Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

cristiboss56 15.09.2018 20:20:20

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumusețe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumusețea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei și nu se trudea pentru a-și menține frumusețea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului. Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic și era mereu pus pe ceartă. Văzând credința fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-și joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniță de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocănița, a lăsat-o și a mers la biserică. Vrăjmașul diavol îi șoptește viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei. – Ești o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta și a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea și miroase urât… biserica nu pleacă nicăieri și vei mai putea veni la slujbă și altă dată. Dându-și seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:
– Dumnezeu Care hrănește orice făptură a Sa va avea grijă și de mâncarea mea. După ce și-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenție slujba până la sfârșit. S-a întors acasă liniștită, cu pace în suflet dar când deschide ușa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu fața strălucitoare și cu o privire blândă care purta un veșmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată și în mână ținea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puțin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia niște mirodenii și le aruncă cruciș în oală. Zâmbindu-i, îndată își desface aripile și zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit și începe să se roage lui Dumnezeu.
– Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare… cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îți mulțumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îți mulțumesc pentru purtarea Ta de grijă, îți mulțumesc pentru că, deși sunt o păcătoasă care nu merită să îți fie fiică, m-ai primit în brațele Tale ocrotitoare. În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă… o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle și să dea cu piciorul în tot ce îi ieșea în cale.
– Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă și impunătoare a bărbatului. Trântește ușa.
– Unde este mâncarea și ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi servește mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucnește când vede mâncarea din fața lui.
– Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul și-l întoarce cu fața-n jos… vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăștie aceasta rămânea intactă la fel ca și farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de brațe pe fiica lui:
– Ce ai făcut? Farmece?
– Eu.. eu… – Ți-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în fața singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, și căzând în genunchi, se roagă duios.
– Dumnezeule, iartă-l, nu știa ce face. Te rog, oprește-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere așa. Te rog, Doamne, fie-Ți milă de el… suspinând ușor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta și iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primește îndată. O voce îi șoptea în suflet și în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei și să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu și durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică și pleacă, lăsându-și fată singură în cameră micuță. După vreo două ore, se întoarce… ochii îi erau înlăcrimați iar în mână ținea o micuță icoană pe care o cumpărase din banii care își pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în același loc, așteptându-și tatăl, îl privește uimită.
– Primește această iconiță, fetița mea. Primește-mi și iertarea.
– Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulțumesc! Zise, îmbrățișându-l bucuroasă.
– Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea își păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceață nespusă îi cuprinde, toate simțurile lor preschimbându-se și dobândind ceva dumnezeiesc. Iubirea și iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poți alunga iarna cumplită care îngheață multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime și ură. Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea și să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinței.! Să credem cu toată ființa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voiește. “Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17, 21)

cristiboss56 20.09.2018 12:17:26

Doi bărbați, ambii grav bolnavi, ocupau aceeași încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în șir. Au vorbit despre soțiile și familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanțele petrecute.
În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, își petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcție de culoarea și de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Rațe și lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuțele. Tineri îndrăgostiți mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezența orașului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-și această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deși celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minții, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Și așa trecură zile, săptămîni și luni…
Într-o dimineață, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viață al omului de lîngă fereastră, care se săvîrșise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat și a chemat personalul pentru a lua trupul neînsuflețit.
La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorința și, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu și dureros, acesta a reușit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Și în fața ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunății văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb și nu a putut să vadă nici măcar zidul gol… Și, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.
Este o mare bucurie să poți să-i faci fericiți pe ceilalți, în ciuda greutăților propriei existențe. Împărțite cu alții, supărările se înjumătățesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simți bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai și pe care nu le poți cumpăra cu bani

cristiboss56 23.09.2018 23:06:54

Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i:
- Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor doua femei, care viețuiesc împreună în cetatea învecinată. Deci, auzind aceasta bătrânul, și-a luat toiagul și a mers în cetatea aceea și, aflând casa lor, a bătut la ușă și îndată una dintre ele a ieșit cu mare bucurie și l-a primit. Apoi, chemându-le pe amândouă, a zis către dânsele așa:
-Iată, pentru voi am îndurat atâta osteneală, venind din pustia cea îndepărtată ca să înțeleg lucrările voastre, pe care să mi le spuneți, netăinuindu-le. Și au răspuns femeile către bătrânul:
-Crede-ne, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută n-am fost libere de patul bărbaților noștri, deci, ce fel de lucruri cauți la noi ? Însă bătrânul stăruia, rugându-le ca să-i arate rânduiala vieții lor. Iar ele, fiind silite, au zis:
-Noi nu aveam niciun fel de rudenie între noi, dar s-a întâmplat de s-au însoțit cu noi doi frați și, petrecând cu dânșii în aceeași casă cincisprezece ani, n-am zis una către alta niciun cuvânt rău sau spurcat, nici nu ne-am sfădit cândva, ci am viețuit în pace până acum. Și ne-am sfătuit ca, lăsând pe soții cei trupești, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbații noștri ca să ne lase pe noi, cu toate că i-am rugat pe dânșii cu foarte multe lacrimi și rugăminți. Drept aceea, necâștigându-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi ca să nu zicem nici un fel de cuvânt nesocotit până la moartea noastră ! Acestea auzindu-le Sfântul Macarie, a zis:
-Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăși fapta, și fiecăruia, după alegerea cea de bunăvoie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mântuiască.

cristiboss56 18.10.2018 12:41:56

CERUL, PĂMÂNTUL ȘI LUMEA

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viața sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de ești totdeauna atât de mulțumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt.
În fiecare dimineață, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Așa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă și de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte și de Judecata de Apoi.
În cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezește în fiecare dimineață la viață. Așa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputințe, de cei ce au o viață mai grea decât a mea și pe care i-aș putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna liniște și mulțumire, atât în sufletul celui care primește cu recunoștință, cât și în sufletul celui care dăruiește cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă și cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

cristiboss56 29.11.2018 05:34:01

Când Dumnezeu a creat femeia, a lucrat până târziu în a șasea zi ...
Un înger a venit și a întrebat: "De ce iți petreci atât de mult timp lucrând la creația asta?"
Domnul a răspuns:
"Trebuie să funcționeze în tot felul de situații, trebuie să fie capabilă să îmbrățișeze mai mulți copii în același timp, să aibă o îmbrățișare care să poată vindeca orice, de la un genunchi rănit , la o inimă zdrobită.
Trebuie să facă toate acestea doar cu două mâini.
Se vindecă singură atunci când este bolnavă și poate lucra 18 ore pe zi ".
Îngerul a fost impresionat. Doar două mâini ... Imposibil! Și acesta este modelul standard? "Îngelul se apropie și atinge femeia.
- Dar ai făcut-o atât de moale, Doamne.
"Ea este moale", la exterior, a spus Domnul, "Dar eu am făcut-o puternică.
Nu îți poți imagina ce poate îndura și învinge."
"Poate ea să gândească?" A întrebat Îngerul ... Domnul a răspuns: "Nu numai că ea poate gândi, ea poate să negocieze si să lupte pentru visele ei".
Îngerul a atins obrajii ei ... "Doamne, se pare că aceasta e defectă !
Ai pus prea multe poveri asupra ei".
"Nu e defectă ... este o lacrimă", Domnul a corectat îngerul ...
- Pentru ce e?A fost întrebat de înger ... Domnul a spus: "Lacrimile sunt calea de a-și exprima durerea, îndoielile, dragostea, singurătatea, suferința și neputință ei".
Îngerului a ramas impresionat.
"Doamne, ești un geniu. Te-ai gândit la tot.
O femeie este într-adevăr minunată "
Domnul a spus: "Într-adevăr este.
Are putere care uimește un bărbat, poate manevra necazuri și poartă greutăți , oferă multă dragoste și fericire , zâmbește când simte că țipă, cântă când simte că plânge, plânge când e fericită și râde când se teme.
Dragostea ei este necondiționată.
Cand are Inima zdrobită , își găsește puterea de a-și continua viața si să o ia de la capăt, mai puternică și plină de speranțe.
Îngerul a întrebat: "Deci femeia este o ființă perfectă?"
Domnul a răspuns: "Nu. Are doar un dezavantaj, adesea uită ce merită! "

cristiboss56 03.12.2018 00:51:21

„Un om milostiv trecea pe drum și a văzut un sărac care zăcea mort și gol. De milă, a scos o haină de pe el și l-a acoperit cu ea pe mort.
După o vreme, cu el s-a întâmplat o nenorocite: a căzut de pe cal și și-a rupt foarte urât piciorul. Doctorii au declarat într-un glas că trebuie neapărat să i-l taie, altfel va muri fără îndoială – și promițându-i că vor reveni în ziua următoare ca să îl vindece în acest chip înfricoșător, l-au părăsit.
Omul s-a mâhnit; nu mai putea să doarmă, și plângea întruna. În miez de noapte i se arată un necunoscut și-l întreabă:
– De ce plângi?
– Cum să nu plâng domnule? Doctorii vor să-mi taie piciorul.
– Arată-mi-l! – a cerut cel ce se arătase. După ce l-a privit, a zis:
– Acum scoală-te și umblă.
– Nu pot că este rupt!
– Încearcă! – a stăruit necunoscutul. Sprijină-te pe mine.
Bolnavul a ascultat și, cu greu, a pornit.
– Încă mai șchiopătezi – a băgat de seamă necunoscutul și frecând, parcă, cu ceva piciorul bolnav, i-a zis. Acum culcă-te și dormi.
– Mă părăsești deja? – a strigat omul.
– Ce-ți mai trebuie? – a răspuns acela. De acum ești sănătos.
Omul este mesagerul divinității
– Pentru Dumnezeu, Care te-a trimis la mine, spune-mi: cine ești? – l-a întrebat cel vindecat în chip minunat.
– Uită-te la mine și spune: nu e aceasta haina ta?
– Adevărat: a mea este, domnule! – a întărit omul.
– Eu sunt cel pe care l-ai văzut gol, zăcând mort, pe care l-ai acoperit cu haina ta. Iată că pentru fapta ta cea bună Dumnezeu m-a trimis să te vindec. Dă mulțumită Domnului! – a zis acela și s-a făcut nevăzut.
Omul s-a simțit atunci pe deplin sănătos și a dat slavă lui Dumnezeu, iar doctorii s-au mirat nespus de minunea cea mai presus de cugetul și de priceperea omenească.”
Se spune că nimic nu este întâmplător și că lucrurile ni se întâmplă cu un motiv. Că trebuie să lași loc de bună ziua și că trebuie să fii atent unde calci când urci pe o scară pentru că nu se știe ce și pe cine vei întâlni când o cobori. Nu știi niciodată de la cine ai de învățat o lecție, poți primi lecția perseverenței de la cine nu te aștepți, lecția politeței de la un om pe care nu îl salutai sau lecția iubirii de la cel pe care îl urai. Sau invers, te poți baza pe un prieten, iar el te poate dezamăgi, poți auzi vorbe urâte de la cel pe care îl tratai cu respect și amabilitate. Alteori, te dezamăgește chiar persoana pe care o iubești cel mai mult.
„Apa vieții – 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc”, editura Sophia, 2016

cristiboss56 08.12.2018 00:11:40

Odată, un om stătea liniștit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite. La picioare, s-a așezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele își spunea:
“Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu și, după ce s-o sătura, să-mi dea și mie o bucățică!”
În acest timp, s-a apropiat și pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă și gudurându-se pe lângă el, își spunea în sinea ei:
“Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!”
Câinele aștepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulțumească cu ceea ce ar fi primit.
Așa este și în viață. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli și devotați, răbdători și sinceri. Alții însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, așteptând doar prilejul să fure și să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevărați, bucură-te pentru ei și pentru prietenia voastră; când vezi însă că de tine se apropie și cei asemenea pisicii, nu-i goni și nu te purta cu ei așa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei și încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci și pe ei mai buni.
“Suferiți de pe urma unui om rău? Iertați-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!” (Fericitul Augustin)
Din “Cele mai frumoase Pilde și povestiri creștin-ortodoxe”, Leon Magdan. Editura Aramis – Patriarhia Română

cristiboss56 12.12.2018 21:43:02

Se spune că erau trei prieteni care își doreau să urce un munte pentru ca în vârful lui trăia un bătrân plin de înțelepciune, pe care își doreau să-l cunoască. La un moment dat au ajuns la o răscruce, și fiecare a continuat să-și aleagă drumul după cum îl îndemnă sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust și accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele șerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare, s-a așezat să-și aștepte prietenii.
După 7 săptămâni, amețit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse și al doilea. Se așeză în tăcere lângă cel dintâi, așteptând.
După 7 luni sosi și cel de al treilea, cu fața strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de liniște și mulțumire interioară.
Cei doi erau furioși pentru că drumul lor a fost greu și au avut mult de așteptat, în timp ce drumul lui a fost o adevărată plăcere. Așa că l-au întrebat pe bătrânul înțelept care a ales cel mai bine.
– Ce ai învățat tu? Îl întreba bătrânul înțelept pe primul.
– Că viața este grea și plină de pericole și greutăți, că este plină de suferință și adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni, că pentru fiecare pas înainte trebuie să duc o luptă încrâncenata, care mă sleiește de puteri. Așadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Și tu, ce ai învățat? Îl întrebă pe al doilea.
– Că în viață multe lucruri mă pot abate din cale, că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reușesc până la urmă. Așadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Și tu, ce ai învățat? Îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am Răbdare, că dacă privesc cu Înțelegere viața nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte, că Iubirea care mă înconjoară din toate părțile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Așadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine…
Uimiți de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Și au înțeles, în sfârșit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viața fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colț de suflet… să mai găsim puțină Răbdare, un strop de Înțelegere… și poate Iubire!
Sursa: ascultainima.blogspot.ro

cristiboss56 22.12.2018 00:29:43

Se spune că, atunci când s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mântuitorului, mare bucurie și nerăbdare era sus, în cer, fiecare înger neștiind cum să se pregătească mai bine pentru clipa cea mare.
– Ții, zise un arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei și voi cânta cele mai frumoase cântări, cum nu s-au auzit vreodată pe pământ sau în cer, pentru a le încânta sufletul Pruncului și Maicii Sale.
– Bine te-ai gândit, i-a răspuns alt arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei, vom aprinde toate stelele și vom alunga toți norii. Astfel, noaptea Sfintei Nașteri, va fi cea mai frumoasă noapte din câte s-au pomenit.
– Noi, săriră bucuroși alți îngeri, îi vom anunța pe păstori, să vină și ei să se închine Domnului și vom avea grijă ca nimeni să nu tulbure liniștea Pruncului.
Vă dați seama, dragii mei, ce zarvă era în cer. Toți își pregăteau darurile.
Doar undeva, într-un colț de rai, stătea trist un înger care nu știa ce să îi ducă micului Iisus, când Se va naște. Îngerul acesta era ocrotitorul animalelor și toate vietățile îl ascultau.
– Eu cred, zise îngerul în sinea sa, că tare frumos ar fi ca și necuvântătoarele să se închine Domnului, la Nașterea Sa, căci toată creația se va bucura de venirea Sa pe lume. Dar ce animale ar fi mai potrivit să trimit? Și numaidecât cobora pe pământ, într-o frumoasă poieniță de la marginea unei păduri. Anunță să i se înfățișeze toate vietățile care ar vrea să I se închine Domnului și să-I ducă daruri. Vestea s-a răspândit cu repeziciune și fiarele au și început să apară. Primul, bineînțeles că a venit leul, regele animalelor. Oricum, cine ar fi îndrăznit să apară înaintea lui?
– Eu îl voi păzi pe Prunc, nu voi lăsa pe nimeni să se apropie. Colții și răgetele mele cumplite ar alunga, fără îndoială, orice nepoftit, zise plin de el leul.
– Ei, dragul meu, îi răspunse îngerul, tu ești prea fioros. Cred că mai degrabă L-ai speria pe micul Prunc. Așa că, fără supărare, eu zic să I se înfățișeze altcineva.
Nici nu a terminat bine vorba, că vulpea, care atâta aștepta, a și sărit în fața îngerului și, prefăcându-și glasul cât mai mieros cu putință, zise:
– Vai, dar bine v-ați mai gândit, fără îndoială că e nevoie de cineva care să aibă grijă multă de Cel nou-născut.
Eu aș fi cea mai potrivită; darul meu tare bine ar mai prinde: în fiecare dimineață îi voi aduce câte o găină și alte bunătăți de-ale gurii, pentru a nu flămânzi nici o clipă.
– Stai ușurel, cumătra vulpe, îi întoarse vorba îngerul, tu ești prea vicleană și nu cred că Bunul Dumnezeu nu s-ar bucura de darurile tale obținute prin furtișaguri.
Așa că ia să vedem cine mai dorește.
– Noi, noi, suntem aici sus, pe creangă, ciripeau de zor păsările: ciocârlii, vrăbiuțe și multe alte înaripate. Noi vom cânta cele mai frumoase triluri.
– Nici asta n-ar fi bine, le-a întrerupt îngerul. Voi sunteți prea gălăgioase. Dacă veți ciripi toate odată va fi mare hărmălaie și, oricum, vor fi acolo cei mai pricepuți îngeri să cânte, așa că nici voi nu puteți merge.
– Dar mergem noi! Ziseră câteva furnici ieșite dintr-un mușuroi, i-am duce Pruncului fărâmituri de pâine proaspătă și fărâmițe mici de zahăr.
– Ei, hărnicuțelor, ar fi frumos și vă mulțumesc că v-ați gândit, dar voi sunteți prea mici și vor fi acolo păstorii și magii.
Și tare mi-e frică, din neatenție, să nu vă strivească vreunul sub picior. Așa că mai bine rămâneți la ale voastre.
– Dar eu, zise păunul, desfăcându-și coada-i nemaipomenită: Eu cred că aș fi cel mai potrivit să mă înfățișez înaintea Domnului. Frumusețea mea va încânta pe toată lumea, pe Prunc și pe sfânta Sa Maică.
– E adevărat, ești foarte frumos, păunule, dar tu prea ești cochet și fudul. Așa că prefer să mai caut! Îi răspunse și lui îngerul cu răbdare.
Și tot așa, unul câte unul, aproape toate animalele s-au perindat prin fața îngerului. Acesta nu se putea hotăra care vietate ar fi cea mai potrivită să fie alături de Pruncul Iisus, când Acesta Se va naște. Spre seară, văzând că nu se mai înfățișează nimeni, îngerul s-a ridicat și a dat să plece, dar a auzit zgomot pe câmpul de la marginea pădurii. Era un țăran care-și ara ogorul, având înhămat la jug un bou. Puțin mai încolo, păștea cuminte măgarul pe care omul își încărcase desaga cu cele de trebuință, îngerul, nevăzut de om, ci doar de animale, s-a apropiat de bou și de măgar și, mergând ușor pe lângă brazdă, i-a întrebat:
– Spuneți-mi, n-ați vrea să vă închinați Domnului, la Nașterea Sa și să îi duceți ceva în dar?
– Bunule înger, răspunseră cu tristețe boul și măgarul, dar ar fi o onoare prea mare pentru noi. Și n-am avea nimic de preț să-i putem oferi Pruncului și Maicii Sale. Noi nu știm decât să muncim din zori până seara. Cu ce L-am putea ajuta noi pe Dumnezeu și ce-ar putea El să vadă la noi?
Deodată, chipul îngerului se însenină și o sfântă lumină inundă tot câmpul. Acum era fericit, găsise, în sfârșit, darul cel mai potrivit.
– Ei bine, aflați că voi sunteți cei aleși. Veți fi alături de Maica Domnului și de Iisus, în noaptea de Crăciun. Căci voi ne arătați, prin munca, smerenia, ascultarea și răbdarea. Iar acestea sunt lucruri sfinte. Apoi, cu răsuflarea voastră caldă, îl veți încălzi pe Prunc, care va fi culcat chiar în ieslea cu fânul vostru. Așa a ales Dumnezeu să vină în lume și așa este cel mai bine: într-un grajd sărăcăcios și umil, nu în palate și lux. Așa că pe voi v-am ales și eu să îi fiți alături, la Nașterea Sa.
Boul și măgarul se uitau mirați și nu le venea să creadă. Nici n-ar fi îndrăznit să spere la așa cinste mare și la atâta bucurie: Domnul Iisus să vină în mijlocul lor, iar ei să fie martori la cea mai mare minune din toate timpurile. Ce fericire, nu le venea să creadă!
– Cei din urmă vor fi cei dintâi, le mai spuse îngerul și dispăru.
Și așa este: toți cei umili și smeriți se vor bucura mai târziu și vor ajunge lângă Dumnezeu, Care-i va răsplăti pentru credința și dragostea lor.
Și iată că a venit și noaptea sfântă a Nașterii Domnului, cea mai frumoasă noapte din câte au existat. Pruncul a primit de la toți felurite daruri: păstorii au venit cu lapte, magii i-au adus aur, smirnă și tămâie, iar Fecioara Maria I-a oferit cel mai frumos dar: dragostea de mamă. Și uite-așa, de atunci a rămas obiceiul că la naștere, orice copil să primească câte ceva de la cei apropiați.
Dar știți cine este, de fapt, cel mai aproape de copii?
Bunul Dumnezeu! Iar darurile Lui sunt cele mai frumoși și mai folositoare. Căci atunci Când se naște, fiecare copil primește de la Dumnezeu un talent, o iscusință, la care să fie cel mai bun atunci când va crește. Unul va ajunge mare învățat, altul un gospodar harnic, celălalt un muzician desăvârșit ori poate un smerit călugăr. Fiecare cu darul și harul său, de la Dumnezeu.
NastereaȘi voi, dragii mei, ați primit de la Domnul cele mai frumoase daruri, atunci când v-ați născut. Care sunt acelea? Nu știu, voi trebuie să le descoperiți, pentru a fi fericiți în viață. Iar când veți afla talentul cu care v-a hărăzit Cel de sus, cu răbdare și muncă, veți ajunge cei mai buni în ceea ce veți face; multă mulțumire veți avea și voi și cei din jurul vostru.
Așa să vă ajute Bunul Dumnezeu!
Leon Magdan
Jurnal Spiritual

cristiboss56 10.01.2019 20:34:09

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea : ” Eu mi-am facut rugaciunea „. Dar ingerul spunea : ” Nu. Mai roaga-te „. ” Eu mi-am facut pravila „. Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ” Si cand voia sa se culce, iar il scula.
Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !” Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batrn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
– Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
– Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
– Cum bine ? zice parintele.
– Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
– Si cum te scoala ?
– Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
– Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
– Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
– Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine „.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
– Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
– Nu ma scol !
– Pai de ce ?
– Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
– Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
– Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune „.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.

cristiboss56 19.01.2019 22:10:09

Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoștința față de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră și distantă, mai ales de când devenise singura moștenitoare a proprietăților părintești. El o crescuse de mică și părinții o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să știe de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor.
După ceva vreme, domnița de la conac se trezi la ușă cu fata fostului slujitor: „Tata vă roagă să treceți pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat și eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”. „Să mă lase în pace, răbufni domnița îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară!”. „Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas”. „N-are ce să fie important. Asta e. Știu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul!”.
Fata s-a întors și i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domnița e foarte ocupată și că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată și așa de mai multe ori. Într-o zi, simțindu-se rău, s-a temut că va muri și atunci i-a scris domniței o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă.
O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere al părinților dumneavoastră și știind cât v-am iubit, ca un părinte, aceștia mi-au încredințat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veți fi împlinit 20 de ani, ca să știți să vă folosiți cu maturitate de această taină, l-ați împlinit de curând. De aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante și cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aș vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intrați în posesia comorii”.
Citind scrisoarea și aflând despre ce era vorba, de data aceasta domnița se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni și dădu poruncă vizitiilor s-o ducă fulger la casa slujitorului. I se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Așadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit și-ar fi putut lua singur bogățiile din casetă și n-ar fi știut nimeni, căci numai el cunoștea taina. O cuprinseră amare păreri de rău.
Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereții caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea și nerecunoștința se întoarseră împotriva ei.
Nerecunoscătorul nu are simțul valorilor, nici al echității, nici al bunătății. El doar primește, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu prețuiește binele pe care l-a primit. Profită de el ca-un hoț, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu știe nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu știe de mulțumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate și omenie.
Din invataturile Mitropolitului Antonie Plamadeala !

cristiboss56 20.01.2019 20:38:48

Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie și de ceva lemne de construcție. Alergă în pădure, dar acolo constată că toți copacii aveau crengile sus de tot și nu putu apuca nici măcar una s-o rupă.
Era pe când copacii înțelegeau de vorba omenească. Omul nostru știa acest lucru și se rugă de mai mulți copaci să-și lase crengile în jos, să-și facă și el o sarcină de crengi, să-și împlinească nevoile. Dar, ca și cum s-ar fi vorbit între dânșii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoință, ținându-și toți crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le.
Unuia singur i s-a făcut milă și aplecându-și câteva ramuri, l-a chemat: „Vino. Mi-e milă de tine!”. Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuță, a auzit zicând: „Pe mine cioplește-mă frumos, fă-ți la fierar un topor ascuțit și fă-mă coadă de topor. Și vino cu toporul în pădure și taie câți copaci vrei”. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu așa. Și se întoarse în pădure. „Încearcă-mă în copacul acesta”, îi zise coada. Și omul o încercă. Toporul, mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă.
Înainte de a cădea, omul și coada de topor îl auziră din nou: „Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoștinței. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat și încă pe mine cel dintâi. Asta ți-e recunoștința? De m-ai fi lăsat, ți-aș fi dat în toate toamnele din crengile mele!”. „Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor și numele să-ți fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea și a pădurii din care te tragi, făcăndu-te unealta acestui nerecunoscător. Și numele tău de ocară să-l poarte și omul care va face ca tine”. De atunci și până azi, cu acest nume de ocară au rămas printre oameni, toți trădătorii de neam, nerecunoscătorii, cei care și-au pierdut omenia fata de tara si neamul lor.
Mitropolit Antonie Plamadeala

cristiboss56 21.01.2019 23:51:42

Era o bătrână într-un sat, căreia nepoții îi spuneau ”Bunica-închide-ușa”.
Porecla aceasta și-o căpătase astfel: Ori de câte ori nepoții ei plecau în oraș, la școli sau la cine știe ce treabă, ea le spunea:
– Dumnezeu să-ți ajute, nepoate, să poți închide ușile bine.
Iar dacă vreunul o întreba: Ce uși, bunico?, ea îi spunea:
– Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ți închizi întâi ușile urechilor tale la toate șoaptele ispititoare ale satanei.
Pe urmă să-ți închizi ușile ochilor tăi: să nu citești cărți rele, pline de otravă și să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliștea ochilor. Tot așa cu ușa gurii. Adu-ți aminte de vorba veche: “Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire buzelor mele”. Și mai adu-ți aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecății. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ți închizi bine ușa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să lași deschise ușile tale numai pentru Dumnezeu… De vei face așa, noroc mare te va întâmpina în viață.
”Viața creștină în pilde”, Al. Lascarov – Moldovanu

cristiboss56 26.01.2019 01:09:17

O povestire, care ne-a rămas de la Lev Tolstoi, prezentându-ni-l pe dracul cel rău în acțiune, ne relatează: “Într-o zi, a pornit un biet țăran la arat fără a fi prânzit. Luă o coajă de pâine cu sine. După ce a ajuns pe ogor, s-a dezbrăcat de suman, l-a pus sub o tufă și-a vârât și pâinea sub el. După o bucată de vreme a ostenit și el și boii și l-a apucat foamea. Și-a dejugat boii, i-a dat la păscut mai la o parte, el s-a dus la suman ca să-și mănânce felia de pâine. Dar când ridică haina, vede că bucata de pâine nu e acolo. Caută el, caută, învârtește sumanul pe față și pe dos, îl scutură, pâinea nicăieri. Stă omul și se minunează. Măi! Ciudat lucru. N-am văzut pe nimeni, cu toate acestea trebuie s-o fi luat cineva! Într-adevăr, pe furiș, venise Aghiuță și luase pâinea, pe când săteanul muncea cu boii. Și acum sta ascuns după tufă și aștepta să înjure țăranul și să-i spună numele.
Nu-i vorbă, s-a mâhnit creștinul, dar la urmă s-a mângâiat.
– Ei, zice el, de foame n-o să mor! Cine a lut pâinea se vede c-a fost mai flămând decât mine. S-o mănânce sănătos și să-i fie de bine!
Așa a zis omul, s-a dus la izvor, a băut apă proaspătă de s-a săturat, căci și apa e de la Dumnezeu, s-a odihnit el ce s-a odihnit, apoi s-a sculat, și-a înjugat boii și-a prins iar să are.
A rămas dracul încremenit când a văzut așa ceva, că nu l-a putut împinge pe creștin la păcat. Și-a dat drumul în iad, s-a înfățișat înaintea lui Scaraoschi, mai marele dracilor, și i-a povestit toată afacerea. Cum a furat țăranului pâinea și cum în loc să înjure, a zis să-i fie de bine. S-a încruntat Scaraoschi, plin de mânie, și s-a răstit la drac răcnind:
– Măi ticălosule, dacă omul a fost mai tare decât tine, vina e numai a ta, ai lucrat prost! Ar fi frumos acum ca toți gospodarii cu nevestele lor cu tot să uite de înjurături, ce-am mai face noi atunci? Nu se poate să rămână lucrurile așa! Îți poruncesc să te duci numaidecât să muncești pentru felia aceea de pâine și dacă în trei ani nu-l răpui pe țăran, să știi că te scald în agheasmă!
De agheasmă îi era frică lui Aghiuță. A luat-o la fugă, a ieșit în lumina soarelui și și-a făcut socoteala cum să-și facă slujba pentru pâinea furată. S-a gândit, s-a hotărât, s-a preschimbat în chipul unui flăcău de treabă și s-a tocmit slugă la țăranul cel sărac. După aceea, l-a învățat pe om în vara aceea să semene în mlaștină. L-a vecini arșița a ars holdele, iar la omul cel sărac păpușoiul a crescut mult și bogat. A avut țăranul până la primăvară, ba încă i-a și rămas.
În vara următoare, sluga l-a învățat pe creștin să semene pe dealuri. Și vara s-a nimerit să fie ploioasă. La ceilalți a căzut holda la pământ și s-a putrezit, iar la gospodarul nostru a făcut roadă minunată și multă de nu mai știa ce să facă cu dânsa. Și a învățat sluga pe gospodar cum să facă rachiu din porumb. Și a făcut creștinul țuică. A băut el, îi cinstea și pe alții.
Atunci s-a înfățișat Aghiuță înaintea lui Scaraoschi și i-a spus cum și-a plătit datoria pentru felia de pâine. Și a vrut să se încredințeze tartorul cel bătrân chiar cu ochii lui de această minune și a venit la casa țăranului și iată ce-a văzut: Toți fruntașii din sat se strânseseră acolo la crâșmă și gazda îi cinstea cu rachiu, iar nevasta, pe când împărțea băutura la oaspeți, s-a lovit de masă și a vărsat un pahar. S-a mâniat omul și a început să răcnească: „Nebuna dracului! Cum de verși tu așa bunătate pe jos? Crezi că-s lături? Cotoroagă ce ești!”
Atunci dracul ghionti cu cotul pe Scaraoschi:
– Aha, bagă de seamă, acum nu mai zice să-i fie de bine!
Iar țăranul, suduind, a început a împărți el băutura. Un sătean sărman venea de la lucru flămând și ostenit. Se așeză la o parte și privea pe ceilalți. Îi era poftă și lui. Se uita, se uita, înghițea în sec, iar gospodarul, în loc să-i întindă sărmanului un păhărel, îl privi chiorâș și mormăi:
– Nu cumva ai vrea și tu? Du-te dracului!
Și vorba asta i-a plăcut tartorului. Iar Aghiuță nu mai putea de bucurie și se lăuda:
– Stai, stai, că ai să vezi ceva și mai frumos!
Și au băut oaspeții. A băut și crâșmarul. Apoi au prins a se linguși și a lăuda unii pe alții. Privirile erau galeșe și vorbele unsuroase ca untul, iar Scaraoschi trăgea cu urechea și-i șoptea lui Aghiuță:
– Dacă băutura îi face așa ca vulpile, apoi să știi că toți încap pe mâinile noastre!
– Mai așteaptă, mai stai, zise dracul, lasă-i să mai bea câte un păhărel. Acu ca niște vulpi se gudură și se mângâie cu cozile, dar acuși, acuși să vezi cum se prefac în lupi răi!
Iar sătenii au mai băut un pahar, au prins a vorbi mai tare și mai aspru, au început să înjure în toate felurile, apoi s-au apucat la bătaie și și-au zdrobit nasurile. Se amestecă și crâșmarul, îl apucară și pe el și-i dădură o mamă de bătaie soră cu moartea.
Se scărpină Scaraoschi în barbă, tare mulțumit:
Bine, tare bine – șopti el.
Mai stai, îi zise Aghiuță, acuși când or mai bea ai să vezi ceva și mai frumos. Turbați cum sunt ca lupii, dar acuși or să ajungă ca porcii!
Și beau iar oamenii. Se fac molatici, chiuie, gem în toate felurile. Nici unul nu-i mai aude pe ceilalți. După aceea plecară câte unul, câte doi, și încep a cădea pe uliță. Iese și crâșmarul afară și cade și el cu nasul întro băltoacă. Se mânjește de sus lână jos și zăcea acum ca un porc sălbatic și grohăia. Asta și mai mult i-a plăcut lui Scaraoschi.
– Ei, zise el, bună băutură ai iscodit tu măi băiete! Ia să-mi spui cum ai făcut-o? Eu socot că tu ai luat sânge de vulpe întâi, de aceea s-au făcut oamenii întâi ca vulpile. Pe urmă ai adăugat sânge de lup, și răutate de lup s-a deșteptat în ei. În sfârșit, ai amestecat sânge de porc, de-au ajuns la urmă ca porcii.
– Ba nu, începu să se lămurească Aghiuță, nu-i așa! Am dat numai porumb din belșug. Sânge păcătos are tot omul în el, numai trebuie să îl faci să uite de biserică, de Dumnezeu și de învățăturile cele bune. Belșugul ațâță pe om, sângele începe a clocoti în el și l-am învățat cum să prefacă în țuică belșugul lui Dumnezeu. Și așa din țuică se naște în el sângele vulpii, al lupului și al porcului. Iar de va bea mereu țuică, niciodată nu se va deștepta, și tot mai tare va cădea în ticăloșie.
Atunci l-a băut Scaraoschi pe umăr pe drac, l-a lăudat și l-a încărcat de cinste în împărăția întunericului și-a mișeliei. De atunci și până astăzi, mulți se lasă târâți de răutatea diavolului, dar sunt și destui din aceia care se roagă mereu: „Și ne izbăvește de cel rău. Și ne mântuiește de cel rău”.
Aceasta-i povestea. Ea este purtătoare de mesaj. Cel rău, diavolul, îl ispitește pe om. Belșugul îi dă omului posibilitatea să-și nutrească patimile. Dacă în povestire este vorba de băutură, astăzi putem adăuga lucruri pe care le vedem la tot pasul: desfranare, fumat, droguri și alte plăceri pacatoase.
De toate acestea îl rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească: „Să nu ne ducă pe noi în ispită și să ne mântuiască de cel rău!”.
Morala Împărăției, Andrei Andreicuț

cristiboss56 28.01.2019 20:46:05

Un batran credincios, avea scris deasupra ușii locuinței lui, un singur cuvânt: Totdeauna.
Venind la el un vecin, care nu prea era zidit în ale credinței, îl întrebă ce însemnează acel cuvânt.
Credinciosul îi răspunse:
– ,,Dragul meu, totdeauna va fi frumos soarele, totdeauna vor fi plăcute apele, totdeauna își va iubi mama copilul, totdeauna vom avea dragoste pentru prietenul nostru, totdeauna ne va părea rău pentru o faptă urâtă a noastră, totdeauna vom dori să fim iubiți, totdeauna vom nădăjdui că vom fi ajutați, totdeauna vom năzui să fim fericiți…’’
– ,,Ei și?’’ – întrebă vecinul.
Credinciosul îi răspunse:
-,,Aceasta însemnează, dragul meu, că este Dumnezeu – și de aceea am scris cuvântul acesta deasupra ușii, ca să-i spun că și eu mă voi închina Lui totdeauna…’’
Vecinul acela a rămas pe gânduri – și a plecat de acolo copleșit de tăcere.
Al. Lascarov-Moldoveanu, Cartea cu pilde, Editura Semne, Bucuresti, 2011, p. 95
Jurnal Spiritual

cristiboss56 30.01.2019 00:04:52

O întâmplare infricosatoare s-a petrecut pe vremea împăratului Mauriciu al Bizanțului, la sfârșitul secolului al Vl-lea.
În Tracia, bântuia locurile, un tâlhar vestit, care ajunsese spaima satelor și a drumurilor. Nu-l putea prinde nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiția să vină singur la Bizanț, să nu mai fure și să-i ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lăsa sub nici un chip prins de frica pedepsei și astfel nu mai avea de ales altceva, decât să continue cu viața de tâlhărie. Aflând acum de iertarea și condițiile împăratului, se prezentă înaintea lui, ceru iertare și precum i se făgăduise, așa se făcu.
După două zile se îmbolnăvi și fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav și când se trezi începu să se roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârșise. Obținuse iertarea oamenilor, dar iertarea de la Dumnezeu începu să-l preocupe acum mai mult. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodată și nici nu se înduioșase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine și perna și așternutul. Și așa plângând, boala îl învinse și trecu în lumea cealaltă.
În aceeași noapte, după ce îl priveghease pe bolnav până târziu, medicul ațipi și avu un vis. Se făcea că vede o mulțime de diavoli, ca niște ființe hidoase, întunecate, care stăteau în jurul patului celui bolnav. Aveau cu dânșii o mulțime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-l ducă în iad.
Au apărut și doi îngeri, ținând în mâini o cumpănă. Pe unul din talere puseseră demonii hârtiile lor. Celălalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos, până la pământ. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva de pus pe talerul celălalt. Căutară în viața tâlharului ceva bun, dar nu găsiră nimic și erau triști. Atunci, unul din îngeri observă basmaua udă de la capul lui. Înțelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocăință! Se va vedea.
Luă basmaua și o puse pe talerul gol. Și în aceeași clipă talerul se lăsă în jos cu atâta putere, încât zapise-le diavolilor săriră în toate părțile și se risipiră pe jos.
În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului și îl găsi mort. Lângă el era basmaua udă de lacrimi. O luă și o duse la împărat spunându-i: „Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare și în ceruri” (din Prolog, 17 octombrie).
Biserica ne pune la dispoziție mijloace pentru a ne afla și noi, de voim, în stare de pocăință. Nunai Biserica ne pune la dispoziție Taina spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem lui Dumnezeu greșelile care ne macină. Greșelile care ne fac opaci față de alții. Să i le spunem și Dumnezeu, prin duhovnic, ne va da dezlegare. Le va șterge pur și simplu. Ca și cum n-au fost niciodată. Ca și cum s-ar fi petrecut într-un vis rău.
Prelucrare dupa Mitr. Antonie Plamadeala

cristiboss56 31.01.2019 23:37:22

La un episcop creștin ortodox veni într-o zi un cetățean cu o rugăminte: să-l lămurească episcopul, să-i spună ce înseamnă numele de creștin și cu ce poate asemăna acest nume. Episcopul i-a răspuns zicând:
– A purta numele de creștin înseamnă a purta numele cel mai de cinste.
– Se aseamănă poate cu numele unui general, care-i sărbătorit de tot poporul când se întoarce biruitor din război?
– Da – zise episcopul – e nume de cinste și acesta dar numele de creștin e și mai mare!
– Poate numele creștinului se aseamănă cu un mare înțelept, filozof, care cunoaște toate tainele și poate răspunde la toate întrebările!
– Da – răspunse episcopul – și acesta e un nume cinstit, dar numele de creștin e și mai de cinste!
– Se aseamănă cu numele unui împărat – zise credinciosul – căci cine are mai mare parte cinste decât un împărat?!
– Da- e un nume de cinste și numele de împărat – răspunse episcopul- dar tot mai mare e numele de creștin!
– Poate se aseamănă cu al unui sfânt care petrece o viață curată, sau cu al unui înger?!, zise omul întrebător.
– Da, așa este – grăi episcopul cu tărie și bunătate în glas – numele de creștin cuprinde toate aceste nume: de înțelept, de general, de împărat, de sfânt și de înger; toate numele acestea laolaltă dau numele de creștin.
Creștinul este un împărat pentru că domnește peste lume, nu se lasă robit sau stăpânit de ea. Creștinul e un mare general biruitor deoarece știe să-i învingă pe toți dușmanii văzuți și nevăzuți, duhurile răutăților și armatele ispitelor, ale patimilor vinovate. Creștinul este un înțelept, că el cunoaște adevărul Evangheliei, taina vieții eterne și calea mântuirii, care este cea mai importantă. Creștinul se aseamănă cu omul sfânt, deoarece el luptă să-și îmbunătățească sufletul până la desăvârșirea morală, spirituală, pe care o au sfinții și îngerii lui Dumnezeu. Așa este de mare numele de creștin!

cristiboss56 02.02.2019 01:25:47

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul și cu nora lui, care aveau un băiețel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii ii erau încețoșați, iar pașii împleticiți.
Întreaga familie manca împreună la masă, însa mâinile nesigure ale bătrânului și vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mana după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe fața de masț. Fiul și nora se simțeau tot mai iritați de neajutorarea lui.
Până-ntr-o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre și să tot audă cum plescăie și troscăie în farfurie!” Așa că soțul și soția au pus o măsuță în colțul camerei, după ușă. Acolo bunicul manca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Și pentru că bunicul reușise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiți și triști – singur, după ușă bunicul își manca bucățica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunicul, când la mămica și la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul meșterește ceva pe covor.
S-a apropiat și a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băiețelul și-a ridicat ochii mari spre tăticul lui și i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu și mami când cresc eu mare…” A zâmbit și s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost randul părinților să rămână fără cuvinte.
O liniște apăsătoare s-a așternut în cameră. Și lacrimi mari și curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi știau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mână și l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea și în fiecare seară de-atunci înainte, pâna la sfârșitul zilelor lui.
Și, dintr-un motiv sau altul, nici fiul și nici nora nu mai păreau să fie deranjată dacă se vărsa din lapte pe fața de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiță pe covor.
Ce seamănă omul, aceea va și secera.
Sursa: după o povestire de Lev Tolstoi

cristiboss56 08.02.2019 00:38:02

Doi frați după trup s-au lepădat de lume și au mers amândoi la muntele Nitriei și petreceau acolo în sihăstrie și în ascultare.
Dumnezeu le-a dat amândurora darul umilinței și lacrimi, în rugăciunile lor. Odată, bătrânul sihăstriei a văzut în vis pe amândoi frații stând la rugăciune și fiecare ținea câte o hârtie scrisă în mâna lui și udând hârtia cu lacrimile lor, se spălau slovele scrisorii de pe hârtie și scrisoarea unuia lesne se spală, iar a celuilalt cu anevoie și chiar dacă se spală, iarăși se cunoșteau slovele. Bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate acea vedenie cu acei doi frați. Și trimițând Dumnezeu îngerul Său, i-a spus zicând:
– Slovele și scrisoarea scrisă pe acele hârtii pe care le-ai văzut ținându-le în mâinile lor, acelea sunt păcatele lor. Unul din ei a păcătuit firește, adică după fire, și pentru aceea aceluia lesne i se spala slovele. Celălalt a căzut în necurații și spurcăciuni peste fire. De aceea, mai multă osteneală îi trebuie intru pocăință lui.
Și de atunci totdeauna îi zicea bătrânul:
– Silește-te, frate, ostenește-te, frate, că se cunosc slovele. Dar nu i-a arătat bătrânul, nici nu i-a spus aceasta, până la moartea lui, că nu cumva scârbindu-se să-și smintească silința să, ci totdeauna îi zicea:
– Silește-te, frate, căci cu multă osteneală se spala slovele zapisului.

cristiboss56 15.02.2019 22:13:49

Un oarecare călugăr, temător de Dumnezeu, anume Grigorie, ne spunea: „Mi-a venit mie un gând să mă duc la Ierusalim, ca să mă închin la biserica Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos și la toate Sfintele Locuri, care sunt acolo. Și când am ajuns la Ierusalim,la un anume loc, am aflat un mal mare și înalt și într-însul o peșteră și sub malul acela era o mănăstire. Și-mi spuneau mie călugării din mănăstirea aceea că, mai înainte de această vreme, un frate dintre ei avea dorirea ca să locuiască în peștera care era mai sus și-l ruga pentru aceasta pe egumen. Iar acesta, fiind cu dreaptă socoteală, i-a zis lui: «Fiule, cum vei petrece singur în peșteră, fiindcă n-ai biruit nicidecum încă patimile gândurilor trupești și sufletești? Pentru că celui ce voiește să se liniștească, i se cade să fie lângă învățători, iar nu singur să se chivernisească. Iar tu nicidecum n-ai ajuns la o măsură ca aceasta și ceri de la mine ca să-ți dau învoire să petreci singur în peșteră. Eu socotesc că tu încă n-ai cunoscut cursele cele de multe feluri ale diavolului. Și mult mai de folos îți este să slujești părinților și, cu rugăciunile acestora, să primești ajutor de la Dumnezeu și împreună cu dânșii, în vremurile cele orânduite, să slăvești și să lauzi pe Stăpânul tuturor, decât să te lupți singur cu gândurile cele necurate. Oare n-ai auzit pe grăitorul de Dumnezeu, Părintele Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, grăind: Vai de cel ce petrece singur, că de va cădea în lene, nu este cine să-1 ridice pe el. Iar Domnul zice: Unde sunt doi sau trei adunați în nunele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20)».
Acestea grăind egumenul către dânsul, n-a putut să-l întoarcă pe el de la niște gânduri ca acelea, stricătoare de suflet. Deci, vâzându-i dorirea lui cea neschimbată, cu care se ruga ca să petreacă el în peșteră, i-a dat voie. Iar după ce a intrat în peșteră cu rugăciunea egumenului, la vremea de prânz îi ducea lui mâncare un frate, iar el, având o coșniță legată cu frânghie, o lăsa în jos și lua mâncarea. Deci, a fost el câtăva vreme în peșteră. Iar diavolul, cel ce de-a pururea se luptă cu cei ce voiesc a viețui după dumnezeiasca rânduială, nu înceta a-l tulbura pe acesta, ziua și noaptea, cu gânduri rele. Apoi, după puține zile, închipuindu-se în îngerul luminii, diavolul i s-a arătat, zicându-i: «Să știi că, pentru curăția ta și pentru viața ta cea cu bune obiceiuri, m-a trimis Domnul ca să slujesc sfinției tale». Iar călugărul i-a răspuns: «Dar ce bine am făcut eu ca să-mi slujească mie îngerii?». Iar el a zis: «Toate câte le-ai făcut sunt mari și înalte. Că toate cele frumoase le-ai lăsat și te-ai făcut călugăr. Apoi, cu postul, cu rugăciunea și cu privegherea te ostenești. Ba, mai mult, lăsând și mănăstirea, te-ai sălășluit aici. Apoi, cum să nu-ți slujească sfinției tale îngerii?» Cu aceste bârfeli l-a îngâmfat pe el șarpele cel pierzător de suflete și l-a adus la mândrie și totdeauna i se arăta lui.
Însă într-o zi, un om fiind bătut de tâlhari a ajuns la acest călugăr. Și necuratul diavol, care în chip de înger i se arăta lui, i-a zis: «Acest om a fost prădat de tâlhari, iar cele furate de la el sunt în cutare loc ascunse, deci spune-i lui ca, mergând acolo, să și le ia». Și, venind omul la peșteră, s-a mchinat, iar călugărul, de sus, i-a zis lui: «Bine ai venit, frate. Știu că ai un necaz și că tâlharii au venit și ți-au furat cutare și cutare lucru. Nu te necăji peste măsură, că sunt toate puse în cutare loc, iar tu, mergând acolo, le vei afla pe toate și te roagă și pentru mine».
Deci, omul auzind aceasta, s-a mirat și ducându-se și-a aflat cele furate și l-a proslăvit pe el în toată ziua aceea zicând: «Călugărul ce a intrat în peșteră este prooroc». Și se aduna la el mulțime de oameni și-l ascultau pe dânsul și se minunau de diavoleasca lui învățătură. Că îi spunea fiecăruia cele ce vor fi și se împlineau întocmai. Și așa s-a înșelat acel ticălos călugăr câtăva vreme.
Iar a doua zi, din săptămâna a doua după înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos, i s-a arătat lui spurcatul diavol și i-a zis: «Să știi, părinte, că pentru viața ta cea fără de prihană și asemenea îngerilor, vor veni la tine și alți îngeri și așa, cu trup cu tot, te vor lua la ceruri și vei vedea negrăită frumusețea Stăpânului, împreună cu toți îngerii». Acestea zicându-le, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar iubitorul de oameni și milostivul Dumnezeu, Cel ce nu voiește să piară cineva, a pus în inima lui gând ca să-l vestească și pe egumen. Deci, venind după obicei fratele care îi aducea lui hrană, arătându-se el de sus, i-a zis: «Frate, mergi de spune egumenului ca să vină aici». Iar fratele, ducându-se, a spus egumenului și acesta, sculându-se degrabă, a venit și cu o scară s-a suit la dânsul și i-a zis: «Pentru ce, fiule, mi-ai poruncit să vin aici?» Iar fratele i-a răspuns: «Cum îti voi răsplăti, părinte sfinte, pentru toate câte ai făcut nevredniciei mele?» Iar egumenul i-a zis: «Ce bine ți-am făcut tie? ». «Părinte, a zis el, prin tine de multe și mari bunătăți m-am învrednicit. Că prin tine m-am învrednicit a mă îmbrăca în chipul îngeresc și prin tine, văd îngerii și cu dânșii a vorbi m-am învrednicit și prin tine, darul proorociei am luat». Iar egumenul, auzind acestea, s-a mirat și a zis: «Ticălosule, vezi tu pe îngeri? Sau te-ai învrednicit tu de darul proorociei? Vai de tine, lipsitule de minte. Nu ți-am spus eu ție să nu mergi în peșteră, ca să nu te înșeli de diavoli?». Și acestea grăindu-le egumenul, i-a zis fratele: «Să nu spui aceasta, cinstite părinte, că eu pentru sfintele tale rugăciuni văd îngeri. Iar mâine dimineața am să fiu înălțat de îngeri la ceruri cu trupul și să știi, sfinția ta, că după ce mă voi sui eu, vreau să cer de la Donmul Dumnezeul nostru, ca și pe tine să te ia îngerii și împreună cu mine să fii în slava aceea».
Deci, acestea auzindu-le, egumenul l-a lovit peste obraz și i-a zis: «Te-ai îndrăcit, ticălosule. Dar de vreme ce ai venit aici, nu mă voi duce, ci voi ședea până ce voi vedea ce se va întâmpla ție. Că îngerii, spurcații aceia diavoli de care vorbești, eu nu-i voi vedea, dar tu de-i vei vedea venind, îndată să-mi spui mie». După aceea a poruncit să ia scara și a rămas în peșteră, postind eu cel înșelat și cântând Psaltirea neîncetat. Și după ce a venit ceasul întru care nădăjduia cel înșelat că se va înalța la cenruri, a văzut pe diavolii cei ce veniseră și i-a spus: «Au venit, părinte». Atunci egumenul, cuprinzându-l pe el, a strigat, zicând: «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută robului tău acesta, ce s-a înșelat, și nu-1 lăsa pe el să fie stăpânit de diavolii cei necurați». Acestea zicându-le el, diavolii trăgeau de cel înșelat, vrând să-l răpească de la stareț, iar acesta îi certa pe dânșii. Și luând diavolii mantia celui înșelat au pierit nevăzuți. Și se vedea mantia înălțându-se în văzduh până ce nu s-a mai văzut, iar după multă vreme a căzut jos, pe pământ. Atunci starețul a zis celui înșelat: «Oare vezi, lipsitule de minte, ce au făcut diavolii mantiei tale? Așa urma să-ți facă și ție. Că precum pe Simon vrăjitorul, așa și pe tine te-ar fi înălțat în văzduh și, dându-ți drumul, te-ai fi sfărâmat și ți-ai fi dat ticălosul tău suflet.»
Atunci a strigat egumenul pe frați și le-a poruncit să aducă scara și a coborât pe cel înșelat. Și i-a poruncit lui să slujească la bucătărie, la pitărie și la celelalte slujbe ale fraților, ca să-și smerească gândurile. Și așa s-a izbăvit fratele acela.
Deci, să luăm aminte la noi înșine și cu toată grija să ne păzim inima și să nu primim gândurile pe care diavolii ni le aduc. Ci, mai mult, să ne gândim la moarte și la veșnicele chinuri, iar gândurile să le omorâm cu postul, cu privegherea și cu rugăciunea, cerând lui Dumnezeu, cu inimă smerită, ca să ne păzească de toate cursele vrăjmașilor celor ce ne vânează pe noi”. Dumnezeului nostru, slavă!

cristiboss56 18.02.2019 12:41:26

Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm
Doi oameni munceau în aceeași pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici și vânjoși. Cei doi tăietori de lemne își foloseau topoarele cu aceeași măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanță de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-și mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare și n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi și să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în același timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni.
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-și creadă ochilor. „Nu mai înțeleg nimic! Cum ai reușit să termini când te opreai la fiecare oră?“
Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză și pentru a-mi ascuți securea“.
Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuțim câte puțin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă rețetă: Îmbrățișați în fiecare zi persoanele dragi. Fiți iubitori față de toți. Zâmbiți! Rugați-vă! Ajutați pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitați-vă la cer și priviți spre înalt. Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm.

cristiboss56 19.02.2019 23:34:38

Un călugăr avea două haine: una nouă, iar alta veche. Odată, iarna, a venit la el un sărac și i-a cerut să-i dea ceva de îmbrăcat, măcar o zdreanță. Călugărului i s-a făcut milă de el, a intrat în chilie, s-a dezbrăcat de haina veche și a vrut să o dea săracului și să îmbrace în locul ei haina nouă, dar a căzut îndată pe gânduri: „Oare voi păzi porunca lui Dumnezeu dacă voi da săracului haina veche? Oare nu în numele lui Hristos cere de la mine? Și atunci, de ce să dau lui Hristos ceea ce am mai prost? Hristos nu este mai bun decât toți?”
Și a îmbrăcat iarăși haina veche, iar săracului i-a dat-o pe cea nouă.
Săracul, luând haina, a vândut-o în oraș, și straiul a trecut din mână în mână vreme îndelungată – și iată că într-o bună zi călugărul a venit la oraș ca să-și vândă cosurile impletite și a văzut că în haina lui cea nouă, pe care o dăduse săracului, e îmbrăcată o femeie.
S-a întristat și, întorcându-se acasă, a început să plângă: „Rău am făcut, mai bine nu aș fi dat haina!” După ce a adormit, în cele din urmă, plin de întristare, L-a văzut în vis pe Domnul Iisus Hristos.
– Frate, frate! – a grăit Domnul, atingându-Se de umărul lui. Uită-te la Mine: recunoști haina asta?
– Da, Doamne! – a răspuns călugărul. Este haina mea.
– Așadar, nu te întrista și nu te necăji – i-a zis Hristos. Când ai dat-o săracului, Eu am primit-o de la tine.
Și s-a bucurat călugărul de milostivirea lui Dumnezeu.

cristiboss56 21.02.2019 21:01:17

În vremurile îndepărtate, când tătarii ne cotropeau meleagurile îmbelșugate în roade și în credință, undeva, într-un sătuc din Ardeal, trăia o femeie credincioasă, văduvă, cu zece copii: șase băieți și patru fete. Să mai spun că era săracă? Nu-i era ușor, dar nici nu se plângea niciodată de nimic, nici măcar de faptul că soțul ei murise în luptele cu hoardele tătare și rămăsese singură cu șase copii minori. Pe vremuri, oamenii nu se temeau să aibă copii mulți, ba dimpotrivă! Două fete se căsătoriseră și erau la casele lor, iar trei băieți dintre cei mai mărișori fugiseră în munți pentru a nu fi luați și supuși de tătari.
Mezinul avea o înclinație deosebită către cele sfinte. Deseori își petrecea zilele și nopțile la slujbele mănăstirii din apropierea satului. Drumul traversa un colț de pădure și un petic de câmpie, oprindu-se drept în fața unor ziduri înalte de cărămida, ce ascundeau câteva chilii și o bisericuță închinată Maicii Domnului.
Lui Marius, căci așa îl chema pe flăcăiașul nostru, îi plăcea să străbată drumul, cântând din cântările slujbelor, iar în afara acestora, era fericit când se ghemuia pe o lespede rece într-un ungher întunecos din biserică, sau când ieșea nu departe de zidurile mănăstirii și se așeza pe malul unui pârâiaș ce curgea liniștit, ascultând cântările călugărilor. Deseori, ucenicea cu turma de vite alături de fratele Teodor. Îi plăcea că era tăcut și învârtea tot timpul pe degete un șir de mătănii. Uneori, își ridica ochii spre el, îl mângâia pe cap ca o binecuvântare și îi spunea cu o voce blândă, dar hotărâtă:
– Frate, văcuțele astea pasc în continuu, iar eu, păcătosul, nu fac nimic. Și nu uita: tot timpul să-I slujești lui Hristos și Maicii Sale!
Și tăcea. Zilele treceau liniștite… Intr-o zi, un grup de călăreți tătari, veniți ca din senin, se opriră la porțile mănăstirii pentru hrană. Își pregătiseră iataganele, dar n-a fost nevoie să le folosească, fiindcă, de la sine parcă, porțile s-au dat în lături și prădătorii au luat nestingheriți cât au putut duce din cămările cu alimente. Așa o zi, așa două, ba poate chiar și douăzeci și nouă, când, nemaiavând mâncare, tătarii s-au hotărât să ia din obiectele bisericii, iar pe călugări să-i treacă la credința lor, că tot erau ei blânzi și supuși.
Însă atunci, bătrânul egumen s-a înfățișat cu dârzenie căpeteniei și i-a zis în numele tuturor:
– Noi nu mai avem decât trupurile astea. Dacă crezi că îți trebuie, ia-le, însă sufletele sunt ale lui Hristos și ale Maicii Sale.
Înfuriat, căpetenia se pregătea să lovească, dar ieșind de după zidul unde ascultase tot, Marius îi spuse curajos căpeteniei:
– Lasă-i pe ei și ia-mă pe mine că sunt tânăr și-ți voi aduce și pe frații mei.
Căpetenia, gândindu-se puțin, se învoi și se înțeleseră ca a doua zi să se întâlnească negreșit, dincolo de pârâiaș, lângă pădure. Toată noaptea Marius s-a rugat Maicii Domnului ca să-l scape din necaz. La fel și călugării au făcut priveghere de noapte pentru el. A doua zi, fiecare a venit la locul întâlnirii. Marius plângea și se ruga. Deodată, s-a pornit ca din senin o furtună năprasnică cu ploaie torențială și o ceață de nu se vedea nimic. După un sfert de ceas, totul se limpezi. Tătarii priviră cu uimire cum în fața lor se întindea o apă mare ce încerca cu putere să lovească zidurile mănăstirii. Speriați de așa vedenie, crezând că pe băiat l-au luat apele râului, tătarii au fugit și nu s¬au mai întors.
Nici de Marius nu se mai știe nimic. Călugării cred că Maica Domnului a făcut o minune; de multe ori parcă auzeau dintre ape glasul lui și așa cum deseori îi plăcea să vină la biserică, așa și apele, uneori, încercau să se arunce către zidurile mănăstirii. Ei au botezat acest râu, ce li se părea totuși prietenesc, Marius, după numele băiatului. Mai târziu, localnicii l-au numit Mureș și așa a rămas până în ziua de azi.
Darul Maicii Domnului, legende creștine, Laura Chîlnicean

cristiboss56 22.02.2019 22:09:40

În anul 1968, miercuri, în ajunul înălțării Domnului, a venit spre închinare la Mănăstirea Sihăstria o bătrână din satul Pâraie, Comuna Mălini – Suceava. O chema Ioana Muscă. Această credincioasă a povestit Părintelui Cleopa cu lacrimi în ochi următoarele:
„Eu sunt născută în comuna Brăiești -Fălticeni, în anul 1881. Dar m-am căsătorit în comuna Mălini, satul Pâraie. Bărbatul meu, Dumitru Gh. Muscă, era tare necredincios; nu mergea niciodată la biserică, nu se ruga, nu se mărturisea, nici nu făcea milostenie. Nu voia să mănânce nici măcar pasca sfințită, pe care o aduceam de Paști de la biserică. Așa trăind el, în timpul primului război mondial, s-a îmbolnăvit tare. Cu greu a primit să se spovedească. Apoi s-a și împărtășit. Iar după puțină vreme a murit. Am rămas văduvă și singură. La Brăiești mai aveam câțiva frați. Doi dintre ei erau tot așa de slabi în credință. Ștefan, deși avea femeia lui, trăia cu alte femei din sat. îl știau oamenii, dar el nu voia nici măcar să se spovedească. Pe urmă, a căzut grav bolnav la pat, s-a mărturisit la preot, s-a împărtășit, că era tare slăbit și îndată a murit.
Mai aveam și o soră, Elena, care a trăit 16 ani necununată cu un bărbat. Nici ea nu se spovedea. Odată s-a îmbolnăvit fără veste și a murit nemărturisită. Acum, luna aceasta, mi s-a întâmplat un lucru înfricoșat. De obicei, nu mă culc până la miezul nopții. Stau și torc lână și cânepă de la oameni, că n-am cu ce trăi. Odată, seara târziu, a început să mă fure somnul cu furca în mână. Atunci am lăsat furca și fusul pe pat, am îngenuncheat și mă rugam, așa, pe de rost, cu lampa aprinsă, că nu știu carte. M-am rugat și pentru sufletul bărbatului meu, să-1 ierte Dumnezeu, așa cum fac întotdeauna.
Deodată, ușa de la sală, care era încuiată, se deschise singură. M-am speriat. Credeam că vine la mine o nepoată, fiica fetei mele, ca să doarmă cu mine. M-am dus și am încuiat ușa și am continuat să mă rog. După câteva minute iar se deschise singură ușa din sală. Cine face glume cu mine?, mă întrebam. Am luat lampa în mână, m-am dus pe sală, m-am uitat, am strigat fata, dar nu era nimeni. Atunci am încuiat iarăși ușa, am pus un drug în verigile ușii, cum este la casele vechi, și am venit să-mi continui rugăciunea. Cum mă rugam în genunchi, aud iarăși ușa pe sală că se deschide singură, drugul cade jos și apare în prag un tânăr frumos…
– Nu te teme, mătușă Ioană, îmi zice el, știi cine sunt eu?
– Nu știu, am zis eu.
– Eu sunt îngerul păzitor al vieții tale. Eu te păzesc de tot răul. Așa-i că te-ai rugat lui Dum*nezeu pentru sufletul bărbatului tău?
– Da, m-am rugat. Mă rog pentru el întotdeauna.
– Ai vrea să-l vezi unde este el acum?
– Aș vrea. Dar se poate, că este mort?
– Vino după mine!
Și nu știu cum m-am luat după acel tânăr, am ieșit pe sală, apoi prin spatele casei am dat în grădină. De acolo am ieșit într-un câmp care semăna cu țarina Mălinilor. Tânărul mergea înainte și eu după dânsul. Vedeam din loc în loc pomi, ogoare și câmp deschis. Deodată am dat de un râu foarte adânc, furios, cu apă tulbure, care curgea cu mare zgomot.
– Cum se cheamă râul acesta? l-am întrebat eu. Parcă e pârâul Suha…
– Aceasta este “Apa tulburării”, mătușă Ioană. Trebuie să trecem dincolo.
– Dar cum să trecem, că nu văd decât o punte foarte îngustă. Mă tem să nu cad în prăpastia asta…
– Ține-te de mine, mătușă Ioană! Nu te teme, că nu cazi! Iată, eu merg înainte.
Am trecut dincolo, am mai mers așa pe un câmp și am dat de o altă apă foarte lină și limpede ca cristalul. Era mult mai îngustă.
– Cum se cheamă apa asta?, l-am întrebat pe tânăr.
– Asta se cheamă “Apa liniștii”, mătușă Ioană. Trebuie să trecem și peste ea. Dar pășim numaidecât dincolo, nu mai trebuie punte, că este îngustă.
După ce am trecut și apa aceasta, am mai mers pe câmp spre un munte. Parcă semăna cu muntele Suha, nu departe de Mălini. Apoi am văzut la marginea muntelui mai multe cuptoare de var, ce intrau sub munte. Fiecare cuptor avea capac de metal și câte doi oameni uriași, foarte fioroși, care păzeau cuptorul.
– Acestea sunt cuptoarele comunei Drăceni, mi-a zis acel tânăr, unde se chinuiesc în foc oamenii din comună, care au murit în păcate.
Mergând pe lângă munte am dat de alte cuptoare, unde se chinuiesc cei ce au murit în păcate, din comuna Mălini.
– Aici se află și bărbatul tău și frații tăi, Ștefan și Elena, pentru că au trăit în păcate grele. Să căutăm cuptorul unde este bărbatul tău, Dumitru Gh. Muscă.
Ne oprim în fața unui cuptor mare. îngerul se apropie de acei păzitori și le spune:
– Deschideți capacul cuptorului, ca să vadă mătușa Ioana unde se chinuie bărbatul ei!
Apoi aud un zgomot de lanțuri care trag în sus capacul. înăuntru vedeam oameni mulți arzând în văpaie de foc. Erau îmbrăcați în hainele lor, iar focul țâșnea prin haine și nu ardeau. Pe mulți dintre ei îi cunoșteam, că erau din comuna noastră, Mălini. Am cunoscut pe unul care a fost mulți ani cârciumar în sat. Erau și femei din sat.
– Acestea sunt cuptoarele comunei Mălini, mi-a explicat tânărul.
Printre ei am văzut niște oameni negri, cu furci în mâini care îi întorceau și îi pârjoleau în foc.
– Adu afară pe bărbatul mătușei Ioana, a poruncit tânărul către unul din acei negri.
Atunci cineva a luat cu furca de fier pe bărbatul meu și 1-a aruncat ca pe un snop de grâu aprins în gura cuptorului. Era îmbrăcat în cojoc, cu ițari albi și căciulă pe cap, așa cum l-am îngropat, iar prin haine țâșneau flăcări verzui de foc. Cum m-a văzut bărbatul, m-a cunoscut și a început a striga la mine cu glas jalnic:
– Ioană, nu mă lăsa, Ioană! Scoate-mă din focul acesta, că mă arde cumplit! Nu mă lăsa, că tare mă mai chinuiesc! Du-te la biserică și să plătești șapte rânduri de sărindare pentru mine… Apoi cineva 1-a luat cu furca și 1-a aruncat din nou în cuptor.
– Tot aici ard în foc și frații tăi, Ștefan și Elena, mi-a spus acel tânăr, arătându-mi-i în cuptor. Apoi mi-a zis:
– Mătușă Ioana, să dai șapte rânduri de sărindare la biserici pentru dânșii. După aceste slujbe, bărbatul tău, Dumitru, și fratele tău, Ștefan, vor ieși din acest foc și vor ajunge la lumină, căci înainte de moarte s-au spovedit. Iar sora ta, Elena, pentru că a murit nespovedită, nu va putea ieși de aici, dar chinurile ei mult se vor ușura.
Apoi acel tânăr a spus la cei doi păzitori:
– Sloboziți din nou capacul cuptorului! Și am auzit iarăși zgomot de lanțuri grele, care se lăsau în jos parcă din cer și s-a închis capacul.
– Mătușă Ioana, du-te acum înapoi, că nu-ți este departe casa!
– Dar unde sunt eu aici, că nu cunosc locul?
– Lasă, că te însoțesc eu.
Mergeam după dânsul peste câmp, spre satul Pâraie. Dar n-am întâlnit acolo cele două râuri: “Apa liniștii” și “Apa tulburării”. Am ajuns în grădină în spatele casei mele, am intrat în sală și am ajuns în odaie.
– Mătușă Ioana, iată ai ajuns acasă!, și îndată a plecat tânărul. în clipa aceea m-am deșteptat ca din somn. M-am văzut în genunchi în odaia mea. Ușile erau amândouă deschise, iar printre uși am zărit spatele unui tânăr luminat, care a dispărut în
întuneric. Era cam la miezul nopții. Lampa era încă aprinsă în casă. Atunci am început să mă închin cu lacrimi, că eram cuprinsă de frică pentru cele văzute. Apoi am luat lampa în mână, am încuiat pentru a treia oară ușa de la sală și am pus din nou drugul în ușă…”.
De asta am venit acum la sfintele mănăstiri, Părinte Cleopa, să dau sărindare, ca să scot din foc pe bărbatul și pe frații mei, căci am văzut că tare se mai chinuiesc acolo. Așa mi-a poruncit tânărul acela.
Mătușa Ioana Muscă mai trăiește poate și astăzi în satul Pâraie – Mălini. Are 90 de ani și tot timpul se roagă, plânge, dă slujbe la biserici și povestește tuturor cum a văzut sufletele păcătoșilor arzând în iad.
„Istorioare duhovnicești”, arhimandrit Ioanichie Bălan

cristiboss56 01.03.2019 21:24:03

Era un om, temător de Dumnezeu și bogat în bunătăți. Sihastrul ședea într-un munte pustiu, la hotarele cetății Antinoua din Egipet.
Și într-o zi, a fost ispitit de vrăjmașul care stă ne-adormit în preajma celor îmbunătățiți cu duhul. El i-a zis: „Nu mai pune pe alții să-ți slujească, ducând în cetate lucrurile ieșite din munca mâinilor tale, ci singur du-te acolo, vinde-ți coșurile ce ai făcut; cumpără-ți cele de trebuință și întoarce-te îndată în liniște, ca astfel, nimănui să nu-i faci vreo greutate”.
Acestea erau însă vorbe înșelătoare. Diavolul nu avea alt gând decât acela de a scoate pe omul cel sfânt din calea lui, aruncându-l ispitelor.
Sihastrul, supunându-se acestui gând ca unuia care ar fi bun, a ieșit din chilia sa, neînțelegând meșteșugul viclean al diavolului.
Mergând pe drum, a intâlnit o femeie și facând cale mai multă împreună, s-a aprins sihastrul de ea, și s-au tras ia un loc pustiu, păcătuind împreună.
Îndată, el a înțeles că vrăjmașul s-a bucurat de căderea sa, și l-a cuprins deznădejdea, de vreme ce, prin fapta sa, mâhnise pe Sfîntul Duh, pe îngeri și pe sfinții părinți.
Cuprins de grea mâhnire, el nu și-a mai adus aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc în El. Uitând de tămăduirea greșelii, voia să se arunce în râul ce curgea aproape, că astfel bucuria diavolului să fie desăvârșită.
Venindu-și în fire, se gândea cum ar putea să arate mai multă râvnă în pocăință, căpătând milostivirea lui Dumnezeu prin lacrimi și tânguiri.
S-a întors așadar în slujba sa și a astupat ușa. Și ca asupra unui mort, așa a început el a plânge și a se tângui, ridicând rugare către Dumnezeu spre iertare. Pe urmă a intrat în post și priveghere, nevoind să vadă pe nimeni.
Frații, văzându-l astfel, s-au mirat, cunoscându-i viața îmbunătățită, dar el, nevoind să-i primească în chilie, le spunea:
– Nu vă deschid, că am dat cuvântul Domnului că mă voi pocăi în felul acesta vreme de un an. Rugați-vă pentru mine, nevrednicul!
Și astfel a petrecut anul acela, postind și priveghind, intru iertarea căderii sale în păcatul cel murdar.
Când a venit noaptea învierii lui Christos, sihastrul a luat o candelă, a grijit-o, a umplut-o cu untdelemn, pe urmă a acoperit-o și, căzând în rugăciune, a zis așa:
– Îndurate și milostive Stăpîne, Cel ce voiești ca păcătoșii să se mântuiască venind la cunoștința adevărului Tău, miluiește pe cel ce atâta te-a mâhnit și te-a mâniat, făcând voia vrăjmașului. Iată, mort sunt acum. Dar Tu, Doamne, Cel ce miluiești pe cei necurați, milostivește-te spre ticăloșia mea, că ești bun și iertător, și înviază pe cei morți, din care unul este acesta ce ți se roagă Ție, acum în preajma Sfintei Tale învieri. Ție mă rog, Doamne: iartă-mi greșeala. Înviază pe cel mort și poruncește ca focul să aprindă candela aceasta, ca astfel să mă încredințez de iertarea Ta, mult milostivule, și să mă fac din nou supus robul Tău, slujindu-ți mai cu putere ca dinții.”
Acestea grăind în noaptea Sfintei Învieri, s-a ridicat sihastrul și a cercetat dacă s-a aprins candela. Dar nu se aprinsese. Atunci, a căzut, cu lacrimi amare, în rugăciune și mai plină de cutremurare, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, — milostivește-te și înviază-mă!… Și când s-a sculat, a văzut aprinsă candela. Atunci cuprins de mare îmbucurare, sihastrul s-a minunat de darul cel atât de mare al lui Dumnezeu. S-a veselit cu duhul că l-a încredințat de iertarea păcatului ce făcuse.
Și, din nou, s-a rugat: „Doamne, mulțumesc Ție cu smerenie că ai întors ochii spre păcătoșenia mea și ai iertat-o. Că Tu ești cel ce m-ai zidit și Ție se cuvine toată slava și toată închinarea.
Întru acestea s-a făcut ziuă — și sihastrul s-a bucurat din nou de marea milostivire a lui Dumnezeu.
De-atunci, lumina din candela aceea nu s-a mai stins niciodată; a fost îngrijită cu smerenie și cu dragoste de cel care fusese iertat de greșeala sa.
Până la moarte, sihastrul n-a mai lăsat să se stingă candela, punându-i deopotrivă untdelemnul cel văzut cum și cel nevăzut al sufletului.
Și la ceasul ce s-a arătat, sihastrul s-a dus în pace la Domnul, mângâiat și curățit de duhul iertării lui Dumnezeu, carele s-a pogorât în lume, luând trup ca noi, spre a întoarce pe cei păcătoși, să nu moară, ci să fie vii, așa precum s-a întâmplat cu sihastrul a cărei povestire am scris-o aici.

cristiboss56 02.03.2019 21:25:53

Ne spunea ucenicul lui, Protosinghelul Varsanufie, că odată mergea Părintele Cleopa pe poteca unei păduri și a văzut venind spre el un tânăr necunoscut. Atunci părintele, nevrând să fie cunoscut, s-a rugat lui Dumnezeu să nu fie văzut de oameni. Astfel, prin minune, tânărul a trecut pe lângă el, dar nu l-a văzut, fiind acoperit de harul Domnului.
Aceste fapte s-au petrecut de mai multe ori, Părintele Cleopa fiind acoperit cu darul lui Hristos, și nimeni nu le știa decât el și ucenicul lui.
Având multă liniște la bordeiul său din pădure, Părintele Cleopa își împărțea timpul în trei părți: rugăciune, scriere de cuvinte duhovnicești și odihnă.
Cea mai mare parte a timpului se ruga, facându-și toată rânduiala de preot și pustnic în fiecare zi, până la 12-15 ore. Se ruga mult și cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinerețe, iar timpul liber rămas îl folosea la scrierea cărților sfinte, mai ales predici.
Din cărțile scrise de cuvioșia sa în liniștea munților amintim: Predici duhovnicești (Urcuș spre înviere), Predici la Duminici de peste an, Predici la praznice împărătești și la sfinții de peste an, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, precum și unele îndreptare de spovedanie pentru stareți, ieromonahi, preoți de mir, monahi și credincioși.
Odată, ne spunea Părintele Cleopa că într-o sâmbătă după amiază s-a pregătit să scrie un îndreptar de spovedanie pentru arhierei, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian. Pe când voia să înceapă a scrie, a văzut în razele soarelui un Arhiereu îmbrăcat în veșminte, care strălucea de lumină și care l-a binecuvântat cu ambele mâini pentru începerea acestui lucru sfânt. Atunci a înțeles că Însuși Hristos l-a binecuvântat să înceapă această sfântă lucrare, pe care a săvârșit-o cu bine, în adâncul munților!
În toamna anului 1964, Părintele Cleopa, cu darul lui Hristos, s-a reîntors în obștea Mănăstirii Sihăstria, la 29 septembrie. A fost o mare bucurie duhovnicească pentru călugări și credincioși. Din anul acela până la sfârșitul vieții sale, adică timp de 34 de ani, cuvioșia sa era căutat de toți: călugări și mireni, țărani și intelectuali, tineri și bătrâni, elevi și studenți, români și străini. Toți îl căutau, toți îi cereau sfat duhovnicesc, toți se simțeau bucuroși în chilia lui și aveau mare speranță în rugăciunile cuvioșiei sale, fiind un mare duhovnic harismatic și cunoscător desăvârșit al Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 747-748)

cristiboss56 03.03.2019 20:29:40

Odată, pe când Sfântul Calinic ieșea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat șase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni și i-a pus în mâinile ei.
Spunea același ucenic despre Sfântul Calinic:
‒ Era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, își dădea hainele de pe Preasfinția sa și, plângând, se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi ști, ca să aibă să dea la „frații lui Hristos”, căci așa numea fericitul pe săraci și neputincioși.
Odată, pe când Sfântul Calinic ieșea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat șase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni și i-a pus în mâinile ei.
După trei zile, aceeași femeie a venit iar la ușa Sfântului Calinic să ceară milostenie. Deci, chemând pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit zicând:
‒ Dă milostenie femeii de afară.
‒ Preasfințite, a răspuns el, această femeie a primit șase galbeni când ne-am întors de la biserică.
Iar blândul păstor i-a zis cu asprime:
‒ Dar cuvioșia ta, dacă ai mâncat ieri, astăzi nu mai mănânci? O fi fost și ea datoare la cineva și de aceea mai cere. Du-te și dă-i milostenie!
Din clipa aceea și până la sfârșitul vieții Sfântului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observație în privința milosteniilor.
Spunea iarăși ucenicul despre Sfântul Calinic:
‒ Când hirotonea preoți, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea și pe alții a le lua ceva. Iar când plecau preoții pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa și îi povățuia cum să se poarte în societate și cu enoriașii lor. Apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărți de preoție și alte cărți de învățătură.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 420-421)

cristiboss56 07.03.2019 21:42:48

Avva Moise era mereu în cugetare la cele duhovnicești.
Avea o taină ascunsă în sufletul său, taină care îi aduce atâta liniște și pace.
Unul din ucenicii săi a îndrăznit odată să-l întrebe:
– Avva Moise, care este această taină a sufletului tău ?
– Taina cea mare a sufletului meu este tăcerea, a spus avva Moise.
Nimic nu aduce mai multă pace sufletului ca tăcerea.
În tăcere și singurătate, omul se întâlnește cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu toți sfinții, își limpezește sufletul și își hrănește mintea cu cele duhovnicești.

cristiboss56 12.03.2019 23:31:04

Era odata un calugar in Galia, in Franta de astazi. Era pe timpul cand Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa in toata lumea, ca pana la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si in fiecare zi ii facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamant si in vremea mortii si in ziua judecatii.
Dar, auzind el ca este atata frumusete in ceruri, zicea: "Daca un inger este atat de frumos, dar Maica Domnului, care-i imparateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu in viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cat este cu putinta omului!" Si a inceput a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca imi este de folos, as vrea sa te vad o data in veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu in ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cat este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atata frumusete.
Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramai fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa raman orb cate zile mai am, numai sa o vad o data".
Si odata, pe cand era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit intai o mireasma a Duhului Sfant si cand a inceput sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gandit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa inchid un ochi si am sa orbesc numai de unul".
Si a aparut Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a inchis un ochi. Si a cazut cu fata la pamant de atata lumina si frumusete, incat limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu inceta a te ruga. Atat m-am aratat, cat iti este cu putinta". Si l-a binecuvantat si ca fulgerul s-a inaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.
Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mangaiere de la Duhul Sfant care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar ii parea rau ca nu s-a uitat cu amandoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Imi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa raman orb pana la moarte, numai sa te mai vad o data".
Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie ii lasase in suflet, ca nu poate sa inteleaga mintea si sa spuna limba de tarana, cata frumusete are chipul ei.
Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramai orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamant nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapanei cerului si al pamantu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt in stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".
Si ce s-a gandit el: "Am sa pun mainile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar cand a vazut ca vine si cand a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mainile la ochi. Si cand s-a uitat, in loc sa-l orbeasca, s-a intamplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramai si ma vei vedea in veacul viitor pentru vecii vecilor!"
Si atat s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, il auzeau calugarii cantand Maicii Domnului o cantare. Si atata bucurie avea, ca in loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvant, decat "Maica Domnului", oriunde.
Si s-a dus bietul calugar in ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca indreptata spre Preacurata si spre Mantuitorul si spre Sfanta Treime cu toti sfintii, in lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.
Noi sa nu dorim numaidecat o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.
Sa ne vedem si sa ne plangem pacatele! Sa ne pocaim pana la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim impacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mantuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi in veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci in vecii vecilor.
Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

cristiboss56 14.03.2019 21:39:33

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea : ” Eu mi-am facut rugaciunea „. Dar ingerul spunea : ” Nu. Mai roaga-te „. ” Eu mi-am facut pravila „. Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ” Si cand voia sa se culce, iar il scula.
Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !” Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batrn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
– Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
– Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
– Cum bine ? zice parintele.
– Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
– Si cum te scoala ?
– Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
– Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
– Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
– Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine „.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
– Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
– Nu ma scol !
– Pai de ce ?
– Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
– Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
– Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune „.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.
Sa stiti ca diavolul se arata in chip de inger, sau in alt chip, sau in chipul lui Hristos, sau in chip de arhanghel, de sfinti, de ierarhi, de cuviosi. El intai te invata bine, pana i te inchini lui. Iar dupa ce te inchini lui, te duce la pierzare.
Patericul egiptean

cristiboss56 15.03.2019 23:12:39

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se amintește visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac uriaș, cu vârful până la cer si cu ramurile până la marginile pământului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari și gustoase și din ele se hrăneau semințiile oamenilor și toate viețuitoarelor. Dar, pe când copacul se înălța tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: „Doborâți copacul și tăiați-i crengile, scuturați frunzele lui și împrăștiați roadele lui” (Daniel 4, 11). Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tălmăcește visul, care însemna sfârșitul năprasnic al vieții lui Nabucodonosor, ca pedeapsă pentru nedreptățile sale. Dar visul, cu porunca de a „doborî copacul”, mai înseamnă și sfârșitul jalnic al fiecărui om. Căci ce altceva este omul decât un pom sădit pe pământ – care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca și lovit de trăsnet – ori un fir de iarbă cosit sau smuls din rădăcină?
Se întâmplă uneori ca, în vecinătatea noastră, să cunoaștem un om îndestulat cu de toate, bine văzut de cei din jur, care îl privesc și îl laudă ca pe un pom frumos și plin de roadă. Ramurile neamului său se întind în lung și în lat, în rubedenii numeroase. Este sănătos și tânăr, toți din jurul lui îi urează să trăiască mulți ani. Dar, tocmai în clipa când parcă nicio umbră nu-i tulbură fericirea, deodată, răsună și pentru el cumplitul glas: „Doborâti copacul!”. Și porunca se împlinește, iar moartea îl lovește pe neașteptate: sugrumat de cancer sau de o boală de inimă, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altă formă, de o moarte năprasnică. Cei din jur află cu uimire că cel plin de viață până acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna. Câte întâmplări din acestea nu v-a fost dat să vedeți în jurul dumneavoastră, în familiile dumneavoastră sau între cunoscuți?! Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul că moartea vine fără de veste, ci mai ales că ea îi surprinde pe oameni nepregătiți pentru acest pas decisiv. Nu putem ști cât de pregătit sau cât de nepregătit de moarte a fost tânărul din Nain. Fiind însă unicul fiu al unei văduve, lipsit de îndrumarea și autoritatea tatălui său, poate își va fi adunat și el destule păcate ale tineretilor sale până în ceasul neașteptat al morții. Acel tânăr însă a avut atunci ocazia unică de a se întâlni pe drumul către cimitir cu Însuși Stăpânul vieții și al morții, cu Iisus Mântuitorul Care, înduioșat de lacrimile mamei, îl cheamă pe tânăr iarăși la viața aceasta pământească. Fără îndoială că acel tânăr a văzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vieții și l-a trăit cu mai multă luare-aminte decât toți ceilalți tineri de vârsta lui. Dar câți tineri pot avea experiența uluitoare a tânărului văduvei din Nain? Aproape niciunul! Totuși, câți tineri, și nu numai tineri, din vremea noastră, nepregătiți de moarte, își continuă viața în dezordine, cu nepăsare, ca și cum n-ar muri niciodată? Și, dacă s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânăr după ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba: Ce-ai făcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru că sufletul tău era plin de păcate: de părinți n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat și L-ai tăgăduit, de rugăciune nu te-ai îngrijit, de desfătări nu te-ai ferit, la urmările faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet și la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat. Te-ai nenorocit pentru veșnicie, pentru că pomul vieții tale nu numai că s-a tăiat fără de veste, dar se va și arunca în foc. Drept răspuns, tânărul, după ce a gustat puțin din moarte și a văzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispreț, ci se va căi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate și de înțelepciune, dar atunci va fi prea târziu. Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde și la orice vârstă.
„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”, Părintele Sofian Boghiu

cristiboss56 19.03.2019 00:18:49

A existat odată un om atât de sfânt încât până și îngerii se bucurau văzându-l. Cu toate acestea, el nu avea nici cea mai mică idee de faptul că este un sfânt. Își vedea liniștit de treburile zilnice, împărțind în jur bunătatea la fel de inconștient cum își răspândesc florile parfumul lor și becurile de pe stradă lumina lor.
Sfințenia lui consta în faptul că el uita instantaneu trecutul persoanei pe care o avea în față, privind-o ca și cum ar fi văzut-o pentru prima oară. De aceea, el vedea dincolo de aparențele exterioare, în însăși esența ființei, acolo unde oamenii erau inocenți și nevinovați, și mult prea ignoranți pentru a ști că greșesc. De aceea, el îi ierta și îi iubea pe toți deopotrivă, fără să i se pară însă nimic ieșit din comun în atitudinea lui, căci ea nu era rezultatul unei decizii, ci al felului în care îi privea el pe oameni.
Într-o zi, un înger i-a spus:
– Dumnezeu m-a trimis la tine. Poți să îmi ceri orice vei dori și dorința îți va fi îndeplinită. Vrei să primești darul vindecării?
– Nu, a răspuns omul. Aș prefera să-L las pe Dumnezeu să vindece el însuși.
– Vrei să ai puterea de a-i aduce pe păcătoși înapoi, pe drumul cel drept?
– Nu, a spus el, nu am eu dreptul să ating inima omului. Acest drept divin le este rezervat numai îngerilor.
– Vrei să fii un model de virtute, pentru ca oamenii să fie atrași de tine și să te imite?
– Nu, a răspuns sfântul, căci în acest fel aș deveni centrul atenției.
– Atunci ce dorești?, a insistat îngerul.
– Grația lui Dumnezeu, a răspuns omul. Dacă voi dispune de această grație, voi avea tot ceea ce mi-am dorit vreodată.
– Nu, trebuie să-mi ceri ceva miraculos, i-a spus îngerul. În caz contrar, o asemenea însușire îți va fi distribuită în mod obligatoriu.
– Bine, în acest caz iată ce doresc: lasă binele să se facă prin mine, fără ca eu să devin conștient de acest lucru.
De aceea, Dumnezeu i-a dăruit următoarea calitate: umbra sa căpăta puteri vindecătoare, dar numai atunci când cădea în spatele lui. În acest fel, bolnavii care cădeau sub incidența umbrei sfântului – dar numai dacă acesta era cu spatele la ei – erau vindecați pe loc, pământul devenea fertil, izvoarele țâșneau, iar fețele celor doborâți de greutățile vieții se colorau din nou.
Sfântul nu știa însă nimic din toate acestea, căci atenția celor din jur era atât de centrată asupra umbrei încât ei au uitat de omul care o răspândea. În acest fel, dorința lui de a face bine fără să știe nimic de acest lucru s-a împlinit cu prisosință.

cristiboss56 19.03.2019 22:42:45

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl țintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame și frig, dar și-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia și i-a spus:
– Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul și foamea l-au răpus. Haide să îl iei și veți avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulțumit călugărului și l-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neștiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit și decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse țăranului:
– Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuși de griji și nevoi, de lipsuri și greutăți. Sufletul lor se întunecă și “îngheață” în atâtea necazuri. Aceștia uită de Dumnezeu și de cele sfinte, furați de viața grea pe care o trăiesc, când doar credința le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea și mila Lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alții – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui și, cu toate acestea, sunt și ei morți sufletește. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea și altora. Sufletul lor este “înghețat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleșit de greutăți este o neputință, însă să fii doborât de plăceri este o rușine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăți, dar va fi vai și amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.
“Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieții încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belșugul vieții devine iarăși chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ți păstrezi sufletul neînjosit de greutăți, cât și să nu ți-l jignești în situații înalte.”(Sfântul Vasile cel Mare )
Sursa: ,,Cele mai frumoase Pilde și povestiri creștin-ortodoxe’

cristiboss56 26.03.2019 07:03:19

Adevaratele minuni
Un tanar fara credinta spunea mereu ca el nu crede in minuni. Dar intr-o zi, mergand pe strada, a intalnit un om, care, plimbandu-se incet, se oprea la tot pasul si, privind in dreapta si in stanga, exclama intruna:
– Doamne, ce minune! Ce minunatii mi-a fost dat sa vad!
– Nu te supara, a intrebat necredinciosul, dar la ce te uiti si te minunezi asa de tare ?
– Cum la ce? La floarea aceasta minunata! Si la copacul de acolo si, uite, priveste norii, cat sunt de frumosi!
– Ce ti-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai vazut flori sau copaci pana acum? Ce, pana acum nu te-ai mai uitat niciodata pe cer sa vezi norii si pasarile zburand?
– Nu! – a raspuns omul. Vezi dumneata, pana astazi am fost orb din nastere. Insa, cu o saptamana in urma, familia m-a adus in acest oras la un medic celebru care m-a operat si m-a ingrijit cu multa dragoste. Chiar azi dimineata mi-a scos bandajele de la ochi si, dupa ce a vazut ca nu mai am nimic si m-am vindecat complet, m-a lasat sa plec.
De cand am iesit din spital, ma plimb insa pe strazi si nu ma mai satur sa privesc atatea lucruri frumoase, atatea minuni. Dumneata poate ca, vazand in fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tau, nici nu mai realizezi cat este de minunata aceasta lume, cat este de uimitoare. Dar eu, eu o vad pentru prima oara si, crede-ma, niciodata nu mi-am imaginat ceva atat de frumos. Multumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat si pentru faptul ca mi-a ajutat sa pot, in sfarsit, sa le vad si eu si sa ma bucur de ele.
Dar, daca tot ne-am intalnit, spune-mi incotro gasesc o biserica, fiindca vreau sa aprind o lumanare si sa multumesc Domnului pentru minunea care a facut-o astazi cu mine.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a insotit pe acesta pana la o bisericuta apropiata. Au intrat impreuna, au aprins cate o lumanare si au inceput sa se roage incet, in fata unei icoane.
In sufletul sau, omul necredincios pana atunci a inteles ca nu lumea era de vina, ci el. Toate erau pline de frumusete, toate erau minuni, dar el nu stia sa le vada. Trecea pe langa ele, fara sa le observe.
Ce minune este mai frumoasa decat o floare ce se deschide, oferindu-si parfumul ? Poate cineva sa-mi arate o minune mai mare decat dragostea si devotamentul unei mame pentru copilul ei ? Este cineva atat de crud, incat sa nu simta dragostea – minunea minunilor ?
Adevaratele miracole nu trebuie sa le vezi, ci sa le simti. Si in orice crestin se intampla un miracol atunci cand, apropiindu-se de ceilalti prin dragoste, simte cum se apropie de Dumnezeu.
„Sfintenia vine din dragoste. Toti cei ce cred si iubesc cu adevarat sunt sfinti.”

cristiboss56 04.04.2019 16:25:14

Un inger calatorea intr-o buna zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el !
-Este un trandafir-ziceau trandafirii.
-Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii.
-Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa.
Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
-Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !?
Ghiocelul tacu.
-Vrei tu mirosul trandafirului?
-Nu!
-Dragalasenia lalelei?
-Nu!
-Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
-Nu!
-Ce doresti atunci?
-Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare care ne zambeste dupa o iarna posomarata.
Cu drag, o primavara cu ganduri curate , cu suflet cald si cu multa Lumina !!!

Petru7 04.04.2019 20:23:53

Ghiocelul și toporașii (viorelele) sunt flori mici cu capul plecat. Credincioșii de azi ................... dar să nu ne judecăm.

cristiboss56 11.04.2019 11:23:47

Un frate oarecare l-a întrebat pe un părinte, zicând: cum și în ce chip este, părinte, dragostea de frați? Dar nedragostea? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: dragostea de frați, aceasta este, fiule: să îndemni pururea și să înveți și să povățui și pe fratele tău, mai ales pe cel mai tânăr și de curând călugărit, la calea mântuirii și spre faptele cele bune, folositoare și plăcute lui Dumnezeu și să mângâi pe cel necăjit, supărat și deznădăjduit, să cercetezi pe cel bolnav și să adăpostești pe cel străin. Aceasta este dragostea frățească și acestea sunt, fiule, faptele dragostei frățești. Iar nedragostea frățească, aceasta este: a nu purta grijă pentru cercetarea, îndemnarea, învățătura și povățuirea celor mai tineri spre calea mântuirii și spre faptele cele bune și folositoare și plăcute lui Dumnezeu și a nu mângâia, după putința ta, pe cel scârbit, supărat și deznădăjduit, a nu odihni pe cel străin, a nu cerceta pe cel bolnav, ci numai de sine și pentru sine a te îngriji. Cel ce face acestea, este iubitor de sine, nu de frați. Aceasta este, fiule, nedragostea de frați, pentru care Dumnezeu ridică și ia darul Său de la purtătorii în zadar ai cinului și numelui călugăresc.
***
Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum frații care se ostenesc prin pustie și prin mânăstiri, nu pot câștiga darurile lui Dumnezeu precum câștigau părinții cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinții cei de demult aveau dragostea frățească cea desăvârșită și fiecare ridica în sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea între preoți fiecare îl trage în jos pe fratele său, și pentru aceea nu câștigă frații noștri darul lui Dumnezeu ca părinții cei de demult.
***
Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi frați și unul dintr-înșii șade cu tăcere în chilia sa și postește cu mare înfrânare toată săptămâna și mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujește bolnavilor în bolniță cu osârdie și silință. Deci, al cărui lucru dintre acești doi frați este mai iubit și mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce șade cu tăcere în chilia lui și multă rugăciune face și postește șase zile, dar nu are dragoste și milostenie către frați, și de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujește bolnavilor.
***
Ziceau bătrânii că ceea ce este al aproapelui trebuie fiecare să simtă și să pătimească împreună cu el întru toate, să se bucure împreună și să plângă împreună. Și așa să se afle, ca și cum ar fi purtat trupul aceluia, precum este scris: un trup suntem întru Hristos. Și iarăși: a celor ce au crezut, inima era una singură.
***
Un pustnic aflând un om îndrăcit și care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul și acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu și a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post și rugăciune. După puține zile, pentru dragostea lui, mai mult a izgonit Dumnezeu și de la dânsul dracul.
***
Zis-a un bătrân oarecare: fiilor, eu niciodată, din tinerețile mele, n-am vrut să mă folosesc numai pe mine, iar pe fratele meu să-l las nefolosit. Totdeauna m-am silit după putința mea, ca să-l folosesc pe fratele meu întâi și apoi pe mine, știind că folosul fratelui meu este roada mea.
***
A fost ponegrit un frate la mănăstire că curvește și plecând s-a dus la avva Antonie. Și venind frații din chinovie să-l îngrijească și să-l ia, zicând: ai făcut așa. El se apăra zicând: n-am făcut așa ceva. Și era acolo din întâmplare avva Pafnutie zis Kefalas, care le-a zis această pildă:
Am văzut pe malul râului un om împotmolit până la genunchi, și venind alții să-i dea mâna l-au înfundat până la grumaz.
Atunci le-a spus avva Antonie despre avva Pafnutie: Iată un om de-adevăratelea, în stare să vindece și să mântuie suflete. Iar ei au încuviințat cuvântul bătrânului, făcând metanie. Și îndemnați de părinți au luat fratele în chinovie.
***
A mai spus avva Antonie: de la aproapele vine și viața și moartea. Că dacă ne câștigăm aproapele, îl câștigăm pe Dumnezeu; dar dacă ne smintim aproapele păcătuim față de Hristos.
***
Avva Antonie a zis: într-o zi în care ședeam așezat lângă Avva Arfat, o fecioară a venit la noi și spuse: Părinte am postit două sute de săptămâni, mâncând doar la șase zile, am învățat pe derost Noul și Vechiul Testament, ce-ar mai trebui să fac?”. Zis-a bătrânul:”Disprețul este pentru tine ca onoarea?”. Ea spuse: ”Nu”, ”Pierderea ca și câștigul, străinii ca și părinții, sărăcia ca și bogăția?”. Ea zise:”Nu”. Bătrânul hotărî: ”Deci nu ai postit mâncând la șase zile, nici nu ai învățat Noul și Vechiul Testament, ci te amăgești singură. Du-te și muncește pentru că n-ai nicio virtute.

cristiboss56 04.05.2019 20:32:11

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; și lupta cu disperare să-și salveze viața. Înduioșat și plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă și scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înțepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când își deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă și pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înțepă pentru a doua oară, așa de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuți mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ți mulțumească el te rănește mereu?”
Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înțelept. Ține de firea scorpionului să înțepe și de a mea să fac binele necondiționat, în iubire și compasiune !”
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău. Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.
Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!
Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!!

cristiboss56 05.06.2019 17:31:32

Viața ca un fluture albastru
A fost odată un bărbat căruia i-a murit soția, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele știa să le răspundă, la altele nu…
Tatăl lor își dorea să le ofere cea mai bună educație, de aceea într-o zi și-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înțelept. Acesta știa întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înșela înțeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge și-l voi strivi. Și astfel orice răspuns va avea, se va înșela!
Cele doua fete au mers într-o clipă la înțelept și l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înțeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înțeleptul surase și îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!
Așa este și viața noastră, prezentul și viitorul nostru. Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

cristiboss56 13.07.2019 00:00:21

VIAȚA ÎNTRE MULȚUMIRE, NEMULȚUMIRE ȘI O PRIVIRE
De mult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit și l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniștea? De ce nu sunt mulțumit de viața mea?
Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă și, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în fața omului și l-a întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul, eu o văd pe jumătate plină!
În viață, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; Dacă vom ști să privim natura, vom vedea frumusețe și bogăție. Dacă vom ști să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate și dragoste. Privind astfel viața și oamenii, devenim noi înșine mai frumoși, mai bogați și mai buni.
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!" (Sfântul Ioan Gură de Aur )
PRIVIȚI OAMENII! Undeva, în fiecare, este Dumnezeu care ne întinde mâna pentru a ne lumina drumul spre ACASĂ!


Ora este GMT +3. Ora este acum 07:09:36.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2022, Jelsoft Enterprises Ltd.