Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

cristiboss56 21.06.2012 20:42:21

Cel mai mare "idiot" care a trait pe pamant !
 
Auzit-ai povestea celui mai mare idiot de pe pământ? Se spune că trăia odată într-un oraș, un om mare idiot. Indiferent ce făcea, indiferent ce spunea – oamenii râdeau mereu de el. Chiar de ar fi spus ceva adevărat, ceva frumos, ceva înțelept, lumea începea a râde chiar de la primele lui cuvinte… că doar era cunoscut ca fiind idiotul fără seamăn al orașului.
Ajuns în pragul deznădejdii, urmărit de gânduri sinucigașe, omul nostru a mers la un bătrân înțelept. Nu mai putea suporta. Ori îi spunea bătrânul o cale de rezolvare, ori își lua viața.
Bătrânul, zâmbind, l-a asigurat că nu e o problemă așa de grea. Nu trebuie decât să meargă înapoi și orice spuneau ceilalți, el să pună sub semnul întrebării. Dacă cineva ar fi spus “ce frumos e asfințitul”, el imediat să întrebe unde e acea frumusețe, ce este frumusețea, cum o poate dovedi, e o prostie să spui că există frumusețe pe lume, nu poate fi dovedită, nu poate fi atinsă. Dacă ar fi spus că muzica este “dătătoare de extaz” el să întrebe ce e extazul, cum îl definesc, să conteste existența muzicii, e doar zgomot. 7 zile de negativism, de contestat, de pus întrebări la care nu se pot da răspunsuri despre dragoste, extaz, viață, moarte, Dumnezeu, etc. după care să se întoarcă înapoi la el.
După cele 7 zile, prostul se întoarse la înțelept, urmat de multă lume. Avea o cunună pe cap și era frumos îmbrăcat. Fața lui radia fericire. Urmând povețele bătrânului a lăsat lumea cu gura căscată. Era privit acum ca un mare filosof, un mare gânditor. Orice ar fi spus ceilalți oameni, el transforma acel lucru într-o întrebare și devenea complet negativist. Iar trucul a funcționat atât de bine încât acum toți ceilalți doreau cu ardoare să îi devină discipol.
Oare de câte ori în viața noastră am ajuns, la fel ca omul din povestea noastră, să punem sub semnul întrebării lucruri importante ce nu pot fi înțelese cu mintea ci doar cu inima? Oare de câte ori am negat existența acestor lucruri pentru că mintea noastră ne spunea că nu există așa ceva? Oare de câte ori ne-am îndepărtat de adevăratul miracol al vieții doar pentru a face față traiului de zi cu zi după etaloanele și la standardele din zilele de azi?

cristiboss56 22.06.2012 22:31:57

Povestioare cu si despre copii. . .
 
Un copil de 4 anișori stătea în vecini de un bătrân a cărui soție murise de curând. Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat și s-a așezat la pieptul lui. Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul a răspuns:
- Nimic, l-am ajutat numai să plângă.

Profesoara D.M. studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiță din grup spuse:
- Eu știu totul despre adopții pentru că eu sunt adoptată.
- Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
- Înseamnă că tu crești în inima mamei tale, în loc să crești în burta ei, a spus fetița.

J. încerca să reușească să obțină un loc in echipa de fotbal a școlii. Mama lui știa că băiatul pusese suflet în asta și se temea că nu va fi ales. În ziua în care locurille au fost repartizate, Jaime ieși alergând cu ochii sclipind, mândru și emoționat.
- Ghicește mamă, strigă și apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecție pentru mama lui. Am fost ales să aplaud și să animez.

Un copil de 10 ani stătea în fața unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculț, privind prin fereastră și tremurând de frig. O doamnă se apropie de copil și îi spuse:
- Micuțul meu prieten, la ce te uiți cu atâta interes prin fereastra asta?
- Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână și au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de șosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă și un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele și i le-a șters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului și îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de șosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap și i-a zis:
- Nu e nicio îndoială că acum te simți mai bine micuțule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână și, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
- Dumneavoastră sunteți soția lui Dumnezeu?

Cu trecerea anilor ne pierdem inocența, care nu este altceva decât înțelepciunea pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu. Dacă privim viața cu ochi de copil, s-ar putea să înțelegem mai bine acest joc de a trăi și a evolua.

cristiboss56 23.06.2012 21:52:26

Concertul
 
Când luminile din încăpere s-au stins și concertul era pe cale să înceapă, mama s-a întors la locul ei și a descoperit că fiul său dispăruse.
Dintr-o dată, cortinele au fost date la o parte și lumina reflectoarelor a poposit pe impresionantul pian Steinway de pe scenă.
Îngrozită, mama văzu că băiețelul ei se așezase la claviatura, apăsând pe clape și alegând cu grijă notele cântecelului „Twinkle,Twinkle Little Star”. În acea clipă, marele maestru pianist și-a făcut intrarea în scenă, a mers repede la pian și i-a șoptit băiatului la ureche: „Nu te opri. Continuă să cânți”.
Apoi, aplecându-se, Paderewski și-a întins mâna stângă și a început să completeze melodia, adăugând partea de bas. După puțin timp, și-a întins și mâna dreaptă, de cealaltă parte a băiatului și a adăugat un acompaniament cursiv. Împreună, bătrânul maestru și tânărul ucenic au transformat o situație ce s-ar fi putut dovedi a fi dezastruoasă, într-o experiență extraordinar de creativă. Cei din public au fost atât de fascinați, încât nu și-au putut aminti ce a mai cântat marele maestru după aceea. Și-au amintit doar de piesa clasică: „Twinkle, Twinkle Little Star”.
Poate că așa stau lucrurile și cu Dumnezeu. Ceea ce poți realiza doar de unul singur este puțin probabil ceva demn de a fi reținut. Ne dăm silința să fim cât mai buni, dar rezultatele nu sunt întotdeauna o muzică frumoasă și armonioasă. Cu toate acestea, cu ajutorul Maestrului, lucrarea vieții noastre poate fi cu adevărat frumoasă.
Data viitoare când îți propui să faci lucruri mărețe, ascultă cu atenție. S-ar putea să auzi vocea Maestrului, cum îți soptește la ureche: „Nu te opri. Continuă să cânți”.
Fie să-i simți brațele în jurul tău și cum te ajută să-ți transformi micile încercări în adevărate capodopere. Ține minte, Dumnezeu nu îi cheamă pe cei pregătiți, ci mai degrabă, îi pregătește pe cei „chemați”.
Viața se masoară mai exact prin viețile pe care le atingi, și nu prin lucrurile pe care le dobândești.
Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze și să fie mereu alături de tine! Și ține minte:
„Nu te opri. Continuă să cânți”.

cristiboss56 25.06.2012 21:23:38

O libertate anosta
 
A fost odată ca niciodată, un om. Trăia singur printre mulți asemeni lui. Viața i se părea lipsită de sens și de rost, și asta cu toate că avea bani mulți, casă frumoasă și curată, mulți servitori, etc. Adeseori se uita la servitorii săi. Îi părea rău de ei, simțea milă față de ei în inima sa, și își spunea, ce grea trebuia să fie viața de sclav… El se bucura zi și noapte de libertatea sa, de banii săi…. chefuia cu prietenii, avea femei frumoase, mânca mâncărurile cele mai alese.
Așa își trăia el viața, în vreme ce servitorii lui duceau o viață grea… locuiau în case modeste, sărăcăcioase… zi și noapte trebuiau să lucreze… aveau legi de-ale lor, un stil al lor de viață ce omului nostru i se părea greu de suportat, dar cu toate acestea, pe chipurile lor se întrezarea mai mereu un zâmbet.
Odată, la o petrecere, omul nostru s-a întâlnit cu un vechi prieten. Și acel prieten, s-a uitat în ochii săi, și l-a întrebat:
- Amice, care-i rostul vieții tale?
Și omul nostru nu a știut ce să îi răspundă…
Pe zi ce trece, aceste cuvinte îi răsunau tot mai des în minte… care era rostul vieții sale…avea de toate, și totuși îi lipsea ceva. Nu reușea să își dea seama ce îi lipsește, și astfel s-a dus să caute un sihastru, și să îi caute povața.
A urcat din greu pe drumuri și pe cărări rar bătute, prin hățișuri întunecate, prin poieni pline de lumină, și pe costișe abrupte și înghețate, unde fiece pas te putea duce jos în hău. Și în final, a ajuns la grota unde locuia sihastrul…. A intrat înăuntru, s-a așezat în fața ascetului, și l-a întrebat așa:
- Ce îmi lipsește mie, părinte?
Sihastrul s-a uitat în ochii săi, și i-a spus:
- Îți lipsește un Stăpân…

cristiboss56 25.06.2012 21:28:41

Un cal deprimat se tolănește pe jos și nu mai vrea pentru nimic în lume să se mai ridice.
Stăpânul disperat, nereușind să-l convingă să se ridice, cheamă veterinarul.
Acesta, sosit imediat, examinează animalul și zice:
“E foarte grav, singura soluție sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile; dacă nu reacționează, trebuie eutanasiat.”
Porcul a auzit totul și fuge la cal:
“Ridică-te, ridică-te, altfel se sfârșeste rău!!!”
Dar calul nu reacționează și dă încăpățânat din cap.
A doua zi, veterinarul vine din nou să vadă efectul pilulelor:
“Nu reacționează, mai așteptăm o zi, dar cred că nu sunt speranțe!“.
Porcul auzind, fuge din nou la cal:
“Trebuie să te scoli, altfel vei păți mari necazuri!”
Dar calul, nimic.
A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stăpânului:
“Du-te după carabină, a venit timpul să-l scăpăm pe bietul animal de chinuri!”
Porcul fuge disperat la cal:
“Trebuie să reacționezi, e ultima ocazie, te rog, ăștia sunt gata să te omoare!!!”
Calul se ridică, se scutură, face câteva mișcări de dans, o ia la fugă în galop și sare câteva obstacole.
Stăpânul, care ținea mult la calul său, foarte fericit îi spune veterinarului:
“Mulțumesc mult, ești un medic minunat, ai făcut un miracol!
Trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul!
Haideți iute să tăiem porcul și să facem o masă mare”
Morala? Uneori e mai bine să îți vezi de treburile tale!

delia31 27.06.2012 12:09:04

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 454616)
Un cal deprimat se tolănește pe jos și nu mai vrea pentru nimic în lume să se mai ridice.
Stăpânul disperat, nereușind să-l convingă să se ridice, cheamă veterinarul.
Acesta, sosit imediat, examinează animalul și zice:
“E foarte grav, singura soluție sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile; dacă nu reacționează, trebuie eutanasiat.”
Porcul a auzit totul și fuge la cal:
“Ridică-te, ridică-te, altfel se sfârșeste rău!!!”
Dar calul nu reacționează și dă încăpățânat din cap.
A doua zi, veterinarul vine din nou să vadă efectul pilulelor:
“Nu reacționează, mai așteptăm o zi, dar cred că nu sunt speranțe!“.
Porcul auzind, fuge din nou la cal:
“Trebuie să te scoli, altfel vei păți mari necazuri!”
Dar calul, nimic.
A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stăpânului:
“Du-te după carabină, a venit timpul să-l scăpăm pe bietul animal de chinuri!”
Porcul fuge disperat la cal:
“Trebuie să reacționezi, e ultima ocazie, te rog, ăștia sunt gata să te omoare!!!”
Calul se ridică, se scutură, face câteva mișcări de dans, o ia la fugă în galop și sare câteva obstacole.
Stăpânul, care ținea mult la calul său, foarte fericit îi spune veterinarului:
“Mulțumesc mult, ești un medic minunat, ai făcut un miracol!
Trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul!
Haideți iute să tăiem porcul și să facem o masă mare”
Morala? Uneori e mai bine să îți vezi de treburile tale!




Stiu si eu o povestire asemanatoare dar cu o morala exact opusa:

„Privind prin gaura din perete, un soricel vazu pe fermier si pe sotia sa desfacand un pachet.
"Oare ce se afla acolo?" se intreba soricelul. A fost ingrozit sa vada ca in pachet era o capcana pentru soareci.
Intorcandu-se la ferma, soricelul dadu de veste tuturor despre ceea ce vazuse.
"Este o capcana pentru soricei in casa! Este o capcana pentru soricei in casa!"
Gaina a cloncanit, si-a ridicat capul si a spus:
"Domnule soarece, iti pot spune doar atat. Inteleg ca este o problema grava pentru dumneata, dar nu are nici o consecinta asupra mea. Nu pot fi deranjata de aceasta informatie".
Apoi soricelul se duse la porc si ii spuse: "Este o capcana pentru soricei in casa!"
Porcul a fost impresionat, dar a raspuns: "Regret domnule soarece, nu pot face nimic, poate doar sa ma rog pentru tine. Poti sa fii sigur ca esti in rugaciunile mele viitoare"
Soricelul s-a dus apoi la vaca si i-a si ei: "Este o capcana pentru soricei in casa!"
Vaca i-a raspuns: "Wow, domnule soricel, imi pare rau pentru tine, dar in ceea ce ma priveste pe mine aceasta capcana nu ma poate rani in nici un fel."
In cele din urma, soricelul s-a intors in casa foarte deznadajduit si s-a decis sa infrunte de unul singur capcana.
In acea noapte s-a auzit un sunet care vestea ca ceva fusese prins in capcana. Sotia fermierului se grabi sa vada despre ce este vorba, dar din cauza intunericului nu a vazut ca in capcana era coada unui sarpe mare si veninos. Asa ca acesta o muscase.

Fermierul se grabi cu sotia sa la spital, apoi o aduse acasa cu febra mare.
Toata lumea stie ca un bun remediu impotriva febrei este supa de pui, asa ca fermierul se duse si sacrifica gaina.
Cu toate acestea, starea sotiei sale se inrautatea.
Prietenii si rudele venisera sa stea cu ea, iar ca sa ii poata hrani fermierul taie si porcul.
Sotia fermierului nu se insanatosi si in cele din urma a murit. La inmormantare au venit atat de multe persoane incat fermierul a sacrificat si vaca pentru a-i hrani pe toti.
Soricelul privea acum prin gaura din perete cu multa tristete...

Morala: Toti suntem intr-o calatorie numita viata. Atunci cand auzi ca cineva are o problema si crezi ca nu te priveste, adu-ti aminte ca daca unul dintre noi este amenintat, noi toti suntem in pericol.”

cristiboss56 27.06.2012 21:01:07

Citat:

În prealabil postat de delia31 (Post 454858)
Stiu si eu o povestire asemanatoare dar cu o morala exact opusa:

Multumiri , Delia draga , pentru povestioara postata ! Amandoua povestioarele ne indeamna pana la urma la , DREAPTA SOCOTEALA , caci asa cum spunea bine Sf. Maxim Marturisitorul : "
Că prea mare între faptele bune este dreapta-socoteală, iar cele ce le face credinciosul se cuvine a le face după dânsa; că cele ce se fac fără dreaptă-socoteală și fără scop, măcar bune de-ar fi, la nimic nu folosesc, ba uneori pricinuiesc și vătămare."

costel 29.06.2012 11:43:11

Odata, pe cand ma aflam unde ma aflam [in India, n.ed.], un misionar strain a venit la mine si mi-a spus: “Sunteti un om bun, dar nu sunteti o buna crestina”.


I-am zis: “De ce?”


“Fiindca sunteti aici de atata vreme si vorbiti doar in engleza. Ce limbi ale bastinasilor ati invatat?”


I-am raspus: “N-am izbutit sa invat nici o limba a locului, fiindca calatoresc foarte mult dintr-un loc in altul. De indata ce invat un dialect, cei din jur incep sa vorbeasca altul. Am invatat sa spun doar ‘Buna dimineata’ si ‘Buna seara’. Nimic altceva”.


“Aaa, nu sunteti crestina. Cum puteti evangheliza?”


Atunci mi-am zis: “Doamne, da-mi un raspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toata inima, si apoi i-am spus: “Ah, am uitat! Stiu cinci limbi.”


“Cu adevarat? Care sunt acestea?”


“Cea dintai limba este zambetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mangaia. Cea de-a patra este rugaciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi ma plimb in toata lumea.”


Atunci el s-a oprit si mi-a zis: “O clipa. Puteti sa repetati, ca sa notez ce ati spus?”


Cu aceste cinci limbi poti calatori in tot pamantul, si toata lumea va fi a ta.

cristiboss56 29.06.2012 22:14:07

Citat:

În prealabil postat de costel (Post 455173)


“Cea dintai limba este zambetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mangaia. Cea de-a patra este rugaciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi ma plimb in toata lumea.”


Dragostea ramane si va ramane in veci de circulatie mondiala , caci avand dragoste , le avem pe toate cele bune si cu folos !
Din dragoste si iubire am fost creati si ni s-a aratat lumina , din dragoste suntem iertati de peste doua mii de ani . Cum intoarcem noi aceasta iubire ? Cred ca prin cunoasterea celor doua "limbi" la care faceai referire : LACRIMA si RUGACIUNEA ! Sunt doua "limbi" de mare folos pe drumul Pocaintei !
Multumiri Costel pentru povestioara !http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon7.gif

delia31 30.06.2012 00:53:08

Citat:

În prealabil postat de mirela.t (Post 452397)
:48: pentru vorbitorii de limba spaniolă și nu numai :

EL DISCURSO DE DESPEDIDA DEL PRESIDENTE DE COCA COLA ( U.S.A..) EL DISCURSO MAS CORTO Lo dijo al dejar el cargo de Presidente de Coca Cola U.S.A.. "Imagina la vida como un juego en el que estás malabareando cinco pelotas en el aire. Estas son: - Tu Trabajo, - Tu Familia, - Tu Salud, - Tus Amigos y - Tu Vida Espiritual Y tú las mantienes todas éstas en el aire. Pronto te darás cuenta que el Trabajo es como una pelota de goma.Si la dejas caer, rebotará y regresará. Pero las otras cuatro pelotas: Familia, Salud, Amigos y Espíritu son frágiles, como de cristal. Si dejas caer una de estas, irrevocablemente saldrá astillada,marcada, mellada, dañada e incluso rota. Nunca volverá a ser lo mismo. Debes entender esto: apreciar y esforzarte por conseguir y cuidar lo más valioso. Trabaja eficientemente en el horario regular de oficina y deja el trabajo a tiempo. Dale el tiempo requerido a tu familia y a tus amigos. Haz ejercicio, come y descansa adecuadamente. Y sobre todo.....crece en vida interior, en lo espiritual, que es lo más trascendental, porque es eterno. Shakespeare decía: Siempre me siento feliz, ¿sabes por que? Porque no espero nada de nadie; esperar siempre duele. Los problemas no son eternos, siempre tienen solución. Lo único que no se resuelve es la muerte. La vida es corta, ¡por eso ámala.! Vive intensamente y recuerda: Antes de hablar... ¡Escucha ! Antes de escribir... ¡ Piensa! Antes de criticar... ¡ Examínate ! Antes de herir... Siente Antes de orar... Perdona Antes de gastar... Gana Antes de rendirte...intenta ANTES DE MORIR.....VIVE…!!****

(traducerea : va urma)




Hablando de pelotas simbólicas y cuál es más valiosa, hay un otro cuento semejante ( en inglés) con la version you tube también. http://www.youtube.com/watch?v=BqBws...eature=related

The mayonnaise jar and the two cups of coffe

"A professor stood before his philosophy class and had some items in front of him on a table. When the class began, wordlessly, he picked up a very large and empty mayonnaise jar and put a tennis ball in it.

Then he proceeded to fill the remained space with golf balls. He then asked the students if the jar was full. They agreed that it was.

The professor then picked up a box of pebbles and poured them into the jar. He shook the jar lightly. The pebbles rolled into the open areas between the golf balls. He then asked the students again if the jar was full. They agreed it was.

The professor next picked up a box of sand and poured it into the jar. Of course, the sand filled up everything else. He asked once more if the jar was full. The students responded with a unanimous “yes.”

The professor then produced two cups of coffee from under the table and poured the entire contents into the jar, effectively filling the empty space between the sand. The students laughed.

“Now,” said the professor, as the laughter subsided, ” This jar represents your life. The tennis ball represent the most important thing in it: God.

The golf balls are also important things such as your family, your children, your health, your friends, and your favorite passions—the things that if everything else was lost and only they remained, your life would still be full.

The pebbles are the other things that matter in life like your job, your house, and your car, your money. The sand is everything else — the small stuff.”

“If you put the sand into the jar first,” he continued, “there is no room for the pebbles or the golf balls nor the tennis ball.

The same goes for life. If you spend all your time and energy on the small stuff, you will never have room for the things that are really important to you.
Pay attention to the things that are critical to your soul. Make time to talk to God, play with your children. Take time to get medical checkups. Take your partner out to dinner. There will always be time to clean the house and fix the disposal.

Take care of the tennis ball and the golf balls first, the things that really matter. Set your priorities. The rest is just sand.”

One of the students raised her hand and inquired what the coffee represented. The professor smiled. “I’m glad you asked. It just goes to show you that no matter how full your life may seem, there’s always room for a couple of cups of coffee with a friend.”

....y colorin colorado este cuento se ha acabado...

cristiboss56 30.06.2012 15:18:06

Acum catva timp am citit o carte in care viata a fost comparata cu o calatorie de tren. O lectura foarte interesanta.

Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.

Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri.

Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.

E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.

Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.

Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic... Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.

Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne
lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam. Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.

Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...
....dar fara intoarcere.

Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.

Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei...

Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.

Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga.

Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.

Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren.....
Da, cred acest lucru.

Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren.

Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.

Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe

Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc
Calatorie placuta !

cristiboss56 30.06.2012 21:47:10

Cămașa fericirii

Se spune că de mult trăia un prinț nespus de melancolic. El era mereu trist și mâhnit, iar chipul său veșnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toții erau nespus de îngrijorați și au chemat înțelepți, astrologi, doctori, magi vestiți, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinț.
Un înțelept le-a spus:
–Prințul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămașa unui om fericit!
Prințul s-a înveselit pentru o clipă și degrabă a trimis ștafete în toată împărăția, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămașa.

Trimișii împărătești au colindat întreaga împărăție, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiți, cârtitori, triști, cu chipuri întunecate, nefericiți, bolnavi, amărâți, nenorociți. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prințul Tamas aștepta dar, solii săi întârziau, nu se mai întorceau...

Unul din trimiși a ajuns în cel mai îndepărtat colț al împărăției și a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greșească, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia lui. Își răsfăța soția, o alinta, îi vorbea frumos și drăgăstos, deși arătau a fi de mult timp căsătoriți. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja și se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii și desigur avea cămașa fericirii! Nu rămânea decăt să ia cămașa fericirii.

S-a repezit la acel om și ajutat de soldați i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită și răscârpită. Dar omul n-avea cămașă pe sub haină.
Omul fericit era așa de sărac încât nu avea nici măcar cămașă...
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...I-b1-p1499.htm

cristiboss56 02.07.2012 20:39:27

Increderea in Dumnezeu
 
Un om călătorea pe un drum de țară, împreună cu soția sa. Obosiți de atâta mers și văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulțumită. - Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniștească omul – lasă, că știe Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte?!
În sfârșit, au plecat mai departe și, spre bucuria lor, au întâlnit un țăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, țăranul i-a primit cu drag în căsuța lui.
Dar a doua zi dimineața, când au vrut să plece mai departe, țăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoți, care îi jefuiseră pe toți călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduiește pe toate. Ții minte ce ți-am spus aseară? “Lasă, știe Dumnezeu ce e mai bine.”
“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduiește faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înșine. ” (Sfântul Vasile cel Mare )

cristiboss56 02.07.2012 22:19:40

Doi prieteni mergeau impreuna prin desert.

La un moment dat s-au certat, si unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt si l-a lovit.

Acesta din urma, indurerat, fara cuvinte, a scris pe nisip:

”Astazi, cel mai bun prieten m-a jignit si m-a lovit.”

Au continuat sa mearga si au ajuns la o oaza, in lacul careia au decis sa se racoreasca.

Cel care fusese palmuit a fost cat pe ce sa se inece, dar prietenul sau l-a scos la mal.

Dupa ce si-a revenit, cel salvat a scris pe o piatra:

”Astazi, prietenul meu cel mai bun a fost langa mine cand am avut nevoie de el.”

Celalalt l-a intrebat:

-Cand te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatra. De ce?

Acesta i-a raspuns:

-Cand sunt ranit scriu pe nisip pentru ca vanturile sa stearga amintirea suferintei. Dar cand cineva imi face un bine sap aceasta amintire in piatra, pentru ca ea sa dainuie, nestearsa…

Lasa vanturile sa imprastie chiar acum in departari suferintele tale trecute, ca si cand ar fi fost scrise pe nisip… Si cum ar fi sa incepi sa-ti sapi in piatra bucuriile ori de cate ori iti ating sufletul, pentru ca sa te poti intoarce la ele atunci cand ai nevoie?

cristiboss56 06.07.2012 21:14:20

Criminalul
 
La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reușise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimiși aici erau fie condamnați la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispășeau o pedeapsă foarte mare. Deși era atât de bine pazită, într-o seară un criminal a scăpat.
Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câinii, însă, spre dimineață, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiță la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare și haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mica, unde o imagine cu totul neașteptată îl țintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaș micuț, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuși, chipul palid și slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coșmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mama să nu se sperie, se așeză alături și o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soțul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban și că, de foame și frig, copilașul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse pușcăriașul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine și nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ți face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul și a luat-o pe femeie cu el.
Când au ajuns împreună în fața poliției, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci ?
- Lasă, ți-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliției, omul s-a predat, iar când șeful poliției a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul pușcăriaș este, în sfârșit, prins, acesta ii spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva și m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoștință în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puțini credeau că cineva l-ar putea prinde și preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, șeful poliției a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, femeia, cerând o audiență la directorul pușcăriei, i-a povestit acestuia totul, așa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deținutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a grațiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine.
Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alții. Nu te ajuți pe tine decât ajutându-i pe ceilalți.
Dumnezeu vede cu ce preț cauți binele altora și nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanțuri la mâini și la picioare, obosit și dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru.
Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranță. Și nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem

cristiboss56 09.07.2012 22:07:53

Pelerinii
 
Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna. Vântul le biciuia fețele cu gheață și le șuiera lugubru pe la urechi. Înaintau foarte greu, aplecați în față, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mișcându-și picioarele. Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau înghețați. Cu inima cât un purice și orbiți de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă și aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.
– Acel om este sortit morții ! Să ne grăbim ca să nu sfârșim ca el ! a spus primul pelerin, continuându-și grăbit drumul.

Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă și l-a luat înspate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum. Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească și chiar să transpire. Din cauza greutății și a efortului nu mai simțea frigul.

La câțiva pași de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarășul de drum, care înghețase. Frigul îl ucisese?

cristiboss56 12.07.2012 22:10:39

Importanta unei simple incurajari . . .
 
Dante Gabriel Rossetti, artist și poet faimos al secolului al XIX-lea, a fost abordat la un moment dat de un om mai în vârstă. Acesta avea la el câteva schițe și desene pe care l-a rugat pe Rosetti să le privească și să îi spună dacă au vreo valoare, sau dacă măcar anunțau un potențial talent. Rosetti le-a privit cu atenție și și-a dat seama imediat că erau fără valoare, fără nici un semn al vreunui talent artistic. Dar Rosetti era un om bun, și i-a spus bătrânului, cât mai blând cu putință, că picturile aveau o valoare redusă. I-a părut rău, dar nu îl putea minți pe acel om. Bătrânul a fost dezamăgit, dar a părut să se aștepte la concluziile lui Rosetti.
Și-a cerut scuze că i-a răpit din timp și l-a rugat să mai privească niște desene, de această dată, ale unui tânăr student. Rosetti s-a uitat la al doilea set de desene și imediat a fost entuziasmat de talentul pe care-l ascundeau. Acestea sunt bune, a exclamat. Tânărul are talent. Ar trebui ajutat și încurajat în cariera sa artistică. Va avea un viitor strălucit dacă va munci din greu și nu va renunța.
Rosetti a observat cum bătrânul a fost profund mișcat de aceste cuvinte.
- Cine e tânărul artist? a întrebat. Fiul tău?
- Nu, a spus cu tristețe bătrânul. Sunt eu, cel de-acum 40 de ani. Dacă aș fi auzit atunci cuvintele tale… Pentru că, vezi tu, am fost descurajat și am renunțat prea devreme.

cristiboss56 12.07.2012 22:13:15

7 scurte povestioare . . .
 
Duhul Sfant: Roata credintei

Intr-o zi, un om credincios fu intrebat de un prieten al sau:
- Spune-mi, frate, cand omul se intoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri incep sa lucreze mai intai in viata lui: credinta, cainta, frica de iad, nadejdea?
Credinciosul i-a raspuns:
- Spune-mi, prietene, cand o roata incepe sa se invarta, care-i spita care porneste mai intai?
- Pornesc toate deodata, raspunse prietenul.
- Vezi, zise credinciosul, asa e si cand, sub bataia vantului Duhului Sfant, sufletul nostru porneste la drum nou. Toate darurile ceresti si sufletesti se pornesc deodata, spre o rodnica lucrare, intocmai ca spitele rotii.


Dumnezeu: Copilul intelept
Un gospodar, fiind incercat de nevoi, fu silit sa-si mute familia intr-o casa mai mica.
Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plangea. Unul dintre copii o intreba:
- De ce plangi, mama?
Ea se jelui, zicand:
- De-acu' vom sta intr-o casa mica, urata, si vom fi saraci.
Copilul o intreba din nou:
- Mama, in casa aceea mica si urata n-are sa mai fie Dumnezeu?
Rusinata de vorbele copilului, mama isi sterse lacrimile si nu se mai jelui.


Recolta buna si Dumnezeu
Doi sateni stateau de vorba.
Unul zise:
- Sunt foarte multumit de recolta mea si-ti multumesc si dumitale pentru ajutorul pe care mi l-ai dat la carat.
Celalalt raspunse:
- Si eu iti multumesc ca mi-ai dat o mana de ajutor cand am secerat.
Un copil al unuia din ei, care se afla de fata, ii zise tatalui sau:
- Tata, dar lui Dumnezeu nu-i multumesti ca ti-a dat recolta buna?
Cei doi sateni, rusinati, se privira si-si zisera in sinea lor: "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu".


Iertarea: Chiar de nu esti vinovat, cere iertare!
Un satean era certat cu altul. Diavolul ii puse in minte gandul sa ucida pe cel cu care se dusmanea.
Celalalt, care era un om credincios, cand se duse la spovedit, ii spuse parintelui despre aceasta vrajmasie.
Preotul ii spuse ca se va putea impartasi numai daca se impaca cu dusmanul sau.
Omul merse atunci la cel cu care era certat si-i zise:
- Iata, prietene, am venit sa-ti cer iertare si sa ma impac cu tine, ca vin Sfintele Pasti si as vrea sa ma impartasesc...
Celalalt ii raspunse:
- Bine-ai facut c-ai venit, pentru ca, uite, trebuie sa-ti spun ca de trei ori te-am pandit la loc dosnic sa te omor. Multumesc lui Dumnezeu c-ai venit si m-ai ferit astfel de mare pacat.
Cu sufletul plin de dragoste, cei doi sateni isi dadura mana si de-atunci ramasera prieteni buni.


"N-a stiut ce face..."
Sfantul Eusebiu, mergand intr-un oras unde se aflau multi necredinciosi, fu lovit greu si pe negandite de o piatra aruncata de unul dintre ei.
Cazu la pamant si intra in agonie.
Inainte de a muri, fu adus in fata lui cel care aruncase piatra.
Norodul voia sa-l ucida.
Sfantul Eusebiu ii opri pe oameni si-i ruga:
- Crutati-l, ca n-a stiut ce face... Eu il iert.
Si peste cateva clipe muri.
Paganii, vazand atata bunatate si iertare, crezura si ei in Iisus Hristos si se botezara.


Invatatura Domnului: Din lume, dar nu ai ei
Un crestin ii spunea unui prieten ca el nu intelege vorbele Mantuitorului: «Voi sa fiti din lume, dar nu sa fiti ai lumii».
Atunci, prietenul sau, care era un om mai zidit in invatatura Domnului, i-a raspuns:
- In lume, cu oamenii se petrece intocmai ca si cu pestii in mare. Cu toate ca apa marii e sarata, pestii nu sunt sarati. Asa si cu oamenii: ei pot trai in lume fara sa ia «saratura» ei, adica pacatele ei.


Maica Domnului: "Fara stricaciune..."
- Cum a putut naste fara stricaciune Sfanta Fecioara Maria pe Domnul nostru? il intreaba un om pe un preot.
Preotul ii raspunse:
- Lumina soarelui trece prin geam si vine la noi fara sa strice sticla geamului. Tot deasemenea, lumina vietii a trecut prin Maica Preacurata fara sa-i strice trupul.




glykys 18.07.2012 01:03:29

Cândva un bărbat descoperi în pământul său, o statuie de marmură de o mare frumusețe și o duse unui colecționar căruia-i plăceau toate lucrurile frumoase, oferindu-i-o spre vânzare, iar colecționarul o cumpără pentru o sumă însemnată. Apoi se despărțiră. Și cum mergea omul spre casă cu banii, se gândi și spuse:

“ Câtă viață aduc banii aceștia! Cum poate cineva să dea atât de mult pentru o piatră cioplită îngropată și neștiută în pământ de o mie de ani?”

Iar colecționarul privind statuia își spuse în sinea lui: “Ce frumusețe! Ce viață! Ce suflet a plasmuit-o prin visare! Și câtă prospețime după un dulce somn de o mie de ani. Cum poate cineva să dea acestea toate pentru bani, morți și lipsiți de vise?”

(Kahlil Gibran)

glykys 19.07.2012 01:32:01

Povestea curcubeului

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.

Verdele spuse: “Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.

Albastrul l-a intrerupt si exclama: “Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”

Galbenul rase: “Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”

Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”

Ei bine, rosul incepu sa strige: “Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”

Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”

La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: “Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”

Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.

Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: “Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special.
Lasati culorile curcubeului sa va reaminteasca sa va apreciati pe voi insiva si pe cei din jur!

glykys 19.07.2012 01:35:28

Paul, cu o figura trista si abatuta, se intalni cu prietena sa Carla intr-un bar, la o cafea. Deprimat, incepu sa se descarce in fata ei, povestindu-i despre toate preocuparile sale… munca… banii… raportul cu prietena… scopul sau in viata!… Totul parea sa ii mearga prost. Carla baga mana in geanta, scoase o bancnota de 50 EURO si ii zise:
- Vrei aceasta bancnota?
Paul, putin confuz, la inceput ii raspunse:
- Bineinteles, Carla… sunt 50 EURO, cine nu i-ar vrea?

Atunci Carla lua bancnota intr-o mana si o stranse cu putere pana cand facu un mic ghemotoc. Aratandu-i ghemotocul lui Paul il intreba din nou:
- Acum o mai vrei?
- Carla, nu stiu unde vrei sa ajungi, dar sunt in continuare 50 EURO. Bineinteles ca ii iau si asa, daca mi-i dai.

Carla desfacu ghemotocul, arunca bancnota pe jos si o calca cu piciorul, pana cand se murdari toata.
- Tot mai vrei bancnota?
- Asculta, Carla, tot nu inteleg unde vrei sa ajungi, este oricum o bancnota de 50 EURO, si pana cand nu o rupi isi pastreaza valoarea….
- Paul, trebuie sa stii ca chiar daca uneori ceva nu iese asa cum vrei tu, chiar daca viata te indoaie si te face un mic ghemotoc, tu continui sa fii la fel de important cum ai fost intotdeauna… Ceea ce trebuie sa te intrebi este cat valorezi in realitate, nu cat de mult poti sa fii abatut intr-un anumit moment.

Paul ramase nemiscat uitandu-se la Carla fara sa zica un cuvant, in timp ce mesajul ii intra bine in memorie. Carla puse bancnota desfacuta alaturi de el, pe masa, iar cu un zambet complice ii spuse:
- Ia-i, tine-i cu tine ca sa iti amintesti de acest moment atunci cand nu te vei simti bine… dar trebuie sa imi dai o bancnota noua de 50 EURO ca sa o pot utiliza cu urmatorul prieten care are nevoie. Il pupa pe obraz si se indrepta catre usa. Paul privi bancnota, zambi, o privi din nou si cu o energie noua il striga pe ospatar sa plateasca nota…

De cate ori ne indoim de valoarea noastra, de ceea ce meritam intr-adevar si de ceea ce putem realiza?

Acum gandeste-te bine. Incearca sa raspunzi la urmatoarele intrebari:
1. Spune care sunt cele mai bogate 5 persoane din lume.
2. Spune care sunt ultimele 5 castigatoare de la Miss Univers.
3. Spune 10 castigatori ai premiului Nobel.
4. Spune care sunt ultimii 5 castigatori ai premiului Oscar cel mai bun actor sau actrita.

Cum merge? Rau? Nu te preocupa. Nici unul dintre noi nu isi aminteste care erau cei mai buni ieri. Iar aplauzele se duc! Si trofeele se umplu de praf! Castigatorii se uita!

Acum raspunde la urmatoarele:
1 – Spune 3 profesori care te-au ajutat in formarea ta
2 – Spune 3 prieteni care te-au ajutat in momente dificile
3 – Gandeste-te la cateva persoane care te-au facut sa te simti special
4 – Spune numele a 5 persoane cu care iti petreci timpul.

Cum merge? Mai bine? Persoanele care fac diferenta in viata ta nu sunt cele cu cele mai bune rezultate, cu multi bani sau multe premii… Sunt cele care isi fac griji pentru tine, care au grija de tine si care stau oricum cu tine.

Gandeste-te o clipa… viata este foarte scurta! Tu, pe ce lista esti? Nu stii?… Lasa-ma sa te ajut…

Nu esti printre cei faimosi, dar esti printre cei la care m-am gandit ca vor citi aceste randuri.

“O lumanare nu pierde nimic daca aprinzi o alta…”

glykys 19.07.2012 23:53:10

O istorioara adevarata pe care am citi-o intr-o carte a lui Dan Puric

Iese Puric din biserica intr-o duminica si il intampina un om, foarte rastit:
- Dumneata ai scris cartea aia cu "Omul frumos"?
- Da, eu am scris-o.
- Unde vezi, domnule, dumneata, oameni frumosi? Ca eu de dimineata de cand ma scol si pana noaptea, cand ma culc, vad numai jigodii. Nu exista oameni frumosi.
O batranica se baga in discutie, cu voce calma si molcoma:
- Ba exista, bre, dar nu vezi dumneata.

glykys 24.07.2012 00:18:35

Monahul Galaction Ilie din manastirea Sihastria, fiind multi ani pastor la oi, umbla cu oile manastirii... a intalnit un sihastru sfant pe care il cunostea si l-a intrebat:
- Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii?
Cuviosul sihastru, oftand din inima, a raspuns:
- Parinte Galaction, stii cand va fi sfarsitul lumii? cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin, adica atunci cand nu va mai fi dragoste si intelegere crestineasca intre frati, intre rude, intre crestini si intre popoare. Atunci cand nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevarat va fi sfarsitul lumii. Caci fara iubire si fara Dumnezeu nu pot sa mai traiasca oamenii pe pamant.
Apoi cei doi sihastri s-au sarutat si au plecat.

cristiboss56 24.07.2012 05:46:21

Gasim intotdeauna ceea ce cautam
 
Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întreabă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
- Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărtă, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
- Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.

Yasmina 24.07.2012 08:32:27

despre vreme calduroasa
 
“Odata, a mers o femeie la Trei Ierarhi sa se spovedeasca. La dojenirile Staretului, referitoare la o imbracaminte decenta, femeia s-a opus:
- Ma sufoc, din pricina caldurii, spunea. Nu mai pot!

Atunci Staretul i-a aratat o fotografie ce o avea, ca amintire, cu membrii Asociatiei Sfintilor Trei Ierarhi, barbati si femei, facuta intr-o vara, la inceputul secolului nostru.
- Ii vedeti pe acestia? Vedeti cum erau imbracati si barbatii si femeile? Era vara. Vedeti cum sufereau hainele inchise, cravatele, sacourile, fustele lungi, manecile lungi? Ce spuneti? Nu se incalzeau?

Focul se afla inauntrul nostru, nu vine din afara. Asadar, moda este aceea care face pe oameni sa se dezbrace, si nu caldura"

cristiboss56 29.07.2012 19:51:45

Sădește-ți credința!
 
De mai mult timp, un tânăr trecea printr-o serie de ghinioane. Acest lucru l-a deprimat atât de mult, încât nu mai era bun de nimic. Un prieten îi aduse într-o zi un pliculeț ce conținea câteva boabe de muștar.
- Ce este acolo? întrebă curios omul.
- Un leac minune pentru tine, răspunse prietenul.
Acesta desfăcu pliculețul și îi puse în palmă cele câteva boabe de muștar. Apoi, scoase din geantă o Evangelie și citi:
"Iar Domnul a zis: De-ați avea credință cât un grăunte de muștar, i-ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare!, și v'ar asculta" .
- Acesta să fie leacul minune? zise ironic tânărul.
- Încearcă și ai să vezi. Uite îți las și Evanghelia.
Omul se gândi că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar urma acest sfat. Puse, așadar, pliculețul în buzunarul de la haină pentru a-l avea mereu la îndemână și se strădui să-și imagineze că sicomorul de necazuri va fi aruncat curând în marea trecutului, grație credinței lui cât un bob de muștar.
Trecu o lună și nu se întâmplă nimic."Trebuie să mai am răbdare", își zise el. Răbdare a avut timp de un an de zile fără să se schimbe nimic. Parcă necazurile lui sporiseră. Într-o bună zi, opri mașina pe partea dreaptă a șoselei și aruncă furios pliculețul pe geam. Se săturase: "Să mă lase în pace cu utopiile lor!" bombani el cu năduf și porni mașina.
Trecu câțiva ani. Necazurile erau parcă mai mari și mai multe ca oricând. Tânărul era foarte deprimat. Conducea încet mașina, când, trecând prin locul unde aruncase pliculețul pe gem, își aminti de întâmplare. Opri și se dădu jos. Nu mică i-a fost mirarea când văzu mai multe tufe de muștar răsărite pe marginea șoselei. Proveneau din semințele pe care le aruncase. Se aplecă și începu să le culeagă semințele. Erau multe. Le puse cu grijă într-o pungă și plecă.
Ajuns acasă, desfacu punga și le privi. Deodată, făcu o descoperire.
Cum aceste semințe s-au inmulțit dacă le-am sădit, tot așa credința mea, cât un bob de muștar, trebuia să o sădesc în țarina Domnului. Numai așa s-ar fi putut ca sicomorul de necazuri să se dezrădăcineze. Greșala mea a fost aceea că nu am semănat muștarul.
Tânărul a semănat muștarul de credință pe ogorul Evangheliei și acela a rodit printre oameni. Ghinioane mai avea, dar el nu mai avea timp să se ocupe de ele. Chiar că se dezrădăcinaseră și apoi se sădiseră în mare.
La scurtă vreme, pe când citea Evanghelia, dădu peste următorul pasaj:
"Cu ce este asemenea împărăția lui Dumnezeu? și cu ce o voi asemăna?
Asemenea este grăuntelui de muștar pe care l-a luat un om și l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s'a făcut pom și păsările cerului s'au sălășluit în ramurile lui ".
Într-adevăr, gândi el, trebuie să-ți semeni credința și să aștepți până când crește ca un copac mare, mai mare decât sicomorul de necazuri. Atunci, acesta se dezrădăcinează și se sădește în mare. Dar totul pornește de la un grăunte. Un grăunte semănat în Domnul. Fără Acesta, poți avea grămezi de semințe, dar ele vor rămâne sterile.

Rugăciune:

Doamne, Tu ne călăuzești pe căi nepătrunse și înțelepte. Adeseori, micile întâmplări ne fac să ne luminăm asupra parabolelor Tale pline de înțelepciune. Viața este un bun predicator și dacă am ști să-i ascultăm cuvântul, am fi scutiți de munții de ghinioane și necazuri care ne-au încercat. Fă-ne atenți la călăuzirea Ta și fă să ascultăm cuvântul vieții, tălmăcitorul Cuvântului Tău celui veșnic. Amin.

cristiboss56 30.07.2012 22:34:18

” …În fiecare zi, o persoană normală rostește în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută de cărți a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav și îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea șaptezeci de ani. O viață de om. Puse revista pe noptiera și încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în așternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, țesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara țârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfațișând natura moartă. În sfrșit, și-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp așa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEȘTE. O voce limpede și plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Își aduce aminte de Eli și de proorocul Samuel. Fericit că știe cum să răspundă, zice hotărât : Poruncește, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
- Ioane, de ce nu dormi ?
- De-aș putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat și m-am trezit, zise el ca și cum i-ar face un reproș.
- Dar de ce nu M-ai rugat să-ți trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înțelegea de ce nu i-a dat prin minte așa ceva. Glasul continuă :
- Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neașteptat întrebarea ?
- Nu Doamne, făcu el încurcat și rușinat. Nu m-am gândit să mă rog.
- Tu știi câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
- Știu și eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
- Hai să le numărăm. Știi s-o spui ? Spune-o !
- Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
- Tatal nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tau; vie împărăția Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer așa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; și ne iartă nouă gresalele noastre, precum și noi iertam greșiților noștri ; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Ca a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin !…Șaizeci și nouă de cuvinte, Doamne.
- Așadar, numai șaizeci și nouă de cuvinte. Dar tu știi câte cuvinte ai rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iarași peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Își aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
- Douăzeci și cinci de mii de cuvinte, Doamne.
- Ești pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea.
- Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală și cuvintele citire din revistă ?
- Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunțai impeceptibil
Glasul continuă :
- Înmulțește douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute șaizeci și cinci de zile și vezi cât îți dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viață. De data aceasta se sperie :
- Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute șase mii o sută !
- Îți amintești de parabola talanților ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranță. Matei 25, 14-30.
- Spune-o!
- Un om, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a încredințat avuția sa:unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanți, a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea, și cel cu doi a câștigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. Și după multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și s-a socotit cu ele. Și apropiindu-se cel care primise cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat; iată alți cinci talanți am câștigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel care primise doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat; iată alți doi talanți am câștigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n’ai răspândit și, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi și eu, venind, aș fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Așadar, luați de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Că tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.
- Iată, îți voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanții sunt cuvintele. Într-o viață de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviință că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alții le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Și nu-ți trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum șaizeci și nouă.
- Stai puțin, Doamne, își aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
- Și ai biruit?
- Am câștigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei!
- La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă și iar se roagă. Vorbesc puțin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Și ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu dușmanii nevăzuți și nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă și tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăși Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul și se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese și se lăsa purtat. Era somnul. În sfârșit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat și ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Își amintește: douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte... nouă milioane nouă sute șase mii o sută de talanți… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Șaizeci și nouă de talanți… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci și opt de talanți…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Și înca una. Câte va putea.
Pe ulița satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineață frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
- Bună dimineața Ioane, ce te grăbești așa ?
- Era vecinul cu care ieri își cheltuise talanții.
- Amin, zise Ion concentrat.
- Ce amin ? Încă mai dormi și vorbești în somn?
- Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important.
- Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări și nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
- Două sute șapte, făcu în sfârșit Ion.
- Două sute șapte lei? se holba vecinul.
- De talanți… de cuvinte ! se corecta el.
- Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
- Douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute șase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul.
- Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârșit, se hotărî.
- Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Și mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minți. La revedere !

cristiboss56 01.08.2012 22:10:00

Paresimi Fericitul
 
Nea Păresimi Fericitul! Așa-i ziceau oamenii din sat de când se știau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creștea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericești. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puține ori, unde era vreo cearta, el intervenea și, cu duhul blândeții, reușea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept și pentru credința în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări și glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte . De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău și necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce își terminase slujba, și îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi își amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc". Așa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în șoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Paresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Și tot de atâtea ori, Păresimi răbda mucenicește. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că pește se găsește.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Și pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om așa de bun și de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraș i-au mai dat doar șase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuța din sat și s-a aruncat în genunchi în fața icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele și dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, își înghiți vorbele. Își aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" și, cu groază, privește la icoana Mântuitorului, așteptându-se ca Acesta să i se adreseze și lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ți închipui că te înjur. Nu mi-aș îngădui așa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Și continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putință, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune și să creadă altceva.
- De ce zbieri așa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de țipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, și vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înțelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ți-ai ușura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru față de oameni, despre nedreptățile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârșit, se simțea într-adevăr mai bine.
- Aș vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte și să-mi repar greșala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineață. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea același chip blând și nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat și i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greșit față de dumneata, te-am vătămat și te-am prigonit. Nu ți-am dat simbria pe merit și acum vreau să-mi repar greșala.
Și, fără să aștepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia și, după cum îi era obiceiul,dădu cu punga de pământ plin de năduf, apoi începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în șoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Așa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata ești un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în fața lui.
Apoi, în extaz, se ridică și pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-și ia punga înapoi, dar boierul anume iuți pasul.
- Ce să fac cu atâția bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărți la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai șase luni de viață, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an și jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniștit și împăcat, încât cei din jur crezuseră că ațipise.

glykys 02.08.2012 14:17:24

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 462669)
Nea Păresimi Fericitul! Așa-i ziceau oamenii din sat de când se știau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creștea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericești. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puține ori, unde era vreo cearta, el intervenea și, cu duhul blândeții, reușea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept și pentru credința în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări și glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte . De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău și necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce își terminase slujba, și îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi își amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc". Așa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în șoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Paresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Și tot de atâtea ori, Păresimi răbda mucenicește. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că pește se găsește.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Și pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om așa de bun și de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraș i-au mai dat doar șase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuța din sat și s-a aruncat în genunchi în fața icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele și dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, își înghiți vorbele. Își aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" și, cu groază, privește la icoana Mântuitorului, așteptându-se ca Acesta să i se adreseze și lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ți închipui că te înjur. Nu mi-aș îngădui așa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Și continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putință, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune și să creadă altceva.
- De ce zbieri așa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de țipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, și vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înțelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ți-ai ușura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru față de oameni, despre nedreptățile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârșit, se simțea într-adevăr mai bine.
- Aș vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte și să-mi repar greșala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineață. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea același chip blând și nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat și i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greșit față de dumneata, te-am vătămat și te-am prigonit. Nu ți-am dat simbria pe merit și acum vreau să-mi repar greșala.
Și, fără să aștepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia și, după cum îi era obiceiul,dădu cu punga de pământ plin de năduf, apoi începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în șoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Așa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata ești un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în fața lui.
Apoi, în extaz, se ridică și pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-și ia punga înapoi, dar boierul anume iuți pasul.
- Ce să fac cu atâția bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărți la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai șase luni de viață, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an și jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniștit și împăcat, încât cei din jur crezuseră că ațipise.

Ce frumos! De aici se dovedeste ca se mantuiesc unii si prin jertfelnicia si multa rabdare a altora!

cristiboss56 03.08.2012 20:47:53

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiș, nu departe de o fântână. Un alt drumeț s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare și fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părțile și pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă și a plecat mai departe.
Puțin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit și apoi s-a tras la umbră, lângă fântână și a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga și dându-și seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea și i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu știa nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău și nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii și apoi să devină ucigaș? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga și crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îți mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoț, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaș, care își ascunsese așa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni și care astfel și-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens și justețe în tot ceeace se întîmplă, chiar și atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înțelegi.
Credința în adevărul și dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…

stefan florin 03.08.2012 22:55:54

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 460878)
Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întreabă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
- Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărtă, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
- Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.

foarte frumoasa acesta povestioara si mai ales concluzia batranului (plina de intelepciune)!

cristiboss56 04.08.2012 13:28:55

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 1 )
 
O MAMĂ ADEVĂRATĂ
Evdochia este o tânără plină de viață și cu o mare credință în Dumnezeu. Ne-am cunoscut într-un spital, unde a intervenit pentru un părinte cu care fusesem. Odată, mergând la familia ei, am stat mai mult de vorbă cu ea, și, printre altele, mi-a povestit cu lacrimi în ochi prin ce trecuse cu puțin timp înainte.
„Eram în anul trei la medicină și vorbeam cu un băiat pe care-l chema Teodosie, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere și eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, și așa o să ne căsătorim peste puțin timp. La înce-put l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insis-tențe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbați. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că aș putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control și mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng și m-am dus la Teodosie ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar și mi-a spus: «Du-te și fă avort!» Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac și pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-și continue studiile și că nu va recunoaște că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lun-gesc vorba și m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinții, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de rușine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinții m-au acceptat, dar numai cu condiția ca, după ce se naște, să dau copilul la cineva spre adopție.
Am mai mers o perioadă la școală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinții au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năștea copilul. Mama și-a luat concediu și a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă și întinsese pe masă ca să-mi facă cezariană. Le-am spus la toți că vreau să nasc normal și am fugit de acolo. Toți mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri și am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor și am năs-cut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naștere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simțit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptă-mână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc și să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul și am venit la Tesalo-nic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebu-nă. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.
Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvin-te, mi-am luat copilul în brațe și i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinți, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă și m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbu-nez, i-am zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aștepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în mașină și să mergem la omul acela. Nu mai știam ce să fac; mă rugam, plângeam.
Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puțin. Am luat copilul în brațe și m-am dus la icoana Maicii Domnului, și, înge-nunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ție îți dăru-iesc acest copilaș. Tu știi că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el și să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge».
Apoi am pus copilul în fața sfintelor icoane și m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bise-ricii și îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu și Preasfânta Sa Maică.
După vreo oră de plâns, am lut copilul în brațe și am ieșit afară. Tata mă aștepta și părea liniștit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: «Știi ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei așa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai».
Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în brațe și i-am spus tatei să întoar-că mașina și să mergem acasă. Maica Domnului și-a făcut datoria și mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai și nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele și cei-lalți, care au văzut copilul, știau de la părinții mei că mama l-a născut, nu eu”.
În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos și cuminte, bucuria familiei.
„De când a intrat în casă, a readus viața, a continuat Evdochia. A devenit slăbiciunea buni-cului, care la naștere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se și rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeași vârstă”.
Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aș putea trăi fără acest copil; el este viața mea, el m-a întinerit și m-a învățat să trăiesc”. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia și înseamnă «Preasfânta». Evdochia și-a continuat studiile, iar acum este căsătorită și are al doilea copil.
Iată un model de mamă, care și-a pus sufle-tul pentru copilul ei.

cristiboss56 05.08.2012 21:13:39

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 2 )
 
NA, MAI BATE-O DACĂ POȚI!
Întâmplarea aceasta mi-a povestit-o un tânăr.
Acesta avea un verișor care se căsătorise cu o fată minunată și foarte înțeleaptă. Se înțelegeau foarte bine și nimic nu umbrea fericirea lor. Nu-i mai rețin numele, dar să zicem că-l cheamă Nicolae.
Într-una din zile, pe când se afla la serviciu, colegii lui au început să se laude cu faptele lor. Unul zicea: „Eu, când merg acasă, nevasta stă dreaptă înaintea mea”. Altul spunea: „Eu, când intru în casă și mă așez pe pat, copiii îmi scot încălțările, iar nevasta îmi aduce mâncare, fără a îndrăzni să zică o vorbă, știind ce o așteaptă”. Fiecare se lăuda cu așa-zisele fapte bune.
Auzind, Nicolae a zis: „Măi fraților, eu nu vă înțeleg! În casa mea există atâta liniște și pace, și de aceea eu nu mă cert niciodată cu nevasta și nu e nevoie să o ating măcar cu un deget”. „S-o crezi tu, i-au răspuns ei râzând. Ia să te duci un pic amețit și să faci scandal, să vezi cum îți pune castronul în cap!”.
Continuând discuția pe tema asta, în cele din urmă, l-au convins să o încerce. Au hotărât să se stropească cu un pic de băutură, ca să miroase, iar apoi s-o facă pe supăratul. Zis și făcut.
Ajungând acasă, intră și trântește ușa, clăti-nându-se. Fără să zică nimic, se așează, forțându-se să pară nervos. Mâncarea era caldă, ca de obi-cei, și așezată pe masă. El gustă și împinge far-furia la o parte, lăsând să-i cadă mâna cu zgomot pe masă. Soția îl privește mirată și, apropiindu-se de el, îi zice cu blândețe: „Nicule, te rog să-mi spui cine te-a supărat, sau, dacă nu-ți place mân-carea, îți fac imediat alta. Hai, liniștește-te și spune-mi cu ce pot să te ajut! i-a zis ea mângâ-indu-l pe cap”.
Atunci el nu a mai rezistat și a început să zâmbească și a exclamat: „Na, mai bate-o dacă poți!” și, îmbrățișând-o, i-a povestit toată istoria provocată de colegi.

cristiboss56 06.08.2012 21:06:27

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 3 )
 
PE VÂRFUL ATHOSULUI
Odată mi-am luat un sac de dormit și câteva lucruri și am plecat să mă liniștesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puțin mai jos de vârf și unde se află o bise-ricuță închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir și patru fii duhovnicești. Era primă-vara, după Paști, și preotul avea obiceiul să vină în fiecare an și să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Același lucru se întâmpla și anul acesta.
Am rămas împreună la Panaghia, unde preo-tul săvârșea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mân-carea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, și ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul își mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineața îi împărtășea.
M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau același nume, și când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neștiind care fusese chemat.
Am urcat și am stat câteva zile și pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o biseri-cuță închinată „Schimbării la Față a Mântuito-rului”. Într-una din seri, ne-am așezat cu toții în strănile bisericuței și cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A înce-put călugărul, care avea 50 de ani petrecuți în Sfântul Munte.
„Eu, părinților și fraților, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viața mai mult în pustie, la chiliuța mea. Odată, pe când ascul-tam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorință care ne este de folos. Auzind acestea, m-am mi-nunat și am început să le spun și oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.
Trece o perioadă de timp, și, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine și spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, și s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.
Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.
În acea seară, ducându-mă acasă, am înce-put și eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile și o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine și m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zi-când că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândețe și mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbești neîncetat la oameni și eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou și s-a înălțat iarăși la cer, precum venise”.
Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor și împărțind gratis broșuri cu acatistul Maicii Domnului.
După ce am vorbit eu, a venit rândul preo-tului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistențele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum rețin, cu darul înainte-vederii.
Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfân-ta Liturghie și făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost și eu la biserica din Tesalonic unde slujea acest părin-te. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit și are un copil, dar duce o viață de monah, căci după nașterea copilului trăiește în curăție cu soția.
După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujește părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit și pă-rintele ne-a pus cununiile pe cap, icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.
Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împăr-tășit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtășanie că era carne și sânge. În clipa în care am înghițit-o, am simțit atâta bucurie și dulceață de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ținut trei zile”. Un lucru înspăi-mântător, dar minunat.
Apoi ne-a vorbit altul, Atanasie: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie și niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce și le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca.
Ajungând în fața acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu știi că eu nu pot să-ți fac închinăciuni; te rog să mă ajuți!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat și am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, și m-am aplecat din nou să o ridic și pe aceea. Și punând-o la loc, a căzut și a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înain-tea Maicii Domnului. Înțelepțindu-mă din această minune și văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în fața icoanei ei”.
Al treilea a spus și el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului și în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aștepta.
Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mer-gea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtășea. La sfârșitul slujbei, când alții se împărtășeau, ar fi vrut și el să se îm-părtășească, dar se socotea nevrednic și păcătos. Stând mai deoparte și privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândețe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtă-șești?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te și te împărtășește…”. Spu-nând acestea, tânărul a început să plângă în hohote și, așezându-se într-un colț, a rămas acolo, continuându-și pocăința.
Am rămas cu toții în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

cristiboss56 07.08.2012 21:08:07

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 4 )
 
DRAGOSTEA DOAMNEI DESPINA
A FOST RĂSPLĂTITĂ
Odată voiam să ajung până la Atena la o mănăstire cu unele probleme personale. L-am sunat pe Hristo (tânărul de mai sus, căruia îi vor-bise Maica Domnului din icoană) și l-am rugat să caute o mașină ca să mă ducă până acolo. După câteva minute mă sună și-mi spune: „Ei, părinte, să vezi că Maica Domnului are grijă de noi și am găsit mașină”. „Cum, s-a rezolvat așa repede?”. „Când am vorbit cu sfinția ta, în apropierea mea se afla o doamnă care a auzit convorbirea noastră și, după ce am închis, m-a întrebat despre ce este vorba. După ce i-am spus, s-a oferit să ne ajute”.
A doua zi ne-am întâlnit cu doamna Despi-na care ne-a dat mașina cu atâta bucurie de parcă i-am fi făcut noi nu știu ce mare favoare. Mașina era nouă, având încă numărul de hârtie pe ea. Am mulțumit Maicii Domnului și am plecat.
După ce am rezolvat problemele, întorcân-du-ne acasă, la o oarecare distanță înaintea noas-tră se afla o mașină mare încărcată cu paleți din lemn, pe care de obicei se așează saci cu ciment. Un palet a căzut din mașină în mijlocul drumului. Înaintea noastră se mai afla o mașină mică care era mai lată decât a noastră. Șoferul a reușit să încadreze paletul între roți și să treacă mai departe, dar trecând el, din suflul mașinii, s-a ridicat paletul chiar în fața noastră. Fiind pe auto-bandă, mergeam cu 120 km/h. Lovitura a fost destul de puternică deoarece ne-a zdruncinat mașina. Ne-am uitat în urmă și am văzut paletul făcut surcele și pulverizat în aer. Nu am îndrăznit să mai scoatem nici un cuvânt. Hristo a încetinit și a tras pe dreapta să vedem pagubele. Mi-o și imaginam pe doamna Despina, care ne-a dat cu atâta dragoste mașina și, după cum am aflat mai târziu, pe care nici nu o plătise, deoarece era cumpărată în rate. Ne-am dat jos din mașină și am rămas uimiți: mașina nu era nici măcar zgâ-riată! Ne-am făcut amândoi semnul sfintei cruci și, mulțumind Maicii Domnului, am plecat mai departe, ajungând cu bine la destinație.
Doamna Despina fusese căsătorită cu un arab care a lăsat-o cu doi copii și s-a întors în țara lui. Îmi povestea că de multe ori nu avea ce să mănânce, de aceea, pe la amiază, când vecina sa pregătea masa, se ducea și ea în vizită, iar aceasta, având un suflet milostiv, o primea de fiecare dată și o așeza la masă. „Am petrecut multe zile în lacrimi, spunea ea, dar Maica Dom-nului nu m-a părăsit niciodată. Mi-am găsit și un serviciu și toate lucrurile s-au îndreptat”.

cristiboss56 09.08.2012 22:08:00

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 5 )
 
JOCI TARE!
Într-un an, de Sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului, am urcat pe vârful Atho-sului pentru a participa la privegherea de toată noaptea. Am plecat în ajunul Praznicului și pe la amiază am ajuns la Panaghia. Printre alții, am întâlnit acolo și trei tineri de religie anglicană. Nu mai rețin din ce țară erau. Prin intermediul unui student român care știa engleza, am discutat mai mult timp cu ei. Unul dintre aceștia, cu toate că înainte fusese ortodox, devenise un fanatic, având o viclenie care i se citea pe față. După mai multe discuții, i-am întrebat: „Voi credeți cu ade-vărat că acest munte este Grădina Maicii Dom-nului și este sub ocrotirea ei?”. „Credem, au zis ei în cor, căci de aceea am și venit să-l vizităm”. „Bine, am zis eu, dar atunci nu v-ați întrebat de ce nu este nici un anglican în acest sfânt munte sau vreunul de altă credință și de ce sunt numai ortodocși?”.
Doi dintre ei m-au privit fără să mai scoată nici un cuvânt, iar cel apostat a zis: „Joci tare, aici m-ai biruit și nu știu ce să-ți răspund”.
După câteva clipe au început alte discuții, cum fac și sectarii. Atunci le-am zis: „Uite, peste puțin vom urca pe vârful Athosului la priveghere. Hai să ne rugăm cu toții la Maica Domnului să facă un semn sau să arate vreo minune, ca să cunoaștem care este credința adevărată. Avem toată noaptea la dispoziție și eu cred că Maica Domnului ne va asculta rugăciunile”. Auzind acestea, i-am văzut că s-au schimbat la față și au început să bată în retragere și să motiveze diferi-te lucruri. Intrase un fel de frică în ei. Abia i-am convins să accepte.
După ce am ajuns sus, pe vârf, nu i-am mai văzut și mi-a zis cineva că s-au dus și s-au culcat după niște stânci, iar a doua zi dimineața au ple-cat înainte de a se termina slujba și nu am mai dat ochii cu ei. Atunci mi-am dat seama în câtă nesiguranță și înșelare trăiesc ei, încât le era frică ca nu cumva să se facă vreun semn și să li se vă-dească rătăcirea. Bunul Dumnezeu să-i miluiască!

cristiboss56 11.08.2012 21:12:25

Povestiri duhovnicesti spuse de monahul Pimen ( 6 )
 
TE VEI FACE BINE
Anul acesta de Buna Vestire, cu ajutorul Maicii Domului, am fost la hramul unei mănăstiri din zona Halkidiki. După slujbă, starețul ne-a spus câteva cuvinte de folos, printre care și următoarea minune care s-a petrecut cu câteva luni înainte.
În Cipru se afla un om care avea o paralizie de la mijloc în jos. Era purtat numai în cărucior. A fost în Anglia la cel mai bun spital, unde se operase, dar peste tot același rezultat; medicii nu i-au dat nici o șansă, spunând că va rămâne așa toată viața. Nemaiavând nici o speranță de nică-ieri, a început să se roage împreună cu familia la Sfântul Apostol Andrei, iar noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Apostol Varnava și i-a zis: „Mâine să mergi la moaștele mele care se află în mănăs-tirea din apropierea țărmului mării și să-l rogi pe preotul de acolo să-ți citească o rugăciune și te vei face bine”.
Sculându-se a doua zi, a cerut să fie dus acolo. Și ajungând, s-a închinat la moaștele Sfân-tului Apostol, iar când a început preotul rugăciu-nea, a simțit că picioarele prind viață, și până ce preotul a terminat rugăciunea s-a ridicat cu totul sănătos pe picioarele lui. Unii care nu credeau au dat telefon în Anglia la doctorul care l-a operat și l-au întrebat dacă omul respectiv mai are șansa de a se vindeca. Răspunsul doctorului a fost că din păcate așa va rămâne toată viața. Atunci i-au spus și lui despre minunea care s-a făcut cu acel om.

cristiboss56 18.08.2012 20:42:28

În timpul unei predici în care preotul făcea referire la purtarea baticului de către femei în biserică, o femeie vopsită strident a iesit afară, plictisită.
După slujbă, femeia de la pangar a întrebat-o:
- Iertati-mă că vă întreb, dar de ce la unele predici stati la locul dumneavoastră, iar alteori, asa cum s-a întâmplat azi, iesiti?
- Este mai bine pentru mine să ies, ca să am osânda mai mică. Oricum, nu voi purta niciodată batic. Si decât să ascult si să nu port, mai bine nici să nu ascult.
- Mai bine stăteati si ascultati, că poate cuvintele părintelui vă puneau pe gânduri.
- Ce să mă pună? Eu stiu precis cât vreau să trăiesc după cum învată Biserica si cât vreau să trăiesc după cum mi se pare mai bine. Îmi cunosc slăbiciunile si păcatele, si mă lupt cu ele atât cât pot, fără să fortez. Atâta pot, atâta fac.
Femeia de la pangar i-a răspuns:
- Eu cred că, dacă ati vrea să aflati mai mult, ati putea mai mult si ati face mai mult.
- Nu, nu cred.
- Ba da. Dacă vă gânditi numai la neputintele care vă apasă, fără să vă dati seama că Dumnezeu vă poate da puterea de a le birui, pierdeti tocmai unirea cu Dumnezeu.
- Si ce vreti acum, să port batic cum purtati dumneavoastră?
- Nu mă întelegeti gresit. Dacă ati fi stat la predică, ati fi înteles că nu acesta a fost rostul predicii, de a convinge unele femei să poarte si ele batic. Scopul predicii a fost de a ne convinge pe fiecare să trăim asa cum ne cere Dumnezeu. Femeia nu se mântuieste dacă poartă batic, nu baticul o mântuieste pe femeie, asa cum nici barba nu îl mântuieste pe bărbat. La femeie, baticul nu este o dovadă de virtute, este însă o dovadă a alegerii unui mod de viată. Când femeia este supusă bărbatului său si trăieste astfel încât să Îi placă lui Dumnezeu, ea nu simte purtarea baticului ca o povară, ca un canon. Îl simte ca o medalie: e un mod de a mărturisi o filosofie de viată. Dar când femeia poartă batic, însă trăieste cum nu trebuie, baticul nu este decât o dovadă de fariseism.
- Ei, dacă as fi stat la predică, poate m-ar fi convins si pe mine să port batic.
- Dar v-am spus că nu acesta este scopul predicii. Pe viitor ar fi bine încercati să stati si la predicile care nu vi se par potrivite pentru dumneavoastră, că poate o să vă schimbati punctul de vedere.
- Ce folos să stau, dacă nu vreau să renunt la ideile mele?
- Stati, stati, că poate auzind cuvintele mântuirii o să vi se mai înmoaie inima. Mai bine să stati si să le auziti, dacă tot ati venit la biserică, decât să vă plimbati în jurul bisericii. Că tot auzindu-le, o să trebuiască până la urmă să vă hotărâti: ori rămâneti cu ideile dumneavoastră, si atunci nu are rost să mai veniti la biserică, ori veniti la biserică, si atunci veti încerca să păstrati din ideile pe care le aveti numai ce merită păstrat, numai ce vă este de folos pentru mântuire. Că asa, au venit multi până la sfârsitul vietii lor la biserică, si cu trupul credeau, dar cu sufletul nu. Si formalismul nu mântuieste.
- Si dacă vin si ascult, nu se poate să rămân tot formalistă?
- Ba se poate, normal că se poate, dar mai mari sanse de îndreptare are cel care ascultă cuvintele mântuirii decât cel care stă departe de ele.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: "Părinte, umblu la bătrâni si ei îmi vorbesc de mântuirea sufletului meu si nimic nu pricep din cuvintele lor! Ce să fac? Oare să nu merg să mai întreb, de vreme ce nu fac nimic si sunt cu totul în necurătie?". Si avea bătrânul două vase goale si i-a zis: "Mergi de adu un vas din acelea si toarnă untdelemn si, clătinându-l, varsă-l si pune-l la loc!". Dacă a făcut asa de două ori, i-a zis: "Adu-le pe amândouă acum si vezi care este mai curat!". I-a răspuns fratele: "Mai curat este cel în care am turnat untdelemn". I-a zis bătrânul: "Asa este si sufletul! Chiar dacă nu va tine minte nimic din cele ce întreabă, tot mai mult se curăteste decât cel ce nu întreabă nimic". (32-428)

glykys 26.08.2012 21:12:42

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu și i-a spus:
“Doamne aș vrea să știu cum e Raiul și cum e Iadul.” Dumnezeu l-a condus pe om către două uși. A deschis una dintre uși iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea atât bine îi lăsă omului gura apă.
Oamenii care stăteau la masă erau slabi și bolnăvicioși. Păreau a fi înfometați… Țineau linguri cu mânere foarte lungi care le erau legate de brațe și deși puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană, din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline…
Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinței lor. Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai văzut Iadul”
Au mers apoi către cealaltă cameră și au deschis ușa… Arăta la fel ca și prima. Se găsea acolo o masă mare și rotundă cu un vas mare de tocană care îți lasă gura apă. Oamenii de la masă erau echipați cu același gen de linguri dar aceștia păreau bine hrăniți și durdulii, râdeau și vorbeau între ei. Omul pios a spus: “nu înțeleg”
“Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. “Este nevoie însă de abilitate. Acești oameni sănătoși au învățat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalți se gândeau doar la ei înșiși.”

cristiboss56 30.08.2012 13:34:11

Povestea magarului
 
Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.


Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism;
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile;
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;
5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.


Ora este GMT +3. Ora este acum 07:55:45.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2022, Jelsoft Enterprises Ltd.