celelalte, și nu vor avea ce mânca, atunci vor prețui și pâinea, și marmelada, și toate cele care le vor lipsi. Dacă nu Îl slăvim pe Dumnezeu, atunci El va îngădui să vină o încercare, ca să prețuim lucrurile. În timp ce, dacă le prețuim, atunci Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple nimic rău.
Din clipa în care cineva va înțelege că nu are o judecată corectă și va spune: „Am o judecată lumească. Judecata mea nu are dumnezeiască luminare și voi face o greșeală și de aceea nu trebuie să mă folosesc de ea”, atunci Dumnezeu îl va lumina și el va deveni plin de discernământ și va discerne ce este corect.
Dacă puțin copiii vor fi adăpați cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, nu vor avea nevoie după aceea.
Judecă pe Dumnezeu și nici nu le trece prin minte că acest lucru este hulă. A spune „de ce” este judecată, mândrie, egoism.
Nu ne va lăsa Dumnezeu, dar trebuie și noi să facem ceea ce e omenește posibil, și pentru tot ceea ce nu putem face omenește, să facem rugăciune și Dumnezeu ne va ajuta.

cristiboss56 04.08.2013 23:09:17

„De aș avea lacrămi de sânge, cu ele aș scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi și pentru urâciunea și turburarea care domnește între noi!”

(Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

cristiboss56 06.08.2013 21:56:52

Lumina taborică
 
Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învățare, dar inima și mintea mea n-au putut cuprinde sensul și am pierdut-o cu totul.

Călugării isihaști, sporiți în duhovnicie, după îndelungi exerciții văd lumina necreată, care nu este sensibilă pentru ochiul trupului. Evanghelia, vorbind despre lumina Schimbării la Față, folosește doar o pildă, pentru că cele două lumini, fizică și divină, sunt de naturi diferite; dar oare ce cuvinte avem noi pentru a o exprima? Limba noastră este săracă, mintea neputincioasă, duhul cotropit de spaimă și numai Dumnezeu întărește inima pentru a vedea lumina taborică fără să ne pierdem.
Moise a văzut lumina taborică, spatele Domnului, Ilie a văzut lumina taborică atunci când Dumnezeu i-a vorbit, Apostolii au văzut-o, ostașii romani au văzut-o la Învierea Domnului, asemenea și femeile mironosițe. A văzut-o întâiul mucenic Ștefan Arhidiaconul, când era judecat de sinedriu și ridicându-și ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu. Au văzut-o șirul lung al călugărilor isihaști și cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit prin bună vrerea Sa, necondiționată de meritul celui căruia i-a arătat-o.
Maica Alexandra, principesa, a văzut-o și ea. Atunci când, în nota publicată în Buletinul nostru parohial, spune: “Insula mea este un loc al liniștii desăvârșite, chiar dacă există sunete. Acolo nu există nici o umbră, lumina străpunge totul, dragostea te înfășoară și nici un orizont nu-mi mărginește privirea. Atât de întins este locul, încât eu nu sunt decât un punct în el; dar nu sunt pierdută, pentru că acolo, Dumnezeu mă ține în mâna Lui”, oare nu vorbește ea despre lumina taborică, cea care străpunge totul? Maica Alexandra nu detaliază, din cauza modestiei monahale, dar pentru cei care au cât de cât idee despre această energie necreată, sensul adevărat al afirmației este limpede. Este neîndoios că Maica Alexandra a ajuns la această vedere printr-o nevoință îndelungată, având, în sens omenesc, meritul strădaniei, de aceea trece sub tăcere detaliile. Explorarea totală a „insulei păcii” se face numai după moarte. Și eu am văzut odată lumina taborică, în copilărie, fără să știu ce este, dar inima mea a fost străpunsă de ea, fiindcă era o inimă de copil nevinovat. Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învățare, dar inima și mintea mea n-au putut cuprinde sensul și am pierdut-o cu totul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 160-061)

cristiboss56 07.08.2013 20:06:40

Din invataturile staretilor de la Glinsk
 
sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro



Nu părăsiți voia lui Dumnezeu pentru a împlini voia oamenilor.

Judecarea aproapelui este o slăbiciune duhovnicească și nu un lucru de neluat în seamă. Cel care judecă împarte aceeași vină cu păcătosul.
Starețul nostru sfătuia oamenii să țină calea de mijloc, să nu cadă într-o bucurie neîncetată, dar nici într-o tristețe exagerată. Extremele au dus mulți oameni la un sfârșit tragic sau chiar la suicid.
Când vă apucă durerea atunci când vă aduceți aminte de trecut este de preferat ca pur și simplu să vă pocăiți pentru ceea ce ați greșit și să nu vă mai gândiți la acel lucru. Pentru a nu deznădăjdui sau pentru a nu slăbănogi, să vă aduceți aminte de exemplele de mare milostivire a lui Dumnezeu față de mari păcătoși. Esențialul? Nu judeca, nu invidia, cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în Dumnezeu.
Nu luați în seamă visele. Este de preferat să nu primești un înger decât să primești un diavol cu chip de înger. Suntem mândri și ne putem foarte ușor înșela în această privință.
Este suficient să ajungeți să vă cunoașteți.
Să ajungeți la dragostea de a munci și Dumnezeu vă va trimite pacea.
Ceea ce semănați în tinerețe veți culege la bătrânețe.
Nu mă tem decât de trei lucruri: de clipa morții, cum o să mor și unde mă voi afla atunci.

cristiboss56 08.08.2013 23:19:37

Oferă-I lui Dumnezeu nimicul tău
 
Tu taci și oferă-i acest nimic! Dar să-I oferi Lui, nu ție sau vrăjmașului.

Oferă-I lui Dumnezeu nimicul tău. Tu te tot străduiești, ca și mine și ca mulți dintre noi, să umpli acest nimic turnând în el fel de fel de alte nimicuri sau minciunele... acum încearcă să stai așa NIMIC în fața Lui cât mai des cu putință. Seara înainte de culcare, dimineața la trezire și ori de câte ori îți amintești în timpul zilei, intră în acest nimic ce ești și stai acolo, gol și liniștit simțind cât poți mai profund cât de nimic ești. Nu primi gânduri. Nu te judeca, lasă-L pe El s-o facă. Tu taci și oferă-i acest nimic! Dar să-I oferi Lui, nu ție sau vrăjmașului. Vei prinde mișcarea sufletului prin care să faci asta, poate nu imediat, dar după câteva încercări vei reuși!
(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 89)

cristiboss56 09.08.2013 21:57:34

Râvna după Rai
 
sursa: http://pemptousia.com


Am schimbat libertatea pentru patimile acestei lumi efemere și obositoare. Noi, care eram odată liberi și independenți, suntem dominați acum de rău sub numeroasele sale fețe încât nu mai putem nici măcar să ținem socoteala viciilor noastre. Pentru că orice patimă am avea, când devine dominantă, preia controlul asupra persoanei. Și, precum orice tiran, atunci când cucerește cetatea sufletului nostru exploatează locuitorii săi pentru a i se supune: fiecare patimă folosește gândurile în defavoarea noastră, pentru ca ele să aibă de câștigat.
Dar ca să nu ne obosim mintea în van privind spre infinit, nu vom încerca să înțelegem natura lui Dumnezeu Care se află dincolo de toate acestea, pentru că este imposibil să Îl înțelegem. Din câte am văzut, ne-am format un fel de idee a măreției Sale, însă de fapt nu am obținut decât conștiința că nu putem înțelege mai multe. Și, cu cât credem că natura lui Dumnezeu este superioară puterii noastre de înțelegere, cu atât suntem mai mâhniți, pentru că summum bonum de care am fost despărțiți, este atât de mare, încât nu putem avea cu adevărat o înțelegere a Sa.
Și totuși, câteodată ne aflăm într-o comuniune cu Dumnezeu atât de strânsă încât sfidează orice încercare de înțelegere. Iar acest Dumnezeu, aflat dincolo de puterea de înțelegere, este atât de profund înrădăcinat în natura noastră încât putem chiar să ne transformăm asemenea chipului primordial, astfel încât să părem niște persoane noi datorită asemănării absolute. Întrucât, orice am gândi acum despre Dumnezeu, s-a aflat odinioară, înlăuntrul oamenilor. Era o vreme când oamenii erau liberi și fără de păcate, bucurându-se de binecuvântarea dumnezeiască. Nu se îngrijeau de greutățile vieții. Erau aproape de Dumnezeu și Îl vedeau cu o inteligență limpede și liberă, neumbrită de niciun impediment. Pe scurt, toate acestea ne sugerează motivul pentru care a fost creată lumea, când se spune că oamenii au fost făcuți după chipul lui Dumnezeu, că trăiau în Rai și că se bucurau de pomii sădiți acolo. Fructul lor era viața, cunoștința etc.
Dacă odinioară am avut toate acestea, cum este posibil să nu plângem dezastrul care s-a abătut asupra noastră, atunci când punem în balanță binecuvântarea de altă dată și nenorocirea de astăzi. Noi care am fost înălțați, ne-am umilit; noi care am fost făcuți după asemănarea divină, am devenit țărână; noi care aveam destinul unor regi, am devenit sclavi; noi creați să fim nemuritori suntem răpuși de moarte; noi care ne bucuram de frumusețile raiului am fost trimiși în acest loc nenorocit și istovitor.
Am schimbat libertatea pentru patimile acestei lumi efemere și obositoare. Noi, care eram odată liberi și independenți, suntem dominați acum de rău sub numeroasele sale fețe încât nu mai putem nici măcar să ținem socoteala viciilor noastre. Pentru că orice patimă am avea, când devine dominantă, preia controlul asupra persoanei. Și, precum orice tiran, atunci când cucerește cetatea sufletului nostru exploatează locuitorii săi pentru a i se supune: fiecare patimă folosește gândurile în defavoarea noastră, pentru ca ele să aibă de câștigat.
Astfel, furia, teama, lașitatea, îndrăzneala, prea multă tristețe sau bucurie, ura, cearta, asprimea, invidia, lingușirea, resentimentele, cruzimea, și toate patimile, care sunt pornite împotriva noastră, sunt pur și simplu o enumerare a unora dintre tiranii și asupritorii, care ne cuceresc sufletele și le iau prizoniere. Și dacă luăm în seamă încercările trupului care au devenit parte din însăși natura noastră, adică numeroasele forme de boală de care suferim și de care, însă, la început nu aveam cunoștință, plângem și mai tare comparând răul cu nespusul bine văzând că odinioară domnea bunăstarea.
Se pare că aceasta este învățătura Domnului atunci când laudă jelirea, deoarece sufletul dorește binele și nu se mulțumește cu falsitatea acestei vieți. Pentru că, dacă privim cu atenție lucrurile așa cum sunt, cum putem să trăim fără lacrimi? Și dacă nu o facem, și dacă suntem absorbiți de plăcerile vieții, cum putem să ne dăm seama că ne zbatem într-o mlaștină periculoasă și că nu suntem mai buni decât animalele? Modul în care s-a format trupul lor este deplorabil. Ce ar putea fi mai rău decât să fii privat de rațiune?

cristiboss56 10.08.2013 23:01:52

Oferă ce simți Domnului și cere vindecare
 
Nu te poți împotrivi simțirii, dar te poți împotrivi imaginii și gândului dacă orientezi acea putere a minții către Dumnezeu.

Dacă năvălește în trupul tău tulburarea poftei pătimașe, s-o cuprinzi cu atenția și s-o oferi Domnului ca pe o jertfă cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simțurilor și alta e lucrarea gândului și a imaginii și că ai timp și putere să le desparți. Nu te poți împotrivi simțirii, dar te poți împotrivi imaginii și gândului dacă orientezi acea putere a minții către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros și fă din acea durere „substanța”, „carnea” rugăciunii. Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simți Domnului și cere vindecare.
Vrăjmașul îl robește pe om mai ales făcându-l să creadă că poate să lupte singur cu ispita ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinței pe care o descoperă și pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că este neputincios în fața ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputință e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Mai bine spus este chiar darul lui Dumnezeu ca să ne putem cunoaște și întoarce la El.
Așadar, omul nu e responsabil că este neputincios, ci de ce va alege să facă în această stare. Iată ce ne învață Sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: „Două păcate s-au săvârșit întru protopărinții noștri prin încălcarea poruncii dumnezeiești: unul vrednic de osândă și unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea!”. Da, suntem responsabili de ce facem, cu neputința firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic și ne vom resemna ciugulind plăcerile cele ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Domnului spre vindecare prețuind și cinstind astfel Sfânta Lui Jertfă mântuitoare?
Tu alegi!
Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne așeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul și în tot locul. Apoi mai avem de învățat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul și ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă.
De asemenea, să cauți și la părinții, bunicii și rudele plecate de la noi și vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcție și să fi murit fără pocăință. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor cerând iertarea lor, dar și despărțindu-te de ei în sensul de a nu le fi „fidel” în aceasta direcție, cum se întâmpla cu mulți urmași neștiutori și lipsiți ele ajutorul Bisericii. De mare ajutor îți va fi și să faci curățenie în minteași inima ta prin spovedanie, rugăciune, împărtășanie, iertarea celor ce ți-au greșit sau învățat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept...



(Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 73-75)

cristiboss56 12.08.2013 21:51:38

Sfântul Grigorie de Nazianz

Dumnezeu ne trimite darurile Sale cu o bucurie mai mare decât cea cu care le primim noi.

Dorința de egalitate este aceea care a provocat prăbușirea lui Lucifer.

Cerul este, adesea, mai aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne îndreptăm în sus.

Nimic nu mi se pare mai atrăgător decât dialogul secret al sufletului cu el însuși și cu Dumnezeu.

Fiți mica reflexie a unei mari Lumini!

cristiboss56 13.08.2013 21:54:12

Dumnezeu nu Se supără niciodată pe oameni...
 
Ne-a creat Dumnezeu ca să devenim fiii Lui prin ascultare, prin folosirea libertății pe care ne-a dat-o după voia Lui, după dreptate și adevăr.

Într-o seară mi-ați zis că Dumnezeu nu Se supără niciodată pe oameni...
Da, nu Se supără niciodată, pentru că aceasta e dovada libertății pe care ne-a dat-o El. Dumnezeu nu ne-a construit ca să-L dușmănim. Nu avea putere Dumnezeu să-i suprime pe toți dușmanii Lui? Când a scos Petru sabia a acceptat Iisus autoritatea? Ce a spus Iisus? „Pune sabia la loc”!. Voi vă opriți de multe ori la ideea că Iisus va scoate și El sabia. Nu acesta e esențialul. Esențialul e: „Pune sabia la locul ei!”. Pentru că dacă ar fi avut nevoie, Iisus putea să ceară la Tatăl și 12 mii de legheoane să-I pună la dispoziție să-L apere. Dar Dumnezeu ne-a dat libertatea ca să vadă ce vom face cu ea. Vom ajunge chiar până acolo, mai răi decât diavolii, încât să-L înjurăm pe Dumnezeu? Dumnezeu a vrut numai să ne verifice, nu ne-a pus pumnul în gură, asta nu înseamnă că nu Se supără, dar nu ne rupe libertatea. Ne-a dat nu cu voia Lui să facem aceasta, ci cu îngăduința lui Dumnezeu. Astea nu se fac cu voia lui Dumnezeu, ci cu îngăduință. El le îngăduie. El ne-a făcut liberi. Pentru că numai prin libertate putem câștiga calitatea de fii, altfel nu putem. De ce nu Se gândește Dumnezeu să facă din noi niște roboți? Dar nu de asta ne-a creat Dumnezeu, ca să facă niște roboți din oameni. Ne-a creat Dumnezeu ca să devenim fiii Lui prin ascultare, prin folosirea libertății pe care ne-a dat-o după voia Lui, după dreptate și adevăr.
(Bogdan Eduard și Î.P.S. Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, p. 73)

cristiboss56 16.08.2013 10:55:02

Când te scoli dimineața din somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă ziua pe care n-ai fi putut să ți-o dai singur, și pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua care ți s-a dat și adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulțumire și de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îți vei sfinți ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în fața ispitelor pe care le în decursul zilei.

Tot așa , când mergi la somn gândește-te că Dumnezeu îti dă odihnă de ostelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată și smerită rugăciune. Buna ei mireasmă îți va apropia pe îngerul tău spre paza ta.

Rugăciunea de dimineață pentru om este întocmai ca roua de dimineață pe plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineață, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit și mai liniștit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineață, ca o piatră de moara, care macină în restul zilei grău sau neghină.

Să ne străduim să punem întotdeauna de dimineață grâu pentru ca vrășmașul să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe așa fel încât ea să ne poată duce câtre ziua veșnică, iar nu către noaptea veșnică.

Silește-te ca și în mijlocul ocupațiilor să găsești măcar câteva minute pentru ca să te întorci cu gândul și cu rugăciunea plină de evlavie către Acela care binecuvântează munca cinstită și dă izbândă lucrului bun.

Roagă-te și lucrează! Tu nu ești creat pentru pământ, ci pentru cer. După ostenelile și grijile vieții, ridică-te sus cu mintea și cu inima, revarsă-ți înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni și mulțumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. De la muncă treci la rugăciune, de la rugăciune la muncă! Roagă-te și muncește!

Începe și sfârșește-ți ziua cu Dumnezeu. Când mergi către somn adu-și aminte de moarte al cărui chip și tindă este somnul. Adu-ți aminte de cele trecute și nădăjduiește în Domnul pentru cele viitoare. Folosește spre bine pe cele prezente.

PR. ARSENIE BOCA

cristiboss56 16.08.2013 10:58:35

Nimic nu se întâmplă fără pronia lui Dumnezeu
 
Nimic nu se întâmplă fără pronia lui Dumnezeu și unde este pronia lui Dumnezeu, în mod sigur, ceea ce se întâmplă, oricât de amarnic ar fi, va aduce folos sufletului.
Aforismele Părintelui Paisie Aghioritul
Să luptăm cu toate puterile noastre să câștigăm raiul, căci este foarte strâmtă ușa și nu-i ascultați pe cei care vă zic că toți vom fi mântuiți.
Om înțelept și mintos este acel om care a înțeles bine că viața aceasta are un capăt și se silește și el să pună capăt greșelilor și neajunsurilor lui.
Încrederea în Dumnezeu este o neîncetată rugăciune de taină care atrage fără tulburare puterile lui Dumnezeu acolo unde este nevoie și în clipa în care este nevoie.
Să încredințăm viitorul nostru lui Dumnezeu. Absoluta încredere în Dumnezeu are credința drept maică prin care ne rugăm și primim roadele nădejdii.
Deplina noastră încredințare lui Dumnezeu este izbăvirea din nesiguranța pe care ne-o aduce credința în ego-ul nostru și ne face să ne bucurăm de rai încă din viața aceasta.
Când din pricina mărinimiei noastre, Îl facem pe Dumnezeu să se bucure de viața noastră, atunci Acela dă îmbelșugate binecuvântări copiilor Lui iubitori.
Când omul luptă cu nădejde, atunci vine dumnezeiasca mângâiere și sufletul simte cu tărie alinările iubirii lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea de la noi numai râvna și dispoziția cea bună a inimii pe care i le arătăm cu puțina noastră osârdie în luptă și cu simțirea păcătoșeniei noastre. Pe toate celelalte, El ni le dă.
Progres duhovnicesc este acolo unde există sentimentul că tot ceea ce fac este jalnic.
Să nu-ți amintești de frigurile iernii, fiindcă altminteri vei îngheța și în august.
Cât trăiește omul are dreptul să dea examene duhovnicești. Corigenți nu există. Să ne nevoim să luăm fie și numai o notă duhovnicească de trecere, ca să trecem în rai.
Fericiți cei care au în inima lor pe Hristos drept axă și care se învârt bucuroși în jurul numelui cel sfânt al Lui, în mod inteligibil și neîncetat.
La cer nu urcă nimeni prin suiș lumesc, ci prin pogorâș duhovnicesc. Numai astfel umblând „tupilat la pământ” încape cineva prin ușa strâmtă a raiului.
Nu pot să ne împrietenească cu Dumnezeu atât nevoințele trupești și ostenelile, cât compătimirea sufletului și iubirea de oameni și dragostea față de aproapele.
Dragostea noastră trebuie să fie aceeași pentru toți. Numai atunci este dragostea lui Dumnezeu. Sub ea toate se pleacă, în preajma ei, toate se topesc.
Când ne cunoaștem pe noi înșine, atunci are loc o rupere duhovnicească a persoanei noastre. Astfel se eliberează energia și depășim greutatea firii noastre și descriem o traiectorie duhovnicească.
În epoca noastră, din păcate, rațiunea a zdruncinat credința noastră și a umplut sufletele cu îndoieli. Astfel consecința este că am fost lipsiți de minuni, fiindcă minunea se trăiește, nu se explică.
Mustrând răul, nu iese nimic. Dar prezentând binele, răul se mustră prin sine însuși. Numai cu exemplele bune se mustră toți cei care au făcut din păcat o modă.
Rodnicia duhovnicească este să credem că nu facem nimic. Numai în starea smerită a dezamăgirii de noi înșine se ascunde starea duhovnicescă bună.
Dumnezeu nu îngăduie nici un necaz și nici un rău, dacă din acestea nu iese ceva mai bun decât ceea ce noi am socotit omenește că este totul.
Cea mai mare boală este mândria care ne-a mutat pe noi din rai pe pământ și de pe pământ încearcă să ne ducă în osândă.
Dacă vrei „să-L silești” pe Dumnezeu să te asculte când te rogi, întoarce butonul spre smerenie, pentru că în prezența acesteia lucrează Dumnezeu.
Nu trebuie să fugim de păcat ca să nu mergem în osândă, ci din dragoste și dorința de a nu-L întrista pe Binefăcătorul nostru, Hristos.
Acela care, pentru a crede în Hristos, cere minuni nu are noblețe. Pentru Dumnezeu acel lucru are preț, să-L iubim pe Dumnezeu numai și numai fiindcă este bun.
Cugetele curate curățesc sufletul nostru și zădărnicesc armele demonului curviei, fiindcă numai într-un trup curat se păstrează sufletul curat și în care rămâne dumnezeiescul har.
Nimic nu se întâmplă fără pronia lui Dumnezeu și unde este pronia lui Dumnezeu, în mod sigur, ceea ce se întâmplă, oricât de amarnic ar fi, va aduce folos sufletului.
Îngrijiți-vă să umpleți caseta inimii voastre acum cât sunteți tineri, fiindcă altfel, când veți îmbătrâni, pe lângă muzica bizantină se va auzi și cea lăutărească.
Dumnezeu ajută și nu nedreptățește, căci El vede mai departe și ceea ce Îl interesează, ca pe un bun părinte, este să ne aibă lângă El în Rai. De aceea ne dă încercări în viața aceasta.
Sursa: http://www.euart.gr/1A428B6C.el.aspx

cristiboss56 16.08.2013 21:17:37

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria?
 
Dacă accepți și ești atent la ce simți, la freamătul acesta al vieții din tine, și oferi toate Domnului...

Să nu primești gândurile care te închid în tine și te deschid, de fapt, energiilor vrăjmașe. Dacă accepți și ești atent la ce simți, la freamătul acesta al vieții din tine, și oferi toate Domnului după cum și făgăduiești în Sfânta Liturghie: „Pe noi înșine și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, El vine și-ți transformă viața. Viața ca trăire, ca energie, ca vibrație, și nu viața exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre, văzutul nevăzutului din noi.
Când trăim singuri ale noastre, cel viclean vine cu ale lui și ne virusează și ne răstoarnă toate și în noi și în jur. Viața concretă a creștinului în Biserică este dar din dar: primește harul prin Sfintele Taine, se încălzește în sfintele slujbe și se întărește prin pocăința permanentă și se oferă pe sine și toată viața sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viața Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur și simplu oferi ce simți Domnului cu mișcarea aceea lăuntrică, însoțită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu și-L primești pe El și darurile Sale!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 66-67)

cristiboss56 17.08.2013 00:29:02

Moartea ne vorbeste despre iubire - Mitropolitul Antonie de Suroj
 
Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...j-b1-p2065.htm


Moartea fiintelor dragi, apropiate noua, ne vorbeste de iubire si ne cere socoteala asupra felului de a iubi; cum iubim, pentru cata vreme, pentru totdeauna, profund sau superficial, gandindu-ne doar la noi sau uitand de noi pentru a iubi, pentru a ne gandi din toata fiinta numai la celalalt?...Va suna ceasul regasirilor...Cum vor fi aceste regasiri?Pentru cei care de-a lungul intregii vieti au ramas credinciosi unei prietenii, unei iubiri care deunazi le-a incalzit inimile, ele vor fi un izvor de bucurie.Dar ce va fi daca la vremea regasirii vom constata cu groaza ca pe aceasta fiinta, asa-zis iubita in timpul vietii sale, am lasat-o sa cada in uitare la scurt timp dupa moartea sa?Negandind decat la noi si despre noi, nu am fost in stare sa pastram fiinta iubita in memoria inimii, in singura memorie capabila sa reziste timpurilor, imbatranirii, sa ramana nestirbita in calea vanturilor si a mareelor.

Noi Il rugam pe Dumnezeu pentru vesnica pomenire a raposatilor nostri, ca sa nu-i dea uitarii.Iubirea lui Dumnezeu merge pana la jertfa de Sine.El iubeste pana la a muri pe Cruce, pana la lepadarea deplina de Sine.Iar noi Ii apartinem lui Hristos, si Dumnezeu ne cere sa iubim cu iubirea Lui, sa ne aducem aminte cu memoria Lui, sa fim pe pamant marturie vie a faptului ca putem sa nu ne temem ca vom fi uitati - pentru ca nu vom fi dati uitarii, sa fim marturie a faptului ca omul poate sa se piarda in intregime pe sine din iubire pentru aproapele sau, fara a inceta totusi sa fie viu - pentru ca Dumnzeu, ca si toti ceilalti, il va pastra in amintirea Lui.

Taina uimitoare a iubirii sta in aceea ca suntem chemati sa iubim tot atat de mult pe cat ne-a iubit Dumnezeu, adica sa ne punem viata pentru ceilalti pana la totala daruire.Aceasta ni s-ar putea parea infricosator.Si ne spunem:daca ma uit pe mine si daca nimeni nu se mai gandeste la mine, atunci nu este oare posibil sa dispar cu totul din lumea celor vii?Daca nimeni nu-si mai aminteste de mine , daca am sa cad in uitarea generala, ce se va intampla?Dumnezeu nu va uita, Maica Domnului nu va uita, Sfintii nu vor uita, ingerul nostru si ostile ceresti nu vor uita; chiar si cei pacatosi, lipsiti de statornicie si slabi, nu vor uita, ei care de-a lungul vietii nu au stiut sa iubeasca pana la capat, dar au stiut sa iubeasca avand inima sfasiata de durere (de durerea pierderii), fara a putea uita vreodata.

Nadejdea noastra in viata vesnica sta in aceea de a fi iubiti; e inutil deci sa fortam nota, impunandu-ne celor din jur si facand apel la cele traite impreuna, repetand acel nu uitati! nu uitati! amintindu-le nu numai faptele bune, dar si acele fapte susceptibile de a-i irita, doar ca sa nu fim uitati si sa scapam de sentimentul acesta infricosator de a nu exista, de a nu vedea viata scurgandu-se pe langa mine, de a nu fi decat o umbra, propria mea fantoma, pe care nimeni nu o vede, nu o aude, nu o cunoaste...Putem sa alungam aceasta teama.Nu vom fi lipsiti niciodata de aceasta iubire, de la care nici inaltimea, nici adancul, nici lungimea, nici largimea nu ne vor putea smulge, dupa cum spune Apostolul Pavel (Rom.8, 39). Nimeni nu este exclus de la iubirea dumnezeiasca.( din Viata, boala, moartea, Ed.Sf.Siluan,p.160-162)

cristiboss56 17.08.2013 21:48:31

Sursa: http://iereasanatolikisekklisias.blo...post_2841.html


Cred că ceea ce trebuie să medităm în special în aceste zile aceasta este: pocăința. Altminteri, Dumnezeu vorbește și omul nu pricepe. Lucrează Dumnezeu și nu îl prinde nimic pe om. Și când pare că gata l-a atins, că lucrarea lui Dumnezeu este activă, ca să zicem așa, omul rămâne tot neschimbat, rămâne tot cum era, nu se schimbă. De ce? Fiindcă nu se pocăiește adânc în inima lui.
Simeon Kraiopoulos - Despre pocăință
Pocăința nu este atât de ușoară pe cât credem.
Și vă rog să fim cu luare aminte. Pocăința nu este atât de ușoară pe cât ni se pare. Și, aș spune, pocăința este o harismă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu îți va da ție harul Lui, ca să lucreze în tine pocăința, nu poți să te pocăiești. De aceea omul nu trebuie să se joace cu pocăința.
Ne-am referit și cu altă ocazie la ceea ce se spune în Apocalipsă: s-a întâmplat răul ăsta, s-a întâmplat răul acela, s-au distrus acestea, s-au distrus acelea, au fost omorâți atâția ș.c. și oamenii nu s-au pocăit de răutățile lor. Tot nu s-au pocăit. Deși a venit un atât de mare rău asupra oamenilor, ei tot nu s-au pocăit. Și spune aceasta mai jos, pentru a doua oară și pentru a treia oară. Nu este sigur că omul se va pocăi, chiar dacă ți se pare că, într-un moment dificil, se va pocăi. Nu este sigură această pocăință care are loc în mod silit, să zicem, în clipa în care ești constrâns de ceva. Are loc un cutremur, lumea se năruie și gata te pocăiești. Sau are loc un război, ești în primejdie și gata te pocăiești. Sau ai ceva și bănuiești că e o boală gravă și gata te pocăiești. Sau te paște vreun pericol și gata te pocăiești. Această pocăință nu este deloc sigură. Pocăința, am spus-o și altă dată, nu o avem în buzunar, ca să putem spune : „acum o voi scoate din buzunar”. Așa cum îmi scot batistuța, voi scoate din buzunar și pocăința, ca să mă pocăiesc.
Pocăința este harisma pe care Dumnezeu o dă celui care o vrea cu tot dinadinsul. De aceea în Vechiul Testament zice profetul că Dumnezeu spune oamenilor că au ochi, dar nu văd, urechi au, dar nu aud, „ca nu cumva, zice, să se întoarcă și Eu să-i vindec”. Cu alte cuvinte, omul Îl părăsește pe Dumnezeu, și după aceea și Dumnezeu îl părăsește pe om și rămâne în nepocăință, și, deși vede, deși aude, nu înțelege să se întoarcă la Dumnezeu în pocăință, ca să-l vindece, ca să-l mântuiască. Mare lucru este pocăința!
De aceea spunem, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă !”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Lucrarea aceasta este o lucrare a pocăinței. Adică în acel moment te pocăiești, cât poți tu, și ceri mila lui Dumnezeu, iertarea Lui, dar în același timp, ceri și pocăință. Când spui : „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, este ca și cum ai cere pocăința. Iar acela care renunță și zice „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și îndată nu mai poate, nu mai continuă, ci se oprește, acela nu are dorință de pocăință.
Cred că ceea ce trebuie să medităm în special în aceste zile aceasta este: pocăința. Altminteri, Dumnezeu vorbește și omul nu pricepe. Lucrează Dumnezeu și nu îl prinde nimic pe om. Și când pare că gata l-a atins, că lucrarea lui Dumnezeu este activă, ca să zicem așa, omul rămâne tot neschimbat, rămâne tot cum era, nu se schimbă. De ce? Fiindcă nu se pocăiește adânc în inima lui.
Dacă Dumnezeu ar cere ceva de la noi, cred că acest lucru ar fi să ne pocăim. Și când îi spune Fericitului Ieronim : „Ieronime, dă-mi Mie păcatele tale ca să ți le iert” înțelegea prin aceasta pocăința, fiindcă în clipa în care omul se pocăiește, Îi dă păcatele sale lui Dumnezeu și El i le iartă. Cu adevărat, păcatele nu sunt un sac pe care noi trebuie să-l golim, nici pocăința nu este enumerarea păcatelor. Nu are importanță că mergem să ne spovedim prima oară, a doua oară, a treia, a patra, a cincea, a zecea, a mia oară, ce știu eu, ca și cum ne-am vărsa sacul. Pocăința este ceva mai adânc decât atât. Se pocăiește omul, aceasta înseamnă că se schimbă din rădăcină.
Să nu spunem că nu știm ce este pocăința. Desigur, nu știm. Dacă cineva nu trăiește pocăința, nu știe. Dar în tot cazul, o idee avem din celelalte lucruri, în viața de zi cu zi. Ai făcut, să zicem, o greșeală, dar o greșeală din încăpățânarea ta. Nu vorbim aici despre păcat. Ai stăruit cu încăpățânare în ceva și apoi faptele ți-au arătat că ai făcut o greșeală, și ca un om inteligent ce ești, o vezi, îți bați capul și zici : „Așa-mi trebuie. Pentru ce m-am încăpățânat ? Pentru ce ziceam că se va isprăvi și va fi bine așa ? Pentru ce sunt așa de tare de cap ? Așa-mi trebuie!”
Și te simți zguduit înlăuntrul tău, nu numai pentru consecințele pe care le suporți din pricina greșelii pe care ai făcut-o, ci și pentru că ai făcut ceea ce ai făcut cu atâta încăpățânare. Aceasta înseamnă că oarecum ți-ai primit lecția pentru viitor. Sunt alții care spun : „Ei, nu te supăra, am greșit”. Dar acela care o va simți astfel, după aceea își va primi lecția. Este de neconceput, să spunem, că va face iarăși același lucru, imediat sau după o vreme.
Pocăința despre care vorbim înseamnă schimbare. Conștientizează cineva bine de tot răutatea lui înaintea lui Dumnezeu, duplicitatea și fățărnicia lui înaintea lui Dumnezeu, cutezanța lui și nerușinarea. Femeile pun apret pe o rochie, apoi o calcă, și rochia devine apretată, cum se spune. Dar dacă se duce apretul, ce rămâne dedesupt ? O simplă cârpă. Facem una, facem alta și ne apretăm, cum s-ar spune, existența noastră, sufletul nostru înaintea lui Dumnezeu și avem amăgirea de sine și falsa impresie că suntem bine, că noi suntem cei ce credem, suntem dintre cei ce cred, dintre cei ce nădăjduiesc, dintre cei ce se pocăiesc, care sunt în ordine cu Dumnezeu, care merg la Liturghie, care se împărtășesc. Și totuși fiara rămâne înlăuntrul nostru, zidul rămâne înlăuntrul nostru, împotrivirea rămâne înlăuntrul nostru ca o fortăreață. Această stare păcătoasă rămâne în noi împotriva lui Dumnezeu, și anume faptul că nu ne supunem lui Dumnezeu. Să luăm, așadar, hotărârea să ne pocăim pentru toată tactica noastră de până acum, să ne schimbăm tactica și să ne încredințăm, să ne predăm lui Dumnezeu, ca El mai cu seamă să ne călăuzească.
Pocăința este harul lui Dumnezeu
„Ai venit, Doamne? Te așteptăm. Ai venit, Doamne, Te-ai născut, Te-ai făcut om, acum două mii de ani. Eu am auzit toate acestea în toți anii aceștia, dar numai acum am realizat-o, numai acum am înțeles-o. Ajută-mă, Dumnezeul meu, să nu mai plec niciodată de lângă Tine, să nu mai gândesc iarăși cele pe care le gândeam, să nu mai acționez iarăși cum acționam. Să încetez să mai fiu cel ce eram, și să fiu ceea ce voiești Tu să fiu : pocăit, zdrobit cu inima, schimbat. Așa cum mă va face harul Tău”. Fiindcă, am spus, pocăința este harul lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este cel ce înmoaie inima. Harul lui Dumnezeu este cel ce aduce lacrimile. Harul lui Dumnezeu este cel ce aduce această pocăință, plânsul. Plâns care, dintr-un anume punct de vedere, este nemângâiat. Nimic nu poate să îl mângâie pe om, singurul lucru care poate să-l mângâie este faptul că vrea să plângă încă și mai mult, vrea încă și mai mult să se pocăiască și nădăjduiește în Bunul Dumnezeu. Toate celelalte, care poate l-ar mângâia, știe se interpun ca să-l împiedice să se pocăiască și să plângă.
Acest lucru îl poate face numai Harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vrea să facă aceasta cu fiecare om. Să nu ne spună cineva că „e, harul este doar pentru câțiva, puțini”. Nu este așa. Harul lui Dumnezeu este pentru toți. Nu este nimeni care să fie exclus, după cum nu este nimeni care să fie mântuit fără pocăință, și prin urmare, nu este nimeni care să nu aibă nevoie să se pocăiască. Și nu este nimeni care să nu fie potrivit ca să primească harul lui Dumnezeu care îi va da pocăință. Pocăința aceasta este pentru fiecare dintre noi, dar suntem noi pregătiți să o primim?
Sursa: http://iereasanatolikisekklisias.blo...post_2841.html

dobrin7m 18.08.2013 19:58:21

Omilii la Matei - Sf. Ioan Gura de Aur
 
"Fericiti facatorii de pace.
In aceasta fericire Domnul nu interzice numai dezbinarea si ura unora fata de altii, ci cere ceva mai mult: sa impacam pe cei invrajbiti. Si adauga tot o rasplata duhovniceasca. Care?
Ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Ca Fiul Unul nascut al lui Dumnezeu pentru aceasta a venit pe pamant: sa uneasca pe cei despartiti si sa impace pe cei invrajbiti.

Dar ca sa nu socotesti ca pacea e un lucru bun in orice imprejurare a adaugat:
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate.
Adica cei prigoniti pentru virtute, pentru apararea altora, pentru credinta. De obicei prin "dreptate" se intelege intreaga filosofie a sufletului.

Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti.
Hristos zice: veti fi fericiti daca oamenii va vor numi sarlatani, inselatori sau altfel.
Poate fi ceva mai nou decat aceste porunci , in care Domnul ne spune sa dorim, tocmai ceea ce lumea uraste, saracia , plansul, prigoana, ocara? Si Domnul a spus si a convins nu pe doi, zece, douazeci, o suta sau o mie de oameni ci pe toata lumea. Si cand multimile au auzit aceste porunci grele, impovaratoare si potrivnice simtului comun au ramas cutremurate de uimire. Atat de mare era puterea celui ce vorbea.

Dar ca sa nu socotesti ca este fericit orice om ocarat, Hristos pune doua conditii, fericirii: una, sa fii ocarat pentru Hristos, a doua sa fie ocarat pe nedrept. Daca ocara nu indeplineste aceste conditii, cel ocarat nu numai ca nu este fericit ci si ticalos. Iata acum si rasplata:
Ca plata voastra multa este in ceruri.

Cu alte cuvinte Hristos spune asa: Sa nu socotiti ca veti suferi acestea pentru ca graiti sau legiuiti ceva impotriva! Sa nu socotiti ca veti fi prigoniti pentru ca sunteti dascalii unor invataturi rele! Nu! Necazurile si primejdiile voastre nu vor veni de pe urma rautatii invataturilor voastre, ci de pe urma rautatii ascultatorilor vostri! De aceea persecutiile nu vor fi o marturie impotriva voastra celor ce suferiti raul, ci impotriva celor care fac raul."

cristiboss56 19.08.2013 21:45:34

Cei care mustră fără discernământ sunt întunecați duhovnicește
 
sursa: http://www.newsbomb.gr/prionokordela/ellada/story/317189/paisios-ekeinoi-poy-eleghoyn-me-adiakrisia-ehoyn-pneymatiki-skotisi

Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Părintele Paisie Aghioritul
Cei care mustră fără discernământ sunt întunecați duhovnicește.
- Gheronda, de ce nu ia nimeni poziție în atâtea scandaluri câte au loc în Biserică ?
- Toate situațiile care apar pe teme bisericești nu sunt ca să iei vreo poziție.
Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Nu este sincer, nici drept cel care spune adevărul în față, nici acela care îl face public, ci acela care are dragoste și viață adevărată și vorbește cu discernământ când trebuie și spune cele ce se cuvin la timpul potrivit. Din păcate, mulți îi văd pe oameni ca pe niște butuci. În timp ce îi ciopârțesc fără cruțare, și oamenii îndură, ei se bucură de cvadraturile pe care le fac, de „cubism”.
Numai omul care are demon are o scuză să îi facă pe oameni teatru în fața lumii, să le spună trecutul lor (bineînțeles, la cei asupra cărora demonul are drepturi), ca să zdruncine suflete neputincioase. Duhul necurat, firește, nu dă la iveală virtuțile oamenilor, ci neputințele lor.
Dar oamenii eliberați de patimile lor, fiindcă nu au răutate, îndreaptă răul cu bunătatea. Dacă văd vreodată undeva puțină necurăție, care nu se curăță, o acoperă, ca să nu se scârbească și altul care o va vedea. În timp ce aceia care scormonesc în gunoaie se aseamănă cu găinile... Astăzi diavolul face multe mizerii și încurcă mult lucrurile, dar în final i se va frânge gâtul. După ani de zile, drepții vor străluci. Chiar puțină virtute de vor avea, în aceea vor străluci, fiindcă va stăpâni mult întuneric, și lumea se va întoarce către ei. Cei care astăzi fac scandalurile, dacă vor trăi atunci, se vor rușina.

dobrin7m 20.08.2013 02:57:35

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 530976)
sursa: http://www.newsbomb.gr/prionokordela/ellada/story/317189/paisios-ekeinoi-poy-eleghoyn-me-adiakrisia-ehoyn-pneymatiki-skotisi

Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Părintele Paisie Aghioritul
Cei care mustră fără discernământ sunt întunecați duhovnicește.
- Gheronda, de ce nu ia nimeni poziție în atâtea scandaluri câte au loc în Biserică ?
- Toate situațiile care apar pe teme bisericești nu sunt ca să iei vreo poziție.
Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Nu este sincer, nici drept cel care spune adevărul în față, nici acela care îl face public, ci acela care are dragoste și viață adevărată și vorbește cu discernământ când trebuie și spune cele ce se cuvin la timpul potrivit. Din păcate, mulți îi văd pe oameni ca pe niște butuci. În timp ce îi ciopârțesc fără cruțare, și oamenii îndură, ei se bucură de cvadraturile pe care le fac, de „cubism”.
Numai omul care are demon are o scuză să îi facă pe oameni teatru în fața lumii, să le spună trecutul lor (bineînțeles, la cei asupra cărora demonul are drepturi), ca să zdruncine suflete neputincioase. Duhul necurat, firește, nu dă la iveală virtuțile oamenilor, ci neputințele lor.
Dar oamenii eliberați de patimile lor, fiindcă nu au răutate, îndreaptă răul cu bunătatea. Dacă văd vreodată undeva puțină necurăție, care nu se curăță, o acoperă, ca să nu se scârbească și altul care o va vedea. În timp ce aceia care scormonesc în gunoaie se aseamănă cu găinile... Astăzi diavolul face multe mizerii și încurcă mult lucrurile, dar în final i se va frânge gâtul. După ani de zile, drepții vor străluci. Chiar puțină virtute de vor avea, în aceea vor străluci, fiindcă va stăpâni mult întuneric, și lumea se va întoarce către ei. Cei care astăzi fac scandalurile, dacă vor trăi atunci, se vor rușina.

Foarte frumos cuvantul adus. Multumesc Cristi. si de folos.

dobrin7m 20.08.2013 03:06:18

Frumos spus: sa faca pe oameni teatru sa le puna in fata lumii trecutul lor.

Unii fac mai mult de atat. Nu se multumesc cu trecutul unui om adus in public ci mai si adauga la acel trecut cat mai mult ca piesa de teatru sa fie mai frumoasa.

cristiboss56 20.08.2013 22:03:10

Iubește pe fiecare în toată nebunia lui !
 
Iubește pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem niște „păsărele" ale noastre, dar ni le iertăm. Și pe celălalt trebuie să-l ierți! De ce pe tine te accepți așa cum ești, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că așa scrie în Evanghelie, că așa scrie la Sfinții Părinți.
Dacă la iubire se ajunge treptat, recomandati-ne niște „exerciții" de iubire.
Căutați ce este bine în celălalt. Nu mai vedeți răul, iertați. De ce este așa? Păi, poate l-a bătut mama când era mic, l-a ascuns în dulap. Cine știe ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos pentru că așa-i el, dar știi ce face el în chilia sa? Poate bate și el metanii, plânge la icoane, îi pare rău și cred că îi e rușine și lui de felul cum este și îi e greu să vină să-și ceară iertare.
Părinții ne ziceau așa: „Când cineva îți greșește, te ceartă, tu dă vina pe diavol." Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Nici noi nu-l vrem, pentru că toți credem în Hristos și vrem să-I slujim Lui. Dar noi facem și rău. De ce? Păi, de ce? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învață să facem rău. Dă vina pe diavol și scutește-l pe aproapele tău de vina asta. S-a-ntâmplat, e trecător. E un accident. Răul pe care îl face aproapele nostru este accidental. Nu trebuie să ne facem impresia despre el și să-l vedem prin prisma acestui rău pe care îl face. Asta înseamnă a judeca.
Ce înseamnă a judeca? Înseamnă a-l vedea pe cel din fața noastră prin prisma faptelor rele pe care le face, socotind că ele îl caracterizează. El a strigat ieri la mine, e adevărat, dar asta nu-l caracterizează, el nu strigă tot timpul. Și chiar dacă strigă tot timpul, să gândesc că înseamnă că nu se mânie, pentru că dacă așa s-a obișnuit, nici nu mai ține atâta răutate.
Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iertăm, să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem niște „păsărele" ale noastre, dar ni le iertăm. Și pe celălalt trebuie să-l ierți! De ce pe tine te accepți așa cum ești, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că așa scrie în Evanghelie, că așa scrie la Sfinții Părinți. Vezi-l și pe el în toată complexitatea lui, în toate nebuniile lui, pentru că Dumnezeu și pe el l-a chemat la botez, i-a dat o grămadă de daruri și nu știi tu cum îl judecă Dumnezeu.
Și mai este un lucru, să știți că oamenii care au la vedere neajunsuri și tot felul de apucături din astea ciudate au în spate daruri pe care Dumnezeu așa vrea să le ascundă. Pentru că dacă le-ar da pe față doar darurile, omul s-ar mândri și ar distruge totul. Atunci când Dumnezeu dă daruri, mai dă și câte un beteșug, și câte o ciudățenie.
(Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 83-85)


Ora este GMT +3. Ora este acum 20:28:13.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.