Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Generalitati (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=503)
-   -   Dostoievki si cuvinte spre folosul nostru (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=10621)

colaps 07.09.2010 05:01:38

Dostoievki si cuvinte spre folosul nostru
 
> Nu te minți singur. Cel care se minte pe sine și-și pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui și să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, și astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-și omoare urâtul, se lasă în voia patimilor și ispitelor trupești, și, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el și un animal?

> Poate să existe oare un tablou fără lumini și umbre? Despre lumină avem idee numai pentru că există și umbra. Noțiunile de bine și rău au apărut fiindcă în viață binele și răul se află permanent împreună, unul alături de celălalt.

> Iar cine n-are popor, nu are nici Dumnezeu! Să se știe, așadar, că toți aceia care încetează să-și înțeleagă propriul lor popor și pierd legătura cu el, negreșit își pierd și credința strămoșească, devin sau ateiști, sau niște indiferenți. Ăsta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate.

> Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.

> Marea taină a existenței noastre nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești.

> Oamenii au fost făcuți ca să fie fericiți, și numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr vrednic să-și spună: "Am îndeplinit porunca lui Dumnezeu pe acest pământ. Dreptcredincioșii, sfinții, mucenicii au fost cu toții fericiți."

> Să știți că nu există pe lume ceva mai de preț și mai trainic, mai sănătos și mai folositor în viață decât o amintire frumoasă, și mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuți în casa părintească.

> Tot pe lume este trecător, singur adevărul e veșnic.

> Iubirea este o comoară fără de preț, cu care poți dobândi o lume întreagă, care-ți îngăduie să răscumperi nu numai păcatele tale, dar și pe ale altora.

> Dacă în inima ta sălășluiește căința, înseamnă că iubești cu adevărat. Iar dacă iubești, Dumnezeu te va primi la sine... Iubirea plătește totul, răscumpără totul.

> Ce este iadul? Și cuget în sinea mea: e suferința de a nu mai putea iubi.

> Starețul este acela care găzduiește în sufletul său și îmbrățișează cu voința sa propriul tău suflet și voința ta. Din clipa când și-a ales un stareț, omul renunță la propria sa voință, încredințându-i-o lui cu cea mai deplină supunere și cu o totală uitare de sine. Acela care își pecetluiește astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranța că la capătul unor îndelungi străduințe va ajunge să se învingă pe sine și să se domine atât de perfect, încât după o viață întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârșit, deplina libertate, descătușându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtășească soarta celor care-și încheie viața fără a fi reușit să se regăsească pe sine.

> Avem de asemenea și o anume vocație a binelui, e drept, cam infantilă.

> Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

> Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparația este jignitoare pentru acestea din urmă.

> Suferința și durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conștiință largă și o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristețe pe pământ...

> A doua jumătate din viața omului se compune de obicei numai din deprinderile acumulate în prima jumătate.

> Omul nu se naște pentru a fi fericit. Omul își cumpără fericirea și o cumpără numai cu prețul suferinței. Aici nu e vorba de nicio nedreptate...

> Dacă vrei să învingi lumea toată, învinge-te pe tine!

> Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false, ea totuși face plăcere și este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuși plăcere.

> Munca purifică mintea, formează omul, iar pălăvrăgeala îl descompune.

> Caută să ajungi un soare și atunci are să te vadă toată lumea!

> Nimic nu e mai îngrozitor decât să trăiești într-o lume străină de tine.

> Adevărul adevărat este întotdeauna neverosimil, ai știut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară verosimil, e nevoie neapărat să-i mai adaugi și puțină minciună.

> Iubește animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară și bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărțui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenției lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea față de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreția ta, pângărești pământul prin existența ta și îți lași urmele prostiei după tine - aceasta, e adevarată pentru aproape fiecare dintre noi!

> Nu în forță, ci în dreptate sălăsluiește Dumnezeu.

> Să minți este aproape mai bine decât să copiezi adevărul spus de un altul; în primul caz ești om, în al doilea - papagal.

> Purul adevăr este întotdeauna de necrezut.

> Nici un om nu poate trăi fără un țel oarecare și toți râvnesc șă-și ajungă țelul. Omul neînsuflețit de nici un țel, de nici o speranța, se preschimbă adesea într-un monstru.

> Nu contează unde te afli numai să trăiești, să trăiești, să trăiești! Oricum ar fi viața – dar să trăiești!

> Râsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când rade. Uneori e foarte greu să dibuiești caracterul câte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzând sincer și brusc, și atunci caracterul lui îți apare ca lumina zilei.

> Întreaga lege a existenței umane constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în fața a ceva infinit de măreț. Lipsește-i pe oameni de acest infinit măreț, ei nu vor accepta să trăiască și vor muri prada desperării.

> În sărăcie mai păstrăm încă noblețea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată!

> Copilului poți să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puțin cei mari, tații și chiar mamele, își cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici și e prea devreme pentru ei să știe ceva. Ce idee tristă și nefericită! Și ce bine își dau seama copiii că părinții lor îi cred prea mici și prea neștiutori, când ei, în realitate, înțeleg totul. Adultul nu știe că, până și în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.

> Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat și cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Și cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârșire liniștit. În aceste momente eu îi iubesc pe alții și găsesc că și alții mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credință în care totul pentru mine este limpede și sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai bărbătesc și mai desăvârșit decât Hristos. Și nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi.

> Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis și dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduți.

> De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstrația ar fi incantabilă și covârșitoare - n-aș sta nicio clipă la îndoială: aș alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul.

Eu cred că acest ultim citat ar trebui să fie pentru noi toți un model de credință întru Hristos, ceva la care să aspirăm cu toții.

crestinOrtodoxa 07.09.2010 08:51:23

Citat:

În prealabil postat de colaps (Post 286255)
>

> Iubește animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară și bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărțui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenției lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea față de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreția ta, pângărești pământul prin existența ta și îți lași urmele prostiei după tine - aceasta, e adevarată pentru aproape fiecare dintre noi!



Imi aduc aminte de cumplita "scena" din "Crima si pedeapsa", inainte sa comita crimele, ca o paralela, cumva, descrie cum un cal este batut cu cruzime si omorat. Raskolnikov isi aduce aminte cum a incercat cu disperare sa apere calul, cum lumea din jur era socata dar nimeni nu-l oprea, iar el, fiind copil, l-au indepartat si sarmanul cal care nu mai putea sa duca povara a fost omorat in chinuri.

Scena asta cu calul e mai socanta, si tulbura mai mult decat omorul celor doua sorori care se petrece imediat dupa. Cel putin eu asa am perceput-o. Inca n-am inteles complet pt ce scop a descris Dostoievski torturarea si omorarea calului inainte. Cert e ca Raskolnikov care atunci luase apararea calului era foarte tulburat de vis/amintire. Insa fara regret a omorat a omorat camatareasa. Pe sora camataresei pe care a ucis-o doar pt ca intrase la momentul nepotrivit in camera o regreta insa. Tot departe de sensibilitatea si tulburarea pe care o simte fatza de calul pe care l-a vazut omorat in copilarie. Si mai tarziu, Raskolnikov nu regreta niciodata moartea camataresei. Si cand era decis sa se predea credea ca singura lui crima era sora camataresei.

Acum stau si ma gandesc la reactia mea. De ce si pe mine m-a tulburat mult mai mult moartea calului? ... Poate si eu m-am gandit, ca si Raskolnikov, ca fara acea camatareasa lumea ar fi mai buna. Si pe sora-sa probabil o consideram o "victima", dar care avea si ea pacatele ei pana la urma, ca toti oamenii.
Calul insa nu avea nici un pacat, era un animal credincios care si-a servit stapanul fara sa-l judece pana l-au lasat puterile si nu a mai putut sa traga incarcatura. Stapanul nebun de betie l-a ingenunchiat intr-o ploaie de lovituri pana ce bietul animal lipsit de aparare si fara grai si-a dat suflarea...

Nu am simtit nici pe departe tulburarea asta cand imediat dupa a descris cum (exact acel copil care i-a luat apararea calului) le omoara cu toporul pe cele doua femei fara aparare.

Inca n-am inteles pe deplin paralela asta si ce a vrut Dostoievski sa transmita... m-a convins doar ca crima nu este "experienta supra-omului", ci te face un monstru. Dar Dumnezeu poate ierta si asta...

Scotianul 07.09.2010 09:31:12

Raskolnikov si drama excesului de ratiune
 
Va doresc lectura placuta

,,Dincolo de aceste detalii tehnice, “De ce a ucis Raskolnikov?” este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului.

La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul “aerului inchis” din camera).
La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta inascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski.

Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova: “- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost” fericit acum!” .

Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand – paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu – la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de “om superior”. Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : “Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!” , “Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis” Acum pricepi?” .

Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de “ascutita” cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii – “Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! “.

Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator : “Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii“, ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâșiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)

Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.

Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu ” epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia.

Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, “viata inlocuieste judecata“.

(analiza realizata de catre dl.Silviu Man)

delia31 07.09.2010 23:43:56

Citat:

În prealabil postat de colaps (Post 286255)
> Nu te minți singur. Cel care se minte pe sine și-și pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui și să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, și astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-și omoare urâtul, se lasă în voia patimilor și ispitelor trupești, și, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el și un animal?

> Poate să existe oare un tablou fără lumini și umbre? Despre lumină avem idee numai pentru că există și umbra. Noțiunile de bine și rău au apărut fiindcă în viață binele și răul se află permanent împreună, unul alături de celălalt.

> Iar cine n-are popor, nu are nici Dumnezeu! Să se știe, așadar, că toți aceia care încetează să-și înțeleagă propriul lor popor și pierd legătura cu el, negreșit își pierd și credința strămoșească, devin sau ateiști, sau niște indiferenți. Ăsta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate.

> Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.

> Marea taină a existenței noastre nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești.

> Oamenii au fost făcuți ca să fie fericiți, și numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr vrednic să-și spună: "Am îndeplinit porunca lui Dumnezeu pe acest pământ. Dreptcredincioșii, sfinții, mucenicii au fost cu toții fericiți."

> Să știți că nu există pe lume ceva mai de preț și mai trainic, mai sănătos și mai folositor în viață decât o amintire frumoasă, și mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuți în casa părintească.

> Tot pe lume este trecător, singur adevărul e veșnic.

> Iubirea este o comoară fără de preț, cu care poți dobândi o lume întreagă, care-ți îngăduie să răscumperi nu numai păcatele tale, dar și pe ale altora.

> Dacă în inima ta sălășluiește căința, înseamnă că iubești cu adevărat. Iar dacă iubești, Dumnezeu te va primi la sine... Iubirea plătește totul, răscumpără totul.

> Ce este iadul? Și cuget în sinea mea: e suferința de a nu mai putea iubi.

> Starețul este acela care găzduiește în sufletul său și îmbrățișează cu voința sa propriul tău suflet și voința ta. Din clipa când și-a ales un stareț, omul renunță la propria sa voință, încredințându-i-o lui cu cea mai deplină supunere și cu o totală uitare de sine. Acela care își pecetluiește astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranța că la capătul unor îndelungi străduințe va ajunge să se învingă pe sine și să se domine atât de perfect, încât după o viață întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârșit, deplina libertate, descătușându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtășească soarta celor care-și încheie viața fără a fi reușit să se regăsească pe sine.

> Avem de asemenea și o anume vocație a binelui, e drept, cam infantilă.

> Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

> Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparația este jignitoare pentru acestea din urmă.

> Suferința și durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conștiință largă și o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristețe pe pământ...

> A doua jumătate din viața omului se compune de obicei numai din deprinderile acumulate în prima jumătate.

> Omul nu se naște pentru a fi fericit. Omul își cumpără fericirea și o cumpără numai cu prețul suferinței. Aici nu e vorba de nicio nedreptate...

> Dacă vrei să învingi lumea toată, învinge-te pe tine!

> Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false, ea totuși face plăcere și este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuși plăcere.

> Munca purifică mintea, formează omul, iar pălăvrăgeala îl descompune.

> Caută să ajungi un soare și atunci are să te vadă toată lumea!

> Nimic nu e mai îngrozitor decât să trăiești într-o lume străină de tine.

> Adevărul adevărat este întotdeauna neverosimil, ai știut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară verosimil, e nevoie neapărat să-i mai adaugi și puțină minciună.

> Iubește animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară și bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărțui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenției lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea față de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreția ta, pângărești pământul prin existența ta și îți lași urmele prostiei după tine - aceasta, e adevarată pentru aproape fiecare dintre noi!

> Nu în forță, ci în dreptate sălăsluiește Dumnezeu.

> Să minți este aproape mai bine decât să copiezi adevărul spus de un altul; în primul caz ești om, în al doilea - papagal.

> Purul adevăr este întotdeauna de necrezut.

> Nici un om nu poate trăi fără un țel oarecare și toți râvnesc șă-și ajungă țelul. Omul neînsuflețit de nici un țel, de nici o speranța, se preschimbă adesea într-un monstru.

> Nu contează unde te afli numai să trăiești, să trăiești, să trăiești! Oricum ar fi viața – dar să trăiești!

> Râsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când rade. Uneori e foarte greu să dibuiești caracterul câte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzând sincer și brusc, și atunci caracterul lui îți apare ca lumina zilei.

> Întreaga lege a existenței umane constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în fața a ceva infinit de măreț. Lipsește-i pe oameni de acest infinit măreț, ei nu vor accepta să trăiască și vor muri prada desperării.

> În sărăcie mai păstrăm încă noblețea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată!

> Copilului poți să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puțin cei mari, tații și chiar mamele, își cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici și e prea devreme pentru ei să știe ceva. Ce idee tristă și nefericită! Și ce bine își dau seama copiii că părinții lor îi cred prea mici și prea neștiutori, când ei, în realitate, înțeleg totul. Adultul nu știe că, până și în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.

> Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat și cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Și cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârșire liniștit. În aceste momente eu îi iubesc pe alții și găsesc că și alții mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credință în care totul pentru mine este limpede și sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai bărbătesc și mai desăvârșit decât Hristos. Și nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi.

> Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis și dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduți.

> De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstrația ar fi incantabilă și covârșitoare - n-aș sta nicio clipă la îndoială: aș alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul.

Eu cred că acest ultim citat ar trebui să fie pentru noi toți un model de credință întru Hristos, ceva la care să aspirăm cu toții.




apoftegmele astea ar merita cate un topic fiecare.
eu ma leg doar de ultimul citat asupra caruia ne atragi si tu atentia.
remarca asta a spus-o Stavroghin (afaik), rasfatatul lui Dostoievski din Demonii si ai fi tentat s-o iei de buna.
e un fel de ''Amicus Plato, sed magis amica veritas'' inversat : mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul.
Pt. cei care il cunosc pe Stavroghin, faptul ca el ar ramane cu Hristos si nu cu adevarul, ridica un semn de intrebare la care nici autorul nu i-a gasit raspuns.
E de notorietate publica faptul ca Stavroghin e un ateu fara remuscari. Si totusi ar prefera sa ramana cu Hristos.
Eu as zice sa nu te iei dupa mintea imbibata de contradictii a paradoxalilor lui Dostoievski.
Dar asta nu inseamna sa te rezumi la ce zic eu aici.
Ideile lor pot frapa iar daca nu le gandesti pana la capat, risti sa-ti virusezi mintea cu subtilitati care odata acceptate nu fac decat sa-ti paraziteze ''sistemul de operare''.
Ce propune Stavroghin aici e o idee hazardata si absurda.
Daca te uiti bine, ideea are doua puncte coincidente, sinonime dar despartite brutal, obligate sa fie incompatibile: Hristos si Adevarul.
Un Hristos in care n-ar fi adevarul si care n-ar fi adevarul, acela va inceta sa mai fie Hristos-Fiul lui Dumnezeu. Ar fi un lowercase hristos.

In ochii unui credincios e inadmisibila existenta unui Dumnezeu al neadevarului. Prin insasi dumnezeirea Lui, Hristos nu poate sa nu fie in adevar.
E ca si cum ar zice cineva: ‘’daca s-ar demonstra ca lumina poate fi separata de soare, as prefera soarele’’. Si inca printr-o operatie matematica! E o imposibilitate ontologica si logica sa separi disjunct Adevarul de Hristos.
Personajul asta e coplesit de negatii, el nu depaseste niciodata jumatatea drumului. In mintea lui, Hristos si Adevarul nu se intalnesc niciodata, tocmai pt. ca e un nihilist.

be blessed colaps

delia31 08.09.2010 01:06:30

Citat:

În prealabil postat de Scotianul (Post 286274)
Va doresc lectura placuta

,,Dincolo de aceste detalii tehnice, “De ce a ucis Raskolnikov?” este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului.

La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul “aerului inchis” din camera).
La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta inascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski.

Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova: “- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost” fericit acum!” .

Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand – paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu – la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de “om superior”. Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : “Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!” , “Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis” Acum pricepi?” .

Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de “ascutita” cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii – “Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! “.

Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator : “Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii“, ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâșiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)

Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.

Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu ” epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia.

Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, “viata inlocuieste judecata“.

(analiza realizata de catre dl.Silviu Man)

Multumiri pt. recenzie Scot. Si ca sa nu ramanem cu gustul amar al excesului de irationalism incalcit si devastator, as mai adauga ceea ce de fapt ar trebui sa accentuam mai mult: tocmai in zbuciumul irational si in haosul interior in care s-a proiectat Raskolnikov, in iadul pe care singur si l-a creat si in chinurile spasmodice ale constiintei de dupa crima, tocmai in iadul asta L-a gasit pe Cel pe care il sfidase.
Unde l-a pierdut omul pe Dumnezeu? In rai. Si unde L-a gasit? In iadul suferintei nascute de pacat.
Evident, nu e un indemn la pacat, ci la a nu deznadajdui nici in cele mai coplesitoare stari.

Scotianul 08.09.2010 10:02:09

Fascinanta lumea a lui Dostoevski
 
Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăți de măsură” (Aleosa Karamazov)

Delia,o sa incerc un final mai putin cuprins de chinurile convulsive ale unui irationalism creat chiar de catre erou in propriul sau iad personal.

„Crimă și pedeapsă” este dintre toate romanele lui Dostoievski, cel mai „rotund”, cel mai „construit”, cel mai apropiat perfecțiunii tradiționale. S-a afirmat pe drept cuvând că această primă parte a ei poate fi interpretată tot ca o tragedie clasică: prologul este crima propriu-zisă, cele cinci acte înfățișează pedeapsa, într-o riguroasă înlănțuire a etapelor ei, catastrofa e urmată de un epilog care o și atenuează oarecum.

„Crimă și pedeapsă” este povestea unui destin. Nu doar pentru că Raskolnikov participă la douăzeci și șapte din cele patruzeci de episoade ale romanului, sau pentru că în cele două săptămâni, scurse de la prima vizită la bătrâna cămătăreasă până la autodenunțare, el se află permanent în centrul acțiunii (care durează efectiv doar nouă zile și jumătate), ci mai cu seamă fiindcă toți ceilalți eroi ai cărții sunt laturile, valențele, posibilitățile sale, tot atâtea fațete ale unuia și aceluiași caracter.

Romanul este si povestea unei idei, pe care o întruchipează, pro și contra, toate personajele cărții și nu doar Raskolnikov: ideea naturilor superioare, înfrângând obstacolele, a luptei cu stupidele prejudecăți umanitariste, a aleșilor ce dispun în voie de inertul material uman, a conducătorilor cu drepturi nelimitate și subjugând pe temeiul unui plan calculat la rece, a forței neîndurătoare căreia trebuie toți să i se supună fără să crâcnească.

Suferința este idea etică centrală a lui Dostoievski. Omului îi e hărăzită suferința, el trebuie să se curețe de păcat prin chinuri multe și grele. Dacă oamenii nevinovați se denunță, vor să se descarce de păcatele lor suferind pentru ale altora, atunci cu atât mai mult se cuvine recunoscută crima făptuită cu adevărat.

Dostoievski și-a dat seama și a repetat fără încetare că omul nu poate trăi într-un veac haotic și dezechilibrat, decât găsindu-și credința, vorbind de „o credință sau un Dumnezeu”, de fapt, el nu concepea decât credința în Dumnezeu."

Daca cineva va ajunge la Sankt Petresburg atunci trebuie sa stiti ca: ,,Deși Dostoievski s‑a născut la Moscova, nu la Sankt Petersburg, acest oraș l‑a marcat cel mai mult. Aici s‑a format ca scriitor, aici a devenit cunoscut, apoi faimos, și tot aici, după cei zece ani de tăcere literară, îndurați fiindcă aparținuse cercului revoluționar al „decembriștilor“, s‑a reinventat ca scriitor. Cea mai mare parte din viață a trăit‑o la Sankt Petersburg. Pe de altă parte, nu există oraș care să pară mai impregnat de povești, personaje și amestec de truculență, dramă, spiritualitate, sfâșiere intelectuală și mister dostoievskian ca acesta, mai ales când te plimbi pe străduțele răvășite din cartierul Senaia, pe malul Canalului Griboedova, unde au loc principalele episoade din „Crimă și pedeapsă“, roman pe care Dostoievski l‑a isprăvit nu departe de aici, într‑o casă de pe strada Kaznaceiskaya din acest cartier, casă care poate fi și ea vizitată."

In ceea ce priveste casa din ,,Crima si pedeapsa" acesta: ,,Casa în care Raskolnikov o ucide pe bătrâna Aliona Ivanovna, la numărul 104 pe Canal Griboedova, arată și acum exact așa cum o descrie Dostoievski: dale inegale, pereți spălăciți, grilaje ruginite, oameni triști și înfrânți. Chiar și dimineața cenușie, ploioasă și plină de premoniții sumbre pare dostoievskiană. Dar și mai impresionante sunt locurile legate de viața lui Raskolnikov, ce par abia ieșite din paginile romanului, de pildă crâșma sufocantă în care acesta îi mărturisește crima lui Zamiotov ori casa în care a trăit criminalul. Casa e tot pe colț, iar un bust cu un Dostoievski chel și gârbovit îi împodobește fațada. Vremea proastă a distrus tencuiala și întreaga clădire – de fapt, tot cartierul, foarte sărac și sordid – pare să se năruie. Intrarea lungă, pietruită, are un tavan arcuit în care ecoul repetă zgomotele, iar curticica interioară, în jurul căreia se înghesuie apartamentele, e strâmtă și dizgrațioasă, ca și scărița abruptă care duce spre camere. Sătulă de vizitatori, o locatară care abia își târăște grăsimea și ura de viață ne umple de ocări. Pe undeva miaună o pisică. E imposibil să n‑ai senzația că prin apropiere bântuie vreun criminal mistuit de neliniști metafizice."

Cat despre finalul lui Dostoevski> ,,La sfârșitul lui ianuarie 1881 a avut prima hemoragie în gât. I‑a cerut nevestei să‑i citească unul dintre pasajele lui preferate din Biblia pe care o avea mereu asupra lui de când i‑o dăruiseră femeile „decembriștilor“, cu 31 de ani în urmă, în gara din Tobolsk, când trecuse pe acolo, ca deportat, spre exilul lui de patru ani în Siberia. Anna era cea de‑a doua lui soție, cu 25 de ani mai tânără decât el. Erau căsătoriți de 11 ani și ea, cu energie, devotament și talent, făcuse oarecum ordine în viața mereu haotică și aproape catastrofală a lui Feodor. Grație acestei femei tinere și energice, stătea mai bine cu finanțele: ea câștiga ceva bani, distribuind cărți, iar el nu trebuia să‑și dea duhul scriind ca un ocnaș. Renunțase la viciul jocului, care‑i pricinuise atâtea necazuri. La puțin timp după primul leșin, a mai avut două hemoragii. Cea de‑a doua i‑a pus capăt vieții. Chiar văduva lui sau vreun vizitator a oprit ceasul de pe birou chiar în clipa morții: seara, la ora opt și treizeci și opt de minute. Ceasul este și acum acolo, indicând ora fatidică. A fost înmormântat în cimitirul Tih­vin­skoe, aparținând mănăstirii Alexandr Nevsky, în împrejurimile orașului Sankt Petersburg. Este un loc frumos, iar mor­mântul lui Dostoievski – înconjurat de copaci și flori și străjuit de o statuie reu­și­tă, care‑i reflectă fidel trăsăturile aspre și privirea‑i intensă și febrilă – se află în vecinătatea altor exponenți ai geniului creator rus: Rimski‑Korsakov, Alexandr Borodin, Modest Musorgski, Ceaikovski, Glimka"

Un excelent articol puteti citi aici


Ora este GMT +3. Ora este acum 17:06:53.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.