Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Generalitati (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=503)
-   -   Povesti cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=4538)

adorcrysti 31.01.2009 21:45:33

- Scoală-te, Iuliu, e vremea să mergem la biserică, spuseră părinții.

- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puțin și începe slujba.

- Nu am fost și ieri? Ce, dacă ar fi ținut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceți-vă voi.

- Am spus să te scoli. Te îmbraci și mergem, spuse tatăl autoritar.

- Ar fi trebuit să nu vă las aseară să stați atâta la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forța. Vino când te trezești, noi plecăm, spuse mama…

***



Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinții? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, își puse cizmele și ieși pe ușă. Nu avu răbdare să aștepte liftul, coborî scările în fugă și ieși din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puțin de mers când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă școală. Dar, școala nu mai era… În locul ei era o groapă mare, plină de noroi înghețat.

Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet ca să nu alunece. Băiatul îl întrebă:

- Nu vă supărați, știți cumva ce s-a întâmplat cu școala? E școala mea, e școala unde învăț?

Nu primi nici un răspuns. „O fi surd…”, se gândi Iuliu. Din direcție inversă se apropiau doi tineri, ținându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.

- Știți cumva ce e aici? Ce s-a întâmplat cu școala? Săptămâna trecută era aici…

Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanță.

- Hei, ce e cu voi, ați asurzit? Nu mă mai aude nimeni? - strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.

În câteva secunde însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui… Copacii din fața bisericii la locul lor… Dar în locul bisericii o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul școlii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la ușa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul și urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi frați gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu în ușă, dar degeaba. Bătu și mai tare, fără niciun rezultat. Începu să lovească ușa cu picioarele, așteptând ca măcar vreun vecin să deschidă ușa și să îl întrebe de ce face gălăgie. Dar, deși picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în ușă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.

Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift vecinii, doi tineri căsătoriți de curând.

- Stați o clipă, vă rog, strigă Iulian.

Dar ei intrară în lift și liftul coborî spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărți lipseau. Nu își dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care de obicei vedea școala și, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieși pe hol, și iarăși auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că și mai multe cărți lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, așa că întredeschise ochii și văzu cum o mână mare ieșea din televizor și strângea cărțile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieși din nou și se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.

- Nu, icoana nu – strigă Iulian, dar mâna înșfăcă repede icoana și o trase înăuntrul televizorului.

Copilul fugi în camera lui. Și de acolo lipsea o icoană. Copilul se puse în genunchi și se rugă cu inima plină de tristețe:

- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…

Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.

Dimineața nu mai vroia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte colinde, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine primul colind, că auzi, ca prin vis ușa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi, și văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.

- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.

- M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.

Iulian era foarte emoționat. Își privi părinții fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărțile la locul lor. Se uită pe geam, și văzu și școala, și crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…

- Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu taică-tu, zise mama, cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, și ție, și lui… De asta ai și avut notele astea slabe în ultima vreme…

- Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie așa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărțile… Bine că nu v-a furat și pe voi, nu-i așa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.

- Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii dacă nu atunci? Ca să stați toți acasă și biserica să fie plină doar cu oameni mari…, spuse mama, oftând.

- Dar, o să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu și vă pierdeam și pe voi, pierdeam totul… Uite, o să încerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puțin la televizor.

- Să te cred? – întrebă mama.

- Să mă crezi. Nu vreau să-l mai las pe hoțul ăsta să îmi fure timpul…

adorcrysti 31.01.2009 21:46:47

De când mămica lui murise, copilul își dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o boală ciudată și murise în câteva zile, fără ca nimeni să se fi așteptat la așa ceva. Doctorul din satul lor fusese plecat pentru o vreme, și nimeni nu își dăduse seama că starea mamei era atât de gravă încât avea neapărată nevoie de medic. De fapt toți așteptau întoarcerea doctorului, în care aveau mare încredere, pentru că era vestit în tot ținutul. Dar doctorul a ajuns prea târziu, cu câteva minute înainte ca femeia să moară. Murise însă liniștită, pentru că fusese spovedită și împărtășită.

Ani de zile copilul se gândise să devină doctor. Până când, într-o noapte, a avut un vis…

***

Străbătuse alături de un bărbat un drum lung prin deșert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând prin sat, vedeau tot felul de bolnavi, de șchiopi, de ciungi, de orbi, de surzi… Erau prea obosiți ca să plece mai departe, așa că s-au hotărât să rămână peste noapte în sat. Când au intrat într-o casă de oaspeți, gazda le-a spus: „Satul nostru îl așteaptă pe Marele Doctor. Ați auzit ceva, se apropie de noi?”

Musafirii nu dăduseră niciun răspuns. Copilul tăcu, gândindu-se că dacă ar spune că nu știe nimic de vreun mare doctor ar fi putut să îl întristeze pe cel care îi primise cu atâta bunăvoință la el în gazdă.

Dimineața, când să își ia rămas bun, călătorii îi văzură pe cei patru copii ai gazdei. Cele trei fete se jucau pe iarbă, dar copilul cel mai mare, un băiat frumos, stătea pe un scaun.

- E orb, le explică gazda, nu vede nimic…

- Îmi pare rău, tare rău, spuse copilul.

Îi era tare milă de băiatul orb, așa că spuse:

- Of, dacă aș putea, i-aș da eu unul din ochii mei.

Străinul care îl însoțea îl întrebă în șoaptă:

- Ești sigur?

Copilul întrebă:

- Da, sunt sigur, dar…

- Fie cum vrei tu, spuse Străinul. Îl atinse ușor pe față și copilul își dădu seama că nu mai vede bine. După câteva clipe, copilul vru să deschidă ochii, dar își dădu seama că ochiul stâng avea pleoapele lipite. Privind cu dreptul, îl vedea pe copilul care înainte fusese orb sărind de bucurie.

- Văd, văd, văd…, striga acesta.

- Ești sigur că vrei ca ochiul tău să rămână la el? – îl întrebă Străinul.

- Ce să zic… Da, vreau, spuse copilul cu hotărâre.

- Să mergem atunci, spuse Străinul. Și porniră la drum.

La ieșirea din sat, văzură o casă dărăpănată. În fața ei era un copil care se străduia să bea apă din găleata aflată pe marginea fântânii, dar îi era foarte greu, pentru că nu avea mâini. Copilul îl privi în ochi pe Străin, și spuse cu voce tare:

- Dacă aș putea, i-aș da una din mâinile mele.

- Dă-i-o pe care vrei, îi spuse Străinul. Copilul întinse mâna stângă. Străinul îl trase de ea, și mâna se desprinse din umăr, fără mare greutate.

- Eu o iau înainte, spuse copilul, nu vreau să știe că e de la mine.

Copilul făcu câțiva pași, apoi se ascunse după un copac. Îl văzu pe Străin cum apropie mâna de copil, și mâna se lipi imediat. Copilul o mișca, nevenindu-i să creadă ochilor.

Străinul își continuă drumul. Copilul veni lângă el și spuse:

- Dacă aș putea, mi-aș da și viața pentru ceilalți.

- Când te-am întâlnit, mi-ai spus că îți dorești să devii doctor. De asta am venit prin acest sat… Altfel… Uite, pentru că ai spus asta, ne vom schimba drumul. Plecăm în altă parte. Dar va fi mult mai greu decât până acum. Nu avem decât puțină hrană la noi și avem de mers vreme de patruzeci de zile.

- Mergem, mergem… Cu tine îmi este bine oriunde aș fi.

Și au plecat… Și au mers departe, departe. Au urcat stânci, au mers prin ploaie, le-a fost foame, le-a fost sete, dar mergeau înainte. Când copilul simțea că nu mai poate, îl privea pe Străin și sufletul său se umplea de putere.

Au mers până când au ajuns într-un sat cu case mari, bine îngrijite. Au bătut la prima poartă:

- Ziua bună, oameni buni, ne dați și nouă ceva de mâncare? – întrebă Străinul.

Nimeni nu îi răspunse, însă.

- Ce e cu ei, nu aud? întrebă copilul.

- Ba da, aud… Dar nu sunt primitori de străini.

- De ce? Până acum ne-au primit toți, chiar și cei săraci. Iar aceștia, care cred că au de toate…

- Aceștia au inima bolnavă, spuse Străinul. Nu iubesc, nu știu să iubească.

- Îi pot ajuta? Ce să fac pentru ei?… Dacă le-aș da inima mea, aș muri, nu-i așa? - întrebă copilul. Și nu aș putea ajuta decât un singur om. Eu aș vrea să-i ajut pe mulți, zise copilul, privindu-l pe Străin.

- Dă-i fiecăruia o bucățică din inima ta.

- Cât de mare?

- Vei simți tu, unii vor avea nevoie de o bucată mai mare, alții de alta mai mică.

- Bine, zise copilul. Așa am să fac.

Copilul intră în curte, timid. Primul veni spre el un bărbat cu o față aspră care ducea o scară în spate. Înainte să îi spună ceva copilului, acesta îi aruncă în piept o bucățică din inima lui. Bărbatul se schimbă, brusc, la față. Privirea îi deveni senină.

- Avem oaspeți, oaspeți de seamă, strigă către cei din casă. Bine ați venit la noi, le spuse musafirilor.

Copilul se întoarse spre Străin și îi zâmbi.

- Bine v-am găsit, spuse Străinul.

- Nu știu ce s-a întâmplat, v-am văzut la poartă de când ați venit, dar eram prins cu treburile, zise gazda.

Soția îi privea pe fereastră, mirată. Copilul se apropie de ea și îi aruncă o bucățică din inima lui. Femeia văzu cum copilul aruncă ceva înspre ea, dar nu își dădu bine seama ce s-a întâmplat. Simțea doar o căldură în piept. Și ieși să îi primească pe oaspeți.

Copilul îl întrebă pe Străin:

- Mai sunt mulți pe care i-aș putea ajuta? Simt o dorință din ce în ce mai mare de a da o parte din inima mea și altora…

- Nu vrei să mănânci mai întâi? Ți-e foame, doar…

- Mâncăm după aceea, spuse copilul.

- Du-te singur, îi spuse Străinul. Știi ce ai de făcut. În satul acesta aproape toți suferă de aceeași boală. Puțini au inima sănătoasă. Tu îi poți ajuta și pe ceilalți să iubească…

Copilul plecă. Merse din casă în casă. Peste tot era întâmpinat cu răceală. Dar, când pleca, oamenii nu voiau să se mai despartă de el. Ceva însă se întâmpla. Pe măsură ce ajuta mai mulți oameni, el îmbătrânea. Spre seară, arăta deja ca un bătrân de șaptezeci de ani. Mergea din ce în ce mai greu. Ajunse la prima casă din sat, la casa la care îl lăsase pe Străin. Intră, văzu mulți oameni la masă, dar Străinul plecase. Încercă să intre în vorbă cu gazdele, dar acestea nu îl recunoscură. I-a întrebat:

- Știți cumva, a trecut pe-aici un om străin de aceste locuri?

- Da, a trecut de dimineață. A plecat apoi repede, s-o fi dus să îl caute pe copilul cu care venise. A lăsat însă o scrisoare, a spus să o dăm celui care va întreba de el, zise bărbatul, întinzând scrisoarea bătrânului. Acesta luă scrisoarea, privindu-l pe bărbat în ochi. Bărbatul tresări, i se păru că a mai văzut acei ochi, dar nu își dădu seama când anume.

Bătrânul începu să citească:

„Copile, ai vrut să ajuți bolnavii și te-am ajutat. Ai dat mâna ta, ochiul tău altora. Acum le-ai primit înapoi”. Bătrânul își dădu seama că începuse să vadă și cu al doilea ochi și mâna stângă i se mișca de parcă nu i-ar fi lipsit niciodată. „Ai vrut însă mai mult, așa că te-am adus la oamenii care au cele mai mari suferințe. La cei sănătoși la trup, dar cu inima bolnavă. Și i-ai ajutat. Dăruind, ai dobândit… Privește spre pieptul tău. Inima e la locul ei, dar e mai mare. Cu cât ai dat mai mult, cu atât a crescut mai mult. Pentru că pe Mine M-ai primit în ea. Puterea Mea este puterea iubirii, puterea care biruie orice boală și orice neputință. Puterea iubirii biruie moartea, pentru că Eu am biruit moartea. Alege, deci, ce fel de bolnavi vrei să ajuți, pe cei bolnavi la trup sau pe cei bolnavi la suflet. Orice ai alege, Eu voi fi cu tine. Și îți vei da seama că nu am plecat de lângă tine, pentru că Mă vei simți în inima ta…”

Bătrânul plângea, și abia mai putea citi din cauza lacrimilor. Plângea, și simțea cum inima îi arde în piept…

***

Copilul se sculă din somn brusc. În cameră era foarte frig, focul din sobă se stinsese. Dar inima îi bătea în piept cu putere. Și își aminti visul… Privi apoi spre icoană și recunoscu chipul Străinului…

Ani de zile l-a tot frământat visul acela. L-a frământat până ce a ajuns preot. L-a frământat și după aceea, până când a ajuns la bătrânețe. Și, în toată viața lui, a simțit că inima i-a rămas plină de iubire pentru ceilalți. Pentru că Îl primise în ea pe Cel ce este Iubire…

adorcrysti 31.01.2009 21:47:24

Profesoara de religie a plecat din clasă. Fiind pauză, clasa a fost inundată de gălăgie. Doar trei elevi, care erau și vecini de bloc, Ioan, Alexandru și George, păreau impresionați de prima lor oră de religie. Ceilalți începuseră să se joace…

- Eu o să îi rog pe părinți să mă ducă duminică la biserică. Dacă biserica e Casa Domnului, înseamnă că e mare lucru, spuse Ioan. Dacă e așa cum a spus profesoara, și în biserică vin îngerii și sfinții, chiar dacă nu îi vedem, e mare lucru.

- Pe mine mă duc părinții în fiecare duminică la biserică, așa că o să ne vedem acolo, spuse Alexandru.

- Cum e, îți place? – întrebă Ioan, curios.

- Da, îmi place.

- Și vezi îngerii?

- Nu, nu îi văd, dar știu că sunt acolo.

- Dacă îți place și ție, să îmi spui, interveni George. O să mă duc și eu odată, să văd cum e. Dar nu acum, că nu vreau să pierd ultimul episod din serialul meu preferat de desene animate. Mă duc data viitoare.

- Hai acum, cu noi, zise Ioan. Pe mine m-a făcut tare curios profesoara… Părinții mei nu merg la biserică, iar eu nu am fost decât o singură dată, cu bunicii. Dar eram mic atunci și nu îmi prea amintesc cum a fost.

- Nu suntem noi mușchetari? Toți pentru unul, și unul pentru toți! Vino cu noi, George. E mai frumos să mergem împreună.

- Nu știu dacă mă lasă părinții… O să văd, poate ajung, dar nu sunt sigur, răspunse George, nevrând totuși să piardă desenele animate preferate.

Biserica nu era aproape de blocul lor. Duminica, la începutul slujbei, Ioan și Alexandru s-au întâlnit în biserică. Înainte de a merge să se împărtășească, Alexandru i-a spus lui Ioan:

- M-am rugat lui Dumnezeu să vă întâlnesc pe amândoi aici. Mă bucur oricum că ai venit tu.

- Mai e mult din slujbă?

- Nu, să nu pleci, că după ce mă împărtășesc nu mai durează mult.

După ce s-a împărtășit, Alexandru l-a văzut și pe George lângă Ioan.

- Cum s-au terminat desenele, m-am încălțat imediat și am venit și eu. Bine că nu s-a terminat totul…

- Da, bine că nu s-a terminat, spuse Ioan.

După slujbă, băieții s-au dus fiecare la casa lui. După-masa, s-au întâlnit în parcul de lângă blocul lor, pe terenul de fotbal. Până să se strângă și alți copii, cei trei prieteni au început să vorbească despre slujba de dimineață:

- Ce să zic, a fost puțin cam lungă, dar mi-a plăcut, spuse Ioan.

- Ce ți-a plăcut cel mai mult? îl întrebă George.

- Mi-a plăcut preotul mai înalt, care semăna la față cu sfântul din stânga iconostasului.

- Care preot mai înalt, că a fost un singur preot, zise Alexandru.

- Ai orbit? Cum să fie un singur preot? Au fost doi, spuse Ioan, ridicând vocea.

- Doi au fost în mintea ta, zise George. A fost unul singur, nu-i așa?

- Unul a fost, normal, că e biserică mică, spuse Alexandru. Doar la bisericile mari sunt doi sau trei…

Ioan era din ce în ce mai supărat. Nu îi plăcea să fie contrazis, când el văzuse bine că sunt doi preoți - unul mai înalt și bătrân, iar celălalt, mai scund și tânăr. Au început să joace fotbal. Ioan stătea într-una din porți, dar nu era atent la joc. După ce a primit patru goluri, a plecat supărat în fugă spre biserică, fără să le spună celorlalți nimic.

Prietenii lui s-au gândit că a plecat acasă, de supărare că luase cele patru goluri atât de repede…

Dar Ioan plecase la biserică. Ușa era deschisă și a intrat înăuntru. S-a dus la altar, a ciocănit la ușa din stânga, acolo unde se dădeau pomelnicele. Părintele cel înalt l-a întrebat:

- Ce e cu tine, băiete?

Ioan se uita cu atenție la fața părintelui și se miră și mai tare de asemănarea cu sfântul din icoana mare de pe iconostas. Se gândi: „Părintele ăsta e tare ciudat… L-a pus pe pictor să îl picteze în icoană… Ciudată treabă…”

- Spune, Ioane, ce vrei?

- Nu vă supărați că vă întreb, dar câți preoți are biserica asta, unul sau doi?

- Unul. Dar de ce întrebi?

- Nu contează, iertați-mă, spuse Ioan, supărat.

Când să iasă din biserică, auzi vocea femeii care făcea curat în biserică:

- Ce cauți aici? Te pot ajuta cu ceva?

- Ce să caut? Am venit să vorbesc puțin cu părintele.

- O să vină imediat, că are un botez. Stai puțin, o să ajungă în câteva minute.

Dar Ioan ieși din biserică. Pe scări se întâlni cu preotul scund, pe care îl văzuse și dimineață.

- Părinte, nu vă supărați, părintele cu care am vorbit acum, care e în altar, e tot de la biserica noastră? A fost și dimineață aici?

- Ce părinte? Dimineață nu a mai fost nimeni, am slujit singur. Ia să vedem.

Părintele se apropie cu pași repezi spre altar, vrând să vadă cine intrase acolo fără permisiunea lui.

Dar în altar nu era nimeni.

- Îți arde de glume, copile? Nu e frumos să râzi de preoți… Stai aproape? Nu te-am mai văzut pe la biserica noastră.

- Nu, nu m-ați mai văzut…

- Cum te cheamă?

- Mă cheamă Ioan. Și cred că o să mă mai vedeți, spuse copilul, ieșind pe ușă afară.

Ajuns acasă, i-a rugat pe părinții lui să o sune pe învățătoare, pentru a-i cere telefonul profesoarei de religie. Învățătoarea, amabilă, le-a dat numărul acesteia.

- Doamna profesoară, spuse Ioan cu o voce tremurândă, e așa cum spuneți dumneavoastră… În biserică sunt și sfinți și îngeri. Eu, eu am văzut un sfânt. Un sfânt care mi-a spus pe nume… Dar colegii mei nu mă cred. Dar nu-i nimic, eu știu bine ce am văzut… Da, o să mai merg la biserică…

adorcrysti 31.01.2009 21:48:37

Venind de la biserică, copilul o întrebă pe bunică:

- Spune-mi, te rog, am auzit și azi viața unui sfânt monah povestită de preot. Săptămâna trecută, la fel. De multe ori am auzit vieți ale sfinților care au fost monahi. Și am înțeles că oamenii care se călugăresc vor să se mântuiască, să trăiască pentru Dumnezeu. Dar nu înțeleg un lucru. Ce rost are familia? Spune-mi, bunico.

- O să îți spun diseară, înainte să te culci. O să îți spun o poveste care o să te ajute să înțelegi cât de frumoasă e familia.

- Abia aștept…

***

Undeva, departe, foarte departe de ținuturile în care trăiau oamenii, era un ținut foarte frumos, în care trăiau vulturii aurii. Erau păsări mari, frumoase. Li se spunea vulturi aurii pentru că aripile lor străluceau puternic în bătaia soarelui. Nu aveau toate penele de această culoare nobilă, ci doar penele de pe o aripă. Nu amândouă aripile străluceau, numai una – la masculi, aripa dreaptă, iar la femele aripa stângă. An de an, pe măsură ce puii creșteau, și aveau la rândul lor alți pui, părinții bătrâni plecau în ultima lor călătorie: zburau zile îndelungate pentru a ajunge la Muntele Liniștii. Acolo unde muriseră și părinții lor. Și părinții părinților lor… Se mai spune că, după moarte, aurul de pe aripi se întindea peste tot, transformând trupurile în mici statui. Și, ajungând aici, vulturii își puteau vedea statuile părinților lor, și pe ale părinților părinților lor…

Se spune că, într-un an, ultima călătorie a păsărilor fost cât se poate de tristă: oprindu-se să doarmă peste noapte, vulturii au fost prinși, printr-o meșteșugită cursă, de niște țărani care voiau să se îmbogățească vânzând penele care străluceau ca soarele. Se așteptau să ia un preț foarte mare… Până atunci, doar un singur vultur auriu mai fusese prins. Țăranul care îl prinsese îl vânduse unui boier, și boierul se pregătea să se târguiască cu împăratul însuși pentru această pasăre rară. Dar, până să apuce să fie vândut a doua oară, vulturul auriu a dat semne că se apropie de moarte. Nu mai putea da din aripi, zăcea lipsit de vlagă. Și, supărat că nu mai putea vinde pasărea muribundă împăratului, boierul poruncise ca trupul păsării să fie aruncat în foc… Nu după multă vreme însă, muri și boierul. Conacul său a luat foc, nimeni nu știa cum, și boierul nu avusese timp să iasă afară. Trupul său a ars asemenea vulturului pe care vroia să îl vândă împăratului.

Țăranii știau că vulturii prinși zburau pe ultimul lor drum și își dădeau seama că nu mai aveau mult de trăit. Nu voiau ca păsările să moară înainte de a fi vândute, dar nici nu voiau să riște. Așa că se gândiseră să se îmbogățească vânzând penele aurii ale păsărilor pe care le prinseseră.

Fiindu-le teamă să omoare păsările, ca nu cumva să aibă parte de o moarte năpraznică – așa cum avusese boierul –, s-au gândit că cel mai simplu e să taie doar aripa aurie a fiecărei păsări. Așa au făcut… Unii vulturi, mai puternici, au reușit să îi lovească cu ciocurile lor tari ca fierul și au plecat în zbor spre Munte. Dar cei mai mulți au simțit cum fierul rece al cuțitelor le tăia aripa aurie…

Țăranii au terminat treaba și au plecate spre casele lor, cu gândul la mulțimea de bani pe care aveau să o primească. Nu știau, săracii, că împăratul, mirat că boierul murise ars în foc – în același fel în care murise și vulturul pe care i-l promisese împăratului – și supărat că nu reușise să cumpere vulturul de la boier, dăduse o lege ca toți cei care prindeau vulturi aurii să fie pedepsiți cu tăierea mâinilor…

Ce s-a întâmplat însă cu vulturii cu aripile tăiate? Cei mai slabi au murit imediat. Unii au încercat să zboare, cu o singură aripă, dar nu au reușit. Cu cât se zbăteau mai tare, cu atât pierdeau mai mult sânge…

O pereche de vulturi stăteau, unul lângă altul, și se gândeau cu tristețe: „Ce vor spune puii noștri când vor ajunge, pregătiți de moarte, la Muntele Liniștii și nu vor găsi trupurile noastre? Trebuie să plecăm de aici. Dar cum…?”

Sprijinindu-se unul de celălalt și gândindu-se la puii lor, cei doi vulturi au simțit cum suferința începe să li se aline. Și, stând așa, așteptând parcă să le crească aripi, ei au simțit că durerea li se preschimba în putere. Da, da, chiar așa: stând lipiți unul lângă altul, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare așa; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce. Și, după ei, s-au ridicat și celelalte perechi. Zburau încet, dar zburau. Și încet-încet au ajuns la capătul drumului. La Muntele Liniștii…



***



- Adică asta e familia, bunico, un zbor în viață?

- Da, un zbor spre Dumnezeu. Unul lângă altul, umăr lângă umăr. Sau aripă lângă aripă. Important e să ajungi la Dumnezeu. Acolo unde ajung și cei care aleg calea monahală…

adorcrysti 31.01.2009 21:49:12

Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri un țăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Țăranul acesta era văduv și nu avea copii. Banii erau foarte mulți, și el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalți oameni din sat.

Satul cu oameni modești se transformase într-un sat cu oameni bogați. Ca să își cheltuiască banii, ei au început să își cumpere tot felul de lucruri, și multe din ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părți egale fiecărei gospodării, el își păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalți oameni să nu știe ce strânsese în curte, primarul și-a înconjurat-o cu ziduri înalte și groase. Încetul cu încetul, ceilalți i-au urmat exemplul, și și-au construit ziduri împrejurul curților. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subțiri, ca să nu dea prea mulți bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare și-a pus la porți paznici bine înarmați, angajați din satele vecine.

Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simțeau nevoia să vorbească unii cu alții. Dădeau din cap, cu o politețe falsă. Apoi au renunțat și să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să știe decât de averile lor.

În loc să Îi mulțumească lui Dumnezeu, așa cum făceau înainte și pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbații au renunțat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Și chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai țină legătura între ele – și să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioși, biserica a rămas pustie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineața până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să meargă la școală nu au mai fost lăsați. Și școala s-a desființat.

Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Speriați, au ieșit cu toți din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropați de vii. S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a rămas acasă, închis în palatul pe care și-l construise.

Unii plângeau, alții se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să țină o veșnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârșitul lumii.

Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Și nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.

Oamenii și-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulți ani în urmă, s-au ajutat unii pe alții să își refacă gospodăriile. Și-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alții la vreme de necaz. Și, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să își ajute vecinii. Fără ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră și zidurile din suflete…

Foarte de dimineață, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur.



Danion Vasile

adorcrysti 31.01.2009 21:50:42

- Bunico, spune-mi o poveste, te rog…

- O poveste? Dar nu ți-am mai spus de un an de zile. Doar acum știi să citești singură, iubita mea, spuse bunica. Ce, ai terminat și cartea primită de Sfântul Nicolae?

- Nu, bunico, dar îmi plac mai mult poveștile spuse de tine. De când am învățat să citesc mama m-a rugat să te las în pace, să nu te obosesc, să citesc singură. Dar îmi e dor de o poveste spusă de tine…

- Bine, spuse bunica. Vino aici, lângă fotoliu. O să îți spun o poveste mai tristă…

- Cum e „Fetița cu chibriturile”? Nu-i nimic, îmi place și așa.

- Da, cum e „Fetița cu chibriturile”… Doar că pe asta n-a scris-o Andersen. N-a scris-o nimeni…



- „A fost odată…”

- „ ca niciodată”, completă nepoțica.

- „Odată, acum vreo șaizeci de ani, o fetiță săracă și necăjită. O chema Irina…”

- Ca pe tine, bunico?

- Da, ca pe mine. Să zicem…

„Mama ei murise când era mică, iar tatăl ei plecase de acasă și își făcuse o altă familie. Cu altă soție, alți copii. Iar Irina fusese crescută de bunicii ei, de părinții mamei ei. Avusese o copilărie plină de lipsuri, dar, cu toate astea, o copilărie frumoasă. Pentru că bunicii ei erau oameni credincioși, oameni buni la suflet, și aveau grijă ca puținul pe care îl aveau să îl folosească cu recunoștință.

Cele mai frumoase momente în casa lor erau de Paști și de Crăciun. Mergeau cu toții la biserică… Iar Irina primea de fiecare dată haine noi. Ca semn al faptului că înnoirea hainelor trebuie să fie însoțită de o înnoire sufletească. Ce să spunem? Avea Irina prieteni și colegi de școală ai căror părinți erau bogați, dar nici unul din ei nu era așa de fericit ca ea, nici de Paști, nici de Crăciun. Sărbătoarea Paștilor o ducea cu gândul la Învierea morților, și se gândea că, dacă va duce o viață curată, va trăi în veșnicie împreună cu mama ei. De Crăciun se gândea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume plină de răutate și de egoism ca să ne învețe să ne iubim, să ne învețe că iubirea e cel mai important lucru din lume…

Irinei îi plăcea să vorbească mult despre lucrurile acestea cu prietena ei Alexandra, fata preotului de la biserică. Dar cu ceilalți prieteni nu putea vorbi despre asta. O considerau prea preocupată de Biserică, de Dumnezeu…

Într-un an, cu două zile înainte de Crăciun, Alexandra o întrebă pe Irina:

- Auzi, dar tu nu ai altă haină groasă? Că o să vină zăpada… Și pe asta o porți de când a început frigul. O să vorbesc cu mama mea și ți-o dau pe a mea, că am două, spuse Alexandra.

- Nu, nu e nevoie. Mâine bunicul ia pensia și primul lucru după ce vin de la școală e să mergem să îmi ia o haină nouă. Așa facem în fiecare an. Azi am fost cu bunica, am căutat prin magazine și am găsit ceva și frumos și ieftin.

- Cum știi… Oricum, abia aștept să te văd cu haina nouă.

A doua zi, însă, când veni acasă de la școală - începea vacanța - , Irina găsi un bilet în ușă. «Așteaptă-mă în fața blocului. O să vin repede. Bunica…»

«Oare s-a dus să îmi cumpere haina fără mine? Da, asta cred că s-a întâmplat…», zise Irina în gândul ei. Coborî în fața blocului și se așeză pe o bancă. Își scoase cărțile de școală din ghiozdan și începu să citească ceva… După o oră, apăru și bunica. Tristă, cu ochii în lacrimi.

Irina îi sări în brațe:

- Ce s-a întâmplat? Unde e bunicul?

- Unde să fie? La spital. I s-a făcut rău după ce a luat pensia. A venit salvarea și l-a dus la spital.

- Vreau să mă duc să îl văd.

- O să mergem diseară. Că mâine o să îl opereze și vrea să te vadă înainte de operație…

- O să mergem și o să îi cânt colinde. Da, o să îi cânt bunicului, să se bucure.

Irina uitase de hăinuța cea nouă. Se gândea doar la bunicul ei. Și, când bunica i-a spus că hăinuța cea nouă va veni mai târziu, că banii trebuiau dați doctorului pentru operație, Irina nu a spus nimic. Cel mai important pentru ea era să i se întoarcă bunicul acasă…

Și seara s-au dus la spital. Bunica a vorbit cu o asistentă și Irinei i-au dat voie să cânte. A cântat frumos de tot. Vocea ei curată răsuna pe tot etajul. S-au strâns nu numai bolnavii de la alte camere, s-au strâns și asistentele. A venit chiar și un doctor, doctorul care urma să îl opereze pe bunicul Irinei. Toți au fost impresionați. Când Irina a terminat de cântat, s-a mirat văzând atâția bolnavi adunați în fața salonului. Când a ajuns cu bunica acasă, i-a pus tot felul de întrebări despre boală…

Dar bunica nu avea stare să vorbească cu Irina. Aștepta să o culce pe fată, ca să înceapă rugăciunile pentru sănătatea bunicului. S-au rugat puțin amândouă, cum făceau în fiecare seară când era și bunicul acasă. Apoi Irina s-a dus în camera ei. Însă nu putea să doarmă . Stătea în pat și se frământa. Ba se gândea la bunicul ei, ba se gândea la haina pe care nu mai avea cum să o primească. Și haina veche îi era cam mică… și nu prea ținea de cald. Dar în minte îi tot veneau bolnavii care se adunaseră în fața salonului.

- Ce bine că sunt sănătoasă… își spuse. Eu mâine nu voi primi nici un cadou de la bunici, dar, totuși, ce bine că Dumnezeu mă ține sănătoasă. Sunt atâția bolnavi… Și atâția copii bolnavi. Ce-mi dă mie Dumnezeu cadou? Îmi dă sănătate. Un cadou fără fundițe, fără panglici, dar un cadou frumos…

Irina adormi. După o oră de rugăciune, se culcă și bunica… La miezul nopții însă, Irina se sculă brusc. Visase ceva frumos. Aprinse lumina în cameră și începu să cotrobăie prin lada cu jucării. Găsi o pungă cu multe panglici, pe care bunica ei, care fusese croitoreasă, nu le mai folosea. Intră tiptil-tiptil în camera bunicii și îi lăsă o fundă mare, roșie, cam șifonată, pe plapumă. Apoi mai făcu ea ceva treabă cu celelalte panglici și se culcă.

Dimineața, bunica se trezi devreme. Era frământată… Văzu panglica pe plapumă, dar nu înțelese ce caută acolo. Că nu era legată de nici un dar. Și… de unde dar? Irina nu avea bani de daruri. Bunica se sculă și merse în camera fetiței. O găsi pe Irina dormind, ținând strâns în brațe icoana cu Hristos, care stătea de obicei la capul patului, pe perete.

Irina avea în jurul gleznelor câte o panglică. La fel în jurul mâinilor, în jurul mijlocului, în jurul gâtului.

Bunica înțelese tot. Și începu să lăcrimeze. Funda roșie de pe plapumă era un semn că bunica era un cadou pentru Irina. Atât de mult își iubea Irina bunica, încât o considera un cadou de la Dumnezeu. Ce era cu panglicile de la mâini și de la picioare? Era o dovadă că Irina înțelesese că Dumnezeu poartă grijă de sănătatea ei. Și într-o vreme frumoasă de iarnă, când prima zăpadă se așternuse pe străzi, când atâția copii zăceau prin spitale, suferind de tot felul de boli, Irina era sănătoasă. Și se bucura că Dumnezeu i-a făcut acest dar. Se bucura de sănătatea pe care i-o dăruise Dumnezeu. Și nu mulți copii au fost la fel de bucuroși ca Irina anul acela…



- Și bunicul ei s-a făcut bine?, întrebă nepoțica.

- Da, operația a reușit. Mai mult încă. Doctorul, care fusese fascinat de colindele cântate de Irina, nu a vrut să primească nici un ban pentru operație și Irina a primit hăinuța pe care și-o dorea. Era o hăinuță specială, udată cu lacrimi. Irina a rugat-o pe bunică să îi coasă pe cordonul de la hăinuța cea nouă panglica pe care și-o legase în noaptea de Crăciun în jurul mijlocului. Ca să nu uite că și hăinuța era un dar de la Dumnezeu…

- Mi-a plăcut povestea, deși începutul a fost prea trist, zise nepoțica.

- Și mie mi-a plăcut, zise bunica. Și apoi, spuse în șoaptă, ca să nu fie auzită de fetiță: „Cordonul acela îl mai păstrez și astăzi…”

silverstar 01.02.2009 10:39:06

[COLOR=#008000][SIZE=3]Cel ce vrea sa insele, singur se inseala :43:[/SIZE]

Demult, traia intr-un sat un brutar renumit pentru painea sa. Dar intr-o zi, brutarului i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care tocmai le cumparase de la un taran si le aseza pe cantar si in loc de 1 kg cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea doar 800 de grame. Suparat foc, brutarul s-a dus imediat la judecatorie, reclamand ca taranul inseala lumea si cerand, bineinteles, pedepsirea lui.

N-a trecut mult timp si taranul a fost adus in fata judecatorului, care l-a avertizat:

- Daca este adevarat ce spune brutarul, ca ii inseli pe oameni la cantar, te bag la inchisoare.

- Sa-mi fie iertat - zise tarnul - dar sunt nevinovat.

- Cum indraznesti sa minti? - sari brutarul. Chiar astazi am cumparat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecator, trebuie sa-l inchideti pe acest sarlatan, care a incercat sa ma pacaleasca!

- Asa este, omule? - intreba judecatorul. Este untul acesta al tau?

- Al meu este, insa, vedeti dumneavoastra, eu nu am prea multi bani. Mi-am cumprat un cantar, dar nu am avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cantarului, iar pe celalalt pun o paine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, daca painea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am?

Auzind una ca asta, judecatorul a cantarit imediat o paine si, intr-adevar, aceasta nu avea decat 800 de grame. In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul vinovat, brutarul, care nu doar ca insela oamenii, dar mai dorea si sa fie pedepsit cel care ar fi facut exact ca el.

Cel ce vrea sa insele, singur se inseala. Chiar daca nu vede nici un om inselatoria sa, Dumnezeu ii vede pacatul, iar atunci cand il mai descopera si oamenii, rusinea este cu atat mai mare.[/COLOR]

silverstar 01.02.2009 19:46:15

1 atașament(e)
[COLOR=#008000][SIZE=5]Mai bine plec…[/SIZE] Scrisoare deschisa…[/COLOR]
[COLOR=#008000]… de la un catel decis sa fuga de acasa[/COLOR]

[COLOR=#008000]Draga stapane,[/COLOR]

[COLOR=#008000]Dupa cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut ca este si casa mea. Am pus in bagaj doar strictul necesar, o hainuta – sa imi tina de cald pe vremea rece, un pic de mancare, cat pentru vreo doua zile, castronul si o sticluta cu apa. Nu am vrut sa abuzez prea mult de bunavointa ta. Daca totusi te vei intreba de ce am luat aceasta decizie, iti pot hamai cate ceva dintre motive.[/COLOR]

[COLOR=#008000]In primul rand, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu ma faceam vinovat. Nu ai stat nici o clipa sa te intrebi, ci m-ai pedepsit exact asa cum stii ca nu imi place deloc: m-ai pus sa stau ore in sir doar pe metrul meu patrat de paturica. Apoi, dupa ce ca te vad rar cand vii acasa, in sfarsit, nici nu m-ai scos si pe mine la o plimbare suficient de lunga ca sa imi dezmortesc labutele. Si apoi tot pe mine ai dat vina ca am facut pisu in casa. Si, uite-asa, iar am ajuns pe acelasi metru patrat de paturica.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Daca am mai ros cate un fir din casa, nu te-ai intrebat niciodata daca nu cumva am facut-o din plictiseala, pentru ca stateam si mai bine de opt ore singur. Jucarii nu prea capatam, asa ca eram nevoit sa ma multumesc cu ce imi era mai la indemana. Ei bine, eram invariabil pedepsit si pentru asta. Si mai e ceva extrem de important pentru mine: nu te-ai intrebat nicodata daca eu am nevoie de afectiune? Sa imi dai si mie putina atentie, putina dragareala, te-ai gandit? Ca eu cred ca nu… M-am simtit singur de-atatea ori si aveam atata nevoie de afectiunea ta…dar nu am primit-o![/COLOR]

[COLOR=#008000]Drept urmare, am decis sa plec. Mai bine o viata de… caine pe strazi decat sa ma simt abandonat in propria casa. Daca totusi te razgandesti, ma gasesti timp de doua zile pe presul de la magazinul alimentar. Mai am o speranta![/COLOR]

[COLOR=#008000]Al tau (?) Puc[/COLOR]
[COLOR=#008000]Sursa: Femeia de azi, nr. 4 din 23 ian. 2009, p. 25[/COLOR]

silverstar 01.02.2009 19:56:17

[COLOR=green]Un vis și o poveste din Pateric, cu aceeași temă:[/COLOR]

[COLOR=#008000]Astăzi am găsit citatul acesta, [SIZE=3]"Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim". [/SIZE]Exact în forma în care îl vedeți. Mi-am amintit de o discuție, de acum câțiva ani, avută cu fosta mea profesoară de lb română.

Mi-a povestit despre un tânăr din blocul în care locuia, tânăr care a copilărit cu fetele dumneaei, și care a murit la 17 ani. L-a visat după ani și ani, îmbrăcat într-o hăinuță de copil mult prea mică pentru cum arăta atunci când a murit... L-a întrebat de ce așa, când ea știa că mama lui îi dăduse de pomană brațe de haine. Atunci, în vis, tânărul a spus că, pe pământ, cât a trăit, e singurul lucru pe care el, cu mâna lui, l-a dat de pomană.

Și, acum contradicție la ceea ce am povestit mai sus. În același vis, băiatul i-a cerut niște sarmale de varză, dar printre sarmale să fie și bucățele de costiță afumată. Exact cum gătea doamna...

Doamna era foarte afectată de acest vis...

[/COLOR]
[COLOR=#008000][SIZE=3]O poveste din pateric
[/SIZE]

A fost de mult, tare de mult, un imparat foarte zgarcit.
Odata, la o vanatoare, i-a venit chef de cartofi copti in camp. Slugile au facut foc acolo si i-au copt cartofi. A venit la foc si un oarecare ins flamand si imparatul i-a aruncat si lui niste cartofi copti.
Cu timpul, imparatul a imbatranit si i-a venit randul sa moara. Inainte de a muri si-a adus aminte ca nu a facut milostenie toata viata si i-a lasat cu limba de moarte fiului sau sa-i faca 40 de praznice cu mese pentru cei saraci. Fiul de imparat, fiind foarte credincios, a facut cum i s-a spus.
Dupa aceea, a cazut intr-o stare asemanatoare cu somnul si a venit un inger si l-a dus la un palat unde erau 40 de sali luminate si frumos impodobite si in fiecare sala cate o masa lunga plina de tot felul de bucate, dar nu statea nimenil la mese. Ingerul i-a zis ca acele mese erau praznicele facute de el si ca il astepta pe el! Tanarul a zis ca el le-a facut pt tatal lui. Atunci, ingerul l-a dus pe un maidan si tanarul l-a vazut pe imparat mancand niste cartofi copti, serviti de un tanar frumos![/COLOR]

dorinastoica14 01.02.2009 19:56:24

Citat:

În prealabil postat de silverstar (Post 112692)
[COLOR=#008000][SIZE=5]Mai bine plec…[/SIZE] Scrisoare deschisa…[/COLOR]
[COLOR=#008000]… de la un catel decis sa fuga de acasa[/COLOR]

[COLOR=#008000]Draga stapane,[/COLOR]

[COLOR=#008000]Dupa cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut ca este si casa mea. Am pus in bagaj doar strictul necesar, o hainuta – sa imi tina de cald pe vremea rece, un pic de mancare, cat pentru vreo doua zile, castronul si o sticluta cu apa. Nu am vrut sa abuzez prea mult de bunavointa ta. Daca totusi te vei intreba de ce am luat aceasta decizie, iti pot hamai cate ceva dintre motive.[/COLOR]

[COLOR=#008000]In primul rand, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu ma faceam vinovat. Nu ai stat nici o clipa sa te intrebi, ci m-ai pedepsit exact asa cum stii ca nu imi place deloc: m-ai pus sa stau ore in sir doar pe metrul meu patrat de paturica. Apoi, dupa ce ca te vad rar cand vii acasa, in sfarsit, nici nu m-ai scos si pe mine la o plimbare suficient de lunga ca sa imi dezmortesc labutele. Si apoi tot pe mine ai dat vina ca am facut pisu in casa. Si, uite-asa, iar am ajuns pe acelasi metru patrat de paturica.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Daca am mai ros cate un fir din casa, nu te-ai intrebat niciodata daca nu cumva am facut-o din plictiseala, pentru ca stateam si mai bine de opt ore singur. Jucarii nu prea capatam, asa ca eram nevoit sa ma multumesc cu ce imi era mai la indemana. Ei bine, eram invariabil pedepsit si pentru asta. Si mai e ceva extrem de important pentru mine: nu te-ai intrebat nicodata daca eu am nevoie de afectiune? Sa imi dai si mie putina atentie, putina dragareala, te-ai gandit? Ca eu cred ca nu… M-am simtit singur de-atatea ori si aveam atata nevoie de afectiunea ta…dar nu am primit-o![/COLOR]

[COLOR=#008000]Drept urmare, am decis sa plec. Mai bine o viata de… caine pe strazi decat sa ma simt abandonat in propria casa. Daca totusi te razgandesti, ma gasesti timp de doua zile pe presul de la magazinul alimentar. Mai am o speranta![/COLOR]

[COLOR=#008000]Al tau (?) Puc[/COLOR]
[COLOR=#008000]Sursa: Femeia de azi, nr. 4 din 23 ian. 2009, p. 25[/COLOR]

SUPER !!! Parca-i Rona mea! Dar ea nu ar pleca niciodata de acasa ca-i super rasfatata.Dar seamana perfect.


Ora este GMT +3. Ora este acum 00:11:05.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2021, Jelsoft Enterprises Ltd.