Intr-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineaţa nu a venit nimeni la Liturghie. Aşa că slujba a fost oficiată doar de preoţi şi de cântăreţ în faţa celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuşi, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoţionantă încât cei doi l-au întrebat uimiţi la sfârşit: "Părinte, de ce aţi ţinut să faceţi o asemenea slujbă şi o asemenea predică în biserica goală?". "Cum goală?", a replicat părintele. "Păi nu a venit nimeni!", au spus cântăreţul şi lumânărarul. "Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu aţi ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteţi vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deşi ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile şi, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuşi vin. Când vine şi omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri trişti, care au cântat împreună cu mine atât de frumos şi asta m-a stimulat.

Într-o noapte un şarpe în timp ce căuta de mâncare, intră într-un atelier de tâmplărie de la marginea pădurii.
Tâmplarul, un om priceput dar cam dezordonat, lăsase câteva unelte pe jos.
Unul dintre ele era un fierestrău. Pe măsură ce şarpele umbla prin atelier, se suie pe fierestrău făcându-şi o tăietură mică.
Imediat, crezând că este atacat, se încolătăceşte în jurul fierestrăului atât de tare încăt începe să sângereze pe gură. Asta în infurie şi mai tare şi îl face să strângă cu toată puterea fierestrăul umplându-l de sânge.
La scurt timp, şarpele işi dă ultima suflare stângând cu toate forţele fierestrăul şi moare.
Câteodată reacţionăm cu furie în unele situaţii şi nu ne dăm seama că ne facem rău. În viaţă este bine să ignorăm unele persoane sau situaţii cât şi comportamentul nociv a celor din jurul nostru.
Oamenii spun şi fac lucruri diferite, dar decizia de a reacţiona pozitiv sau negativ este numai a ta.
Răspunsurile calde alungă supărarea, iar cele dure stârnesc furii....

Povestea Adevărului
A fost odată ca niciodată o minciună. Aranjată, luxoasă şi mândră, ea se plimba pe străzile oraşelor şi căuta compania oamenilor. La un colţ de stradă stătea şi Adevărul. Modest şi simplu. Blând şi iubitor. Oamenii treceau îngânduraţi pe lângă el, dar nimeni nu îl lua în seamă, deşi în ochii lui străluceau frumuseţi mărețe. Totuşi el a rămas să aştepte cu răbdare, speranţă şi îngăduinţă. Minciuna îşi căuta prieteni şi locuinţă. O aşa gogoașă să fie singură? Îşi dorea cu orice preţ să câştige oameni. Şi pentru că era vicleană, reuşea de multe ori să stea la braţul lor. Unii o pofteau cu drag în casă, chiar o lăsau să pătrundă în gândurile şi în sufletele lor, iar ea le promitea că le va aduce numeroase satisfacţii. Mulţi au căzut fermecaţi la picioarele ei şi au ajuns să o venereze. Dar, nu a trecut multă vreme, şi aceştia au observat că rămân singuri din cauza ei. Cei dragi lor s-au depărtat, că au pierdut încrederea, iubirea şi prietenia. Minciuna le-a adus doar bunuri vremelnicie şi fără valoare. Şi i-au cerut socoteală. Dar ea i-a tratat cu indiferenţă. Şi atunci s-au gândit să meargă la Adevărul care îi aştepta de atâta timp. Şi au adus minciuna în faţa lui să îi ceară iertare: „Stimabile Adevăr, ţi-am adus minciuna să o pedepseşti sau dacă ai putere, să o ierţi”. Adevărul a oftat adânc şi le-a răspuns: „V-am iertat, căci nu minciuna trebuia iertată. Ci voi cei care aţi lăsat-o în gândul, sufletul şi casa voastră”. Oamenii au insistat că este vina minciunii care i-a ispitit şi că ea trebuie să-i ceară iertare şi i-au spus astfel: „Nerușinată Minciună, priveşte Adevărul şi cere-i iertare pentru ce ne-ai făcut”. Însă Adevărul le-a explicat: „Nu minciuna v-a distrus, ci alegerea voastră. Pe mine mă găsiţi oricând în voi. Nu mă mai abandonaţi. Eu sunt dragostea, iertarea, nădejdea şi credinţa. Adevărul nu se poate acoperi, ci numai descoperi”.

Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, i s-a făcut obicei și spunea și el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă și corbul a zburat afară. Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un șoim, dar auzind de la corb: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nicio simțire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Numele lui Dumnezeu, șoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce.
Cu atât mai mult pe noi ne va apăra și ne va sfinți Harul lui Dumnezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru și poate lucra. Și chiar dacă nu înțelegem, el își face treaba sa. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om. Și orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputință ca Harul lui Dumnezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rostește cineva, le binecuvintează pe toate.
(Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, p. 110)

„Vedenia lui Bartolomeu” Mihail Nesterov

La vârsta de șapte ani, Bartolomeu (Sf. Cuv. Serghie de Radonej) a fost trimis să studieze împreună cu cei doi frați ai săi: Ștefan, fratele cel mai mare, și Petru, fratele său mai mic. Frații săi au reușit să învețe, dar Bartolomeu nu reușea să asimileze cunoștințele, chiar dacă profesorul îi acorda o atenție mai deosebită.

Părinții săi l-au mustrat aspru, profesorul l-a pedepsit, iar colegii săi făceau haz de lipsa lui de înțelegere. Bartolomeu îl ruga stăruitor pe Domnul cu lacrimi să-i dăruiască pricepere pentru a citi.

Odată, tatăl său l-a trimis pe Bartolomeu după cai pe moșia lor. De-a lungul drumului, el a întâlnit un înger trimis de Dumnezeu, având înfățișarea unui călugăr. Bătrânul se ruga sub un stejar. Bartolomeu s-a apropiat de călugăr și a așteptat ca acesta să-și termine rugăciunea, după care i-a făcut o închinăciune. Bătrânul monah l-a binecuvântat, i-a dat un sărut și l-a întrebat ce dorește.

Copilul a răspuns: „Vreau cu tot sufletul meu să învăț citirea și scrierea. Sfinte Părinte, roagă-te pentru mine, ca Dumnezeu să mă ajute și să mă înțelepțească.” După ce l-a ascultat, călugărul a făcut o rugaciune pentru Bartolomeu și l-a binecuvântat zicându-i: „Copilul meu, de acum înainte Dumnezeu îți va da să înțelegi cele de care ai nevoie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!” (a se vedea celebra pictură a lui Mihail Nesterov, „Vedenia lui Bartolomeu”)

Apoi, Bătrânul a luat un vas din care i-a dat lui Bartolomeu o bucată de prescură zicându-i: „Copile, ia și mănâncă! Aceasta îți este dăruită ca un semn al harului lui Dumnezeu, și pentru înțelegerea Sfintei Scripturi.” Călugărul a vrut să plece, dar Bartolomeu l-a rugat să viziteze și casa părinților săi.

Părinții l-au primit pe oaspete cu bucurie, oferindu-i ospitalitatea lor.
Bătrânul a spus că este potrivit ca în primul rând să se împărtășească de hrană spirituală și l-a îndemnat pe fiul lor să citească Psaltirea. Bartolomeu a început să citească, iar părinții săi au fost uimiți de schimbările care au avut loc cu fiu lor. La despărțire, Bătrânul a făcut o profeție despre Sfântul Serghie: „Fiul tău va fi mare înaintea lui Dumnezeu și al oamenilor. El va deveni sălaș al Sfântului Duh.”

După această întâmplare, copilul sfânt a citit fără dificultate, înțelegând înțelepciunea cărților fără osteneală.

O, sfinte al nostru, nu uita pe sărmanii tăi până în sfârșit, și ca cel ce ai îndrăznire către Împăratul Ceresc, nu trece cu vederea pe cei ce vin cu credință și se închină ție, căci ca unul ce ești de minuni făcător poți să ne ajuți nouă.

TOLBA CU POVESTI :

Povestea celor doi frati

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. “Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.” “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.” Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie.

Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.” “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.”

“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI ” .....

Poveste de Craciun:

Barbatii nu plang niciodata !

Ionica priveste pe geamul inghetat cum ninsoarea se asterne din ce in ce mai groasa in fata casei. Se gandeste cum va iesi mama dimineata sa plece la munca. Vin sarbatorile si are acum multa treaba. Multe doamne care au slujbe importante o cheama sa le faca curat prin casa, sa le bata covoarele, fel de fel de treburi gospodaresti. Abia de mai prinde cateva ceasuri sa se odihneasca.
In ultimile zile, fiind atat de ocupata, n-a mai zarit-o plangand pe furis. Ea nu i-a spus, dar el stie ca mama nu mai lucreaza la patron, ca domnul si-a oprit numai cativa oameni, ca sunt vremuri grele si banii se scot cu multa sudoare. Si nici pachet pentru tata n-a mai vazut de mult sa-i faca. Acolo unde se afla, fiind departe, trebuiesc multi bani de tren si cate si mai cate. Nu l-a vazut de vreo doi ani si tare ii este dor de el. Mai ales cand ramane singur acasa. Ar vrea si el o sanie, daca era acasa tata stia cum sa-i faca rost de una. Dar o sa mai astepte. Cat o sa-l mai tina? Ce vina a avut el, daca era gheata pe sosea si masina s-a rasturnat? Au murit doi oameni, asta e foarte tragic. Aveau si ei copii, cine stie cum o duc acum... isi sterge lacrimile care l-au napadit dintr-odata.
Si-a zis de multe ori ca el nu va mai plange, ca barbatii adevarati nu au voie sa fie vazuti plangand. Ei trebuie sa-si ascunda durerile, numai femeile au voie sa planga, ca sa le mangaie barbatii, asa a citit el intr-o carte. Dar parca la scoala a putut sa se abtina? N-a putut cand colegul de banca i-a spus ca tatal lui e un puscarias. Ar fi vrut sa-l bata, dar mama l-a invatat ca la rautati nu se raspunde cu rautati. Iisus a iubit deopotriva si pe cei rai, dar si pe cei buni. Asa i-a spus invatatoarea cand l-a gasit plangand in ultima banca. Tot ea i-a daruit „Biblia pentru copii”. Ce carte frumoasa! si ce chip frumos are fiul lui Dumnezeu! A iubit pe toti copiii, nu el a zis: "Lasati copiii sa vina la mine"? Cu cartea in mana Ionica se gandeste la invatatoare. "S-o citesti, Ionica, s-o citesti toata. si ai sa vezi ca in aceste zile de Craciun o sa se intample o minune. Sa crezi in Mos Craciun"! Aprinde veioza si rasfoieste cartea.
- Mama! exclama baiatul plin de uimire.
- Ce s-a-ntamplat Ionica, de ce nu dormi? il intreba speriata mama.
- Uite, mama, ce-am gasit in carte! Femeii nu-i venea sa creada. Baiatul tinea in mana dreapta o bancnota de 100 euro!
- De unde ai cartea Ionica?
- Mi-a dat-o doamna invatatoare, mi-a spus s-o citesc pe toata ca se va intampla o minune!
- Doamna invatatoare... si mama se grabi sa-si ia fiul in brate. il saruta pe amandoi abrajii, rosii de bucuria minunii care abia se savarsise. Lacrimile mamei sfaraiau peste pielea frageda a copilului.
- Eu nu plang, mama! Barbatii nu plang niciodata!
- Maine, Ionica, mergem sa-l vedem pe tata. Mergi cu mine!
In aceeasi noapte pe chipul frumos al invatatoarei a inflorit un zambet. Tocmai o visase pe Maica Fecioara cu Pruncul in brate.

Dumnezeu locuieşte în inimile noastre!
Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
– Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame… Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

O frumoasă istorioară despre puterea rugăciunii către Maica Domnului
Îți plac istorioarele duhovnicești! O să-ți citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarășul meu de drum. Se numește „Agapia” sau „Mântuirea păcătoșilor”. În ea se află descrise multe întâmplări minunate.
Despre un oarecare om evlavios, Aegatonie.
Acesta fusese învățat încă din copilărie de pioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te….” și celelalte. O spunea zilnic.
Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și, năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos.
Atunci pustnicul îi zise: „Amintește-ți, orbule și nerecunoscătorule, de câte ori ți-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Amintește-ți cum, pe când erai încă băiețandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ți aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulți dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! Îți amintești cum, călătorind odată cu un prieten, ați căzut amândoi din căruță? El și-a frânt piciorul, iar tu nu ai suferit nimic. Nu știi oare că un tânăr, pe care-l cunoști și care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu ești sănătos și nu simți nici o durere?
Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea.”

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom
muta?Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că,
în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi
speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al
vieţii e străbătut mai uşor.
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa
prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie
cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.
Sursa Cele mai frumoase pilde și povestiri ortodoxe Leon Magdan

Eu ma intreb daca puii aceia de leu, dupa ce au crescut, si-au dat seama daca oamenii din manastirea aceea mai erau robi sau nu si in functie de situatie i-au mancat sau i-au lasat in pace. Ca daca si-au dat seama si ar fi devenit inteligenti, nu s-ar mai fi temut de oameni si i-ar fi mancat, iar daca nu si-au dat seama probabil i-ar fi mancat in virtutea instinctului.

Oricum povestea e frumoasa, poate mai putin realista, avand in vedere ca oamenii se tem in general de lei nu pentru ca se stiu necredinciosi, ci pentru ca stiu ca pot fi mancati de lei, iar leii acestia nu sunt deloc preocupati de faptul ca pranzul lor e credincios sau nu. Sa n-avem pretentia ca animalele sa faca teologie. Asta nu inseamna insa ca nu putem extrage de aici o invatatura morala. Uneori suntem atat de ticalosi incat am merita sa ne manance animalele salbatice. In aceasta sta adevarul povestii. Daca lucrurile s-au intamplat in realitate e mai putin important. Ba mai bine, in acest caz sa nu se fi intamplat in realitate. Cu asemenea fiare periculoase nu e de trait, mai ales intr-o manastire unde stim cate se intampla de nu le stie nimeni.

Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?”. Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: „Mă supăr doar când vreau eu”. Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.

La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc”. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?”, la care ea a grăit: „Mă rog, cum să nu mă rog”. „Şi cum te rogi?”. „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: „Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă”. Atunci când spăl rufe spun din nou: „Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată”. Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte”. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?”, iar părintele Paisie i-a spus asa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!”.

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
– Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
– Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
– Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
– Da, părinte, un puiet de brad.
– Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
– Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
– Smulge-l acum pe acela.
– Dar e destul de mare, nu pot singur.
– Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
– Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
– Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
– Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

„Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou”.

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: „Fie ce-o fi!” şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
– E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari…
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
– Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

„În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul”.

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:
– Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
– E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
– Bineînţeles, bunicule, că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.
– Păi, vezi, băiatul meu…! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.

„Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!”

Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu l-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui.
Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.
Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti, fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.

„Dragostea necondiţionată – rădăcina şi izvorul binelui”.

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
– Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
– Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
– Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
– Ce faci ?
– Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
– Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.

Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.

“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie” (Sfântul Ioan de Kronstadt).

"Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia."

In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie ...
Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa.
Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a aes tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat.
- Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi!
S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns:
-Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul.
Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea.
"Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia."

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un țăran si i-a spus:– Uite, omule, fiindcă știu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Iți dau de muncă și te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?– Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac ?– Să-mi construiești o casă, la marginea pădurii.Țăranul a plecat bucuros și, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Insă omul ce și-a spus ? „E, și așa nu mă vede, ce-ar fi să-l înșel?!”Și, în loc să facă totul așa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine și proaste și să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar țăranul știa ca n-o făcuse bine și că, destul de repede, ea se va strica.Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:– Fiindcă știu că tu și familia ta locuiți într-o cocioabă mică, îți fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construiești și ți-am spus acum, la sfârșit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.Acum și-a dat seama omul de greșeala sa. A vrut să-l înșele pe altul și, de fapt, singur s-a înșelat. Dacă ar fi fost cinstit și și-ar fi văzut de treabă, și-ar fi făcut un bine lui și familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.In sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înșele niciodată pe nimeni.„După cum ne purtăm noi cu aproapele, așa se va purta Dumnezeu cu noi.”

Un om l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti ca ele sa creasca? Asa, fara sa fac inimic, or sa rasara?
- Nu, parinte, trebuie sa le ud ...
- Dar daca le uzi si atat, vor creste ele mari si frumoase?
- Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ...
- Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca?
- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu
vor creste niciodata.
- Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpat omenia... Noi insa trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-1 mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.
Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple defericire.
"Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua
si noi acestora. "

Un inger calatorea intr-o buna zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el !
-Este un trandafir-ziceau trandafirii.
-Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii.
-Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa.
Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
-Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !?
Ghiocelul tacu.
-Vrei tu mirosul trandafirului?
-Nu!
-Dragalasenia lalelei?
-Nu!
-Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
-Nu!
-Ce doresti atunci?
-Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare care ne zambeste dupa o iarna posomarata.

Cu drag, o primavara cu ganduri curate , cu suflet cald si cu multa Lumina !!!

TOLBA CU POVESTI :

Ocara de sine nu miroase a bine

Mulţi creştini, neştiind ce e smerenia, se umilesc pe ei înşişi în faţa oamenilor, numindu-se păcătoşi şi, mai prejos decât animalele, în faptă însă aştep*tând ca oamenii să se minuneze de smerenia lor. Acestea sunt numite de Părinţii Bisericii de*şarte pentru că nu au acoperirea faptei, de vreme ce atunci când altcineva, dintr-o parte, îl numeşte pe unul ca acesta păcătos şi dobitoc, se tulbură şi răspunde înapoi. Nu este smerit acela care se ocărăşte singur pe sine, spune Sfântul Ioan Scărarul, ci acela care rabdă ocările de la alţii. Nu este nevoie să ne prihănim de faţă cu oamenii, ci să primim toate câte ne vin de la alţii. De ne vor spune aceştia să ne aşezăm în capul mesei, să ne aşezăm. Iar de ne vor spune să ne ridicăm, să ne ridicăm, fără să arătăm pe faţa noastră că ne bucurăm sau ne amărâm de un lucru sau altul. Fiindcă şi Sfântul Apostol Petru, crezând că se smereşte, a oprit pe Hristos ca să nu-i spele picioarele, dar nu a fost lăudat pentru asta, ci mustrat.

A venit un frate la Avva Serapion şi-l îndemna pe el bătrânul să facă rugăciune după obicei. Iar el, păcătos pe sine numindu-se şi nevrednic de chipul călu*găresc, nu se lăsa înduplecat. A voit încă şi picioarele lui să le spele eremitul, dar nu a primit. Şi l-a făcut de a gusta. A început aşadar şi bătrânul a mânca şi-l sfătuia pe el zicând: „Fiule, de voieşti să ai folos, rabdă în chilia ta şi ia aminte de tine şi de lucrul mâinilor tale! Că nu-ţi aduce atâta folos să ieşi afară, cât a sta într-un loc“. Iar el, acestea auzind, fratele s-a amărât şi s-a schimbat la faţă, încât nimic n-a putut să fie tăinuit de bătrân. Deci i-a zis lui Avva Serapion: „Până acum ziceai că eşti păcătos şi te ocărai pe tine, cum că eşti nevrednic să trăieşti. Şi fiindcă cu dragoste te-am îndrumat, atâta te-ai sălbăticit. Deci, de voieşti să fii smerit, cele ce ţi se aduc asupră-ţi de la alţii, învaţă-te să le suferi vitejeşte şi nu ţine la tine cuvinte deşarte“. Acestea auzindu-le fratele, a făcut metanie bătrânului. Şi mult folosindu-se, s-a dus.

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, aşa de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?”
Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !”
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău. Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.
Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!

Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!!

Pâinea Maicii Domnului



La mănăstirea Sfântul Pavel era un părinte foarte simplu, numit părintele Mina. Cu ani mai în urmă. Era ajutor de brutar. Deci, părintele care făcea pâinea, făcea prescurile, care se ocupa acolo la brutărie, îl avea pe părintele Mina ca ajutor. Părintele Mina era om foarte simplu și ascultător, nu întreba niciodată nimic, ce-i spunea, aceia făcea. „ Dă făina! ” Dădea făina. „ Adu apă! Frământă aici, pune aici… ” El făcea. Și se ruga continuu.
Eh, la un moment dat, se îmbolnăvi brutarul și-l cheamă starețul, că deja avea și el un an de zile de când ajuta la brutărie:
„ Părinte Mina, vezi, azi faci pâine pentru părinți, că părintele s-a îmbolnăvit! ” El a spus: „ Să fie binecuvântat! ” Și s-a dus în brutărie, dar omul nu știa nimic, dacă el doar a făcut ascultare, niciodată nu s-a băgat să se intereseze și s-a rugat, s-a trezit în fața unui lucru.
Și cum se făcea pâinea acolo?
Atunci se făcea pâine în fiecare zi, erau un fel de pâinici ca și prescurile – erau porția unui călugăr. Ei, și făceau, pâine dimineața ca să ajungă când era masa seara și pentru a doua zi dimineața cum ar fi, Și după aia, următoarea zi, la fel, când era două mese. Dacă era numai o masa, atunci pentru seara.
Și părintele trebuia să facă pâine în ziua aceea ca să aibă pentru masa de sera cum ar fi. Dar s-a dus în brutărie, se uita, nu știa pe ce să puie mâna și cu ce să înceapă. Și a început să plângă și să se roage. Era o icoană a Maicii Domnului acolo.
„ Maica Domnului, ajuta-mă! Știi că eu n-am învățat sunt nepriceput, nu știu! Și ce trebuie să fac acum? Părintele stareț mi-a spus să fac pâine, și până ajungem la masa trebuie să fie gata pâinea…”
Cum plângea el și se ruga, vede că se deschide ușa de la brutărie, îmbrăcată cuviincios, ca un fel de monahie, să spunem. Și el când o vede, nu s-a gândit ce caută femeie acolo, în simplitatea lui. Zice:
– Auzi, știi cumva să faci pâine?
– Știu!
– Hai, ajuta-mă și pe mine, că nu știu!
– Sigur că te ajut! Ia dă făina încoace.
Și a început să facă precum cu brutarul. El îi dădea la mână și femeia asta a început: repede, a frământat a făcut, a pus la cuptor, a copt, s-a terminat mult mai repede pâinea decât era normal, cu brutarul. Frumos, calde, bucuros părintele, femeia a ieșit pe ușă și-a plecat.
Nici nu și-a dat seama să-i mulțumească, zice el:
„ Văleu, am uitat să-i mulțumesc! ”
Bucuros omul că are pâine calda, a pus masa – a pus la masă pâine caldă și au început părinții să mănânce pâine. Și mâncau și nu se săturau și zic:
„ Părinte, mai adu-ne pâine! ”
Că întotdeauna făcea mai mult oleacă. Au lăsat mâncarea și mâncau toți pâine. Starețul zice:
„Mă, treaba nu-i bună. L-am lăsat pe ăsta, nepriceput, cum se pune, să facă pâine și sigur a pus lapte, zahăr, că nu se poate – pâine atât de dulce și de bună n-am mâncat niciodată! ”
După ce s-a încheiat masa, ca să nu-l ocărască acolo, de față cu toți, când a ieșit afară îl cheamă starețul:
– Ia vino încoace, părinte Mina!
– Da, părinte! (lui îi era frică acum c-o să-l ocărască că nu i-a reușit pâinea, sau ca n-a ieșit bună.)
– Ce-ai pus în pâinea aceea?
El așa, începu să plângă:
– Dar n-am făcut-o eu!
– Dar cine a făcut-o?!
– Păi…femeia!
– Care femeie??
Și atunci și-a revenit și el, stai un pic, ce femeie în Athos?
Și i-a povestit.
– Ia spune, ce s-a întâmplat?
– Păi, uite, plângeam că nu știam și a intrat o femeie așa…, m-a ajutat, ea a frământat, ea a făcut pâinea. Și atunci când a auzit starețul a început să plângă, adunat toată obștea, l-a pus din nou să povestească și a zis:
„ Părinților, gata, nu vă mai atingeți de pâinea asta, o s-o tăiem bucățele, o uscăm și o luă ca de sfințenie! Să ajutăm pe cei bolnavi.”
Și-n felul ăsta au consumat-o câte un pic, știind c-au mâncat pâine din mâinile Maicii Domnului. Adică, Maica Domnului a intervenit ea, văzând simplitatea brutarului și-a venit, le-a dăruit, a frământat și-a făcut pâine pentru părinți.
Vedeți câtă dragoste are Maica Domnului?
Și cum se îngrijește?

Există un proverb care spune: „Pe marea liniştită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică şi marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înţelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănţuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte şi pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă şi nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduieşte totul atât de iscusit încât scapă de primejdie.

Pilda de azi ne vorbeşte despre mândrie, despre răbdare în ispite şi iubire părintească.

Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde şi, părăsindu-şi locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele şi-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, şi nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduieşte atât prin silinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te la chilia ta“. Şi a făcut fratele aşa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să înveţe la bătrâneţile sale ceea în lungă vreme n-a învăţat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi“. Iar după ce a sfârşit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind săgeţi asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace şi încolo, ca într-o beţie, până ce nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale ca şi tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci şi ce pricină te-a tulburat aşa de tare?" Iar bătrânul, simţind că sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de ruşine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta şi de aici înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înţeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâţi la moarte şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge şi inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

Fagurida
 

E un om bun de care mi se facu lehamite. Toata ziua cica se pocaieste si se schimba.

Ma intalnesc cu el dupa 20 de ani si ce credeti ca constat?

Nu mai avea in buzunare numai roni ca pe vremuri, acuma avea dolari si euroi, aur, carduri, tichete. Nu mai avea nici portofelul lui rashpalit ci acuma isi luase chimir-sherpas, pungi moi, portofele din piele de crocodil, avea buzunare ascunse si chiar la ciorap avea buzunare in caz ca-l prada hotii. Nici nu mai manca asa cum era obijnuit in comunism, doar cand il apuca foamea pita cu salam cu soia si lapte batut ci acuma manca mereu tot felul de bunatati. Cand era post manca felurite preparate de post dupa traditie facute dupa tot felul de retete traditionale din toata lumea si daca era sarbatoare sau se termina postul atunci ca gurmandul mergea ca musafir pe la cunoscuti sau pe la restaurante, bodegi, fasfuduri si topea tot. Cica doar gusta. Si-a facut si acasa bucutarie dotata cu tot ce trebe si si-a zidit chiar loc de barbecue in curte si se inchipuia mare master chef. In ultima vreme l-am vazut ca a inceput sa schimbe si beuturile. Voia mereu sticle pline cu orice beutura si ca o sugativa bea bea bea privind la fetitele tinere zicand ca e vorba de credintza, ca e tare, ca e rezistent.

Ii zic: -Ma asa te-ai pocait tu si asa te-ai schimbat, ca zeama banului murdar si ca pungile fara fund si nesatule? Din ban te-ai facut valuta, in loc de apa bei zeama de lux cu spalatura de fetitze tinere si din pungutza cu doi bani te-ai facut scrofitza-puschulitza nesatisfacuta care se vrea mereu plina si satisfacuta de grijile lumii fara de griji?

Se uita la mine atat de suparat si plin de ura murdara incat am crezut ca ma bate mortal acolo pe loc pentru ca cica l-as fi jignit.

-I-am zis: ma, nu eu te-am jignit, nu eu te-am facut cum esti ci reintalnindu-ne doar m-am mirat de schimbarea ta.... in bine... de tot.

Mergea toata ziua la biserica, pe la toate manastirile, se avea la per tu cu toti staretii si stia toti teologii si profesorii de pe la facultati, vorbea intruna si raspandea cica religia in lume. Nu putea misca un deget daca nu era vorba de bani. Zicea ca nu vrea sa piarda timpul degeaba asa ca cu pragmatism din orice facea bani, specula, tototot echivala in bani si ii mergea mintea si ochii, se invartea incat in creierul lui era un fel de falanster in care toate erau in slujba banului si a inmultirii banului, a schimbarii banului in orice si a inmultirii pungilor. Spunea, asta e solutia la orice: banii. Scopul scuza mijloacele!

I-am zis: ba, tu semeni cu baba calatoare foarte vorbitoare la care i s-o suit luxul banilor la cap si se crede medaliata de cer ca a inmulktit talantii incat cu oricine te intalnesti vorbesti ca egoistul numai despre tine si despre calitatile si meritele tale exceptionale in materie de schimbare si de schimbarea schimbarii.

M-a trimis la dracu si m-a blestemat ca nu-i dadeam dreptate.

Ajung acasa si ma gandesc la intamplarea asta si-mi dau seama ca defapt is mai rau ca prietenul meu, realizez ca si eu asa m-am pocait toata viatza ca viermele incercand sa schimb mediul, oamenii din jur, lumea, sistemul in mai bine si pe mine in mai rau, pana si frica mi-am schimbat-o in bani si am rasturnat-o... ca sa fie bine.

Imi zic privindu-ma in oglinda: iata, ai aceiasi mutra de om neschimbat, semeni cu un mascet, cu un banaforet, dar vad ca mediul in care traiesc, acuma e net superior, belsug de toate bunatatile iar tu trandavesti si papi totul cu foarte mult spor la beutura in care te vezi si-ti faci frizura. Ce mai pocainta ai si tu: Ideal de vierme ipocrit, mediu tot mai bun si tu tot mai rau si mai prost. Fagurida blablaista... Vai de mine, imi zic, am ajuns ca shoarecele-sobolan trancanitor care a innebunit dupa ce s-a implantat in stup ca greierele in gaura si care cerseste toata ziua bani si ca sa nu fie dat afara pledeaza suparat ca e nevinovat si ca se schimba si ca se lasa schimbat de schimbatorii de bani in orice si invers numa sa scape de Tata! Se lasa pana si rebotezat si repocait k lumea ca i s-a facut lehamite si-i egal de toate! Ce eroroare!

La chilia „Sfântul Hrisostom” ce ţine de Schitul „Sfântul Pantelimon” (Mănăstirea Cutlumuş) din Muntele Athos a trăit în urmă cu mai mulţi ani părintele Daniel. Acesta, timp de 20 de ani, a fost bolnav şi a avut dureri de cap şi de spate, probleme cu rinichii şi inima, probleme la picioare şi, uneori, dureri în tot trupul. Deşi a mers de multe ori la medici şi a făcut numeroase radiografii, rezultatul a fost mereu acelaşi. Doctorii nu au putut găsi nici o explicaţie fizică pentru boala lui. Părintele Daniel a continuat să-şi poarte suferinţele bolilor, negăsind nici un medic sau om de ştiinţă care să-l poată ajuta.
Într-un an, pe 27 iulie, în timpul privegherii de Sfântul Pantelimon, părintele Daniel s-a rugat Sfântului Pantelimon cu lacrimi în ochi şi s-a închinat zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorul Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ţi-ai vărsat sângele, arată dragostea ta şi mijloceşte către Domnul Hristos să-mi dea tămăduire, ca astfel cu sănătate să pot slăvi şi să cânt numele Său la priveghere”.
Acestea zicându-le, părintele Daniel a aţipit din pricina oboselii. Atunci l-a văzut într-o vedenie pe Sfântul Pantelimon îngenunchind în faţa tronului lui Dumnezeu şi mijlocind pentru sănătatea lui Daniel. Părintele Daniel a auzit pe Domnul Hristos spunând Sfântului Pantelimon: „Frate al meu, Mare-Mucenice Pantelimon, crezi că eşti mai milostiv decât Mine? Crezi ca iubeşti omenirea mai mult decât Mine? Din dragoste pentru Mine Ţi-ai vărsat sângele, dar Eu nu Mi-am vărsat sângele şi încă Îmi vărs sângele în fiecare zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Să ştii că este voia Mea atunci când se întâmplă de multe ori ca trupul să sufere, pentru ca sufletul să fie mântuit. Acesta este calea prin care voiesc ca mulţi oameni să se mântuiască.”
Când fratele Daniel a auzit acest lucru, s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru mijlocirea sa, şi îndată a simţit cum o povară mare a fost ridicată de la el şi a înţeles că trebuie să îndurăm crucea şi situaţia bolilor noastre cu răbdare, bucurie şi mulţumire.