Celibatul a treia cale spre mantuire?
 

Pot fi unii dintre noi chemati prin aceasta cale, cea a celibatului la matuire? Ce avantaje/dezavantaje (din punct de vedere duhovnicesc si nu al celui lumesc) poate avea aceasta alegere spre deosebire de cea a calugariei? Care poate fi scopul unei asemenea chemari?

Am intalnit multa lume care isi pune intrebarea asta, incepand numaratoarea cu mine insumi. Cred ca e destul de complicat sa faci comparatie intre avantaje si dezavantaje chiar atunci cand vine vorba de cununie si monahism, apoi daca vorbim de celibat. De un lucru sunt sigur: nu e celibatul o piedica spre mantuire, iar daca cineva anume, din pricini care tin fie de el fie de o anumita chemare mai rara, e lasat de Dumnezeu in celibat, atunci in celibat ii este mantuirea. „Unde iti este ascultarea acolo iti este si mantuirea”.

Pe de o parte, ca celibatar te poţi dărui total lui Dumnezeu, depinzând doar de tine să faci voia lui. Pe de altă parte, necunoscând căsătoria, nu ai parte de iubirea şi necazurile familiale care te scot mereu din tine însuţi, obligându-te să-ţi sacrifici egoismul, într-un efort permanent de a trăi (şi) viaţa celuilalt, respectiv pe cea a copiilor, până la uitarea de sine.
Sunt două căi; nu neapărat una mai bună decât cealaltă, ci doar diferite. Ambele pot fi spre mântuire sau spre pierzare.

Poate fi considerat celibatul o cale mai grea decat monahismul?

Poate fi mai grea sau, din contră, mai uşoară. Ca monah eşti dator mereu cu ascultarea, cu tăierea voii. Mi se pare şi greu, dar şi mai liniştitor, ştiind că altcineva (duhovnicul, stareţul) se îngrijeşte de mântuirea ta, dacă tu faci ce ţi se cere. Pe de altă parte, celibatul poate fi mai riscant, pentru că eşti mai de capul tău, dacă nu ai un duhovnic pe care să-l consulţi cât mai des.
Rişti să te pierzi într-un trai confortabil, fără obligaţii.

S-a mai discutat acest aspect pe forum.
Eu personal consider ca nu sunt decat doua cai, calugaria si casatoria, ori ori.
Nu e bine sa le amestecam. Casatoria e un lucru firesc, la care e chemat omul inca de cand a fost creat (cresteti si va inmultiti...), iar calugaria e starea nefireasca, extraordinara. O cale de mijloc mi se pare fuga de raspundere si responsabilitati.

Inca nu am intalnit nici un parinte care sa se pronunte pentru aceasta cale de mjloc. A, sa traiesti in curatie si in expectativa pana la casatorie asta e altceva.

Despre calugarie vs. casatorie am gasit acum in pr. Papacioc, care are in acest articol si o scurta referire la celibat - pe cine intereseaza, citeste, nu as vrea sa supar pe cineva cu citarea acestuia
http://www.sfaturiortodoxe.ro/calugariecasatorie.html

Orisicum, trebuie vorbit in primul rand cu parintele duhovnic. Nu e vorba aici despre greutate si simplitate. Cel putin pr. Papacioc si Cleopa considera ca e mai grea calea casatoriei decat a calugariei. Fireste, un mirean ar zice invers. Problema este insa de vocatie, de statornicie, de responsabilitate...

Poate pierzi din vedere, dragă glykys, că celibatul poate să apară şi după ce o căsătorie încetează. Chiar dacă îngăduie recăsătorirea, aceasta e cu pogorământ, căci ea trebuie să fie una singură. Iar cel divorţat sau văduv s-ar putea să nu se simtă chemat la călugărie.
Pe de altă parte, însuşi Sf. Pavel a fost celibatar şi a recomandat celibatul.

Atâta vreme cât eşti mădular viu al Bisericii lui Hristos poţi aduce roadă, fie că eşti căsătorit, monah sau celibatar. Iar dacă nu lucrezi harul ce ţi se dă, eşti în greşeală, chiar dacă eşti în mânăstire.

da, dar Pavel a spus parerea lui personala. Nu Dumnezeu a recomandat asta. E o diferenta. Doamne ajuta!

celibatul nu este bun,ori calugarie ori casatorie.

Atunci se cheama ca te-ai angajat pe calea casatoriei, la inceput de drum si ca, dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu au mers cum trebuie.
Cred ca initiatoarea topicului este la inceput de drum...

Pe vremea Sf. Ap. Pavel inca nu erau comunitatile de calugari. Asta nu inseamna ca nu erau calugari si pana atunci, chiar daca nu aveau ceea ce numim noi azi manastire, rasa...

Luam aceasta ipoteza (desi ramane de discutat subiectul propus sub toate aspectele).
Ce e de facut daca dupa incheierea casatoriei nu mai simti chemare pentru o alta?

nu! in mod sigur celibatul este o cale mai usoara decat monahismul, a fi monah implica mult mai multe aspecte!

mai grea nu.
poate mai comoda ...
dar cu siguranta mai urata.
esti privat de toate bucuriile vietii de familie. si aici nu ma refer la cele carnale.
si ...
intr-un concediu petrecut la o manastire, l-am intrebat pe un calugar: parinte cum e viata de calugar.
"e grea" mi-a raspuns, "dar si frmoasa".
nu inteleg ce ar fi frumos in viata unui celibatar.
o spun eu, un tip de 38 de ani, niciodata casatorit.

alta ce?

alta casatorie

cred ca da !
deoarce trairea in lume, "altfel" decat ceilalti, nu-ti aduce decat batjocura din partea lor, si o forma de singuratate dizolvanta,fie si prin raportarea la ceilalti care sunt altfel !
si e cu atat mai grea acesta situatie cu cat ,uneori nu e benevola ci...silita !!!
partea buna,e faptul clar, ca respectivul,vede totul in alta lumina, si dobandeste un fel de intelepciune sau detasare filosofica !

pe cand in manastire, are un regim cazon, are regului stricte,are o randuiala stabilita de sus, in care se inscrie,contribuind si el cu propria lupta, la tinderea spre absolut a monahilor...

si unde mai pui...ca are si frati...deci automat nu mai e singur, are tovarsi de experienta comuna, are egali ,si nu e atat de tare conturbat de ispitele lumii reale !

cred ca in lume, e mai greu, insa acest greu e compensat de libertate !!!

insa fiecare viata are fumosul sau in felul ei !

Normal ar fi ca aceasta dorinta de a trai singur,in lume ar trebui sa fie o alegere fireasca ci nu o consecinta a esecului din viata personala,sa alegi sa traiesti asa pentru Hristos.

wow...how old are you?...

N-ar fi loc in manastiri daca toti cei solitari s-ar regasi acolo. Unii au o cariera la care nu pot renunta, si daca isi pot trai viata in cel mai autentic spirit crestin , lucrul acesta va fi garantul mintuiri lor. Este o alta cale cu riscurile ei, cum de altfel si casatoria este o binecuvintare s-au o primejdie pentru cine nu o traieste in mod crestin.

Pe ce vă bazaţi când spuneţi că văduvul sau văduva care se căsătoreşte o face cu pogorământ?

Celibatul mirenilor am auzit si eu ca nu este recomandat pentru ca e foarte greu de rezistat ispitelor. Dar cred ca ar trebui sa se faca o diferenta intre celibatul ales si cel impus. In cazul alegerii celibatului (cum se intampla in cazul calugarilor, sau al preotilor catolici), omul se presupune ca stie de la inceput la ce se inhama, e o hotarare personala pe care si-o asuma. Si cu toate astea, tot se mai intampla caderi. Cu atat mai mult, daca ramai vaduv de tanar sau te paraseste sotul/sotia, e mai greu sa-ti pastrezi celibatul pentru tot restul vietii, si poate e chiar inuman sa ti se ceara asa ceva. Chiar si pentru preotii care ajung in aceasta situatie cred ca este foarte greu, mai ales daca sunt tineri si mai au si copii mici de crescut.
Inafara de asta, ce faci daca esti vaduv/divortat si cu toate astea cazi in ispita? O lasi asa, sau te casatoresti cu persoana respectiva (presupunand ca e de sex opus, este apta de casatorie, nu e minora, nu e deja casatorita, nu e calugar/ita, etc)? Desigur, daca e cum am scris in paranteza (Doamne fereste), mai bine o lasi asa si te rogi sa fii iertat/a; daca nu... poate trebuie sa mai iei in calcul si alte aspecte; poate ca in cele din urma Dumnezeu le randuieste cum e mai bine pentru toata lumea..In cazul nostru , al mirenilor, cu siguranta Dumnezeu prefera sa ne recasatorim decat sa pacatuim. Dar, probabil, oamenii cu cat sunt mai credinciosi, sunt mai greu incercati...

În cazul în care eşti văduv şi cazi în ispită, o eventuală căsătorie nu remite păcatul curviei. Aceasta, deoarece, fiind un păcat de moarte săvârşit de un botezat, nu se poate remite decât în urma Tainei Pocăinţei.
În cazul în care eşti divorţat şi cazi în ispită, nu te poţi căsători, fiindcă eşti deja căsătorit. Divorţul civil nu are efecte asupra Tainei Căsătoriei, iar Biserica nu admite poligamia. Deci, tot la Taina Pocăinţei este bine să ajungi.
Noi nu credem că Dumnezeu le rânduieşte astfel încât să păcătuim. Motivul este acela al milostivirii Lui. El vrea ca toţi să ne mântuim, iar păcatul este exact ceea ce ne împiedică să o facem. Prin urmare, ipoteza că Dumnezeu ar rândui să practicăm curvia ca să fie bine pentru toată lumea trebuie rejectată îndată ce ne trece prin cap, ca fiind ispită diabolică. Este, însă, posibil altceva: Dumnezeu are o capacitate mereu surprinzătoare de a preface răul pe care l-am făcut în ceva spre binele nostru sau al altora. Altfel spus, este, în principiu, posibil ca Dumnezeu, văzând că am ales moartea prin păcatul curviei, să ne ofere încă o dată o şansă spre îndreptare, iar această şansă ar putea fi căsătoria, ca remediu al concupiscenţei.

asta numai in cazurile in care divorturile nu au avut un temei scriptural, adica adulterul.

Da, dar cateodata ne da sa facem alegeri grele. De exemplu, sa alegem intre slujirea Lui si o dragoste, intre o slujba (serviciu) si slujirea Lui (in sensul de credinta, nu neaparat de preotie), intre o iubire si profesie, etc. Iar noi, mai ales cand suntem tineri si nestiutori, facem de multe ori alegeri gresite. Alteori insa nu este vina noastra daca, de exemplu, ne casatorim, tineri fiind si indragostiti, cu cineva care nu merita dragostea noastra si mai devreme sau mai tarziu tradeaza juramintele facute la Sfanta Taina (sau nici macar nu apuca sa le faca, se eschiveaza, amana momentul si pana la urma nici nu mai ajunge la altar); si atunci, ramanem singuri si ne dorim sau poate chiar intalnim pe altcineva mai vrednic si mai potrivit din toate punctele de vedere; nici atunci nu putem considera ca ni s-a oferit a doua sansa?

Dacă suntem căsătoriţi şi întâlnim pe cineva mai vrednic, ori care ni se pare mai potrivit din toate punctele de vedere, aceasta nu înseamnă că ni se oferă a doua şansă, ci că ni se oferă o ispită. Oare ce ar spune soţia mea aflând că am găsit o femeie mai vrednică decât ea, ori mai potrivită ? Şi, mai important decât asta: oare ce ar spune Isus ? Nu ne putem mântui decât făcând ceea ce a făcut El: purtându-ne crucea şi unind crucea noastră cu crucea Lui. Celibatul este o cruce, căsătoria este altă cruce pe care trebuie să o purtăm.
Dacă, însă, nu suntem căsătoriţi, atunci înseamnă că suntem liberi să alegem. Să deschidem bine ochii şi să cercetăm dacă nu cumva ne înhămăm la jug nepotrivit.

... sau decesul consoartei. Recasatoria este permisa numai in urma decesului sotului/sotiei sau in urma divortului din pricina adulterului.

Nu mai vrednica decat sotia pe care o ai, mai vrednica decat una care te-ar fi parasit pentru altul...cu toate ca cine e in situatia asta, a doua oara sufla si-n iaurt... asta daca mai exista o "a doua oara"... Daca ai peste 40 de ani, ca barbat sau femeie, daca mai ai si copii, cu siguranta nu-ti mai trebuie, dar daca esti tanar si n-ai apucat sa ai copii, si te paraseste sotul/sotia sau moare, inseamna ca esti condamnat la singuratate pentru tot restul vietii? Asta e pedeapsa pentru ca te-ai insotit cu cine nu trebuia, sau poate pentru ca nu ai fost tu vrednic ca sot/sotie? Sau este o "chemare"? O sansa sa devii un slujitor mai demn al Lui? Dar oare El de asta are nevoie, numai de calugari? Nu are nevoie si de oameni care sa se inmulteasca si sa perpetueze specia?

Intrebari foarte pertinente carora le raspunde insusi Domnul Iisus in Evanghelia dupa Matei, cap.19, vers.12. Priviti ce zice Domnul nostru Iisus Hristos cu privire la fameni:

"Fiindca sunt fameni, care s-au nascut asa din pantecele maicii lor; sunt fameni, care au fost facuti fameni de oameni; si sunt fameni, care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeasca."

Aici Domnul arata trei feluri de fameni:
(1) impotenti congenital;
(2) eunuci - (dex);
(3) Bărbati care, prin voință statornică și exercițiu spiritual continuu, își înfrânează complet pornirea trupului, renunțând de bunăvoie la căsătorie sau la orice relații sexuale (dex), <pentru Imparatia cerurilor - n.a.>

Sper ca fratele nostru "teodoraianys" sa fie mai lamurit acum.
Domnul sa te binecuvanteze frate, si Sa-si faca desavarsit voia Sa in viata ta.

Dacă soţul (soţia) moare eşti dezlegat de căsătorie, care se defineşte ca legătură până la mormânt.
Dar, dacă te părăseşte, nu eşti dezlegat. Nici chiar dacă "dă divorţ". Cel puţin în Biserica Catolică, eu nu am auzit de legământul "la bine şi la rău, până când divorţul ne va despărţi".

Nu am spus despre căsătorie că este o pedeapsă, am spus că este o cruce. Desigur, ea este şi o chemare. Alta, însă, decât călugăria. De aceea, căsătoria seamănă cu un vot perpetuu, în felul în care călugării depun voturile perpetue cu ocazia tonsurii. Este chiar mai mult decât atât: să observăm că matrimoniul este Sacrament, pe când tonsura nu este Sacrament.
Acuma, să presupunem că eşti călugăr, dar, dintr-un motiv oarecare (de exemplu: prigoană comunistă) mănăstirea ta nu mai există. Fraţii tăi au fost dispersaţi, superiorul tău a fost arestat. Ai rămas complet singur. S-a întâmplat, s-ar putea întâmpla oricând, deşi nimeni, când intră la mănăstire, nu doreşte ca asemenea nenorocire să se petreacă. Altele au fost visurile tale, ţi-ai dorit o obşte care să preguste din viaţa îngerească încă de pe pământ, ţi-ai dorit să Îl lauzi pe Domnul cu fraţii tăi, ţi-ai dorit să te bucuri de o biserică frumos împodobită, înconjurată de o grădină cu flori pe care să le îngrijeşti tu şi pe care, privind-o, să ai mereu înaintea ochilor preînchipuirea grădinii raiului. Dar acum, visul acesta e spulberat. Nu mai ai nici fraţi, nici biserică să slujeşti zilnic, nici grădină, nimic. Să însemne, asta, că eşti dezlegat de voturile călugăriei? Nu, ci înseamnă că rămâi în starea pe care ai ales-o liber. Eşti călugăr, chiar dacă va trebui să munceşti ca necalificat pe un şantier, chiar dacă ai să îmbătrâneşti singur, într-o garsonieră sau un azil laic de bătrâni. Nu trebuie să îţi pierzi speranţa că, poate într-o zi, episcopul tău, sau un urmaş al lui, te va chema pe tine şi pe fraţii tăi risipiţi şi îţi va spune: "reclădiţi aşezământul care vi s-a dat vouă. Îngrijiţi din nou grădina Domnului !". Şi numai aşa, chiar dacă ziua aceasta nu va veni niciodată, ai să poţi adormi în nădejdea învierii.

Numai divortul din pricina de adulter este ingaduit de Dumnezeu.

Domnul Iisus Hristos: "Iar Eu zic voua ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter; si cine s-a insurat cu cea lasata savarseste adulter." Matei 19:9)

Ingaduit nu inseamna obligat. Cine poate ierta, cine poate trece iertand peste aceasta este induhovnicit. Cunosc personal un caz, care, iertandu-se reciproc, au acum o familie mult binecuvantata. Dumnezeu ia binecuvantat iar Duhul Domnului se odihneste peste casa aceea.

Faptul că divorţul din pricină de adulter este îngăduit de cultul dv nu înseamnă că este îngăduit de Dumnezeu. Dacă tot nu vă este clar ce spune, de fapt, Biblia, puteţi cunoaşte punctul de vedere al lui Dumnezeu şi aici: "ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Asta, în contextul în care nişte farisei făceau ce faceţi şi dv: căutând să Îl atragă în cursă pe Domnul, ei întrebau dacă nu există, totuşi, situaţii în care divorţul (repudierea) este permisă. El le răspunde, şi ne răspunde tuturor care mai avem dubii: "N-aţi citit Scriptura?" şi continuă cu cuvintele de mai sus.

Mai vedeţi odată unde este pusă virgula. "A lăsa pe femeia ta din pricină de desfrânare" nu înseamnă divorţ. Înseamnă că, atunci când nu te mai poţi apropia de ea fără a-ţi aminti de adulter, actualizând astfel din nou asemenea scandal în inima ta, este permis să trăieşti ca şi căsătorit în stare de despărţire. Altfel spus: vrei să ierţi, dar nu poţi să uiţi. Asta e altceva decât a spune că legătura de nedesfăcut a căsătoriei este dizolvată.

Spuneam că este o cruce căsătoria (ca şi călugăria, dealtfel). Una vor şi ţintesc cei doi miri, alta iese, adeseori, în practica de pe teren. Aşa a fost mereu. Vedem în chiar primele pagini ale Scripturii cum "evoluează" situaţia în primul cuplu, acela al primilor noştri părinţi. La început, mirii sunt extaziaţi. Încântat de frumuseţea şi însuşirile arătate de Eva, Adam spune: "Iat-o, în sfârşit, pe aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea !". Da, dar dacă întoarcem foaia, la ce vedem că se ajunge, destul de repede ? "Femeia pe care tu mi-ai dat-o" îşi începe Adam acuzaţiile, plângându-se cum a fost el păcălit. Ce scenă cunoscută în zilele noastre! Ce imagine a ceea ce se întâmplă, atât de frecvent din păcate şi cu noi, când soţii ajung, uneori nu la multă vreme de la căsătorie, să îşi blesteme ceasul în care s-au cunoscut! Să ne amintim, atunci, că matrimoniul este crucea pe care suntem chemaţi să o ducem, iar Dumnezeu nu doreşte să ia de la noi paharul acesta.

Învăţând o învăţătură care nu este apostolică şi nu de la Dumnezeu vine, luteranii mai întâi, apoi celelalte comunităţi ecleziale rezultate din "divorţurile din pricină de adulter" dintre ei, au învăţat şi învaţă că divorţul este îngăduit, ca şi când căsătoria ar fi săvârşită de oameni care se pot răzgândi, şi nu de Domnul nostru, prin Sacrament sfânt. Amintindu-şi de învăţătura apostolică, teoretic, ortodocşii resping un astfel de punct de vedere, pe care îl admit, totuşi, în practică, ascunzându-se după degetul teologiei pogorămintelor. Dacă poţi să fii botezat prin pogorământ, aşa cum ne-a "demonstrat" cătălin2, de ce nu ai putea fi şi căsătorit a doua oară prin pogorământ ?

Spuneam că o asemenea învăţătură nu este apostolică, fiindcă iată ce învaţă apostolii referitor la tema noastră:
"Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Dacă este despărţită să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei. Şi nici bărbatul să nu-şi lase femeia" (1 Cor 7, 10-11).

Bine, bine, dar nici măcar în caz de adulter ? Dacă soţul o înşeală ?

"Femeia, dacă se mărită cu altul atâta timp cât îi trăieşte bărbatul, se va numi adulteră; dar dacă îi moare bărbatul... în caz că se mărită cu altul nu se va numi adulteră" (Rom 7,3).

Aceasta este credinţa Apostolilor. Aceasta este credinţa Bisericii. Aceasta este credinţa noastră. Lăudat fie Isus !

Iisus Hristos vorbeste deslusit in Evanghelia dupa Matei, in cap. 19, despre acest aspect.: casatorie, despartire, pricini, celibat sfant sau punere de o parte pentru Domnul.

Au si apostolii aportul lor in epistole. Acum, cine are urechi de auzit sa auda ce spune Cuvantul lui Dumnezeu. Si fiecare sa fie bine incredintat de Cuvantul care il primeste si sa faca intocmai cum sunt calauziti.

Daca cineva se indoieste in inima lui si face contrar incredintarii sale, savarseste un pacat. Dar toti pot cunoaste voia lui Dumnezeu cu privire la ei si cauzele lor din Cuvantul lui Dumnezeu. De nu inteleg, sa ceara sfatul unui slujitor al Domnului. Dar in ceea ce hotarasc sa faca, sa fie bine incredintati de ceea ce fac.

Si Domnul sa va binecuvinteze pe toti. Amin.