Intelepciune biblica : Unde este Dumnezeu ( Alexandru Ulea )
 

"Şi a luat (Elisei) mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a lovit apa cu ea, zicând: "Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?" Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei." (IV Regi 2, 14)
Despărţindu-se de ucenicul său, Ilie vrea să-i dăruiască acestuia ceea ce îi va cere. Elisei ştia că măsura dragostei lui Ilie pentru el este cel puţin la fel de mare ca măsura dragostei pe care el însuşi i-o purta lui Ilie. Astfel că Elisei cere "Duhul care este în tine să fie îndoit peste mine!" (v. 9). Deşi este un lucru greu de făcut, Elisei îşi vede împlinirea promisiunii (cf. vs. 10-11).
Când însă va încerca să facă lucrurile lui Ilie, şi anume despărţirea apelor Iordanului cu ajutorul cojocului, Elisei va vedea că aceasta nu se întâmplă. În ediţia sinodală a Bibliei de la 1914 se precizează: "Şi s-a întors Elisei şi a stătut pe ţărmurile Iordanului şi a luat cojocul lui Ilie, care căzuse deasupra lui şi a lovit apa şi nu s-a despărţit. Şi a zis: Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Şi a lovit apa a doua oară şi s-au despărţit apele încoace şi încolo, şi a trecut Elisei pe uscat." Se observă astfel că la prima încercare, nu se întâmplă nimic. Este ca şi cum promisiunea lui Ilie nu s-ar fi împlinit, este ca şi cum ar fi rămas singur, ca şi cum Dumnezeul lui Ilie ar fi dispărut odată cu Ilie. Elisei nu poate concepe să rămână singur. El nu crede că Dumnezeu lucrează doar prin Ilie, nu crede că lui Dumnezeu nu îi pasă de el.
Dar totul este o încercare. Dumnezeu nu vrea ca Elisei să aibă doar puterea lui Ilie. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască cu adevărat. El nu vrea ca Ilie să fie interpus mereu între El şi Elisei. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască personal, El vrea ca relaţia lor să fie nemijlocită. Dar pentru aceasta trebuia ca şi Elisei să vrea. Trebuia ca el să conştientizeze că nu a primit doar o putere oarecare, ci el a primit "Duhul" lui Dumnezeu. El nu a primit o putere, ci o persoană cu care trebuie să fie capabil să comunice.
Părintele Simeon Kraiopoulos spune că "profetul Elisei s-a cutremurat până în străfundul fiinţei sale când a văzut că nu s-a întâmplat ceea ce aştepta, pentru că ştia din experienţa profetului Ilie că este deschis drumul comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni… El însă nu s-a lăsat pradă nepăsării, nici nu s-a arătat un spirit practic (încercând să se descurce şi fără Dumnezeu), nici nu a încercat să dea lucrurilor vreo explicaţie. Şi pe loc a venit răspunsul cerului! A lovit din nou apele Iordanului şi acestea s-au despărţit".
Elisei insistă pentru ca Dumnezeu să-i dea răspuns. El nu acceptă un dumnezeu care nu îl ascultă, el nu acceptă un dumnezeu care nu dă răspuns, el nu acceptă un dumnezeu care e indiferent. Aşa cum el nu este indiferent faţă de Dumnezeu, nici Acesta nu trebuie să fie indiferent faţă de el. Şi astfel că Elisei îl descoperă pe Dumnezeu care lucrează prin el, descoperă puterea nelimitată a lui Dumnezeu care se manifestă în el. Atunci când Dumnezeu pare indiferent faţă de om, Elisei insistă şi-L determină pe Dumnezeu să acţioneze, să se manifeste. Elisei ştie că Dumnezeu nu e surd şi mut, el ştie că Dumnezeu caută doar prilejul să se manifeste fără a se impune.

Timpul schimbarii !
 

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?

-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:

-Vezi acest vlăstar?


-Da, părinte!


-Smulge-l!


Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.

-Acum scoate-l pe acesta.

S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată.
Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:


-Smulge-l acum pe acela.

-Dar e destul de mare, nu pot singur.

- Du-te si mai cheamă pe cineva.


Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.

-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.


-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.

-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată
mai târziu va fi mult mai greu.



"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou."

(Sf.Grigorie Dialogul)

Un ucenic merge la duhovnicul lui si-i spune cu lacrimi :
- Parinte nu pot sa scap de patimi, nu mai rezist, rugati-va pentru mine !
Se roaga parintele, dar dupa o vreme fratele revine, cu aceasi problema, se roaga din nou parintele, dar se intampla la fel. Atunci parintele, se roaga :
- Doamne, te rog sa imi descoperi ce se intmpla cu fratele acesta, de ce nu poate scapa de patimile care il chinuie ! In acea noapte parintele are un vis : il vede pe fratele in mijlocul unei cetati, tinandu-se cu putere de un lant, pe care il tragea un diavol dupa el. Si striga bietul frate, cat putea : Scapati-ma ca m-a robit diavolul !
Si a inteles duhovnicul ce se intampla, fratele acela nu vroia sa renunte la patima sa. Daca dorea cu adevarat sa scape era suficient sa dea drumul lantului, caci nu era legat.
Frate intru Hristos, lasa-te de lant, ca te va duce vrajmasul pana in iad, nu te mai fa batjocura si ras dracilor, cauta libertatea la Hristos si vei gusta bucuria si pacea sufleteasca pe care o da Dumnezeu.

…În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută de cărţi a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav şi îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea şaptezeci de ani. O viaţă de om. Puse revista pe noptiera şi încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în aşternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, ţesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara ţârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfaţişând natura moartă. În sfrşit, şi-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp aşa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEŞTE. O voce limpede şi plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Îşi aduce aminte de Eli şi de proorocul Samuel. Fericit că ştie cum să răspundă, zice hotărât : Porunceşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
- Ioane, de ce nu dormi ?
- De-aş putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat şi m-am trezit, zise el ca şi cum i-ar face un reproş.
- Dar de ce nu M-ai rugat să-ţi trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înţelegea de ce nu i-a dat prin minte aşa ceva. Glasul continuă :
- Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neaşteptat întrebarea ?
- Nu Doamne, făcu el încurcat şi ruşinat. Nu m-am gândit să mă rog.
- Tu ştii câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
- Ştiu şi eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
- Hai să le numărăm. Ştii s-o spui ? Spune-o !
- Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
- Tatal nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tau; vie împărăţia Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer aşa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; şi ne iartă nouă gresalele noastre, precum şi noi iertam greşiţilor noştri ; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !…Şaizeci şi nouă de cuvinte, Doamne.
- Aşadar, numai şaizeci şi nouă de cuvinte. Dar tu ştii câte cuvinte ai rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iaraşi peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Îşi aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
- Douăzeci şi cinci de mii de cuvinte, Doamne.
- Eşti pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea.
- Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală şi cuvintele citire din revistă ?
- Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunţai impeceptibil
Glasul continuă :
- Înmulţeşte douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute şaizeci şi cinci de zile şi vezi cât îţi dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viaţă. De data aceasta se sperie :
- Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute şase mii o sută !
- Îţi aminteşti de parabola talanţilor ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranţă. Matei 25, 14-30.
- Spune-o!
- Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia sa:unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele. Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n’ai răspândit şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
- Iată, îţi voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanţii sunt cuvintele. Într-o viaţă de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviinţă că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alţii le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Şi nu-ţi trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum şaizeci şi nouă.
- Stai puţin, Doamne, îşi aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
- Şi ai biruit?
- Am câştigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei!
- La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă şi iar se roagă. Vorbesc puţin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Şi ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu duşmanii nevăzuţi şi nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă şi tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăşi Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul şi se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese şi se lăsa purtat. Era somnul. În sfârşit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat şi ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Îşi aminteşte: douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte... nouă milioane nouă sute şase mii o sută de talanţi… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Şaizeci şi nouă de talanţi… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci şi opt de talanţi…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Şi înca una. Câte va putea.
Pe uliţa satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineaţă frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
- Bună dimineaţa Ioane, ce te grăbeşti aşa ?
- Era vecinul cu care ieri îşi cheltuise talanţii.
- Amin, zise Ion concentrat.
- Ce amin ? Încă mai dormi şi vorbeşti în somn?
- Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important.
- Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări şi nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
- Două sute şapte, făcu în sfârşit Ion.
- Două sute şapte lei? se holba vecinul.
- De talanţi… de cuvinte ! se corecta el.
- Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
- Douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute şase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul.
- Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârşit, se hotărî.
- Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Şi mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minţi. La revedere !

Era preot?? Cum sa-l puna Dumnezeu sa spuna asa ceva? Nici diaconul nu are voie sa rosteasca cuvintele alea.

Nu era in biserica, Raoul, era la el acasa.
Adica tu, atunci cand nu esti in biserica, si zici Tatal nostru, nu zici si ultima parte???!!! :22:

NU! Am zis odata... si am aflat mai tarziu ca am pacatuit. Nu au voie nici calugarii,nici diaconii,sa rosteasca acea "ultima parte" de care vorbesti. Doar preotul!

PS cei care mai mergeti pe la manastiri,intrebati despre acest aspect. Chiar sunt curios si eu sa aflu mai multe pareri,desi nici duhovnicul nu m-a contrazis cand i-am zis ca am gresit spunand si cuvintele acelea la rugaciune.

Unde sta scris?!!

Oricum, chiar si in biserica, lumea spune in gand dupa preot "Ca a Ta este imparatia, puterea si slava".

De unde ai aflat?
Atat timp cat in cartile de rugaciuni, unde este specificat ce spune doar preotul, acesta formulare este prezenta fara nici o astfel de restrictie nu cred ca e nici un pacat.
Acum si a intreba calugarii are limitele. Pe un alt topic cineva da un exemplu cum mamei dumnealui i s-a spus de la manastire sa ia agiazma de la 9 manastiri ca are putere mai mare. Mai bine tinem de invatatura Bisericii decat de ce ne invata oamenii Bisericii. Cartile respective sunt cu binecuvantarea episcopului si tind sa ma incred in ce e scris in ele.

V-am spus,intrebati si voi. Pana la urma in Biblie asa e rugaciunea? Cu acea formula?


Deci asta chiar nu e argument. Daca ma iau dupa lumea din biserica...