Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Generalitati (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=503)
-   -   50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=19143)

Florinvs 22.02.2018 21:06:14

50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui
 
Deoarece anul acesta se implinesc 50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui, in actuala configuratie, in urma reformei administrativ-teritoriale din februarie 1968, prin care se renunta la organizarea administrativ-teritoriala dupa model sovietic cu regiuni si raioane (adoptata in 1950) si se revine la organizarea administrativ-teritoriala cu traditionalele judete, citez cateva date si articole din presa, care arata cum s-a dezvoltat- cu bune si rele, cu plusuri si minusuri, acest judet in perioada 1968- 1989.

-Din ziarul "Vremea Noua' de Vaslui, din 17 februarie 2018:

CURAJ…. În plină revoltă a Bârladului, Ion Iliescu a înfiintat judetul Vaslui, pe 17 februarie 1968!

SĂ NE REAMINTIM… Pe 16 februarie 1968, printr-o lege emisă de regimul comunist, se desfiinta regiunea Iasi. A doua zi, pe 17 februarie, deci fix în urmă cu 50 de ani, apărea judetul Vaslui, cu capitala în orasul Vaslui. Conform prof. Milută Moga, cel care a trăit în detaliu istoria acelor ani, sefii municipiului Bârlad, oras care avea o populatie de trei ori mai numeroasă decât cea a Vasluiului, s-au scandalizat si au fost la un pas de o revoltă muncitorească, la care urmau să participe muncitori de la Fabrica de Rulmenti din oras. Securitatea a aflat de planurile rulmentistilor si a înăbusit revolta, iar în aceeasi zi, pe 17 februarie 1968, Ion Iliescu, care ulterior avea să devină presedintele României, punea piatra de temelie a noilor institutii de conducere judetene. Profesorul Milută Moga vine cu detalii legate de acele evenimente, la care au avut acces foarte putine persoane din judet.

“Zbuciumatul an 1968 avea să debuteze cu o veste care a produs multă vâlvă în toată România si multe frisoane printre unele categorii socio-profesionale. Conducătorul absolut al României de atunci, Nicolae Ceausescu, vrând să-si cosmetizeze si mai mult imaginea, a hotărât că este necesară reorganizarea administrativ-teritorială a tării. Adică, să se revină la rânduielile de dinainte de 1948, când tara era împărtită în judete, orase si comune. De mentionat faptul că, vechea organizare administrativ-teritorială a tării, fondată încă de la 1864, a fost desfiintată după actul samavolnic de la 30 decembrie 1947, când, prin fortă, regele Mihai a trebuit să abdice, desfiintându-se regatul si proclamându-se, surogatul de sorginte comunistă, Republica, după modelul sovietic. Asadar, noul proiect de tară, ce urma să fie aplicat, s-a concretizat prin legea nr. 2 din 16 februarie 1968, adoptată de Marea Adunare Natională. În consecintă, s-a trecut la concretizarea legii care prevedea că teritoriul Republicii Socialiste România (denumirea statului român de la acea vreme) este organizat în unităti administrativ-teritoriale: judetul, orasul si comuna. Orasele cu număr mai mare de locuitori si cu o însemnătate deosebită în viata economică, socială, politică si cultural-stiintifică pot fi organizate ca municipii. Orasele în care-si aveau sediul organele de conducere ale judetului sunt orase resedintă. Acelasi criteriu se aplica si la nivelul comunelor. Trebuie să precizăm că, dincolo de considerentele de ordin istoric si al traditiilor românesti, noile măsuri îsi propuneau să rezolve si mult spinoasa problemă a Regiunii Autonome Maghiare, cu resedinta la Târgu Mures si în urma căreia comunitatea maghiară nu mai beneficia de găselnita impusă de rusi. Este cunoscut faptul că, imediat după război si în urma tratatului de pace de la Paris, s-a consfintit faptul că se anula Dictatul de la Viena din 1940, prin care, nordul Ardealului era încorporat la Ungaria. Cum spiritele la Budapesta erau tare inflamate si ele se refulau si în asa-zisele teritorii secuiesti, rusii, pentru a nu avea bătăi de cap, ca regim de ocupatie, au impus românilor un alt act samavolnic. Adică, să accepte aparitia unui tinut autonom, un adevărat ghimpe în trupul României. Iată de ce, noua formulă administrativ-teritorială rezolva dintr-un foc si problema complicată lăsată mostenire de rusi prin regimul obedient condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej”, spune prof. Moga.

Trofin si Enache au sprijinit capitala la Vaslui

“De altfel, imaginea lui Dej nu era pe placul noului cerber de la Bucuresti, care voia să urce rapid pe scara afirmării spre a fi adulat. Acest lucru va prinde bine si în cazul noului perimetru teritorial al actualului judet Vaslui. Noul lider national voia să treacă în totală umbră imaginea predecesorului său, inclusiv localitatea unde se născuse, Bârlad, si care, între 1948-1956 fusese chiar resedinta regiunii cu acelasi nume. Aceasta vine să justifice de ce nu a fost nominalizat Bârladul drept capitală de judet. Bineînteles că se adaugă contributia si sustinerea altor doi lideri mai tineri, Virgil Trofin, originar din Lipovăt si Petru Enache, ce îsi avea obârsia prin preajma Negrestiului. Urmare a legii nr. 2, din 16 februarie 1968, teritoriul administrativ al regiunii Iasi se desfiinta, urmând să apară judetele Iasi si Vaslui. Noul judet Vaslui era format din teritoriile apartinând următoarelor unităti administrative: orasul de subordonare Bârlad, precum si fostele raioane Bârlad, Vaslui, Husi si Negresti, dar si un număr de 118 comune si 511 sate. Comunicatul cu privire la noua reorganizare administrativă a tării, întărit de legea nr. 2 din 16 februarie 1968, prin care Vasluiul devenea resedintă de judet, n-a fost primit cu satisfactie, în special de bârlădeni. Având în vedere faptul că Bârladul fusese, până atunci, oras de subordonare regională, că populatia era de trei ori mai mare decât a Vasluiului, că dispunea de o structură economică incomparabilă, precum si că avea edificii culturale, de sănătate si altele erau tot atâtea atuuri că resedinta trebuie să fie aici. Drept urmare, în Bârlad s-a creat o atmosferă încărcată prin vociferări, insulte si chiar pregătirea unei răzmerite, în care vioara întâi urma să fie colectivul de la fabrica de Rulmenti. Urmare acestor lucruri, la Bârlad s-au perindat cohorte de militieni securisti si activisti de partid veniti de la centru. În cele din urmă lucrurile revin în matcă si în ziua de 17 februarie, exact acum 50 de ani, la Vaslui a avut loc ceremonia de constituire a noilor organe de partid si de stat, respectiv comitetul judetean de partid si Consiliul Judetean Provizoriu. Lucrările au fost conduse de Ion Iliescu, membru supleant al Comitetului Politic al CC al PCR, prim secretar al CC al UTC si ministru pentru problemele tineretului. S-au ales: Comitetul Judetean PCR, Biroul Judetean si s-a constituit Consiliul Judetean Provizoriu. Ca prim secretar, dar si presedinte al noului Consiliu Judetean avea să fie ales Ion Savin. Ca vicepresedinte a fost ales Ion Zlate. Din acel moment, noile organisme se puteau apuca de treabă, sub directa îndrumare a trimisilor de la Bucuresti. Un punct sensibil avea să îl constituie recrutarea cadrelor pentru noile structuri organizatorice”, sustine profesorul.

Florinvs 22.02.2018 21:07:03

Regiunea desfiintată Iasi a tratat cu spatele noua capitală de judet

Cum judetul Iasi si-a oprit, în general, oameni ce-si aveau domiciliul în Iasi s-a ajuns la situatia ca celelalte cadre din fosta regiune Iasi să fie “vărsate” la Vaslui. “Astfel că, în acele zile de sfârsit de iarnă si început de primăvară, Vasluiul va fi asaltat de un număr mare de pretendenti la noile functii ce se creau. Au venit, astfel, la Vaslui oameni din Iasi, Pascani, Hârlău, dar si din Bârlad, Husi si Negresti. Din păcate, localnicii au fost cam lăsati pe dinafară sau vor avea parte de posturi de la periferia statelor de functiune, desi multi dintre acestia erau cu mult mai capabili decât cei veniti de aiurea. O problemă deosebită a constituit-o asigurarea sediilor pentru noile institutii judetene, deoarece Vasluiul, la acea vreme, era deficitar la acest capitol. Acest lucru a determinat desfiintarea a două scoli de traditie, scoala de cooperatie mutată la Husi si scoala agricolă pur si simplu desfiintată. Un alt impediment era cel legat de asigurarea locuintelor pentru noii veniti, mai ales că Vasluiul nu avea niciun hotel cât de cât apt pentru a găzdui musafiri. Asa se face că unele institutii judetene vor fi găzduite de Bârlad si de Husi. O mare problemă o constituia asigurarea navetei din orasele adiacente, dar chiar si transportul de călători din resedinta de judet, întrucât Vasluiul nu avea la acea vreme o unitate cât de cât capabilă să asigure transportul urban. Toate avatarurile rezultate din devenirea Vasluiului drept capitala de judet s-au rasfrânt, în special, asupra localnicilor. Adăugăm si faptul că Vasluiul nu avea retea de apă potabilă si nici o retea de încălzire centrală, ceea ce sporea dificultatea locuirii în acest oras”, sustine profesorul vasluian.

Din 25 februarie 1968, rapidul Iasi-Bucuresti opreste si la Vaslui

“Imediat după constituirea noilor organisme judetene de partid si de stat se va trece la constituirea institutiilor judetene pe domenii de activitate. O pată de culoare avea să fie dată de anuntul că, începând cu ziua de 25 februarie 1968, trenul rapid care circula pe ruta Iasi-Bucuresti si retur, urma să oprească si în statia Vaslui. În acest sens vom insera si o glumă care a făcut vogă în acele momente. Într-una din zile trenul a oprit în gara Vaslui, si cum în el se aflau si cetăteni rusi, unii dintre ei venind de la Sofia spre Moscova, unul dintre ei avea să întrebe din usa unui vagon: “Cacaia halta?”, la care câtiva vasluieni au început să huiduie si să spună cu ciudă: “Bă, si tu esti din Bârlad?”. Se făcea referire la disputa dintre Vaslui si Bârlad privind capitala de judet. Ne vom opri în continuare la câteva lucruri de analiză privind situatia reală din februarie 1968. În conformitate cu prevederile legii nr. 2 din 16 februarie 1968, judetul Vaslui avea în componentă: un municipiu, două orase si 118 comune. În urma reorganizării se propuneau următoarele: un municipiu, si acela era Bârladul, care avea peste 41 mii locuitori, unităti economice de nivel republican, alte unităti de interes local, dar si dotări în domeniul învătământului, sănătătii, culturii, sportului etc. În ordine, urma orasul Husi, cu peste 21 mii locuitori, dar si cu unele dotări economico-culturale destul de bine înfiripate. Urma Vasluiul care avea la acea oră în jur de 14 mii de locuitori, la care se adăugau aproape 6 mii de locuitori din satele învecinate: Bahnari, Mora Grecilor, Viisoara, Brodoc, Rediu. Cât priveste Negrestiul, el figura la acea vreme drept sediu de comună. În urma propunerilor comisiei de aplicare a legii nr. 2/1968 configuratia judetului Vaslui avea să fie următoarea: municipiul Bârlad, orasele Husi si Vaslui si, ca noutate, trecerea comunei Negresti în rândul oraselor, desi la acea vreme Negrestiul avea 4.408 locuitori, dar la care se alipeau satele Căzănesti si altele, Glodeni, Parpanita, Poiana si Valea Mare. Judetul Vaslui urma să aibă si 71 de comune si 456 de sate, din cele 118 comune afluite din fostele raioane. În acelasi timp se desfiintau sau se comasau 51 de sate. Totodată, unele comune sau localităti îsi schimbau numele”, remarcă Moga.

Ansamblul “Ciprian Porumbescu” de la Suceava a sustinut un spectacol în noua capitală de judet

“A început reorganizarea noilor structuri administrative si constituirea organelor administrative provizorii. La Bârlad, cu rang de municipiu conducător, urma să activeze Gheorghe Puni, cunoscut ca vechi militant de partid; la Husi urma să activeze un alt vechi militant al partidului, Ion Croitoru; la Vaslui a fost adus de la Bârlad în fruntea consiliului orăsenesc Ion Iftimie; la Negresti noul edil avea să fie Vladimir Corduneanu. În acest tumult al reorganizărilor vom insera si două momente plăcute din Vasluiul acelor ani. Astfel, la cinematograful orasului Vaslui urma să aibă loc Spectacolul de Estradă al Ansamblului de Cântece si Dansuri ”Ciprian Porumbescu”, din Suceava, cu titlul sugestiv “Alo! La telefon Suceava”. Spectatorilor vasluieni li se propuneau melodii ale unor vestiti compozitori români si străini, printre care Ion Vasilescu si grecul Mikis Teodorakis. Un al doilea moment este legat de concertul din 25 martie 1968 de la sala aceluiasi cinematograf, sustinut de cântăreata italiană Maria Gatty si formatia instrumentală “Cei 4 Luigii”. Iată ce avea să declare solista italiană: “Mi-a plăcut foarte mult orasul dumneavoastră si sunt profund emotionată de primirea caldă ce mi s-a făcut, de ospitalitatea locuitorilor orasului. Am avut încă o dată prilejul de a mă convinge de proverbiala ospitalitate românească. Voi veni cu mare plăcere, din nou, aici, la dumneavoastră la Vaslui”. Revenind la noile organisme de partid si de stat care s-au constituit în primăvara anului 1968, va trebui să remarcăm că Vasluiul va avea parte de un conducător din altă parte. De altfel, acest lucru a fost o constantă în lunga istorie a orasului Vaslui, mai ales după 1944. Iată că s-au scurs 50 de ani cu bune si rele din istoria judetului Vaslui, rezultat în urma fuzionării celor patru raioane (Vaslui, Bârlad, Husi si Negresti), dar si pe locul fostelor judete Tutova, Fălciu si Vaslui. Între timp, la 22 decembrie 1989, regimul condus de Nicolae Ceausescu a fost înlăturat. Se spera că întronarea democratiei adevărate va crea un cadru propice revitalizării Vasluiului si ridicarea lui pe culmile ce le cunoscuse în epoca medievală si unde Stefan cel Mare îsi ridicase o a doua capitală, prin curtile domnesti si prin strălucirea bisericii ”Sfântul Ioan”, în memoria celor căzuti în marea bătălie la 10 ianuarie 1475″, afirmă Moga.

E trist: astăzi, Vasluiul este printre cele mai sărace judete din tară

“Astăzi, constatăm cu mâhnire că acele prefaceri ce s-au realizat în 1968, dar mai ales evenimentele din decembrie 1989, nu vor aduce mult dorita ascensiune. Vasluiul si truditorii lui se numără printre cele mai sărace entităti în plan national. Stimati diriguitori ai Vasluiului, aveti ocazia să contraziceti spusele mele, iar la finele acestui an, Vasluiul să se poată număra printre acele unităti administrativ-teritoriale care să cunoască bucuria progresului. Ar fi o răsplată pentru toti truditorii acestui tinut”, sustine profesorul Milută Moga.

Florinvs 22.02.2018 21:11:56

Si cateva articole de presa despre cei care au condus judetul Vaslui in perioada 1968- 1989, prim-secretarii Gheorghe Tanase, Ion Fratila si Ioan Pavel (ultimul originar din Timisoara).

-Despre Gheorghe Tanase, un articol din ziarul "Obiectivul de Vaslui" , din 20 octombrie 2014, articol intitulat "Adevaruri despre Gheorghe Tanase":

Ziaristul George Stoian, deși oltean, a trăit pe meleagurile noastre din 1967 până în 1982. A avut șansa să fie aproape de fostul prim-secretar Gheorghe Tănase, ctitorul Vasluiului, pe când era metodist de specialitate al Casei creației populare și, apoi, ziarist la „Vremea nouă”; din anul 1982 au lucrat împreună la Slobozia, până în urmă cu o lună, când Tănase a decedat.
Tot binele pe care Gheorghe Tănase i l-a făcut lui George Stoian, și la Vaslui și la Slobozia, s-a întors în aceeași măsură la el. George Stoian a avut un rol important în viața lui Gheorghe Tănase în special după revoluția din ’89, devenind astfel cel mai valoros martor, atât al vieții pe care fostul prim-secretar a avut-o în perioada comunistă, cât și în ultimii săi ani.
Solicitat de ziarul nostru, George Stoian a acceptat să ne spună adevărul despre omul Gheorghe Tănase. Adevăruri care merită și trebuie să fie cunoscute de noi, cei care l-am prețuit și cărora ne-a lăsat atâtea ctitorii și amintiri.

– Când l-ați cunoscut pe Gheorghe Tănase? Care a fost începutul prieteniei dumneavoastră?

– Eram ziarist aici, la Vaslui, iar prietenia noastră s-a înfiripat datorită faptului că eram implicat în activități culturale, care nu numai că-i plăceau și erau pe sufletul lui, dar chiar erau necesare. Organizam tot felul de manifestări spirituale, inclusiv Festivalul umorului, precum și mari spectacole. Eram regizorul spectacolelor festive dedicate lui Ceaușescu sau al celor de la 23 August, așa că, încetul cu încetul, domnul Tănase m-a agreat și ne-am apropiat.

– Cum ați ajuns de acasă, din Oltenia, la Vaslui?

– Soția mea era studentă la filologie în Iași, iar eu am vrut să fiu mai aproape de ea. Era în 1967, am crezut că vin pentru puțină vreme în aceste locuri, adică până termină soția facultatea, dar m-am îndrăgostit de Vaslui. Așa am ajuns să lucrez la Casa Raională de Cultură, care funcționa unde este astăzi Tribunalul Vaslui, iar director era, să își amintească vasluienii, profesorul Mihai Angheluță, apoi, cum am mai zis, la Casa creației populare, iar ulterior, în presa locală. M-am remarcat repede nu numai în rândul colegilor, ci și la partid. Așa a aflat de mine și Gheorghe Tănase, care era un iubitor de cultură și un mare sprijinitor al acesteia. A început să mă solicite să merg la București, să aduc teatre, concerte cu Tudor Gheorghe, cu Dumitru Fărcaș, marele taragotist al Clujului, cu muzica populară moldovenească etc. Uneori, chiar el îmi spunea ce piesă vrea să vadă, vorbeam cu conducerea teatrelor și programam spectacole la care Tănase era tot timpul prezent.

– Ce artiști preferați avea?

– Iubea toți actorii și foarte mulți cantăreți, artiști adevăraț, pe care, deseori, după spectacol, îi invita la el acasă ori locuri mai interesante, pentru a sta de vorbă, pentru a servi masa împreună. Trebuie să remarc aici marea sa prietenie cu regretatul Valentin Silvestru, care devenise aproape ca un membru al familiei. Asta a făcut ca Gheorghe Tănase să sprijine consistent Festivalul Umorului și a facă să se înființeze la Vaslui celebrul „Cenaclu al umoriștilor”, care foarte des prilejuia publicului vasluian întâlniri cu cei mai importanți scriitori de umor și artiști ai genului. El este și ctitorul marilor statui cu care acum ne mândrim. Nostim este faptul că, atunci când se jucau la Vaslui diverse spectacole și participa Gheorghe Tanase, erau mulți activiști care, deși nu erau mari amatori de teatru, veneau acolo ca să-i vadă „tovarășu’ prim” și se prefăceau că le place și lor teatrul. Pe vremea aceea era o activitate culturală excepțională la Vaslui. Venea lumea la teatru, nu exista să mai găsești bilete cu două zile înainte de eveniment. Lui Gheorghe Tănase îi placea plăcea mult când organizam sărbătoarea Plugușorului în fața Comitetului Județean de Partid. Îi aduceam urători cu obiceiuri de iarnă. Îi plăceau atât de mult pentru că era un om foarte sensibil. Iubea arta, iubea tot ce era de suflet. Uneori, venea chiar și la repetiții. Nu se exprima în termeni de profesionist, dar simțea unde ceva era fals și spunea: “Nu merge!”

– Cum ați putea să-l caracterizați?

– Era un om foarte serios, aspru, uneori chiar dur, dar numai în fața răului. Sancționa absolut totul, nu ierta niciodată nimic, dar avea grijă să nu nenorocească oamenii. Îi sancționa mai mult cu vorbe, ridica tonul la ei sau le adresa replici dure în fața altor oameni, dar nu le făcea rău. El nu băga oameni în pușcărie. Ba chiar au fost mulți scăpați de pușcărie de doamna Tănase. O căutau mereu mame care se plângeau: “Mi-au rămas copiii pe drumuri”, îi spuneau ele. “Hai, du-te, fii fără grijă”, le încuraja doamna Tănase și îi scotea așa, parcă îi trăgea de păr, pe toți. Eu am făcut multe revelioane împreună cu domnul și doamna Tănase. Eram invitat întotdeauna la revelion pentru că eram un fel de conducător al revelionului, majordomul, dirijam programul orchestrei, spuneam ce să cânte. Le aduceam pe Ștefania Rareș, pe Mioara Velicu, pentru că Tănase iubea mult muzica moldovenească. Îl prețuia mult și pe Adrian Păunescu. De câte ori venea la Vaslui, mergeam la pivnițele Hușului sau la subsolul Casei de Cultură Huși. Acolo se făceau degustări absolut profesioniste de vin. Erau multe personalități acolo, era și inginerul Neamțu, care ne-a prezentat odată vreo douăzeci de feluri de vinuri. A vorbit și despre Busuioaca de Bohotin (lumea trebuie să știe că Busuioaca de Bohotin e un vin care, în stare originală, nu se găsește pe toate drumurile pentru că din Busuioaca de Bohotin adevărată mai mult de trei-patru sute de litri pe an nu se fac. Oficial, se vinde în toată țara, dar n-are nimic de-a face cu Busuioaca de Bohotin adevărată): “Acesta este un vin unicat în România, este adus de mine din părțile Cotnarului, unde nu se mai cultivă. Îl am pe o suprafață mică pentru că această vie nu poate subzista decât într-un anumit pământ, care are anumite caracteristici în compoziția sa și se face numai pe suprafețe care au un unghi de 18-20 de grade expunere spre soare. Dacă într-o anumită perioadă din vară via are destul soare și condițiile necesare, strugurii se fac, dacă nu, nu”. Inginerul Neamțu a adăugat la sfârșit: “Din vinul ăsta consumă tovarășa Elena Ceaușescu. Noi îi trimitem de sărbători, iar ea îl iubește. Anul ăsta am făcut doar trei sute de litri”. Păunescu l-a tras deoparte și i-a cerut două sute de litri. Neamțu i-a dat, însă nu chiar atât de mult cât i-a cerut pentru că ar fi rămas fără pic de Busuioacă. Atunci, Păunescu a plecat și cu 40 de cămăși de la Fabrica de Confecții Vaslui, de la directorul Boris Ciocoiu. Era iubit Păunescu de toată lumea, iar Gheorghe Tănase îl susținea.

“N-am timp să mor, tovarășu’ Stoian”

– Pe doamna Maria Tănase ați cunoscut-o?

– Sigur, era o femeie cu un suflet atât de bun și atât de blândă. Toți vasluienii trebuie să știe că era o femeie absolut admirabilă, civilizată și omenoasă. A făcut foarte mult bine aici, nu pentru că ar fi avut motive speciale, ci pentru că așa era sufletul ei. Înființase un club care se numea Femina, unde chema deseori artiști. A lucrat foarte mult cu Stela Popescu, pe care o îndrăgea. Chema artiști, oameni de știință și profesori, pentru a se întâlni cu femeile care făceau parte din club. Eu am colaborat îndeaproape cu ea pentru că, în exclusivitate, eu făceam partea artistică. Fiecare întâlnire importantă a clubului Femina se încheia cu momente artistice de excepție, în care neapărat trebuiau să fie două-trei capete de afiș, doi-trei artiști importanți. Doamna Tănase, care se îndrăgostise de modul în care îi prezentam pe artiști și de discuțiile pe care purtam cu ei, îmi cerea să-i descos: “Doamnele i-au văzut pe artiștii ăștia la televizor, dar vor să știe ceva din viața lor”. Pe atunci nu era construită Casa de Cultură. Spectacolele aveau loc unde este acum Poliția Județeană, la etajul 1, în sala mare de festivități, sau la fostul cinematograf “I.C. Frimu”.

– Puteți localiza unde locuia Gheorghe Tănase în Vaslui?

– În casa aceea mare, prima, cum se merge în vale, după magazinele de lângă Hotelul Racova, mi se pare că i se spunea „Casa Albă”. Acolo mă duceam când mă chema doamna Tănase ca să facem programul următoarelor manifestări, să concepem invitații sau unele materiale. De multe ori, venea domnul Tănase la masă și mă găsea acolo, cu doamna de vorbă. “Iar plănuiți ceva? Iar vă gândiți la un spectacol”, ne întreba.

– Ați fost în intimitatea familiei Tănase. Pe Nicu Tănase, fiul lui Gheorghe și al Mariei Tănase, îl vedeați des?

Florinvs 22.02.2018 21:14:36

– Da, a crescut sub ochii mei. Nicușor a fost un copil înfiat, nu era copilul lor. Nu era foarte bun la învățătură, dar era foarte cocoloșit de cadrele didactice. L-am avut în niște spectacole alături de colegii lui de la Liceul «Mihail Kogălniceanu». Făceam repetiție cu ei într-o sală de clasă și, o dată, când le-am dat o pauză, am spus mai mult în glumă: Băieți, dacă vreți să aprindeți o țigară, puteți s-o faceți. Fumați, că eu nu vă spun nimic! Băieții au început să fumeze, dar a intrat deodată în clasă directoarea liceului sau diriginta lor, nu știu ce era, doamna Alexandru. “Ce se întâmplă aici? E școală sau balamuc? De ce fumați? Tovarășe Stoian, îi lăsați să fumeze?”, a început ea să țipe. Era tare agitată, dar când și-a aruncat ochii și l-a văzut și pe Nicușor cu țigara în gură, s-a potolit și a spus: “A, lăsați băieții să fumeze!” A fost un episod simpatic. Doamna Maria Tănase îl iubea foarte mult pe Nicușor. Ea, care era o mamă atât de bună pentru toată lumea din oraș și din județ, vă imaginați cum era cu unicul său fiu… Avea o voce atât de blândă, era atât de minunată femeia asta! Păi, la înmormântarea ei, la București, cred că a mers jumătate din Vaslui! Au mers autobuze, mașini una după alta. A fost enorm de multă lume din Vaslui, atât de mult o iubeau oamenii.

– De ce a murit atât de tânără?

– S-a îmbolnăvit, îmi amintesc că a avut probleme la cap. Atunci când a început să se simtă rău, s-a retras, a plecat din Vaslui. Stătea la București.

– Ați apucat să vă luați rămas bun de la ea?

– Nu. A dispărut deodată. Eu o simțeam slăbită, simțeam că îi este rău, dar ea nu recunoștea. Dacă s-ar fi îngrijit mai mult când a simțit că este bolnavă, cred că n-ar fi avut atât de repede probleme cu sănătatea și cu viața ei. Ea spunea întotdeauna că are treabă: “N-am timp să mor, tovarășu’ Stoian. Mi-e rău, dar avem treabă. Uitați, o familie din satul Cursești e vai de capul ei, au copii dezbrăcați. Să-i ajutăm!”. Dădea telefon la Fabrica de Tricotaje de la Fetești, apoi la Fabrica de Confecții de aici și vorbea cu directorii: “Tovarășe director, poate puteți să-i ajutați pe oamenii ăștia”. Așa le spunea, nu se ducea să ia abuziv ceva.

«Să-l trimiteți pe Stoian la mine, la Ialomița!”

– Ce a fost pentru Vaslui Gheorghe Tănase?

– A fost edificatorul acestui oraș. Eu, când am venit în Vaslui, acest oraș nu exista! Era pur și simplu o comună. Sunt fotografii și pe internet. De exemplu, strada Hagi Chiriac era renumită pentru halul în care arăta. Erau acolo numai prăvălii, era locuită numai de evrei și, pentru că evreii urmau să plece, scoseseră la vânzare tot felul de fleacuri de prin casă, chiar și oala de noapte găurită! Era un peisaj îngrozitor. Orașul nu arăta bine, în schimb se găsea de mâncare, lumea trăia bine. Apoi, încet-încet, Vasluiul a început să își schimbe înfățișarea, s-a ridicat sub ochii lui Tănase, care era interesat mult de oraș, dar nu scăpa din vedere nici județul. Și, din județ, îl interesa ce mai mult agricultura. Mai târziu, peste tot pe unde a umblat, s-a ocupat de agricultura județului respectiv. Cunoștea domeniul ăsta mai mult decât un inginer agronom. Știa toate fazele de lucru în câmp, știa totul despre îngrijirea animalelor. Se obișnuise ca în toate plenarele pe care le ținea să analizeze toată activitatea din agricultură sau din industrie, fără rapoarte scrise sau materiale. Se învățase și le făcea cu filme. Ne trimitea pe mine și pe un băiat de la Casa Pionierilor, de la cineclub, să filmăm în grajduri, în CAP-uri, să stăm de vorbă cu oameni. Făceam filme despre realitățile pe care le găseam. Gheorghe Tănase ne cerea să găsim părțile criticabile: “Eu vreau să-mi arătați ce este rău, ca să îndreptăm”. Ajunsesem ca, atunci când intram într-un CAP, să se sperie oamenii de noi, că știau ce urmează. Noi filmam, îi duceam filmul, apoi el convoca oamenii. Venea toată lumea și el spunea: “Dați drumul la film”. Nu citea nimic, niciun material, niciun raport, nicio informare. Dădeam drumul la film. Filmele erau toate de treizeci de minute, adică erau niște reportaje destul de lungi. Când se termina filmul și începea plenara, nimeni nu mai putea să spună ”Tovarășe prim’, nu e adevărat, se exagerează, nu e așa”, că se văzuse pe ecran. Tănase prinsese gustul pentru lucrul cu filmele. Am devenit foarte apropiați. După ce a plecat din Vaslui, a fost la Comitetul Central, apoi a ajuns la Ialomița, unde ne-am întâlnit.

– Cum de v-ați întâlnit tocmai acolo?

– După ce a plecat Gheorghe Tănase din Vaslui, eu am mai rămas până în 1982, când am fost dat afară de la «Vremea Nouă». Era în plină zi, eram toți în redacție, când a fost chemat la secretarul cu propaganda, pe atunci tovarășul Țolescu, colegul meu de redacție, Tiberiu Brăescu, un ziarist foarte bun. Când a venit peste vreun sfert de oră, noi l-am întrebat ce s-a întâmplat. “M-a dat afară!”, ne-a spus el. Cum adică te-a dat afară? ”Mi-a reproșat că n-am origine muncitorească!” Și nu ți-a oferit altceva? “Nu, mi-a a spus să plec de la ziar”. N-a terminat el de vorbit, că l-a chemat pe alt coleg de-al nostru, tot ziarist foarte bun, Vasile Iancu. A venit și el peste un sfert de oră și a spus: “M-a dat afară!” Din acel moment, stăteam toți înnebuniți și așteptam să vedem care va mai fi chemat. Al treilea a fost chemat… George Stoian. Am fost sigur că, atunci când voi ajunge acolo, la tovarășul Țolescu. mă va pune pe liber. “Tovarășe Stoian, cred că o să ne despărțim”, mi-a spus. Nu mai era cine să mă apere, nu mai era Tănase. “Hai să mai recapitulăm, ce-a fost tatăl dumitale?” Tatăl meu a avut studii superioare de drept și a fost notar în orașul Corabia. “Nu te supăra, noi avem nevoie în presă de oameni în care să avem încredere, cu dosare bune. Zilele astea să pleci, caută-ți altceva de muncă”, mi-a spus. Am plecat și am stat pe liber câteva luni. Tiberiu Brăescu a plecat la București, unde a făcut carieră în presa centrală, Vasile Iancu a plecat la Iași, unde a făcut și el carieră (până la pensie, a fost corespondent la “România Liberă” și a scris mai multe cărți).

– Iar George Stoian?

– George Stoian a plecat, chemat de Tănase, la Ialomița, unde era prim-secretar. El s-a dus în ’82 acolo, la 25 ianuarie, chiar de ziua lui. Cei de acolo aflaseră că-i ziua lui de naștere și i-au umplut biroul cu flori. Când Tănase a intrat prima dată în birou, în prima zi, a găsit mulțimea de flori.

– Cine v-a povestit?

– Chiar Tănase, în august ’82. El nu știa de situația mea, dar a dat telefon aici, la Vaslui, la partid și a spus: «Să-l trimiteți pe Stoian la mine, la Ialomița!”. Ăștia de la partid m-au căutat, m-au găsit și mi-au spus: “Vezi că te caută tovarășul Tănase, du-te la Slobozia!”. Am urcat în mașină și am plecat. Nu știam de ce mă cheamă. “Ia ascultă, vrei să lași Vasluiul și să vii aici? Vreau să faci la Ialomița tot ceea ce făceai pentru partid la Vaslui, când eram eu acolo!”. Am acceptat pentru că soția era de acolo, din Călărași, la 40 de kilometri de Slobozia. Când i-am spus da, el a chemat imediat secretarul cu propaganda și i-a spus: “Uite, el se numește Stoian, este ziarist de meserie, o să lucreze aici la noi, unde o să facă toate spectacolele și activitățile culturale ale Comitetului Județean de Partid. Vrea să lucreze tot la ziar. Ai loc la ziar pentru el?” ”Nu am niciun loc liber!” “Dai unul afară și îl aduci pe el! Te interesezi să aibă locuință, dar în trei zile! Dacă trec mai mult de trei zile, e scandal! În trei zile să aibă locuință, iar soția să aibă post, este educatoare!”, a spus Tănase. Așa se lucra atunci.

“Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”

– Așa ați ajuns să lucrați la ce ziar?

Florinvs 22.02.2018 21:15:10

– La “Tribuna Ialomiței”. Am avut casă în două zile, nu în trei, într-un bloc care nici nu fusese dat oficial în folosință. Eu am fost primul care s-a mutat acolo. Nu aveam telefon, dar secretarul acela l-a chemat pe directorul Poștei județene și i-a spus: “În apartamentul cutare, de la adresa cutare, trebuie să fie telefon”. “N-am cum, că nu e dat în folosință!” “Te-am întrebat eu? Iei de la alte blocuri, Treaba ta, te interesează!” Soția a fost încadrată la cel mai mare cămin din orașul Slobozia, unde a și devenit directoare, iar eu m-am dus de la 1 august la treabă. “Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”, mi-a spus Tănase. Am realizat un spectacol extraordinar și i-am convins pe toți care vorbeau și se întrebau: “Ce e cu ăsta? De ce l-a adus Tănase? E cârtița lui, ce știe să facă?” Eu mi-am dat seama că sunt toți ochii ațintiți către mine și m-am străduit să fac un spectacol absolut senzațional. Eu sunt cel care a introdus în arta scenică un sistem de a face să apară și să dispară un cor pe scenă în două secunde. Când m-am dus la Iași la un concurs de la Iași, un regizor de acolo a întrebat: “Cine a făcut asta?” Eu, i-am spus. “Dumneata nu ești sănătos, cum de ți-a trecut prin cap una ca asta?” La mine apărea în două secunde un cor de optzeci de oameni pe scenă și, după ce cânta, dispărea.

– Cum de reușeați?

– E problema mea asta.

– Vreți să păstrați secretul?

– Da, e secretul meu. Introdusese atunci Tănase o chestie absolut senzațională. Făceam spectacole pentru muncitorii din agricultură, spectacole pentru muncitorii din industrie, spectacole pentru iubitorii de artă. Am avut un spectacol pentru oamenii din industrie cu 4.200 de artiști. În sală erau 450 de oameni, iar eu aveam pe scenă 4.200 de artiști. Atunci am crezut că înnebunesc, credeam că n-am să pot să duc la bun sfârșit spectacolul. Dar a fost o frumusețe!

– Știm că Maria Tănase murise. Gheorghe Tănase era recăsătorit?

– Da, se recăsătorise cu Florica, o doamnă care i-a fost alături permanent și care, cu un deosebit devotament, l-a îngrijit în anii din urmă, când Gheorghe Tănase căpătase o sănătate mai șubredă. Până să ajungă la Slobozia, trecuse pe la Comitetul Central, unde lucrase direct cu Elena Ceaușescu.

– V-a spus vreodată ceva despre acea perioadă?

– Vorbea puțin despre ce a făcut la Comitetul Central, despre cum era munca lui cu Elena Ceaușescu. Când eu îl întrebam, îmi spunea că mai bine să nu mai vorbim. Din asta am înțeles că avea o amintire atât de urâtă de acolo, încât nu mai voia să o readucă în memorie

Florinvs 22.02.2018 21:16:56

A fost Gheorghe Tănase cel mai bogat om? Adevărata lui avere au constituit-o dragostea și prețuirea oamenilor în mijlocul cărora a trăit. Chiar dacă a ajuns să fie victima timpului nemilos, a rezistat demn schimbărilor.

Veți vedea, foștii săi colaboratori de la Slobozia, județul Ialomița, unde a fost prim-secretar din 1982, nu l-au ocolit, iar cea de-a doua soție, Florica Tănase, i-a oferit sprijinul și iubirea ei până în ultima clipă.

N-au trecut patruzeci de zile de la plecarea lui dintre noi, așa că putem crede că sufletul lui Gheorghe Tănase s-a întors pentru o vreme și pe la Vaslui. Până pe 2 noiembrie, putem să-i aprindem o lumânare și să-i dăruim un gând bun, pe care să-l culeagă și să-l ducă în lumea de dincolo.

Continuăm să ne amintim de Gheorghe Tănase, alături de ziaristul George Stoian.

– Spuneați că ialomițenii l-au iubit mult pe Gheorghe Tănase.

– L-au iubit foarte mult și aveau și de ce. Poate, după Sibiu, unde se dusese Nicu Ceaușescu prim-secretar, Ialomița era singurul județ în care oamenii nu sufereau de foame, atunci, înainte de decembrie ’89. Noi, ialomițenii, am fost dați și la Europa Liberă. Am auzit eu cu urechile mele cum s-a spus atunci: “Moare România de foame, româniii au bani și n-au ce să cumpere cu ei, numai în județul Ialomița oamenii o duc bine”. Chiar asta a fost expresia: «că numai în Ialomița oamenii o duc bine». Făcuse Tănase astfel ca un renumit restaurant de acolo, Privighetoarea, să fie aprovizionat cu de toate pentru ca și oamenii din țară să poată veni să cumpere alimente. Veneau de peste tot și cumpărau câte două-trei roți de cașcaval, cinci-șase batoane de salam, cafea, bere. Se găseau de toate în Ialomița.

– Înseamnă că și dumneavoastră ați dus-o bine.

– Mai mult decât bine. La noi nu s-a simțit niciodată greul. Nu ne lipsea nimic. Tănase era foarte atașat de agricultură și a plecat din Ialomița cu părere de rău pentru că voia să ducă județul pe locul I la producția de lapte. Încet-încet, a început să surclaseze județe care erau pe primele locuri. Mai rămăsese Suceava, dar nu a mai reușit să întreacă și acest județ pentru că a trebuit să plece. L-a schimbat Ceaușescu. Am să povestesc însă ceva legat de ideea Bărăganului ars de soare și lipsit de fântâni. Gheorghe Tănase a dat dispoziție ca pe toate șoselele, pe toate arterele, să se facă fântâni. S-au ridicat minunile acelea de fântâni cu cumpănă, pe care le știam numai din povești, din desenele vechi. A umplut cu fântâni tot județul. Erau toate funcționale. El cutreiera toate drumurile, oprea mașina și se ducea să verifice dacă era apă, dacă apa era bună de băut. Construind fântânile, Tănase a făcut o bucurie mare oamenilor. El se preocupa și de industrie, de absolut tot și nu putea fi păcălit pentru că se pricepea la toate. Era mai bun decât un inginer agronom sau zootehnist. Știa totul. Și, am mai spus, avea un comportament prin care nu făcea rău oamenilor, voia doar să-i sperie, să-i aducă în situația de a face treabă. Îmi aduc aminte cum făcea el ședințele. Spunea: “Mâine dimineață avem comandament pentru agricultură la ora 5”. Și, vă dați seama, erau unii care locuiau la marginea județului și erau anunțați doar cu o seară înainte. La ora patru și jumătate, Tănase intra în sală și nu mai avea nimeni voie să intre după el. Dădea dovadă de o punctualitate exagerată. Odată, mă aflam și eu la o astfel de ședință, în calitate de ziarist. Era pe atunci un IAS, Ograda, care era ca un adevărat oraș. Erau acolo, pe teritoriul acelui IAS uriaș, locuințe, grădinițe, cantine, o carmangerie, fabrici de lapte. Director era un inginer deosebit, că nu putea oricine să aibă asemenea realizări. La acea ședință, Tănase l-a făcut praf pe directorul ăsta: “Să-mi spui dacă poți să mai muncești, dacă mai poți să fii director acolo. Să vii imediat în birou la mine!”, i-a spus el și a plecat în birou supărat. Directorul l-a urmat înnebunit. “Închide ușa!”, i-a strigat, apoi i-a spus relaxat, zâmbindu-i: “Ți-a plăcut ce ți-am făcut?”. Tănase îl simpatiza pe director, avea încredere în el, dar a vrut să-i sperie pe ceilalți. L-a sacrificat într-un fel în ochii celorlalți, care știau cu toții că acela era un director extraordinar de bun. “Dacă ăstuia, care e atât de bun, îi face așa, pe noi ne omoară”, gândeau ei. Ăsta era stilul de lucru al lui Gheorghe Tănase.

«Eu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic“

– A plecat Gheorghe Tănase din Ialomița la București, apoi a ajuns prim-secretar la Bacău. Ați mai ținut legătura cu el?

– Nu.

– Când v-ați reîntâlnit?

– Cred că la vreo trei ani după revoluție. Dar mai întâi ar fi câteva lucruri de spus despre ce s-a întâmplat la revoluție în Bacău, unde a fost o revoluție mai puțin de catifea decât a fost la voi, în Vaslui. Gheorghe Tănase nu a avut de suferit atunci, în ’89, pentru că se comportase bine și la Bacău, dar regula era: cine a fost de la partid și ne-a condus trebuia să plece, așa că el a plecat imediat. L-a adăpostit fosta lui secretară de la cabinet. Când Tănase și-a dat seama că nu mai poate sta la ea, a vorbit cu șeful de la silvic, tot prin intermediul secretarei. Directorul de la silvic a venit și le-a propus domnului și domnei Tănase să stea într-o cabană în pădure. I-a dus chiar el acolo, fără să spună nimănui unde îi duce. Ei au stat acolo douăsprezece zile, până când au venit revoluționarii, care aflaseră între timp unde se aflau. “Domnule Tănase, nu avem nimic cu dumneavoastră, ați fost om cumsecade, dar trebuie să plecați. Mâine, noi vă punem la dispoziție un camion în care să vă încărcați toate lucrurile pe care le aveți acasă. Până la ieșirea din județ, veți fi escortat de poliție”, i-au spus ei. Este interesant că ăia nu l-au întrebat unde să plece. Nu l-au întrebat: “Măi omule, tu ai undeva unde să te poți duce?”.

– Realitatea era că Gheorghe Tănase nu prea avea unde să meargă, nu?

– Da, el atunci locuia la casa partidului din Bacău. Întreaga viață a stat doar în casele oferite de partid, în toate județele în care a fost prim-secretar. Binele care s-a întâmplat a fost că doamna Tănase, care era de la Livada, la opt kilometri de Râmnicu Sărat, încă avea acolo rude și exista și o casă în care nu locuia nimeni. Au telefonat rudelor să o pregătească. A doua zi, a venit mașina, i-a luat de acolo, de la cabană, și i-a dus acasă, în Bacău, să își ia lucrurile. Surpriza a fost că, atunci când au ajuns, au văzut că revoluționarii le spărseseră casa și luaseră tot ce se putea lua: hainele de blană ale doamnei, televizor, aparatură, tot ceea ce aveau. Aproape că n-au mai avut ce să pună în mașină. Expresia lui Tănase când mi-a povestit a fost: “Ne-au luat tot”. Ce era să mai facă? Era atmosfera aceea de la revoluție, totul era tulbure, nu mai era prieten nimeni cu nimeni, toată lumea parcă era dușman la dușman, așa că el nu a putut să ridice glasul, să cheme poliția și să spună: “Mi s-a spart casa”. A trebuit să tacă. A plecat acolo, în comuna aceea.

– Cum ați aflat unde se află?

– Am aflat târziu, peste vreo trei ani, când cineva mi-a spus: “Vezi că domnul Tănase este la Amara, în stațiune, are probleme cu reumatismul”. Am rămas șocat când am auzit. Imediat am urcat în mașină și m-am dus la Amara. Am întrebat de el, dar mi s-a spus că e la tratament. L-am așteptat să iasă de la proceduri. A venit spre mine, cu un prosop în cap. Nu s-a mirat atunci când m-a văzut pentru că, de fapt, el trimisese după mine. Am stat în seara aceea acolo, am ieșit la o bere, am stat de vorbă, mai mult despre boala lui. Mi-a povestit că avea probleme grave la un picior. Mi-a spus că locuiește în satul ăla, Livada. Râzând, a adăugat: “Să vii pe la mine, să vezi ce țuică fac, am cazan de țuică, să vezi ce vin am, că am vie în curte și pomi”. Vă promit că vin, i-am spus, mai ales că eu mergeam de două ori pe an după vin în Odobești și treceam pe lângă livada lui. A doua zi însă, m-am întors la el. L-am luat și ne-am dus împreună la Ilie Alexandru, un mare om de afaceri de la noi, care avea o societate Hermes și care își construise pe domeniul lui renumitul Dallas. Era foarte bogat. Domnul Tănase îi făcuse acestui om de afaceri un mare bine pe vremea când fusese prim-secretar. Ilie Alexandru conducea boxul și furase niște bani de la niște boxeri. Trebuia să intre în pușcărie, dar Tănase, care iubea sportul, l-a salvat. Acum s-a întors roata. I-am dat un telefon lui Ilie Alexandru. “Vezi că domnul Tănase e pe aici, vreau să vin cu el!”, i-am spus. “Veniți”, s-a bucurat el. Ne-a primit într-un salon absolut fantastic, ornat cu flori, cu draperii, cu vreo cinci-șase ospătari pe lângă noi. Ce-am putut să vedem pe masă! Apoi, la plecare, i-a umplut portbagajul domnului Tănase. După întâmplarea asta, nu după foarte mult timp, m-am dus la Odobești și am trecut și pe la el. Casa era foarte îngrijită, și curtea la fel. Mi-a plăcut totul foarte mult. El părea fericit sau cel puțin încerca să pară fericit, dar când l-am întrebat ce face acolo, n-a știut ce să răspundă. “E un preot aici, vizavi, e singurul cu care pot să mai stau de vorbă”, mi-a spus. După două-trei luni, am trecut iar pe acolo. De cum am ajuns, mi-a spus: “Mi-au spart casa!” Îl furaseră a doua oară. Era foarte necăjit și dezamăgit de toate. M-a impresionat profund. Când l-am întrebat: domnu’ Tănase, dar dumneavoastră, unde faceți baie? ”În lighean”, a răspuns. Din secunda în care am auzit răspunsul, mi-am spus: trebuie să fac ceva! L-am întrebat: sunteți de acord să lăsați totul aici și să veniți la Slobozia? Sigur că a spus da. «Eu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic. N-am bani să-mi cumpăr casă, unde să stau?” Ne înteresează pe noi asta. Am să văd ce pot face, i-am spus.

Florinvs 22.02.2018 21:17:43

– Și ce-ați făcut?

– M-am dus la prefectul județului, care era medic veterinar. Și lui îi făcuse Tănase bine pe când era prim-secretar, în sensul că l-a luat de la țară, de undeva, și l-a făcut directorul Direcției Sanitare Veterinare, așa că îi era dator domnului Tănase. Și directorul Fabricii de ulei, și mulți alții fuseseră ajutați de Gheorghe Tănase. Domnule prefect, domnul Tănase stă vai de capul lui într-un sat, vrea să vină aici, dar n-are casă. Îi putem face rost de o casă?, i-am spus eu. “Da, măi, hai să-i facem rost de-o casă. Găsiți, domnule Stoian, o casă, vedeți cât costă, pe mine mă interesează să fac rost de bani”, mi-a răspuns prefectul. Am început să caut peste tot, prin ziare, prin oraș, timp de vreo două săptămâni. Îmi doream să găsesc ceva potrivit pentru domnul Tănase. Într-o bună zi, am găsit apartamentul care să i se potrivească, în centrul orașului Slobozia, doar la câțiva pași de casa mea.

– Vă doreați să locuiască aproape de dumneavoastră.

– Dacă tot am putut să aleg, am ales să locuim unul lângă altul. Aveam și piața aproape, și gara, și autogara. Apartamentul era bun, dar era nereparat. Am negociat cu proprietarul și am ajuns la 16 milioane, pe vremea aceea. Acum e momentul să spunem clar niște lucruri. O să povestesc ce s-a întâmplat cu acest apartament. M-am dus la prefect și i-am spus că am găsit un apartamentul acela de 16 milioane. “Du-te fără grijă, că eu am să fac rost de bani”, mi-a spus el. Din când în când, mai treceam pe la el și îl întrebam cum mai e cu banii ăia? ”Am găsit șase milioane”, îmi spunea. Altădată îmi spunea că a mai găsit două milioane și tot așa. Odată, a tras chiar sertarul de la biroul lui și mi i-a arătat: “Uite, ăștia sunt banii pentru apartament. Îi țin aici”, mi-a spus. La un moment dat, mi-a spus: “Am strâns toți banii, dar sunt doar 13 milioane, te rog să mă crezi că nu mai știu de unde să iau încă trei milioane. Lasă, că o să vorbim cu domnul Tănase să dea și el trei milioane”, mi-a explicat. A vrut să-mi dea mie toți banii, să mă ocup de acte, să-i dau omului cu apartamentul, dar eu i-am spus că nu aveam cum să mă ocup de acte, că lipseau cele trei milioane. Lui Tănase cum să mă duc să-i cer și nici nu-l puteam aduce la Slobozia, că nu aveam unde. Într-o bună zi, m-a chemat prefectul la el și mi-a dat cheile apartamentului. Se ocupase el de vânzare-cumpărare.

– Cum se numea acel prefect?

– Gheorghe Savu. Când mi-a dat cheile, mi-a spus: “Vezi să fie curat acolo”. Apartamentul însă avea geamurile vechi, instalațiile sanitare smulse, parchetul nerașchetat, era o mizerie îngrozitoare. Nu pot să-l aduc pe domnul Tănase aici, mi-am spus, și am apelat la un administrator de firmă care avea sediul chiar în blocul acela. Când a auzi că e vorba de domnul Tănase, pentru că îl cunoștea, mi-a dat niște muncitori, care s-au dovedit a fi niște incompetenți. Au făcut o curățenie de doi bani și când au raportat că e gata, m-am dus acolo și mi-am pus mâinile în cap. Nu făcuseră nimic, cred că furaseră toate materialele. Atunci m-am dus la Hermes din nou, la Ilie Alexandru, care avea o mare echipă de constructori. I-am povestit: domnul Tănase trebuie să vină, am luat apartamentul, dar multe nu sunt cum trebuie acolo. “Să vină șeful echipei de constructori la mine, a spus el. Te duci cu domnul Stoian și vezi ce trebuie la acel apartament. Îmi raportezi, apoi nu pleci de acolo până nu termini tot ceea ce e de făcut”, i-a spus el. M-am dus cu acel om la apartament, el și-a notat tot ceea ce trebuie făcut, apoi mi-a spus: “Veniți peste patru zile aici și vă dau cheia!” Și peste patru zile, la prânz, m-am dus și mi-a dat cheia. Când am intrat, totul era nou, strălucitor, baia și bucătăria erau superbe, apartamentul era gata să-l primească pe domnul Tănase. M-am dus din nou la cel cu prima firmă, știam că avea mașini, și i-am spus: dă-mi o mașină să mă duc să aduc lucrurile domnului Tănase.

«Toată lumea îl cunoștea»

– Cum a fost când i-ați spus domnului Tănase că apartamentul îl așteaptă?

– Eu deja îi telefonasem domnului Tănase cu ceva timp în urmă și îi spusesem: pregătiți-vă, că vă aduc la Slobozia. Lichidați tot ceea cea aveți acolo și pregătiți-vă! Acum, când totul era gata, i-am telefonat din nou. Alo, domnu’ Tănase, sunteți proprietarul unui apartament în Slobozia! El, care nu a fost niciodată tipul de om care să răspundă cu efuziuni, ci un tip mai rezervat, a spus doar atât: “Da? Nu mă păcălești?” Asta a fost forma lui de a răspunde. Nu vă păcălesc, i-am spus. Aveți casă, spuneți-mi doar când să vă trimit mașina să vă ia lucririle și să vă aducă definitiv aici. “M-am cam pregătit”, mi-a spus și mi-a indicat ziua în care să trimit mașina. În ziua stabilită, la ora la care a spus, a avut mașina. I-am pus în mașină și doi muncitori care să-i încarce lucrurile. Seara, a venit la Slobozia. L-am așteptat cu alți oameni care să-l ajute la transportat mobila. A venit și fiul său, Nicușor, că-l anunțaseră la telefon că se mută. “Vezi, să vii să ne ajuți la descărcat mobila”, îi spuseseră. Am dus la etajul trei toate lucrurile.

– Era bucuros domnul Tănase? Era mulțumit de apartament?

– Vai, ce bucuros era! Nu făcea el munci fizice de obicei, dar atunci l-am simțit că voia să pună și el mâna pe ceva. N-a făcut nici atunci prea multe, dar era plin de entuziasm. Erau fericiți amândoi, și el și doamna Tănase. Doamna, imediat cum a coborât din mașină, s-a dus să vadă apartamentul. “Tănase, avem o casă foarte frumoasă”, i-a spus. El încă nu urcase. Pe la orele 23, erau deja cu lucrurile sus. I-am lăsat și am plecat. M-am întors la ei peste două zile, să-i văd ce fac și cum s-au instalat. M-am așezat pe un fotoliu și i-am întrebat: v-ați aranjat bine, vă simțiți bine? ”Da, ne-am acomodat imediat, ne simțim bine”, mi-a spus domnul Tănase. Dar de ce nu ieșiți din casă? M-am uitat pe la piață și nu v-am văzut, cred că vă uitați la televizor toată ziua. “Nu mă uit, că n-am televizor”, mi-a răspus el. Cum n-aveți televizor? “N-am, dom’le, că mi l-au furat și pe ăsta. Nu mi-am mai cumpărat altul!” Atunci, pe loc, am dat telefon din nou la Hermes, fiindcă Ilie Alexandru avea o fabrică de televizoare, de fapt o linie de montaj televizoare. Primea piese și monta televizoare, care se numeau chiar Hermes. I-am spus că am nevoie de un televizor pentru domnul Tănase. “Mergeți, că vă așteaptă televizorul”, mi-a spus Ilie Alexandru. Am urcat în mașină și m-am dus la fabrică. Mă aștepta șeful fabricii, cu televizorul împachetat. Stătea în ușă și mă aștepta să vin. Scosese televizorul atunci de pe linia de fabricație.

Florinvs 22.02.2018 21:18:20

– S-a bucurat domnul Tănase de dar.

– Sigur. Era un televizor performant, cel mai mare care exista. Îl mai au și astăzi. Gheorghe Tănase se uita foarte mult la televizor, în special la sport. Numai la sport și la știri se uita. I-am dus imediat televizorul, dar am constatat că de fapt nu are unde să-l agațe. Nu aveau nici cablu. Am dat imediat un telefon la un prieten, Bănică, și l-am rugat să vină în jumătate de oră să monteze cablul. “N-aveți contract, nu e cerere făcută?” Te-am întrebat eu de asta? Tu vii și pui, iar mâine facem și contract, și tot ceea ce trebuie. Îți spun eu despre ce este vorba. A venit Bănică, i-a întins cablul, iar când am plecat de acolo, domnul și doamna Tănase priveau la televizor.

– Vă aminiți acei pași pe care i-ați făcut dincolo de ușa apartamentului lor? Aveați inima ușoară pentru că, în sfârșit, ați putut face și dumneavoastră ceva pentru cel care vă ajutase atât de mult?

– Da, într-un fel, i-am făcut și eu puțin din binele pe care mi l-a făcut și el mie. Făcuse pentru mine două lucruri deosebit de importante, nu e cazul să le amintesc aici, dar, în afară de asta, Gheorghe Tănase merita să fie ajutat chiar dacă nu ar fi făcut nimic pentru mine. Făcuse atâta și pentru județul Vaslui, și pentru Ialomița, aici unde ne aflam, era un om atât de cumsecade… Apoi, un om de valoarea lui nici nu merita să trăiască în condiții nefavorabile.

– Cum era viața de zi cu zi a lui Gheorghe Tănase la Slobozia?

– A început să iasă în oraș, ne întâlneam la piață, după care ne întâlneam în familie, la masă, la sărbători. Venea la noi cu soția, ne duceam și noi la el. Făceam patru minute de la noi de acasă până la ei. Eram invitați la toate evenimentele din familia lor. Gheorghe Tănase avea mulți invitați de ziua lui. Avea mulți prieteni care veneau în vizită și stăteau și la masă. Era o frumusețe!

– Cine erau acești prieteni?

– Trei doctori cu soțiile lor, șeful de la Vinalcool, directorul Direcției Agricole, toți cei care avuseseră funcții mari înainte, când el fusese prim-secretar. Gheorghe Tănase își sărbătorea ziua de naștere pe 25 ianuarie. Era născut cu o zi înaintea lui Ceaușescu. Îmi amintesc că, o dată, a avut atât de mulți invitați, încât nu a putut să-i primească pe toți într-o zi. Îmi aduc aminte că noi am fost a doua seară invitați, alături de alte familii. A fost pentru prima dată în viață când l-am văzut atât de binedispus. Atât de mult se pregătise pentru ziua lui, că își notase într-un carnet bancuri. Nu-mi imaginam latura asta a domnului Tănase. Avea o sensibilitate ascunsă, pe care nu i-o bănuiam. Nu-și exterioriza sentimentele, dar simțeai că în interiorul lui e de o blândețe nemaipomenită și că trăiește intens totul. Toți musafirii care am fost atunci ne-am mirat și ne-am amuzat. Domnul Tănase nu știu unde umblase, ce făcuse, că scrisese în carnet foarte multe bancuri. El, pe care niciodată nu l-am văzut în postura asta, ne-a spus toată seara bancuri. Spunea: “Stați să vă mai spun un banc”, și dădea foile. Citea din carnet. Ne-am amuzat atunci! Îi plăcea să iasă de 1 Mai la pădure. Noi avem un crâng acolo, așa că ieșeam împreună, făceam grătar. Totul era bine. Domnul Tănase avea un obicei ciudat. De Anul Nou și de Paște, scria felicitări pe care le trimitea prin poștă în Slobozia, la toți cunoscuții. Eram sigur că de sărbători o să găsesc în cutia poștală felicitarea de la domnul Gheorghe Tănase.

– Fiul său, Nicușor, îl vizita la Slobozia?

– Nu. Ieșise inginer, se căsătorise cu o fată frumoasă și instruită, locuia în București, pe lângă Palatul Victoria. La un moment dat, a trăit o dramă și a murit. A avut un singur fiu, George, un copil foarte bun, care a făcut polo pe apă și care a fost foarte apropiat de domnul Gheorghe Tănase. De câte ori venea, când era mic, în Slobozia, venea și pe la mine. Îl așezam pe un scăunel în mijlocul camerei și el se uita ore în șir la desene animate, la video.

– Ce pasiuni avea Gheorghe Tănase?

– A devenit mare iubitor de câini. Și-a luat un cățeluș pe care îl plimba toată ziua și era foarte fericit. Se plimba prin parc, ieșea la piață. Ne întâlneam destul de des. “Să trăiți domnu’ Tănase!”, “Să trăiți domnu” prim-secretar!”, îi spuneau oamenii. Toată lumea îl cunoștea. Unii nu îndrăzneau să i se adreseze, dar absolut toată lumea se uita către el. Oamenii îl recunoșteau și aveau o tresărire de bucurie. Nimeni nu se uita încruntat sau urât spre el.

Florinvs 22.02.2018 21:19:37

Mi-am dorit foarte mult să ajung la Gheorghe Tănase, atât timp cât a fost în viață, de aceea, poate acum, la plecarea lui de pe pământ, Dumnezeu a rânduit în așa fel încât să-i întâlnesc pe cei care i-au fost apropiați, pentru ca și noi, vasluienii, pe care Gheorghe Tănase i-a iubit atât de mult, să aflăm despre dorul pe care ni l-a dus.

Au trecut cele 40 de zile de când și-a dat sufletul, care acum îi este la judecată. Eu, reporterul, îl rog pe Bunul Dumnezeu să îngăduie să strâng mărturiile despre ceea ce a făcut Gheorghe Tănase aici, pe pământ.

“Să trăiți, domnule prim-secretar” (vă spun și eu, așa cum vă spuneau ialomițenii), în casa aceea frumoasă pe care sigur o aveți în cer și pe care o meritați. Nu uitați ca de acolo să ne vegheați și pe noi!

Vă oferim în continuare a treia și ultima parte a interviului cu ziaristul George Stoian.

– Ce spunea Gheorghe Tănase despre faptul că Nicolae Ceaușescu a fost împușcat?

– Nu discutam despre asta.

– Evita?

– Da, și chiar dacă eu aș fi vrut să-i aflu părerea, el nu mi-ar fi spus nimic. Nu voia să avem niciun fel de discuție despre acest subiect. Nu comenta nimic despre revoluție.

– V-ați dorit, totuși, ca ziarist, să vorbiți despre aceste lucruri cu el?

– Nu, nu mi-am dorit o astfel de discuție pentru că îl cunoașteam foarte bine pe Gheorghe Tănase și știam că nu mi-ar fi răspuns nimic. O să-ți povestesc însă o ciudățenie, dacă tot ai adus vorba de Ceaușescu. Nicolae Ceaușescu făcea dese vizite la Ialomița. Chiar ultima vizită în țară, înainte de a muri, a fost tot la Ialomița, pe 1 octombrie 1989. Și prima lui vizită ca secretar general al partidului a fost tot în Ialomița, la un IAS care se numea Gheorghe Doja, cred că în 1965. Cum s-a putut închide cercul vizitelor lui Ceaușescu, tocmai aici, în Ialomița! Eu eram prezent la aceste vizite pentru că răspundeam de partea artistică. Pregăteam lăutarii care să-l întâmpine, fetele în costume naționale care-i ofereau colaci și sare, flăcăii frumoși din spatele lor.

La această ultimă vizită a lui Ceaușescu la Slobozia, am avut și incidente. M-am trezit că aceia care cântau nu aveau pantofii făcuți și a trebuit să luăm măsuri, să le facem pantofii; unul era nebărbierit și a trebuit să îl trimitem să se bărbierească rapid. Am fost atunci la Țăndărei, la fabrica de zahăr. Locul în care trebuia să ajungă Ceaușescu să întâlnească oamenii de la fabrică era sub un măr mare. Tocmai acolo se încrucișau niște alei. Era vremea fructelor, dar mărul avea puține mere, așa că am adus mere din altă parte și le-am agățat acolo, pe ramuri. Pentru că pomul era puțin cam trecut, s-a suflat vopsea verde cu o pompă peste crengi.

– Să ne întoarcem la Gheorghe Tănase. A devenit la un moment dat bolnav?

– Nu părea a fi bolnav. Era demn, nu se plângea, dar se simțea că are o mare suferință la genunchi. Ajunsesem să nu-l mai pot lua cu mașina, pentru că nu mai putea urca. Am vrut să îl aduc iarăși la Vaslui, la Festivalul Umorului din 2012, dar n-a mai vrut să vină. A spus că nu mai poate sta mult timp nemișcat pe locul din mașină.

– Povestiți ultimele întâlniri pe care le-ați avut cu Gheorghe Tănase.

– Ultima dată l-am văzut cu mult timp înainte de a muri. Întrerupsesem orice legătură în ultima vreme pentru că Tănase voia așa. Cred că a început să simtă că boala îl doboară și că nu mai era stăpân pe el din această cauză. Cred că avea o reținere să fie văzut în situația neplăcută de a fi bolnav și, încetul cu încetul, i-a îndepărtat pe toți oamenii care îl frecventau. Eu rămăsesem ultimul. Dar odată, când m-am dus să o ajut pe doamna să cumpere un frigider, să o duc la supermarket și să-i aduc frigiderul, atunci, în acea zi, l-am văzut cum a privit către mine într-un mod foarte neprietenos. L-am întrebat ceva și nu mi-a răspuns. Atunci mi-am spus că se întâmplă ceva. Era jos, stătea pe o canapea, cu mâinile în față și privea către mine. Eu meșteream ceva la un video, o ajutam pe doamna să învețe să lucreze la el, și când am întors capul, am simțit că mă înțeapă cu privirea. M-am mirat și m-am întrebat ce se întâmplă. Am plecat și, după un timp, m-am dus cu împărțitul la el. Eu și soția mea obișnuiam ca, la pomenirea morților, de moși, să ducem la familia Tănase două dintre cele două farfurii, cele pentru tatăl și mama mea. Eu aprindeam lumânările, iar el venea imediat în bucătărie din sufragerie și era foarte atent cu mine. “Ce mai faci, domnu’ Stoian?”, spunea, apoi, după ce terminam cu împărțitul, mă invita să bem o țuică sau să jucăm o tablă. De data asta, l-a strigat doamna ca de obicei, că el trebuia să-l primească: «Tănase, vino, că a venit domnul Stoian cu împărțitul!” L-a luat, nu m-a privit deloc, l-a pus pe masă și mi-a întors spatele fără să-mi spună nimic. Nu mi-a zis nici să bem țuică, nimic… Nu știu ce s-a întâmplat. De fapt, cam așa făcuse cu toți, ca să fie lăsat în pace, ca să nu fie văzut în situația de neputință în care se afla. Mi-am dat seama că nu dorește să mă mai vadă. Deși doamna Tănase îmi spunea, atunci când ne întâlneam pe stradă: “Dar mai veniți și pe la soțul, că este singur”. Aș mai veni eu, dar cred că nu mai are chef de mine, îi spuneam.

«Era dur, dar cu măsură și cu grija de a nu umili oamenii»

– Ce a reprezentat Gheorghe Tănase pentru dumneavoastră?

– Nu pot să spun că a însemnat al doilea tată și nici o persoană oficială, pentru că au fost foarte multe momente și foarte mulți ani în care el față de mine nu a fost un oficial. Gheorghe Tănase a fost omul de la care am învățat foarte multe, mi-a arătat ce trebuie să facă cineva în viață, cum trebuie să se comporte pentru a-și atrage admirația celor din jur și respectul lor. Am învățat că trebuie să fii harnic și dăruit muncii tale, așa cum a fost el. Este foarte interesant că, în întâlnirile noastre, el nu prea era interesat să discute politică, așa că vorbeam numai despre sport și despre Vaslui. Ne aminteam de toți oamenii pe care îi cunoșteam și eu și el, despre CAP-urile, fabricile din Bârlad și Vaslui, care crescuseră sub atenția lui. Era mai puțin interesat de viața din Slobozia, unde trăia acum, decât de Vaslui. Îi plăcea să rememoreze episoade ale vieții sale în Vaslui. Mi-am dat seama că Vasluiul a însemnat atât de mult pentru mine în momentul în care am ajuns în Ialomița, și am spus-o și o spun mereu: oameni mai cumsecade decât moldovenii nu există, iar Gheorghe Tănase a fost foarte atașat de orașul Vaslui, chiar mai mult decât mine. Și vreau să vă mai spun că erau foarte mulți oameni de la Vaslui care îi făceau vizite la Ialomița.

– Probabil că aceștia erau foști subalterni. Cum se purta Gheorghe Tănase cu oamenii atunci când era prim-secretar.

– E o întrebare bună. Eu sunt adeptul ideii că un șef își devoalează cel mai convingător caracterul, felul de a fi, atitudinea sa față de maniera în care pot fi rezolvate sarcinile de serviciu și, până la urmă, educația sa, prin modul – sau, și prin modul – în care se poziționează față de subalterni. Ei bine, un prim-secretar de pe vremuri era, desigur, șeful suprem al județului și, astfel, putea să se îmbete cu credința că trei-patru sute de mii de oameni îi sunt subalterni, ca să nu zic supuși. Să știți că în unele județe lucrurile erau chiar așa înțelese. Cu Gheorghe Tănase era altceva. El era foarte sever, dar drept. Era dur, dar cu măsură și cu grija de a nu umili oamenii. Era extrem de serios în muncă și, din această perspectivă, era un foarte bun exemplu și, în mod nerostit, pretindea ca exemplul său să fie urmat. Pot să afirm că oamenii din subordinea sa directă, colaboratorii săi, munceau și îi îndeplineau dispozițiile nu de frica lui, ci din convingerea că așa trebuie făcut, că așa e bine. El nu glumea cu oamenii, nu se întindea la vorbă multă, la comentarea unor nesfârșite variante de a rezolva ceva. Nu, dispozițiile lui erau precise, rostite tăios și cu vorbe puține. Oamenii se obișnuiseră cu el și, chiar dacă se simțeau prea mult ținuți din scurt, lucrau din convingere.

Florinvs 22.02.2018 21:20:18

Cea mai mare „pedeapsă” pe care o aplica unui subaltern era aceea de a-l critica de față cu alții, cât mai mulți. Era un fel al lui de a „globaliza” critica, de a prinde în plasa acelei critici cât mai mulți oameni, care se simțeau, cum se spune, cu musca pe căciulă. Interesant este faptul că, deși se purta atât de dur, nimeni nu zicea despre el că este un om rău. Asta este o afirmație pe care o susțin cu tărie, dar recunosc că nu-mi explic de ce lucrurile se petreceau astfel.

Era de o corectitudine fără cusur. Nu s-a putut afirma niciodată că l-ar fi văzut cineva că vine de pe teren, din județ, cu ceva cadouri în portbagajul mașinii, adică alimente, vin, fructe, mă rog, știți cum era pe vremea aceea, dar, desigur, nici acum nu s-a schimbat mare lucru, de pe teren se vine cu de toate. Nu, el nu admitea așa ceva și nostim este faptul că șoferului pe care-l avea îi atrăsese atenția să nu profite și să nu ia ceva de pe la CAP-uri și IAS-uri. Șoferului bineînțeles că nu-i convenea prea tare chestia asta, ceilalți șoferi ai șefilor făceau și haz pe seama lui. Plus că trebuia să vină la serviciu zilnic cu costum și cravată, proaspăt bărbierit și bine dispus, dar asta numai așa, fiindcă nu-și putea permite să facă glume cu „șeful”.

– Ați participat și la petreceri împreună. Cum se comporta?

– Nu era, cum s-ar spune, un petrecăreț. Avea însă grijă să nu adopte o atitudine care să le taie pofta de distracție celorlalți. Bineînțeles că nu toată lumea se simțea relaxată cu dumnealui de față. El nu era un consumator „serios” de alcool și se abțineau de la băutură în exces toți bărbații prezenți. Cea mai mare ”nenorocire” era însă faptul că, în sala de petrecere, fumatul era cu desăvârșire interzis și, în special pe la revelioane, fumătorii stăteau pe afară, în frig, ca să tragă o țigară. El nu mai fuma, dar fusese un fumător convins. Fuma țigări Aroma, fuma chiar mult, până a reușit să renunțe la viciu și să se transforme într-un mare dușman al țigărilor. În sfârșit, la petreceri dansa, și nu dansa chiar rău, deși se înțelege că nu prea avea prilejul să exerseze. Rămânea în dans numai când erau melodii mai lente, îi era teamă de ridicol și nu se lansa în bâțâieli de astea mai tinerești. Nu scăpa niciun revelion, participa în fiecare an la acest gen de petrecere și se retrăgea destul de repede, cel mai târziu pe la două dimineața, conștient fiind că abia după plecarea lui oamenii se eliberau de inhibiții și se distrau în voie. Avea obiceiul să nu rateze niciodată ziua de 8 Martie, când se îngrijea să organizeze petreceri cât mai frumoase pentru „tovarășele femei”. De regulă, „maestrul de ceremonii” eram eu și îi învățasem dorințele și obiceiurile, astfel încât să fie bine organizate aducerea felurilor de mâncare, repertoriul orchestrei, jocurile distractive, mersul tombolei și altele. Nu mă simțeam umilit că mă ocup de astea, aveam timp să mă distrez și eu cu soția în voie, de fapt îmi plăcea să conduc chestiile alea, adică „să mă dau mare”. Știți, eu sunt oltean și oltenilor le place să iasă în evidență.

– Era un om credincios?

– Nu am pătruns niciodată în această intimitate de conștiință. Cred mai degrabă că era detașat de postura practicantului religios ori, poate, credea într-un Judecător Suprem, la care voia să ajungă fără intermediari – preoți și biserică. Niciodată nu l-am văzut făcându-și cruce, dar înțelegeam că nu se împotrivea ca oamenii din jurul său să fie credincioși. De altfel, soția lui, doamna Flori, era foarte credincioasă și știu că își putea manifesta în voie toate câte le presupuneau obiceiurile și practicile religioase.

„Refuza să comenteze știrile proaste, derapajele de orice fel, inspirate și alimentate de așa-zisa noastră democrație”

– După revoluție, când s-a stabilit la Slobozia, și-a manifestat cumva intenția de a reveni, într-un fel sau altul, în politică?

– Doamne ferește! L-au căutat unii și i-au propus să fie consilier județean sau local, să-l pună pe tot felul de liste, dar s-a împotrivit cu mare hotărâre. Nici nu voia să audă. Nu l-am putut face să participe la niciun fel de adunare. Odată, m-am și supărat pe el. Era în anul 2011. Scrisesem o carte despre istoricul unui oraș din Ialomița, Țăndărei, și primăria de acolo a vrut să organizeze o lansare mai deosebită. Ar fi vrut toată lumea să participe și domnul Tănase. Știau că sunt în relații bune cu el și au insistat să-l conving să vină. Primarul chiar lansase zvonul că va veni și Tănase la lansare, astfel că a avut o participare de excepție la eveniment. Dar el nu a vrut să vină și mie nu mi-a căzut tocmai bine chestia asta. Citea însă ziarele locale, îi plăcea să știe ce se întâmplă în județ, dar refuza să comenteze știrile proaste, derapajele de orice fel, inspirate și alimentate de așa-zisa noastră democrație. Am vrut să-l mai scot, să-l mai plimb prin județ, dar s-a împotrivit fără explicații. Cât a fost mai sănătos, în primii ani de când a venit la Slobozia, îi plăcea să iasă la piață, piața fiind foarte aproape de noi, apoi s-a atașat foarte tare de cățelușul său, Tomiță, pe care îl plimba în fiecare dimineață într-un parc din apropiere. Dar cel mai mult timp petrecea acasă, în apartament, privind la televizor numai la emisiunile de știri și cele sportive.

– Care credeți că a fost cea mai mare bucurie sau realizare pe care a avut-o Gheorghe Tănase în viață?

– Nu cred că pot răspunde la întrebarea aceasta. Era un om care se exterioriza foarte rar, avea intimități care nu se devoalau complet niciodată. Îl ghiceai numai când era supărat, am spus supărat, nu nervos, fiindcă părea că nu se enervează. Era foarte stăpân pe el. Bucurie? Ce bucurie? Nu știu să fi avut, nu ne lăsa să vedem asta la el. Și totuși, să nu credeți că vreau să spun vorbe mari, dar cele mai mari bucurii ale lui erau numai cele legate de munca sa, de succesele sale, de asigurarea binelui pentru cei din jurul său. Era omul care se atașa de locul unde muncea. M-am convins de asta fiindcă l-am putut descifra în două județe. La fel se atașase și de Vaslui, și de Ialomița. Avea obiective în munca sa, nu se lăsa antrenat de fleacuri. La Ialomița, în ultimii ani, l-am văzut de câteva ori trăind mici bucurii. Asta s-a întâmplat când a intrat prima dată în apartamentul pe care i-l pregătisem la Slobozia. Aa, să nu uit, a fost în cea mai bună dispoziție când și-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, de care am mai povestit. Eram în vizită mai multe familii și pentru prima dată l-am văzut și l-am auzit spunând glume. Ni le citea făcând mare haz. Ne-am mirat toți fiindcă nu-l credeam în stare de asemenea efuziuni. Da, atunci cred că l-am văzut cu adevărat fericit.


Ora este GMT +3. Ora este acum 07:36:43.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.