În timpul unei predici în care preotul făcea referire la purtarea baticului de către femei în biserică, o femeie vopsită strident a iesit afară, plictisită.
După slujbă, femeia de la pangar a întrebat-o:
- Iertati-mă că vă întreb, dar de ce la unele predici stati la locul dumneavoastră, iar alteori, asa cum s-a întâmplat azi, iesiti?
- Este mai bine pentru mine să ies, ca să am osânda mai mică. Oricum, nu voi purta niciodată batic. Si decât să ascult si să nu port, mai bine nici să nu ascult.
- Mai bine stăteati si ascultati, că poate cuvintele părintelui vă puneau pe gânduri.
- Ce să mă pună? Eu stiu precis cât vreau să trăiesc după cum învată Biserica si cât vreau să trăiesc după cum mi se pare mai bine. Îmi cunosc slăbiciunile si păcatele, si mă lupt cu ele atât cât pot, fără să fortez. Atâta pot, atâta fac.
Femeia de la pangar i-a răspuns:
- Eu cred că, dacă ati vrea să aflati mai mult, ati putea mai mult si ati face mai mult.
- Nu, nu cred.
- Ba da. Dacă vă gânditi numai la neputintele care vă apasă, fără să vă dati seama că Dumnezeu vă poate da puterea de a le birui, pierdeti tocmai unirea cu Dumnezeu.
- Si ce vreti acum, să port batic cum purtati dumneavoastră?
- Nu mă întelegeti gresit. Dacă ati fi stat la predică, ati fi înteles că nu acesta a fost rostul predicii, de a convinge unele femei să poarte si ele batic. Scopul predicii a fost de a ne convinge pe fiecare să trăim asa cum ne cere Dumnezeu. Femeia nu se mântuieste dacă poartă batic, nu baticul o mântuieste pe femeie, asa cum nici barba nu îl mântuieste pe bărbat. La femeie, baticul nu este o dovadă de virtute, este însă o dovadă a alegerii unui mod de viată. Când femeia este supusă bărbatului său si trăieste astfel încât să Îi placă lui Dumnezeu, ea nu simte purtarea baticului ca o povară, ca un canon. Îl simte ca o medalie: e un mod de a mărturisi o filosofie de viată. Dar când femeia poartă batic, însă trăieste cum nu trebuie, baticul nu este decât o dovadă de fariseism.
- Ei, dacă as fi stat la predică, poate m-ar fi convins si pe mine să port batic.
- Dar v-am spus că nu acesta este scopul predicii. Pe viitor ar fi bine încercati să stati si la predicile care nu vi se par potrivite pentru dumneavoastră, că poate o să vă schimbati punctul de vedere.
- Ce folos să stau, dacă nu vreau să renunt la ideile mele?
- Stati, stati, că poate auzind cuvintele mântuirii o să vi se mai înmoaie inima. Mai bine să stati si să le auziti, dacă tot ati venit la biserică, decât să vă plimbati în jurul bisericii. Că tot auzindu-le, o să trebuiască până la urmă să vă hotărâti: ori rămâneti cu ideile dumneavoastră, si atunci nu are rost să mai veniti la biserică, ori veniti la biserică, si atunci veti încerca să păstrati din ideile pe care le aveti numai ce merită păstrat, numai ce vă este de folos pentru mântuire. Că asa, au venit multi până la sfârsitul vietii lor la biserică, si cu trupul credeau, dar cu sufletul nu. Si formalismul nu mântuieste.
- Si dacă vin si ascult, nu se poate să rămân tot formalistă?
- Ba se poate, normal că se poate, dar mai mari sanse de îndreptare are cel care ascultă cuvintele mântuirii decât cel care stă departe de ele.

Timpul schimbării
 

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercatsă mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?- Nu - i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?- Da, părinte, un puiet de brad.-Smulge-l!Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a opritlângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.- Acum, scoate-l pe acesta.S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până laurmă să-1 scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:- Smulge-l acum pe acela.- Dar e destul de mare, nu pot singur.- Du-te şi mai cheamă pe cineva.Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.- Acum vezi; fiule? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel?
Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce înce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor,dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie însuflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămânrădăcinile care vor creşte din nou."(Sfântul Grigorie Dialogul )39

As vrea sa va daruiesc si eu o poveste din cartea pe care am citit-o astazi, "Ogorul cu ingeri". Cum este prea lunga ca sa o pot transcrie pe toata, o voi rezuma si voi copia pasajele cheie.

Mutu Strambu

Intr-un sat traia odata un om handicapat, si mut si stramb, de care radeau toti, dar mai cu seama nea Mitica, paracliserul. Doar copiii il iubeau, pentru ca din mainile sale strambe ieseau jucarii frumoase. Intr-o zi, in sat s-a facut mare valva: venea Vladica de la oras, sa slujeasca in biserica lor....

"Si-asteptara sa vada venind un popa inalt, cu uitatura rece, cazut de prin icoane. [...] Si cand colo, din trasura inflorita cu floare de soc si iasomie, colea spre ei... insusi Sf. Nicolae din icoane! Bland, mangaind aerul cu degetele impreunate in semnul crucii, batranelul ce venea spre ei calca aerul. Nici cand l-au vazut in hainele de Liturghie, copiii nu puteau face uitare de chipul de om cuminte, bland, cu o privire care, curios, aurie si lacramata de dragoste, parea ca seamana cu a Mutului Stramb. Si Mutu era si el acolo..."

La liturghia arhiereasca la care participa tot satul, nea Mitica l-a scos afara pe Mutu Strambu si l-a asezat in tinda bisericii, "sa nu ia aerul domnilor veniti cu mitropolitul". Ba mai mult, ia ligheanul in care isi spalasera mainile preotii si vladica si arunca, in batjocura, apa peste Mutu.

"Si ca si cum zilei nu-i ajunsese emotia ei, vazura pe Mitropolit taind in doua sirul de lume din biserica si, inaintand, imbratisa pe Mutu-Strambu, zicandu-i, umilit de gestul de slugoi al lui nea Mitica: Iarta-ma! Iarta-ne, frate!
Tot gandul ii ducea pe toti ca nu se poate, nu avea cum sa se fi intamplat asta! Mutul Strambu se indrepta din incovoiala din care sedea si cu ochii siroind de apa, sfintita prin spalare de preoti si lacrima sfintita de durere, se indrepta cu totul. Ba mai reusi sa ingaime: Hristos Viu in mijlocul nostru, Inalt Preasfintite!"

Dupa terminarea sarbatorii, mitropolitul pleaca din sat.
"Mutu Strambu spunea ca pleaca vladica spre alti muti si strambi care isi asteapta indreptarea si graiul. Care isi asteapta imbratisarea..."

Averea si boala

Unui om Dumnezeu i-a dat o slujba buna si bine platita, dar el nu credea.
Apoi, cu voia lui Dumnezeu, a cunoscut o femeie buna si frumoasa pe care a luat-o de sotie, dar tot cartea impotriva Domnului.
Femeia a ramas insarcinata si i-a facut un copil frumos, acesta era sanatos, destept si primul la invatatura, dar omul tot nu credea.
Apoi a mostenit case si pamanturi, dart el tot nu credea. Si a capatat de la Dumnezeu si alte daruri, dar tot se indoia.
Pana intr-o zi cand omul nostru s-a imbolnavit si, vazand ca nici casa, nici averea, nici femeia, nici faima de care se bucura nu ii folosesc cand e bolnav, a inceput sa creada.

De multe ori suferinţa ne apropie de Dumnezeu ! Bogăţia , succesul pe linie , viaţa fără griji , aduc orbirea minţii şi a sufletului , şi nu în ultimul rând împietrirea inimii. Mulţumim pentru povestioară , Doamne ajută!+

Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.
Parintele cumpani un pic si zise:
- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata> Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare si cutare! el pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru nu o sa il auzi spunand: Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru! El pur si simplu face lucrurile mandriei.
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine este ca si cum ai fi facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas pentru a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se asaza in noi mandria. Si la fel, din prea multa mandire, se naste lenea, caci ai impresie despre tine ca esti cineva sau ceva si te lenevesti in ascultari si in implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea! '
Auzind acestea, copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Sfântul bucătar şi merele din Rai
 

Vă întrebaţi cum adică un sfânt bucătar? Este vorba de Sfântul Eufrosin pe care-l prăznuim chiar pe 11 septembrie. Este un sfânt atât de simplu, dar plin de iubire de Dumnezeu, de bunătate faţă de toţi şi de smerenie.

• http://www.ziarullumina.ro/imagine.p...ile0014558.jpg

Cuviosul Eufrosin s-a născut într-o familie simplă şi foarte săracă. A fost primit într-o mănăstire încă de tânăr şi la început a slujit monahilor la bucătărie, fiind pus să prepare mâncare. Era tăcut şi smerit şi îşi petrecea timpul în rugăciune şi ascultare. Iar când făcea mâncare fraţilor sau împlinea ceea ce i se cerea, le făcea pe toate ca pentru Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl iubea foarte mult pe Eufrosin pentru că niciodată nu se certa cu nimeni. Vrând să-l răsplătească pentru bunătatea sa, Dumnezeu îi făcu lui Eufrosin un dar: să poată pleca în fiecare noapte, pentru o clipă, în orice loc îl ducea gândul. Şi pentru că Eufrosin se gândea în toată vremea la Grădina Raiului, în fiecare noapte se pomenea acolo, încât nu ştia dacă ce i se întâmpla era adevărat sau visa.
În acea mănăstire vieţuia şi un preot iubitor de Dumnezeu, care se ruga ca Dumnezeu să-i arate bunătăţile pe care le vor dobândi cei ce-L iubesc pe El. Şi iată că într-o noapte se pomeni într-o grădină preafrumoasă, plină de pomi, în care cântau păsări minunate. Şi când se uită mai bine, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În mijlocul grădinii se afla Eufrosin, blândul bucătar, care se îndulcea de roadele grădinii. Preotul se apropie şi îl întrebă uimit:

- A cui este grădina aceasta şi ce cauţi tu aici?
Cuviosul Eufrosin îi răspunse:
- Aceasta este grădina celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, iar mie mi s-a îngăduit să stau aici şi să mănânc ce voiesc, din multa milostivire a Domnului.
- Oare îmi poţi da şi mie să mănânc ceva din această minunată grădină? întrebă cu smerenie preotul.
- Poţi lua ceea ce voieşti, din darul lui Dumnezeu.
Atunci preotul arătă către nişte mere frumoase, iar Eufrosin îi rupse câteva şi i le puse în rasă.
În acea clipă bătu toaca şi preotul se trezi din vedenie.
La început preotul crezu că totul a fost doar un vis, dar când se uită pe masă, ce să vadă? Trei mere frumoase care răspândeau o mireasmă minunată în chilie.
După ce rămase o vreme nemişcat de uimire, merse spre biserică. Întâlnindu-l pe Eufrosin, îl întrebă:
- Eufrosine, spune-mi, unde ai fost azi-noapte?
- La mine în chilie.
- Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, te rog, adevărul.
Văzând că preotul ştie totul, Eufrosin nu se mai putu ascunde şi îi mărturisi:
- Am fost acolo unde merg cei ce-L iubesc pe Dumnezeu şi unde te-ai rugat şi Sfinţia Ta să mergi. Şi acolo ţi-am dat merele pe care le ţii ascunse acum.
Minunându-se tare de această întâmplare dumnezeiască, după terminarea rugăciunii, părintele adună toată obştea mănăstirii şi le povesti totul, arătându-le şi darul părintelui Eufrosin. Atunci, toţi doriră să ia binecuvântare de la omul lui Dumnezeu, însă nu îl mai găsiră. Căci el, fiind smerit şi nedorindu-şi laudele oamenilor, fugise la o altă mănăstire, unde nu îl cunoştea nimeni. Acolo continuă să se roage lui Dumnezeu, să fie blând şi smerit cu toţi şi să meargă în fiecare noapte în Grădina Raiului.
Iar din merele cele frumos mirositoare mâncară mulţi bolnavi, tămăduindu-se de bolile lor şi slăvindu-l pe bunul Dumnezeu.
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca prin rugăciunile Sfântului Cuvios Eufrosin să ne învrednicească şi pe noi să vedem Grădina Lui preaminunată.

O minune a Sfintei Ana
 

• http://www.ziarullumina.ro/imagine.p...ile0092759.jpg

În veacul al XIX-lea, insula grecească Creta se afla sub stăpânirea turcilor. În acea vreme trăia acolo un tâlhar care făcea multe stricăciuni turcilor, dar pe creştini îi ajuta foarte mult. Făcea acest lucru şi în văzul tuturor, şi în taină, fără să ştie nimeni că el este cel care îi ajută. Acest tâlhar îi îngrozea aşa de mult pe turci, încât paşa care conducea insula i-a oferit iertarea tuturor jafurilor şi nedreptăţilor în schimbul părăsirii insulei. Tâlharul a refuzat propunerea paşei şi s-a pornit mai tare împotriva turcilor.
Însă, după o vreme, Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, i s-a arătat în vis şi i-a poruncit să primească propunerea paşei şi să plece repede la schitul ei din Sfântul Munte. Astfel, tâlharul a fost convins că trebuie să plece, iar paşa, pentru a fi sigur că acesta părăseşte insula, l-a însoţit până la Muntele Athos.
Sosind acolo, tâlharul a cerut să fie condus la Schitul Sfânta Ana. Când a ajuns la schit, el nu a vrut să facă ascultare de nimeni, dar a cerut să fie făcut monah şi să îi fie pus numele Ana. Părinţii de la schit au vorbit mult cu el şi i-au spus că numele Ana nu este potrivit pentru un bărbat. Dar tâlharul nu ceda deloc şi cerea să i se pună acest nume. În cele din urmă, părinţii l-au convins să primească numele Ioachim, aşa cum se numeşte soţul Sfintei Ana şi tatăl Maicii Domnului. Apoi i-au dat o chilie lângă biserică, unde a trăit singur şi a făcut ascultare cu multă smerenie faţă de toţi părinţii din schit.
Părintele Ioachim a trăit la Schitul Sfânta Ana din anul 1890 până în anul 1915. A suferit multe greutăţi şi lipsuri, dar s-a pocăit neîncetat pentru toate păcatele pe care le săvârşise în viaţa de tâlhar. El se ruga mereu, nu lipsea niciodată de la sfintele slujbe şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.
Dumnezeu l-a răsplătit cu multe daruri duhovniceşti, unul dintre acestea fiind darul înaintevederii, prin care Dumnezeu îi arăta înainte cele ce urmau să se întâmple.
Odată, trei oameni au dorit să îl întâlnească pe părintele Ioachim şi să primească binecuvântare de la el. La plecare, părintele i-a dat celui dintâi trei boabe de linte, celui de-al doilea i-a dat tămâie, iar celui de-al treilea i-a dat o floare. După ce au plecat, un părinte l-a întrebat care este înţelesul acestor daruri. Părintele i-a răspuns:
- Primului i-am dat trei boabe de linte pentru că va deveni călugăr. Celui de-al doilea i-am dat tămâie pentru că atunci când se va întoarce acasă, îl va găsi pe tatăl său mort. Iar celui de-al treilea i-am dat o floare pentru că, întorcându-se acasă, el se va căsători şi va da floarea viitoarei soţii.
Şi într-adevăr, cele spuse de părintele Ioachim s-au petrecut întocmai.
La scurt timp după acestea, părintele s-a mutat la Domnul, prezicându-şi sfârşitul cu trei zile înainte.

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce

Un prieten al unui paralitic trebuia sa faca un drum pana la Ierusalim. Paraliticul, afland aceasta, l-a rugat sa ii aduca o aschiuta din lemnul Sfintei Cruci, pentru ca auzise el ca prin ea se fac multe vindecari.
- Sigur, prietene, ti-aduc, a zis celalalt, insa, luat cu treburile, a uitat de promisiune. Ajuns aproape de casa, si-a adus aminte insa de paralitic si, ca sa nu il mahneasca, a rupt o aschid din lemnul unui gard. I-a daruit-o prietenului sau, spunand ca este din lemnul Sfintei Cruci.
Paraliticul a fost tare bucuros, a strans-o la piept si era nedespartit de ea. Si rugandu-se fierbinte si cu lacrimi, a inceput treptat sa isi revina din boala, iar peste o vreme s-a ridicat din patul sau, spre slava Domnului.
Prietenul sau nu i-a spus nici pana astazi ca aceea nu era bucata din Sfanta Cruce, bucurandu-se in taina de cat de mare este puterea credintei.

Viata: Saculetul cu pietre
 

Umbland odata pe tarmul marii, un om a gasit un saculet cu pietre negre si marunte.
Mergand incet pe drum si neavand ce face, scotea pietre din saculet si le arunca in pasari cu ele. A zvarlit asa toate pietrele afara de una, pe care a dus-o acasa.
Acolo i-a aratat-o unui vecin care, vazand-o, l-a intrebat cu mirare:
- Unde ai gasit-o? Piatra aceasta este de mare pret.
Afland aceasta, omul acela nepriceput s-a intors pe tarmul marii sa caute pietrele aruncate, dar n-a mai gasit nimic.
Asa facem si noi cu zilele vietii noastre. Fiecare an, fiecare luna, fiecare zi sau ceas al vietii noastre sunt tot atatea comori pe care ni le da Dumnezeu ca sa le folosim pentru mantuirea noastra si ajutorarea semenilor, iar noi adesea le mistuim pe lucruri desarte. Iar vremea trece si intoarcere n-are, asa ca patimim si noi ca omul care arunca zadarnic pietrele gasite pe tarmul marii.