Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Intamplari adevarate (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5035)
-   -   Pagini de istorie care nu se mai predau în școli! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=17962)

tabitha 12.06.2015 10:25:49

Pagini de istorie care nu se mai predau în școli!
 
N-am găsit un topic similar unde să postez povestea asta..

Poveste din Cadrilater: Femeile cu semnul crucii în frunte

https://mistereledunarii.files.wordp...2015/02/11.jpg

“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Rușciucul, Șumla, Varna și Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” ( “Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).

Dar nu despre istoria Cadrilaterului va fi vorba în articolul selectat pentru voi din presa interbelică. Ci despre aromânii strămutați de autoritățile române în Cadrilater, de prin părțile Pindului, după Primul război mondial. Și despre un obicei al acestora: acela de a-și tatua femeile cu o cruce în mijlocul frunții:

„Batalioanele de pictori, gravori, desenatori și sculptori de la Balcic au produs mai mult de un vagon de opere plastice, reprezentând geamiile, fântânile și tipurile de țigani-tătari din partea locului. Niciunul dinartiști n’a băgat însă de seamă, în diminețile răcoroase, pe potecile dintre dealurile de lut alb ale Balcicului, frumoasele chipuri ale femeilor și fetelor “macedonene”, toate în straie bătute în fireturi de aramă și argint, cu frizurile înălțate, asemenea unor mici domuri și miniaturale diademe. N-au băgat de seamă nici semnul crucii încrustat între sprâncene, ca o insignă de foc, pentru totdeauna.

Frumusețea acestor găteli și podoabe, caracteristică acelor chipuri – de-o energie și o seninătate care le deosebesc numaidecât de melancoliile fierbinți ale chipurilor măslinii și prelungi, orientale, ale Dobrogei de Sud – se ivesc deocamdată cunoașterii noastre numai din misterioasa cameră neagră a aparatului fotografic. Până la ivirea pictorilor și sculptorilor care să redea acea populație tot atât dacă nu și mai pitorească decât țiganii, turcii și tătarii din Cadrilater, va trebui să ne mulțumim numai cu atât. Dar cine sunt aceste frumoase purtătoare de cruce în frunte? De unde vin? De unde li se trage obiceiul pe care nu-l mai găsim în nici una din regiunile locuite de Români, deși fântânile țării românești, toate, veghează ocrotite de cruci iar răscrucile ocrotite de troițe.

Femei cu o cruce in frunte

Româncele cu crucea tatuată între sprâncene sunt soțiile și fiicele coloniștilor aduși de guvernul român în Dobrogea de prin părțile Pindului, din inima Balcanilor, în ultimii șaptesprezece ani, pentru a pune în valoare ținuturile părăsite de Turci și de Bulgari. Nevoia de a româniza hotarele, a îndemnat pe oamenii noștri politici să-și amintească de frații din Pind, a căror soartă aspră, vreme de secole, nu mai putea fi schimbată, între noroadele amarnice de-acolo, numai cu un învățător și cu un abecedar din patria-mumă.

Costume populare aromâne

Pentru un hotar deschis, ca cel din Cadrilater, era nevoie de o populație românească dârză, obișnuită cu luptele de fiecare zi și în care simțământulfamiliei și al credinței strămoșești să fie împletit cu însuși instinctul vieții. În haosul politic de după război, acțiunea de colonizare din Dobrogea de miazăzi, e poate acțiunea cea mai cuminte și mai stăruitoare a guvernelor noastre. S’a instituit un oficiu special de colonizare, care construiește în fiecare an locuințe pentru noii veniti. Din păstori și locuitori de munte, Românii din Macedonia devin, în țara noastră, agricultori și locuitori de șes, stăpâni pe ogoare al căror belșug, pentru ei, ține de basm.

Trăinicia obiceiurilor lor se poate observa, nu atât în limba pe care școala și învățătorii din vechiul Regat le-o îndulcește, cât în portul atât de artistic și atât de migălos zămislit – priviți brâiele, mânecile și mai cu seamă ciorapii femeilor – în felul coafurii impunătoare și semnul crucii dintre sprâncene, al fetelor și al soțiilor. Crucea tatuată e semnul amintitor al vieții amarnice din Pind, când frumusețea Româncelor era amenințată de oamenii vizirului, pașei sau chiar a padișahului, ahtiați după asemenea grații. Ca femeile să nu mai fie supuse, răpite și să nu mai ajungă sclave în haremurile turcești, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, Aromânii și-au însemnat cu o cruce în frunte semnul lor. Semnul mântuitor, care îngăduia recunoașterea fetelor răpite și împiedica trecerea celor cu suflet ușuratec la mahomedanism, dăinuiește și azi – dar azi ca o podoabă, așa cum se întâmplă pretutindeni cu toate vechile semne de sclavie.

Românii macedoneni colonizați în Cadrilater s-au adaptat ușor vieții agricole și impun respect vecinilor prin moralitatea vieții lor familiale, felul dârz al sufletului lor și energia cu care muncesc pământurile. Până unde au putut ajunge macedo-românii în lucrarea metalelor delicate, bunăoara, se poate vedea – precum am amintit mai sus – în primul rând în straiele lor împodobile atât de artistic în fireturi (care amintesc arta împletiturilor și zugrăvelilor din palatele arabe, rămase în Spania din epoca maurilor), dar mai cu seama în obiectele lucrate de macedo –românii din orașele balcanice și ale Asiei-Mici. Ei sunt socotiți ca cei mai de seamă făurari ai metalelor prețioase și cei mai pricepuți negustori de podoabe de aur și argint.

E greu să cerem autorităților noastre să reînvie și la macedo-românii din Cadrilater, arta topirii și împletirii metalelor scumpe. Dar le putem cere să ia aminte la portul lor atât de pitoresc și artistic. S’au făcut studii și s’au alcătuit bazare de cusături naționale, din toate regiunile locuite de Români.Din mozaicul de gusturi artistice al neamului acestuia, lipsesc macedo-românii, adică cei mai artiști poate dintre noi.

Dacă nu putem crede că obiceiul crucii în frunte să cucerească ușor gustul mamelor românce din restul țării, straiele “țânțărencelor” și mai cu seamă coafura lor, ar putea ispiti cele mai alese gusturi și în curând am putea vedea în București – ca ultimă modă – coafura princiară a fetelor din Pind, care azi râd în jurul fântânelor dobrogene.”

(Articolul “Crucea în frunte” – semnat “A.”, foto: H. Lőffler – publicat de “Realitatea ilustrată” din 9 septembrie 1936 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor).

sursa: http://acvila30.ro/poveste-din-cadri...cii-in-frunte/

tabitha 13.06.2015 07:08:48

Domnița Bălașa - prințesa marilor pătimiri brâncovene
 
http://www.formula-as.ro/magazine/at...1369055849.jpg

Viața ei a fost mereu o rană deschisă și destinul, un lung blestem. A trăit mari dureri și a trecut prin umilințe greu de închipuit, pentru ca într-un târziu, descoperind iertarea și mila creștină, să dăruiască oamenilor un spital, o școală și cea mai frumoasă biserică din București: Domnița Bălașa.

Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, Domnița Bălașa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă și își spune povestea mistuitoarelor ei tristeți - tăcută și împietrită de durere.
Dârză ca toți cei din neamul Brâncovenilor, Bălașa continuă să ne privească de la înălțimea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci și nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viața. Om demn și integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu și teama, și slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.

Paștele însângerat

Rar întâlnești o poveste mai amară și mai plină de ciudățenii ca cea a Bălașei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinți, când nu avea nici 15 ani; poate insistența familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere și bani mulți la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopți la rând; nici că la nunta Bălașei a fost adus un cocoș fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă și a început a cânta "cucuriguuuu", fără să știe că asta însemna ghinion și piază rea asupra familiei și a celor prezenți. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanțuri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la București, intra în Palatul Domnesc, cu eșarfa neagră a morții în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu și a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putință.

*

Așa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviței, biserica Domnița Bălașa e frumoasă și plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păstoasă și bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare și apune zi de zi. Nimic nu transpare din drama Domniței, care se afla la Stambul, fără să știe că tatăl și frații ei erau la doar câteva străzi distanță, torturați și uciși unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei și a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare și fără de sfârșit.
A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanțuri la picioare, în Ceauș Emini, temnița femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni și juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniței; uluiala și neputința de a înțelege coșmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeași celulă și mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, așa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraților și a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului și apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domnița va mai trăi o ultimă umilință - aceea de a vedea pe fereastra temniței, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli și râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la București, dar fără ca liniștea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut. Domnița Bălașa pierduse tot ce putea fi mai de preț pentru ea: iubirea, inocența, duioșia și, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuși cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din București, osemintele martirului domnitor. Domnița își va căuta alinarea în singurătatea și în liniștea paradisiacă a livezii din prundul Dâmboviției - un loc de grădină, cu flori și stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital și un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Domniței, iar de nu va asculta aceasta și va mișca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic și nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a și întâmplat în 25 decembrie 1989, cu cei din familia Ceaușescu.

Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare

Din toată suferința Domniței nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieți amare și o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu găsești în București o biserică mai elegantă și mai atent împodobită - în ceea ce privește detaliile - ca ea. În fiecare duminică, la aceeași oră, neabătut și spijinit energic în bastonul său cu intarsii de argint, apare epitropul testamentar al bisericii, Constantin Bălăceanu Stolnici. Salutând discret și înclinând ușor capul în semn de prețuire plină de respect, intră pe ușa din dreapta altarului și se așează pe jilțul său pregătit special, pentru a da binețe Domnului și a participa în felul său, tăcut și boieresc, la întreaga coregrafie mistică de dinaintea Sfintelor Daruri. Scaunul din altar este locul lui preferat, locul unde se lasă pătruns de emoția liturgică a rugăciunilor și unde gândurile renunță la goana lor frenetică, pentru a se odihni câteva momente, măcar pentru a admira un cânt sau o icoană a Mântuitorului. Dincolo de gravitatea funcției lui de epitrop și de faptul că e un Brâncovean prin alianță, Constantin Bălăceanu Stolnici vine la Domnița Bălașa cu dragostea și bucuria primei iubiri. Se simte nespus de bine aici și îl încântă fiecare amănunt, chiar dacă ochiul descoperă, când și când, unele mici abateri de la erminia ortodoxă.
Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stolnici tresare ușor, cade o clipă pe gânduri și apoi se miră cu blândețea lui de om subțire și educat, mărturisind că Domnița Bălașa este, în primul rând, o biserică de familie. Dincolo de istoria ei plină de tristeți și evenimente nedorite, e biserica de care se simte legat emoțional. E o biserică vie, contradictorie și greu de descris. O biserică a încercărilor de tot felul, dar și a liniștirii liturgice - biserică de suflet. Altcumva, nu poți să-i găsești niciun cusur. La ea, totul e potrivit și pe măsură. E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenumărate elemente occidentale - în special vitraliile comandate în Germania, cu stemele Brâncovenilor și ale Țării Românești. Mai sunt și micile ancadramente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu ortodoxia tradițională, dar ce mai contează? Domnița Bălașa e foarte bizantină în fibra ei lăuntrică, în respirația icoanelor și în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureștiul nu găsești o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu întâmplător, pe aici au trecut mari conducători de cor și mari compozitori de muzică bisericească. Aici a fost corul "Carmen" și tot aici au cântat cei mai mari cântăreți de la Opera Română. Dimpreună cu frumosul și acustica excepțională a locului, tradiția a impus ca la Domnița Bălașa să se promoveze liturghia somptuoasă și mai puțin predica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost niciodată predicatori mari. Au fost însă liturghisitori aleși pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni și a făcut ca Domnița Bălașa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar. Nu întâmplător, în perioada interbelică, marile familii boierești ale Bucureștiului își făceau nunțile și botezurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălașa nu s-a săvârșit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălașa a fost și va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei și a fastului aristocratic. Chiar și acum e coadă pe lista de așteptare la ceremoniile de nuntă. Chiar și acum, biserica Domniței e considerată o alegere de bun gust și de rafinament. Fără să știe prea multă istorie, noua protipendadă bucureșteană se include în această tradiție nobiliară și de bonton a bisericii; tradiție explicabilă măcar prin faptul că Bălașa nu a fost niciodată parohie, ci un discret paraclis patriarhal, preferat deloc întâmplător de mai marii Bisericii noastre: Iustinian și Teoctist - iubitori de liniște, de frumos, de discrete sonorități psaltice.

tabitha 13.06.2015 07:14:26

continuare
 
Domnița Bălașa
(n. 1693 - d. 1752)


A șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu și a doamnei Marica. A fost căsătorită cu Manolache Lambrino Rangabe, un grec din Constantinopol. În martie 1714, în timp ce familia era arestată la București, Domnița se afla împreună cu soțul ei la Constantinopol, pentru a o peți pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său, Radu. De sărbătoarea Paștilor, după slujba pe care o ascultase la Patriarhia Ecumenică, a fost arestată și închisă în închisoarea femeilor Ceauș Emini de la Edicul, unde a fost bătută pentru a mărturisi unde se găsesc averile familiei. Tot acolo vor fi închise mama și cumnata ei, Anica, împreună cu fiul acesteia, de doar câteva luni, iar soțul, în închisoarea debitorilor sultanului. După ce, la 15 august, tatăl și frații ei au fost decapitați, Domnița Bălașa, împreună cu doamna Marica și cumnata ei, au fost declarate roabe și internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reușit să se afle unde sunt ascunse averile, cele trei femei au fost închise la Bostangi Bașa, unde au stat timp de șapte luni. Au reușit să scape, după ce au fost răscumpărate cu o mare sumă de bani, luați cu o dobândă de 30% de la negustorii greci, dar marele vizir, la cererea noului domn al Țării Românești, Ștefan Cantacuzino, a hotărât surghiunirea lor pe țărmul Mării Negre, în Caucaz.

În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în fața trupelor imperiale ruse, la Petrovaradin, în 5 august 1716, femeile din familia Brâncoveanu au fost eliberate, permițându-li-se întoarcerea în țară, unde Doamna Marica a construit biserica "Sfântul Nicolae dintr-o zi", iar Domnița Bălașa a ridicat un lăcaș în memoria rudelor ucise la Constantinopol. În 1750, zidește alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaș, în stilul tradițional al bisericilor muntene, suficient de mare și de încăpător pentru mulți credincioși, cu hramul Înălțarea Domnului. În jurul bisericii va înființa o școală și un azil de bătrâni căruia, neavând copii, îi va lăsa toată averea sa, cu toate actele de danie și un cumplit blestem de întărire.

Mihnea Dragomir 13.06.2015 08:44:08

Citat:

În prealabil postat de mirela.t (Post 592510)
Scaunul din altar este locul lui preferat, (...)
Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stolnici tresare ușor, cade o clipă pe gânduri (...)

Mda. La ce se gandeste oare ? Poate la trecutul lui de informator al Securitatii ? Sau la prezentul lui de mason, delegat de baza al "ochiului si compasului" in Adunarea Nationala Bisericeasca ?

Articolul citat pe larg din Formula As nu face referire la niciunul din aceste doua triste aspecte din viata academicianului Stolnici. Cu atat mai triste cu cat este vorba de un descendent al uneia dintre marile familii nobiliare romanesti si de un medic de autentica valoare.

Deci, acolo, in jiltul sau din altarul bisericii pe care o epitropeste, Constantin Balaceanu Stolnici are la ce se gandi. Sa speram ca isi face examenul de constiinta si ca ajunge la concluzia ca Marele Arhitect al Universului nu este altul decat Domnul Isus Cristos.

tabitha 13.06.2015 09:07:42

Dragostea acoperă multime de păcate! parcă scrie pe undeva prin Biblie..

tabitha 14.06.2015 23:20:47

cum ne văd istoricii străini contemporani
 
Cu greu am putea ghici unde ar fi Rusia astăzi dacă n-ar fi fost, în istoria ei, un lider pe nume Petru Alexeievici Romanov. Îl cunoaștem cu toții sub numele de Petru I sau Petru cel Mare, țar al Moscovei, cel care a urcat pe tronul unui mărunt stat feudal și, 39 de ani mai târziu, a lăsat moștenire un imperiu modern. În cazul unui astfel de lider care transformă fundamental o țară și o societate, cunoașterea biografiei sale este esențială pentru înțelegerea istoriei. Iar în cazul lui Petru I, cea mai bună biografie a sa este opera istoricului american Robert K. Massie, câștigător al Premiului Pulitzer pentru Petru cel Mare. Viața și lumea lui. Cartea ne poartă prin viața celui care avea să devină primul Împărat al Rusiei, urmărind evenimentele cruciale din biografia țarului și modul în care acestea au influențat istoria rusă, dar și istoria statelor din jur, inclusiv a spațiului românesc. Redăm, în cele ce urmează, un fragment din carte privitor la legăturile Țarului Petru cel Mare cu domnii Brâncoveanu și Cantemir, în care Massie surprinde începuturile implicării Imperiului Rus în politica de peste Prut.

Cincizeci de lovituri pe Prut

„Cheia campaniei lui Petru erau două principate creștine, Valahia și Moldova. Așezate la sud de Carpați și la nord de Dunăre, aceste regiuni fac parte azi, într o oarecare măsură, din sud estul Uniunii Sovietice și, o mare parte, din România de azi. În secolele al XV lea și al XVI lea, în căutarea securității, ele s au plasat sub suzeranitatea Sublimei Porți, păstrându și autonomia internă, dar acceptând să plătească sultanului tribut anual în schimbul protecției.

Odată cu trecerea timpului, Poarta a început să și aroge dreptul de a numi și a demite prinții locali. Dornici să aibă domnii ereditare, prinții au început să caute, în secret, protecție în alte părți. În timpul domniei țarului Aleksei, au existat discuții preliminare cu Moscova, în legătură cu asumarea suzeranității de către Rusia, dar țarul era prea ocupat cu problemele pe care le avea cu Polonia.

În 1711, Valahia, cel mai bogat și mai puternic dintre cele două principate, era condus de un prinț (titlul local era de hospodar), Constantin Brâncoveanu, un voievod activ și flexibil care venise la domnie otrăvindu l pe predecesorul său și care își folosise talentele nu doar pentru a se agăța de domnie timp de douăzeci de ani, dar și pentru a și construi o armată puternică și o mare avere personală. Din punctul de vedere al sultanului, Brâncoveanu era mult prea bogat și puternic pentru un prinț satelit, iar domnitorul a fost luat în vizor pentru înlocuire, atunci când avea să se ivească ocazia. Inevitabil, Brâncoveanu a simțit aceste lucruri și, după Poltava, fiind convins că steaua lui Petru este în ascensiune, a încheiat un tratat secret cu țarul. În cazul unui război al rușilor împotriva Turciei, Valahia avea să fie de partea țarului prin 30.000 de soldați pe câmpul de luptă și furnizarea de provizii trupelor ruse care ajungeau în Valahia – provizii care urma să fie totuși plătite de Petru. În schimb, Petru promitea să garanteze independența Valahiei și drepturile ereditare ale lui Brâncoveanu și l a făcut pe acesta Cavaler al Ordinului Sf. Andrei.

Moldova era mai slabă și mai săracă decât Valahia, iar domnitorii ei se schimbau repede. Ultimul dintre ei, Dimitrie Cantemir, era în funcție în 1711 de mai puțin de un an, numit de sultan, cu condiția să ajute Poarta să l prindă și să l detroneze pe vecinul său, Brâncoveanu, serviciu pentru care el urma să devină domnitor atât al Valahiei, cât și al Moldovei. Dar, sosind în noua lui capitală, Iași, Cantemir a simțit și el schimbarea care plutea în aer și a început să negocieze în cel mai mare secret cu Petru. În aprilie 1711, el a semnat un tratat cu țarul obligându se să ajute invazia rușilor cu 10.000 de oameni. În schimb, Moldova avea să fie declarată stat independent, aflat sub protecție rusească. Nu trebuia să fie plătit niciun tribut, iar familia Cantemir urma să devină dinastie conducătoare ereditară.

Datorită acestei promisiuni de ajutor din partea celor doi prinți ambițioși care se urau unul pe celălalt, Petru și a început campania împotriva turcilor.

Decizia lui Cantemir era agreată în Moldova. «Ai făcut bine cerându le rușilor să ne elibereze de sub jugul turcesc», îi spuneau nobilii. «Dacă aflam că ai de gând să te întâlnești cu turcii, eram hotărâți să te abandonăm și să ne predăm țarului Petru». Dar Cantemir mai știa că armata otomană este deja în marș și că atunci când marele vizir s ar fi apropiat, ar fi fost clar că el și provincia lui trecuseră de partea țarului. Din acest motiv, el i a trimis mesaje lui Șeremetiev, care comanda corpul principal de armată al rușilor, implorându l pe feldmareșal să se grăbească. În cazul în care corpul principal al armatei nu s ar fi putut mișca mai repede, Cantemir a cerut ca măcar o avangardă de 4.000 de oameni să vină ca să îi protejeze poporul de răzbunarea otomană. [...]

Petru I a dat, de asemenea, feldmareșalului ordine stricte de comportare a soldaților ruși în timpul marșului prin Moldova: trebuia să fie decenți și să plătească tot ce luau de la creștini, orice jaf trebuia să fie pedepsit cu moartea. Odată ce Cantemir s a declarat susținător al rușilor iar trupele ruse au început să apară, moldovenii s au repezit peste turci, mai întâi în Iași, apoi în tot principatul. Mulți au fost uciși; alții și au pierdut vitele, oile, hainele, argintul și bijuteriile. [...]

Petru, când a ajuns la Soroca după Șeremetiev, a fost furios pe feldmareșalul lui și a scris că bătrânul general le permisese turcilor să ajungă înaintea lui. Cu toate acestea, pentru că Șeremetiev stricase planul original, țarul, venind în urma lui, nu avea încotro decât să accepte noul traseu; orice altă mișcare ar fi divizat armata. Și forțele lui Petru suferiseră mult în timpul marșului, iar oamenii erau la capătul puterilor când au ajuns la Prut în 24 iunie. Lăsându i acolo, țarul a pornit înainte călare, a trecut râul și a intrat în Iași ca să vorbească cu Cantemir. A fost primit cu pompă regală și cu un mare banchet. Domnitorul a făcut o bună impresie. «Un om foarte practic și un foarte bun sfătuitor», era aprecierea țarului. [...]

Chiar atunci când țarul sărbătorea [n.r.: aniversarea bătăliei de la Poltava], situația lui militară se deteriora. Marele vizir traversase Dunărea la Isaccea și, informat de respingerea ofertei de către Petru, mărșăluia spre nord cu o armată de 200.000 de oameni. Mai mult decât atât, era o lipsă suspectă de vești din Valahia, care, în ultimă instanță, era mult mai importantă în campania lui Petru decât Moldova. În Valahia, totul depindea de domnitorul Brâncoveanu. Până când el nu și ridica public steagul princiar în favoarea țarului, era greu de crezut că nobilimea și oamenii de rând aveau să urmeze chemarea lui Petru împotriva turcilor. Dar Brâncoveanu se temea și, de aceea, era prudent. Știind ce armată uriașă se află pe câmpul de luptă, știind, de asemenea, și ce s ar fi întâmplat dacă turcii ar fi câștigat, iar el ar fi fost de partea celui învins, nu și a făcut public sprijinul pentru ruși. Boierii lui au fost de acord. «Este periculos să te declari cu Rusia, până când armata țarului nu trece Dunărea», l au sfătuit ei. Când armata turcă a trecut prima Dunărea, Brâncoveanu s a hotărât. Tocmai când marele vizir, informat de trădarea domnitorului, ordona arestarea lui, Brâncoveanu a schimbat brusc tabăra. Folosind ca pretext o scrisoare de la Petru, al cărei ton, a spus el, l a ofensat, Brâncoveanu a anunțat că nu se mai consideră legat de tratatul secret cu țarul și le a înmânat turcilor proviziile adunate pentru armata rusă cu banii lui Petru. Această trădare a avut efecte imediate și catastrofale asupra campaniei ruse. Proviziile dispăruseră, iar moldovenii nu puteau suplini deficitul”.

Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/...ir-brancoveanu

Vitiate 14.06.2015 23:41:09

Citat:

În prealabil postat de mirela.t (Post 592636)
Cu greu am putea ghici unde ar fi Rusia astăzi dacă n-ar fi fost, în istoria ei, un lider pe nume Petru Alexeievici Romanov. Îl cunoaștem cu toții sub numele de Petru I sau Petru cel Mare, țar al Moscovei, cel care a urcat pe tronul unui mărunt stat feudal și, 39 de ani mai târziu, a lăsat moștenire un imperiu modern. În cazul unui astfel de lider care transformă fundamental o țară și o societate, cunoașterea biografiei sale este esențială pentru înțelegerea istoriei. Iar în cazul lui Petru I, cea mai bună biografie a sa este opera istoricului american Robert K. Massie, câștigător al Premiului Pulitzer pentru Petru cel Mare. Viața și lumea lui. Cartea ne poartă prin viața celui care avea să devină primul Împărat al Rusiei, urmărind evenimentele cruciale din biografia țarului și modul în care acestea au influențat istoria rusă, dar și istoria statelor din jur, inclusiv a spațiului românesc. Redăm, în cele ce urmează, un fragment din carte privitor la legăturile Țarului Petru cel Mare cu domnii Brâncoveanu și Cantemir, în care Massie surprinde începuturile implicării Imperiului Rus în politica de peste Prut.

Cincizeci de lovituri pe Prut

„Cheia campaniei lui Petru erau două principate creștine, Valahia și Moldova. Așezate la sud de Carpați și la nord de Dunăre, aceste regiuni fac parte azi, într o oarecare măsură, din sud estul Uniunii Sovietice și, o mare parte, din România de azi. În secolele al XV lea și al XVI lea, în căutarea securității, ele s au plasat sub suzeranitatea Sublimei Porți, păstrându și autonomia internă, dar acceptând să plătească sultanului tribut anual în schimbul protecției.

Odată cu trecerea timpului, Poarta a început să și aroge dreptul de a numi și a demite prinții locali. Dornici să aibă domnii ereditare, prinții au început să caute, în secret, protecție în alte părți. În timpul domniei țarului Aleksei, au existat discuții preliminare cu Moscova, în legătură cu asumarea suzeranității de către Rusia, dar țarul era prea ocupat cu problemele pe care le avea cu Polonia.

În 1711, Valahia, cel mai bogat și mai puternic dintre cele două principate, era condus de un prinț (titlul local era de hospodar), Constantin Brâncoveanu, un voievod activ și flexibil care venise la domnie otrăvindu l pe predecesorul său și care își folosise talentele nu doar pentru a se agăța de domnie timp de douăzeci de ani, dar și pentru a și construi o armată puternică și o mare avere personală. Din punctul de vedere al sultanului, Brâncoveanu era mult prea bogat și puternic pentru un prinț satelit, iar domnitorul a fost luat în vizor pentru înlocuire, atunci când avea să se ivească ocazia. Inevitabil, Brâncoveanu a simțit aceste lucruri și, după Poltava, fiind convins că steaua lui Petru este în ascensiune, a încheiat un tratat secret cu țarul. În cazul unui război al rușilor împotriva Turciei, Valahia avea să fie de partea țarului prin 30.000 de soldați pe câmpul de luptă și furnizarea de provizii trupelor ruse care ajungeau în Valahia – provizii care urma să fie totuși plătite de Petru. În schimb, Petru promitea să garanteze independența Valahiei și drepturile ereditare ale lui Brâncoveanu și l a făcut pe acesta Cavaler al Ordinului Sf. Andrei.

Moldova era mai slabă și mai săracă decât Valahia, iar domnitorii ei se schimbau repede. Ultimul dintre ei, Dimitrie Cantemir, era în funcție în 1711 de mai puțin de un an, numit de sultan, cu condiția să ajute Poarta să l prindă și să l detroneze pe vecinul său, Brâncoveanu, serviciu pentru care el urma să devină domnitor atât al Valahiei, cât și al Moldovei. Dar, sosind în noua lui capitală, Iași, Cantemir a simțit și el schimbarea care plutea în aer și a început să negocieze în cel mai mare secret cu Petru. În aprilie 1711, el a semnat un tratat cu țarul obligându se să ajute invazia rușilor cu 10.000 de oameni. În schimb, Moldova avea să fie declarată stat independent, aflat sub protecție rusească. Nu trebuia să fie plătit niciun tribut, iar familia Cantemir urma să devină dinastie conducătoare ereditară.

Datorită acestei promisiuni de ajutor din partea celor doi prinți ambițioși care se urau unul pe celălalt, Petru și a început campania împotriva turcilor.

Decizia lui Cantemir era agreată în Moldova. «Ai făcut bine cerându le rușilor să ne elibereze de sub jugul turcesc», îi spuneau nobilii. «Dacă aflam că ai de gând să te întâlnești cu turcii, eram hotărâți să te abandonăm și să ne predăm țarului Petru». Dar Cantemir mai știa că armata otomană este deja în marș și că atunci când marele vizir s ar fi apropiat, ar fi fost clar că el și provincia lui trecuseră de partea țarului. Din acest motiv, el i a trimis mesaje lui Șeremetiev, care comanda corpul principal de armată al rușilor, implorându l pe feldmareșal să se grăbească. În cazul în care corpul principal al armatei nu s ar fi putut mișca mai repede, Cantemir a cerut ca măcar o avangardă de 4.000 de oameni să vină ca să îi protejeze poporul de răzbunarea otomană. [...]

Petru I a dat, de asemenea, feldmareșalului ordine stricte de comportare a soldaților ruși în timpul marșului prin Moldova: trebuia să fie decenți și să plătească tot ce luau de la creștini, orice jaf trebuia să fie pedepsit cu moartea. Odată ce Cantemir s a declarat susținător al rușilor iar trupele ruse au început să apară, moldovenii s au repezit peste turci, mai întâi în Iași, apoi în tot principatul. Mulți au fost uciși; alții și au pierdut vitele, oile, hainele, argintul și bijuteriile. [...]

Petru, când a ajuns la Soroca după Șeremetiev, a fost furios pe feldmareșalul lui și a scris că bătrânul general le permisese turcilor să ajungă înaintea lui. Cu toate acestea, pentru că Șeremetiev stricase planul original, țarul, venind în urma lui, nu avea încotro decât să accepte noul traseu; orice altă mișcare ar fi divizat armata. Și forțele lui Petru suferiseră mult în timpul marșului, iar oamenii erau la capătul puterilor când au ajuns la Prut în 24 iunie. Lăsându i acolo, țarul a pornit înainte călare, a trecut râul și a intrat în Iași ca să vorbească cu Cantemir. A fost primit cu pompă regală și cu un mare banchet. Domnitorul a făcut o bună impresie. «Un om foarte practic și un foarte bun sfătuitor», era aprecierea țarului. [...]

Chiar atunci când țarul sărbătorea [n.r.: aniversarea bătăliei de la Poltava], situația lui militară se deteriora. Marele vizir traversase Dunărea la Isaccea și, informat de respingerea ofertei de către Petru, mărșăluia spre nord cu o armată de 200.000 de oameni. Mai mult decât atât, era o lipsă suspectă de vești din Valahia, care, în ultimă instanță, era mult mai importantă în campania lui Petru decât Moldova. În Valahia, totul depindea de domnitorul Brâncoveanu. Până când el nu și ridica public steagul princiar în favoarea țarului, era greu de crezut că nobilimea și oamenii de rând aveau să urmeze chemarea lui Petru împotriva turcilor. Dar Brâncoveanu se temea și, de aceea, era prudent. Știind ce armată uriașă se află pe câmpul de luptă, știind, de asemenea, și ce s ar fi întâmplat dacă turcii ar fi câștigat, iar el ar fi fost de partea celui învins, nu și a făcut public sprijinul pentru ruși. Boierii lui au fost de acord. «Este periculos să te declari cu Rusia, până când armata țarului nu trece Dunărea», l au sfătuit ei. Când armata turcă a trecut prima Dunărea, Brâncoveanu s a hotărât. Tocmai când marele vizir, informat de trădarea domnitorului, ordona arestarea lui, Brâncoveanu a schimbat brusc tabăra. Folosind ca pretext o scrisoare de la Petru, al cărei ton, a spus el, l a ofensat, Brâncoveanu a anunțat că nu se mai consideră legat de tratatul secret cu țarul și le a înmânat turcilor proviziile adunate pentru armata rusă cu banii lui Petru. Această trădare a avut efecte imediate și catastrofale asupra campaniei ruse. Proviziile dispăruseră, iar moldovenii nu puteau suplini deficitul”.

Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/...ir-brancoveanu

Nu stiam asta despre "sfantul martir", DACA este adevarat. Mda, daca lupti si/sau mori pentru cauza/credinta, esti martir/"sfant". Oare de ce acest pattern de troc necinstit cu valorile morale se regaseste si in istoria bisericilor byzantine-based si partidelor politice si diverselor haite ideologice si aglutinari oculte, deopotriva, din toate timpurile si locurile? "Daca esti cu adevarat de-al nostru, si aduci servicii importante cauzei/credintei, inclusiv sa mori decapitat, iti vom construi o posteritate cat mai alba: nu conteaza ce ai facut imoral inainte. Partidul/Biserica are dreptate intotdeauna!".

tabitha 14.06.2015 23:52:52

Citat:

În prealabil postat de Vitiate (Post 592642)
Nu stiam asta despre "sfantul martir", DACA este adevarat.

Revista Historia a publicat extrasul din cartea respectivă, care a avut o largă circulatie internatională.

Istoricii români sunt de altă părere, cel putin asta e pozitia oficială :

" Între timp, la 29 octombrie/9 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau diferende politice între el și frații săi.Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit temeiul învinuirii."

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constan...eputul_domniei

tabitha 15.06.2015 07:34:31

Prințul Ion Ghica, omul care a zugrăvit pagini impresionante din istoria României
 
La 12 august 1816, cu aproape doua secole in urma, se nastea la mosia parintilor sai din Ghergani (azi in judetul Dambovita) cel care urma sa fie una dintre cele mai marcante personalitati al culturii romanesti din secolul al XIX-lea, Ion Ghica.

Provenea dintr-o familie distinsa. Tatal sau era logofatul Dimitrie Ghica, iar mama, Maria Campeanu, se tragea dintr-o familie de negustori cu dare de mana, care au impodobit orasul cu casele lor si cu palate cum nu s-au mai vazut in Bucuresti.

Doldora de diplome

Familia a dorit ca singurul ei baiat, Ion, sa ajunga invatat de seama. Dupa ce si-a luat licenta in litere la Sorbona, a urmat Conservatorul de Arte din Paris, apoi Facultatea de Stiinte tot din capitala Frantei si in sfarsit Scoala de Mine, care i-a acordat diploma de inginer.

Incarcat cu diplome, a raspuns chemarii Universitatii din Iasi spre a deveni aici profesor. Dar activitatea didactica nu i s-a parut pe masura si a simtit nevoia sa intre in conspiratia din 1848, care viza unirea Moldovei cu Tara Romaneasca si instalarea printului Mihail Sturdza la carma.

Conspiratia esuand, Ion Ghica ajunge in exil la Istanbul, unde autoritatile turce, apreciind mormanul sau de diplome, l-au numit bei al Samosului, unde a reusit sa se afirme in delicata actiune de combatere a pirateriei. Ca recompensa, sultanul i-a acordat titlul european de print de Samos.

S-a intors in tara dupa Unire, in 1859, fiind de mai multe ori numit prim-ministru, atat sub Cuza, cat si sub Carol I.

Dar nu aceste amanunte biografice il caracterizeaza pe deosebitul intelectual roman, ci opera literara, unica in felul ei. N-a scris mult, dar lucrarea sa de capatai, "Scrisori catre Vasile Alecsandri", scrisa la Londra, a ramas peste secole ca reper al literaturii noastre.

Fiecare "scrisoare" este o mica pagina de istorie, in care aflam cum era viata predecesorilor nostri acum aproape doua veacuri.

Prima colectie de eseuri in literatura noastra

Scrisorile lui Ion Ghica sunt de fapt eseuri in care autorul stie sa-si etaleze maestria de scriitor, sa manuiasca metafora si efectul expresiei, sa strecoare printre randuri umorul sau inimitabil, dar mai ales sa prezinte faptul istoric, facandu-l captivant.

Exemplificari se pot face multe, dar mi se pare ca merita pentru atentia cititorului celor de fata sa ma refer la scrisoarea "Din vremea lui Caragea", care face referire la cumplita molima de ciuma in acea perioada.

Epidemia facea ravagii, iar Ion Ghica mentioneaza un numar de 300 de morti pe zi si un total de 90.000 de victime, cifra uriasa raportata la populatia Capitalei din acea vreme. Dar sa-i dam cuvantul memorialistului:

"Spaima intrase in toate inimile si facuse sa dispara orice simtamant de iubire si de devotament. Muma isi parasea copiii si barbatul sotia pe mainile cioclilor, niste oameni fara cuget si fara frica de Dumnezeu.

Toti betivii, toti destramatii isi atarnau un servet rosu de gat, se urcau intr-un car cu boi si porneau pe hotie din casa in casa, din curte in curte. Ei se introduceau ziua si noaptea prin locuintele oamenilor si puneau mana pe ce gaseau, luau bani, argintarii, ceasornice, scule, saluri, fara ca nimeni sa indrazneasca a li se impotrivi.

Fugea lumea de dansii ca de moarte, caci ei luau pe bolnavi sau pe morti in spinare, ii tranteau in car, claie peste gramada, si porneau cu carul plin spre Dudesti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumatilor.

Se incretea carnea pe trup auzindu-se grozaviile si cruzimile facute de acesti talhari bietilor crestini cazuti in ghearele lor".

Dupa ciuma, urmeaza nuntile

In acest context, autorul citeaza si cazul unor ciocli angajati de primarie, care adunau mortii si intocmeau seara un raport cu privre la rezultatul "muncii". Un astfel de raport a gasit scriitorul in actele primariei, dupa stingerea epidemiei. Continea urmatoarele: "Azi am adunat 15 morti, dar n-am putut ingropa decat 14, fiindca unul a fugit si nu l-am putut prinde".

Si, ca sa nu-si termine eseul in aceasta atmosfera sumbra, Ion Ghica observa in continuare ca, dupa stingerea epidemiei, s-a ivit brusc prosperitatea. Indeosebi s-au inmultit nuntile pentru ca, totdeauna, dupa o epidemie, ca si dupa un razboi, averile sporesc. Supravietuitorii isi mostenesc parintii, fratii si surorile, cresc averile flacailor si zestrele fetelor, iar societatea se pune pe nunti.

Urmeaza o pitoreasca descriere a modului cum se petrecea la nuntile de odinioara si a veseliei care i-a cuprins pe supravietuitori, care au uitat rapid de tragedia celor ale caror trupuri zac poate si acuma sub maidanele din Dudesti si Cioplea.

Ion Ghica a murit la varsta de 81 de ani - etate inaintata la data aceea - la mosia parintilor sai din Ghergani, unde a fost inmormantat.

articol preluat de pe www.ziare.com

Vitiate 15.06.2015 10:30:29

Sora Mirela, excelente postari si excelent topic. Multumesc mult.
Adevarul e ca istoria, deopotriva statala si ecleziastica, trebuie urgent demitizata...


Ora este GMT +3. Ora este acum 14:57:54.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.