Copiii nebotezati, pe picior de egalitate cu sinucigasii ?
 

Doamne binecuvanteaza,

Pentru ca nu era suficient ca nu mai sunt in stare de nimic de cand cu incendiul de la maternitatea Giulesti si ca n-am mai dormit o noapte fara sa am cosmaruri, am aflat azi ca biserica nu permite familiilor sa-i inmormanteze crestineste pe copii si ca li se vor citit doar cateva pasaje din Biblie, sub forma unei asa-zise ceremonii de "mangaiere", urmand sa fie ingropati la marginea cimitirului, precum sinucigasii. :(

Ba mai mult, dintr-o discutie cu un prieten, care are un frate student la Teologie, am inteles ca bietii copii poarta cel mai greu dintre pacate - pacatul original - de care nu s-au lepadat prin taina Botezului si ca atare vor merge direct in iad.

Lamuriti-ma si pe mine ...

Cu drag intru Hristos,

Anamaria

Teoretic asa este,poarta pacatul stramosesc. Dar exista mai multe tipuri de botez: al dorintei,al sangelui etc. Poate micutii au primit si ei unul. Numai Dumnezeu stie.

Tot rasfoiesc Biblia incercand sa gasesc un raspuns mai complet. Nu am reusit, momentan.

Raoul, exista un suport biblic pentru ce ai mentionat tu mai sus ?

Si este corecta atitudinea Bisericii in aceasta situatie ? Daca ei nu stiu ce a hotarat Dumnezeu in privinta copiilor, de ce nu presupun ca Dumnezeu i-a botezat deja si de ce nu le indeplinesc ritualul crestinesc al inmormantarii, atat pentru sufletul lor cat si pentru linistea parintilor greu incercati.

Parintii nu trebuie sa fie nelinistiti in astfel de cazuri. O exceptie lasa loc pentru alte exceptii. Adica, daca un copil nebotezat ar putea fi partas slujbelor, s-ar putea dezvolta aceasta exceptie ajungand pana la a spune ca te poti impartasi si fara sa fi botezat.

Cel care nu a fost botezat nu a devenit membru al Bisericii, iar fara aceasta calitate nu poti primi Tainele si slujbele.

Cred ca ajungem sa pun accentul doar pe slujba si sa pierdem din vedere viata traita. Ce vreau sa spun prin asta - ca daca am dus o viata in pacate, rupt de Dumnezeu, nu voi ajunge in rai doar pentru ca mi s-a oficiat slujba inmormantarii. Iar in cazul copiilor nu avem de-a face cu pacate personale, ci doar cu pacatul stramosesc. Deci, nu putem spune ca ei merg in iad. Asa ca e nevoie de liniste si nu de neliniste in astfel de cazuri.

Copii nebotezati nu sunt membrii ai Bisericii. Asta inseamna ca nu se mantuiesc, ci ca mantuirea lor este doar intre ei si Dumnezeu.

Uneori, cand ma uit la Bisericile de astazi, imi spun ca e preferabil asa.

Nu suntem noi in masura sa spunem cine se mantuieste si cine nu. Sunt de nepatruns adancurile dumnezeirii. Ne este de ajuns sa spunem ca cei care nu au fost botezati, nu au devenit membrii ai Bisericii. Asa ca ar fi cazul sa nu mai facem afirmatii de genul ca acesti prunci nu se bucura de fericire.

O prietena de-a mea (intamplarea face ca ea sa fi nascut prematur un copil tot ala maternitatea Giulesti), care se declara agnostica si cu care mai port astfel de conversatii, mi-a lasat un mesaj la care am ramas absolut blocata:

"Daca eu merg pe strada si vad o casa in flacari in care ard 3 copii, as sparge geamurile cu mana goala sau as intra cu masina prin perete ca sa-i salvez. Dumnezeu, care -fiind omniscient- stia inca dinainte de a crea lumea ca tragedia asta se va intampla, cum a putut sa treaca nepasator pe langa suferinta groaznica a acestor copii ? A stiut si a acceptat situatia. Uite o analogie: in dreptul penal as fi condamnata 100% daca as vedea asa ceva, as putea interveni (dumnezeu e omnipotent), dar nu as face nimic. Ca atare, afirm ca eu sunt mai morala decat un astfel de dumnezeu al tau."

Cum sa ii raspund ?

Nu trebuie sa vedem in Dumnezeu un super-erou, asemenea lui Superman care, salva batranii pe trecerea de pietoni sau mai stiu din ce pericol iminent. Lucrarea Sa fundamentala de salvare nu se refera la aceste pericole pentru care vina apartine, intr-un final, tot factorului uman. Dumnezeu a salvat omenirea asa cum niciunul dintre oameni nu ar fi putut sa o faca, mantuind-o prin jertfa de pe Cruce. Este gresit sa credem ca Dumnezeu este nepasator fata de suferinta lumii. De altfel, El insusi si-a asumat suferinta pana la moarte.

Oare, ce a simtit Maica Domnului vazandu-si Fiul pe Cruce? Cantarile bisericesti spun "inima ta, sabia a patruns-o". La fel simtim si noi, atunci cand participam la suferinta semenilor nostri. Insa aceasta, nu trebuie sa nasca in noi revolta. Parintii Bisericii ne spun ca indiferent cate probleme intampinam in viata aceasta, sa credem in Dumnezeu pana la sfarsit. Asumarea suferintei in Hristos, poate este lucrul cel mai greu de realizat in viata aceasta, dar sa nu uitam, ca este mantuitoare.

Ah, mii de scuze, am scris gresit, am vrut sa scriu "asta nu inseamna ca nu se mantuiesc, ci ca mantuirea lor este intre ei si Dumnezeu" Am omis acel nu si a iesit tocmai pe dos de ce voiam sa spun.

Acesta este un "argument" clasic din partea ateilor. Dar ei pierd din vedere ca moartea si chinurile acestei lumi nu i se datoreaza lui Dumnezeu, ci omului, iar salvarea pe care El o ofera si pe care o doreste este aceea a sufletelor, iar nu a trupurilor care oricum sunt muritoare.

Dumnezeu savarseste noian de minuni, inca si acum - cautati marturii si veti gasi destule -, dar El nu lucreaza precum omul. Judecatile Lui au in vedere un plan mai larg decat noi, chiar daca noi deseori nu sesizam acest lucru.

Tragedia mamelor ai caror copii au murit sau au fost raniti nu poate fi alinata decat tot de Dumnezeu, si poate aceasta este una din minunile pe care Dumnezeu le savarseste si noi de multe ori nu le sesizam.

Si trebuie sa ne gandim ca - asa cum amintea Marius mai sus - probabil cea mai mare suferinta a unei mame a fost a Maicii Domnului, Mama lui Hristos. Si ea, si Fiul ei, au patimit precum nimeni altii. Daca pana si ei au trecut prin aceste chinuri, oare ne vom revolta noi?